Un albastru infinit

De Rice Luanne

Cu ani în urmă, Lyra Davis lăsa în urmă o lume de bogăție și privilegii, precum și pe cei pe care îi iubea cel mai mult în lume, incapabilă să împace așteptările familiei sale cu năzuințele propriei inimi sălbatice. Acum duce o existență liniștită pe insula Capri, învățând să e bucure cu adevărat de viață, alături de bărbatul pe care îl consideră sufletul pereche.

Fiica ei, Pell, acum în vârstă de 16 ani, și sora ei mai mică, Lucy, încă îi duc dorul mamei care le-a părăsit când erau copii. Pell crede că știe motivele pentru care Lyra le-a abandonat, și, după moartea tatălui lor, va traversa lumea ca să o găsească pe mama pe care și-o amintește și să afle adevărurile adânc ascunse, pe care Lyra nu a putut să le dezvăluie până acum.

Un albastru infinit este o poveste despre dragoste, familie și prietenie în viețile a două femei care se reîntâlnesc în locul unde încep visele – și unde se pot împlini în cele din urmă.

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 14 iun. 2016
• ISBN: 9786066863216

Previzualizare carte

prolog

Lyra Nicholson Davis se afla în livada de măslini din spatele grădinii ce dădea în Golful Napoli. Albinele bâzâiau printre florile de bougainvillea, iar briza dimineţii făcea să foşnească frunzele argintii de deasupra capului. Apa albastră din largul insulei Capri era liniştită şi limpede, brăzdată din când în când de urmele albe ale vaporaşelor care treceau.

Max se dusese să o aştepte pe Pell. Plecase cu bărcuţa galbenă înainte de răsăritul soarelui ca să ajungă la timp la Sorrento. Avionul lui Pell ajunsese fără întârzieri. Lyra verificase pe internet, urmărind zborul de la New York la Roma în timp real.

Binoclul îi frigea degetele. Ce avea să vadă când barca îşi făcea apariţia în zare? Oare avea să-şi recunoască fiica? Desigur, îşi spuse ea. Fotografiile lui Pell de la şcoală erau minunate; Lyra le adunase una câte una, împreună cu cele ale lui Lucy, într-un colţ al sertarului de la birou.

Se uită la ceas: ora zece dimineaţa. Viaţa era plină de schimbări, fiecare zi aducea ceva nou. Lucruri mărunte: trandafirii albi înfloriţi, o pereche de vâsle aduse la mal de maree, nişte ochelarii pierduţi. Dar şi lucruri importante, care îţi taie răsuflarea, modifică totul, îţi deturnează cursul vieţii.

Lucrurile vesele: se măritase, născuse doi copii. Lucrurile groaznice: moartea, pierderea celor dragi. Adesea, momentele cele mai importante apăruseră ca un şoc, ca un tsunami într-o zi senină. Foarte rar eşti avertizat că lumea pe care o construieşti urmează să se schimbe.

Pentru Lyra, toate urmau să se întâmple în decurs de o oră. Ridică binoclul, vrând să-l pună la ochi. Dar nu putea, încă nu putea. În clipa în care făcea asta, în clipa în care începea să cerceteze linia orizontului în căutarea bărcii galbene, avea să fie din nou mamă.

Urma să vadă o fată pe care abia dacă o cunoştea. Un copil curajos, minunat, care străbătuse atâta drum ca să o cunoască pe mama care le abandonase pe ea şi pe sora ei. Care altă tânără ar fi făcut asta? Cine ar fi propus această vizită, s-ar fi urcat în avion şi ar fi venit la Capri? Cum avea să fie prima lor îmbrăţişare? Sau oare Pell avea s-o respingă?

Lyra nu se putea aduna ca să ridice binoclul la ochi. Era înconjurată de albastrul mării şi al cerului. Cer, cer albastru. Albastru, albastru profund. Capri. Locul unde venise ca să scape de ea însăşi şi de toate lucrurile pe care le lăsase în urmă.

Nu era sigură că merita să primească vreo fărâmă înapoi.

capitolul 1

Am zburat toată noaptea. Avionul a decolat de la New York şi a traversat cerul spuzit de stele de deasupra Atlanticului spre răsărit, spre Roma. Imediat ce însoţitorii de zbor au stins luminile, am rămas cu privirile aţintite pe geam, la nenumăratele constelaţii. Nu cred că am dormit nici măcar un minut. Gândurile mi se învălmăşeau în cap, ducându-mă de la o stea la alta.

Eram singură. Evident, mai erau o mulţime de pasageri, dar călătoream singură, fără Lucy. Nu-ţi iei cu tine surorile mai mici atunci când pleci în misiune, mai ales dacă rezultatul e incert. Bunica a insistat să-mi iau bilet la clasa întâi. Nici măcar nu am discutat despre asta – am informat-o doar că plec în Italia ca s-o văd pe mama şi, oricât de mult i-a displăcut ideea, m-a pus în legătură cu agenţia de voiaj a familiei, spunându-mi:

– Pell Davis, mereu ţi-au plăcut cauzele pierdute!

Travis m-a dus cu maşina de la Newport, Rhode Island, până la aeroportul JFK. Nu am vorbit prea mult. Fiecăruia din noi îi treceau prea multe lucruri prin cap. El trebuia să se întoarcă la slujba lui, eu reflectam la ce mă aştepta în această călătorie şi amândoi socoteam săptămânile în care aveam să fim despărţiţi.

Aveam motive solide ca să plec. Ştiam că nu trebuia să i le explic lui Travis. El este iubitul meu, dar avem o relaţie neobişnuită. E vedeta echipei de fotbal american a şcolii noastre, dar sub faţada aspră are o sensibilitate accentuată, deloc evidentă la prima vedere.

Am traversat tot statul Connecticut, apoi am trecut peste podul Whitestone până la terminalul Alitalia de la aeroportul JFK. Am ajuns acolo foarte devreme, mai aveam câteva ore la dispoziţie. Soarele amiezii de iunie ardea cu putere când am ieşit din maşină.

Travis mi-a scos bagajele şi rucsacul din maşină, a verificat dacă-mi luasem paşaportul. Cu douăzeci şi patru de ore mai devreme, intervalul maxim permis, îmi imprimase tichetul de îmbarcare. M-am uitat la ceas, calculând de cât timp avea nevoie ca să ajungă înapoi la Newport. Se înscrisese pe un vapor de pescari pe post de matelot şi urma să iasă pe mare în amurg.

Aveam grijă unul de altul aşa cum aveam grijă de surorile noastre, iar în cazul lui Travis, şi de mama lui. Taţii noştri au murit. Poate asta m-a atras de la bun început la el – înţelegerea faptului că dragostea şi frumuseţea vieţii sunt cât se poate de reale, însă orice asigurare că vor dăinui veşnic este doar o minciună sfruntată.

Zborul de la New York a fost liniştit. Pe măsură ce ne îndreptam spre est, peste Long Island la apus de soare, m-am uitat în jos şi am văzut Montauk şi apele întunecate din strâmtoarea Block Island brăzdate de dârele alburii ale bărcilor de pescari şi ale ambarcaţiunilor de agrement. Era oare posibil ca în una dintre aceste bărci să se afle Travis? Am vrut să cred că da, să cred că-l văzusem când plecam şi că el urmărise avionul în care mă găseam eu, străbătând maiestuos cerul de un albastru infinit.

Aşa e dragostea. Poţi să vezi orice vrei. Tot ce-ţi trebuie este tipul potrivit de atenţie. Când m-a învăţat tata să joc baseball, am rămas în curte până când s-a întunecat şi au ieşit licuricii. El arunca şi eu prindeam, sau el arunca şi eu loveam. Spunea:

– Nu-ţi lua ochii de la minge, puiule! Orice-ar fi, ochii la minge!

Aşa vezi totul atunci când e vorba de cei pe care-i iubeşti – stai cu ochii pe ei, stai în alertă, te uiţi la minge, nu la licurici.

Prin urmare, ultima imagine pe care am avut-o de deasupra Statelor Unite a fost aceea cu barca lui Travis. Cât sunt plecată, el şi familia lui au grijă de sora mea, care suferă de somnambulism. La Roma, de cealaltă parte a oceanului, mă aştepta un şofer care m-a dus la Sorrento. Două ore şi jumătate pe şosea mi-au oferit ocazia să-mi pun ordine în gânduri.

Lungul drum de la Roma la Sorrento, oboseala provocată de diferenţa de fus orar, claxoanele care trâmbiţau, stilul de şofer preferat de bunica: şoferul în uniformă. Am să lămuresc un lucru chiar acum, ca să înţelegeţi. Ziarele de scandal, înainte şi după ce a părăsit ţara, o numeau pe mama „Lyra Nicholson Davis, moştenitoarea. Acum aceleaşi ziare spun acelaşi lucru despre mine şi Lucy. Bani vechi, sânge albastru, moştenitoarele averii Nicholson. Noi ignorăm tot ce se spune. Acum, mama este numită „moştenitoarea sihastră. Şi asta trecem cu vederea.

Bunica a aranjat să împrumute şoferul în uniformă de la prietena ei, contesa Otavia Migliori, care îşi petrecea verile în Newport, la Stone Lea, proprietatea vecină cu cea a familiei Aitkens, părinţii Marthei Sharp Crawford, cunoscută şi sub numele de Sunny von Bülow. O altă familie din Newport cu o istorie tragică. Mă gândesc la Cosima, fiica lui Sunny şi a lui Claus. Tatăl ei a fost acuzat că a încercat să-şi omoare soţia de Crăciun, injectându-i insulină şi lăsând-o apoi într-o cameră cu ferestrele deschise, în aerul îngheţat de afară. A fost condamnat şi, în cele din urmă, achitat.

Această poveste îngrozitoare mi-a rămas în minte după toţi aceşti ani, dar şi mai cumplit a fost momentul când am auzit-o pe mama plângând. Ţipa că o omoară ceva pe dinăuntru, că îi ucide tot ce are mai bun în ea. Chiar copil fiind, ştiam că nu vorbea despre un cuţit sau un pistol, sau o otravă. Se referea la inima şi la sufletul ei. Ne-a părăsit peste o săptămână. Cel mai nedrept şi mai teribil lucru e că moartea a venit, într-adevăr, după câţiva ani, însă la tata, nu la ea.

Aşadar, şoferul contesei m-a dus la Sorrento, un oraş străvechi de la malul mării ce emana o frumuseţe întunecată şi decadentă pe care aveam prea mari emoţii ca s-o observ. Lucy n-ar fi pierdut ocazia – ea iubeşte antichităţile, fantomele şi arhitectura. M-am simţit vinovată; poate că trebuia să o aduc şi pe sora mea. Oare cum avea să se descurce fără mine în acea vară? Suntem foarte apropiate. De atât de multă vreme ne-am avut doar una pe cealaltă.

Pe de altă parte, n-aş fi putut s-o iau cu mine în condiţiile în care nu ştiam la ce să mă aştept. Dacă mama avea să ne respingă din nou? Eu sunt tare. Îl am pe Travis. Dar Lucy este surioara mea. Vreau s-o protejez.

Limuzina cobora serpentinele spre port. Bărci în culori vii stăteau aliniate la ponton, amintindu-mi de Newport. Am deschis geamul ca să simt mirosul mării. Şoferul părea să ştie exact unde trebuia să meargă.

Maşina trecu pe lângă magazine care vindeau bijuterii din scoici, eşarfe colorate şi pălării de soare. Pe tarabe erau expuşi peşti proaspeţi, cu ochii galbeni lipsiţi de expresie, ai căror solzi străluceau dintre algele marine. Mirosul puternic de cafea m-a surprins plăcut când am ajuns în dreptul unui mic local. Aş fi vrut şi eu o ceaşcă, dar nu puteam să mă opresc până când nu vedeam dacă vine să mă întâmpine.

Am trecut printre doi stâlpi de piatră şi am ieşit pe un ponton de lemn. La docul acela erau legate laolaltă bărci de pescuit şi mici vase de marfă, iar câteva camioane pline cu provizii pentru insulă se aflau parcate pe mal. Metal şi vânt: piesele de fier zăngăneau lovindu-se de catarge, hamalii descărcau şi încărcau lăzile. La capătul digului am ieşit din maşină. Era o binecuvântare să-mi dezmorţesc picioarele, dar îmi simţeam pieptul strâns ca într-o menghină. Oare mama venise să mă aştepte? Aveam s-o văd?

Şoferul mi-a coborât bagajele într-o bărcuţă galbenă legată de pilonii acoperiţi cu scoici. Un bătrân în cămaşă albastră şi pantaloni şifonaţi, cu tenul ars de soare şi ridat şi cu părul alb ca zăpada, luă valizele şi le depuse sub o bancă de lemn lăcuit. Eu am rămas în picioare pe dig, uitându-mă la el.

– Bună, Pell, spuse bărbatul, cu accent britanic. O să te duc la mama ta.

– Nu e aici, am remarcat eu prosteşte, căci era evident.

– Nu, a zis el fără nici o altă explicaţie. Eram supărată, iar el şi-a dat seama. M-a privit cu ochii săi albaştri, pătrunzători. Nu a încercat să umple tăcerea cu scuze despre dureri de cap, un apel telefonic important, un cutremur de pământ, o invazie de lăcuste sau oricare dintre multele alte lucruri care ar fi putut s-o reţină. Mi-a întins mâna, oferindu-se să mă ajute.

– Buono viaggio, spuse şoferul.

I-am mulţumit. Nu i-am dat bacşiş, ştiam că bunica mea şi contesa aveau să se socotească. Apoi am apucat mâna bărbatului şi am coborât de pe dig în barcă.

– Eu sunt Max Gardiner, se recomandă el.

– Vecinul ei, am exclamat eu amintindu-mi. Îi întâlnisem numele în scrisorile ei despre Capri, insula comunităţii de expatriaţi, artişti şi intelectuali, oameni extraordinari, gânditori şi scriitori care o fascinau, care i-au devenit prieteni, tovarăşi în dorinţa ei de a se izola de lume. De fiicele sale, Lucy şi eu. Max era proprietarul terenului lipit de al ei.

– Da, încuviinţă el. Acum relaxează-te. Pregăteşte-te pentru o minunăţie.

O minunăţie. Chiar spusese aşa? M-am forţat să zâmbesc politicos ca să-mi ascund durerea. Nu eram pentru prima oară pe mare. Mai vizitasem insule până atunci. Acum mă pregăteam să intru în starea de spirit potrivită ca să mă văd cu o femeie care nu m-a vrut niciodată.

Am dezlegat parâmele ca să fiu de ajutor şi să-i arăt că ştiu şi eu care-i treaba cu bărcile astea, apoi m-am aşezat pe locul meu, în vreme ce el pornea. Ne-am fi putut afla la Newport, era aceeaşi atmosferă cu marea, iahturile, bărci clasice de lemn cu năvoadele lor pline de peşte; m-am gândit la Travis, de care mă despărţeau şase fusuri orare. Probabil că se întorsese după o noapte de pescuit; probabil că dormea în casa familiei sale, situată în incinta Academiei din Newport. Speram că şi sora mea dormea. Speram să nu se mai repete incidentul când ea a plecat spre Italia mergând în somn. Îmi ţineam rucsacul strâns la piept. Părea compact, reconfortant. Îl umplusem cu cărţi, scrisori, poze cu oamenii pe care îi iubeam.

Când am ieşit de pe canal am auzit pe neaşteptate o răsuflare venind din apă chiar la marginea bordului – doar o inspirare rapidă, apoi o expirare grăbită. Pe lângă ambarcaţiunea galbenă înotau delfini. M-am uitat peste umăr la Max. Asta voise să spună prin minunăţie? El îmi zâmbi, arătând în larg.

– Ai ocazia asta o singură dată în viaţă.

– Ce ocazie?

– Să vii la Capri pentru prima oară. Mă simt onorat să fiu martor.

Este doar o insulă, aş fi vrut să-i spun. Departe de casă. Un munte, un port. Mamifere marine, da, dar fără Lucy, fără Travis. Am adoptat o atitudine stoică, în vreme ce barca prindea viteză.

Priveam în faţa mea şi deodată am zărit rocile albe ale Muntelui Solaro înălţându-se abrupte pe cerul strălucitor, de un albastru infinit. Vântul aducea până la mine parfumul de lămâi, verbină şi pin. Se vedeau terase cu crânguri de măslini, ale căror frunze străluceau argintii în soare. Capri se ridica din valuri şi mi-am dat seama dintr-odată de câte ori visasem la asta. Insula era cel mai frumos loc pe care-l văzusem vreodată, iar priveliştea nu era singurul motiv.

Ci şi pentru că mama mea locuia acolo.

Max plecase de la vilă chiar înainte de răsărit. Traversase terasa lată de piatră şi coborâse scările trecând mai întâi prin crângurile de măslini şi smochini. Folosea o lanternă, dar ar fi putut la fel de bine să găsească drumul legat la ochi – avea şaptezeci şi doi de ani şi trăise aici mai bine de jumătate din viaţă. Era atâta frumuseţe pe Capri! Îi venea să strige, să trezească întreaga insulă, să le spună Lyrei, lui Rafe şi insularilor să deschidă ochii. „Iubiţi-vă, fiţi fericiţi, viaţa e scurtă!"

Când ajunse în dreptul căsuţei albe, la două niveluri sub vilă, zări o lumină aprinsă. Lyra se trezise deja şi aştepta. Luna aproape plină de noaptea trecută rămă- sese agăţată destul de jos pe cer, aruncându-şi razele argintii peste apă şi trăgând valurile înspre larg. Re- fluxul era periculos în două momente, la lună nouă şi la lună plină, când scotea la iveală pietrele de pe fund şi arunca pe coastă creaturi marine în nişte bălţi reziduale care nu aveau să se mai umple la loc până la ciclul lunar următor.

Acum, la comanda bărcii sale galbene pe drumul de la Sorrento, o avea la bord pe Pell şi se pregătea să i-o predea Lyrei. Max îşi zări nepotul plimbându-se pe malul stâncos, pe cale să salveze creaturi nevertebrate. Capri era un miraj albastru, cu masivul Monte Solaro atârnat cumva deasupra mării. Bătrânul ridică privirea căutând căsuţa albă de pe deal. O rază de soare se răsfrânse din binoclul pe care îl ţinea Lyra, stând printre măslinii din livadă.

– Te aşteaptă, spuse el.

– Mama?

– Da. Max domoli viteza bărcii şi se îndreptă spre pontonul lui privat.

– Unde? întrebă ea, cu mâna streaşină la ochi.

– Acolo sus, spuse el, indicându-i locul.

Expresia lui Pell îl făcu să tresară. Se uită în sus, întrebându-se dacă Lyra o putea surprinde prin binoclu. Fata ţinea capul pe spate, cu gura uşor deschisă. În ochi i se citea o enormă bucurie şi speranţă.

Când Max trase lângă ponton, delfinii săriră în sus şi se cufundară înapoi în apă, dispărând. Delfinii sunt creaturi emoţionale, la fel ca oamenii. Ei sunt capabili de dragoste, de o mare loialitate, rămân împreună pentru toată viaţa. Dacă sunt vreodată despărţiţi de copiii lor, dacă unul este smuls de lângă ceilalţi, părinţii sunt foarte îndureraţi. Max observase asta în cazul delfinilor, aşa cum observase şi în cazul oamenilor.

– Eşti gata? o întrebă pe Pell.

– Sunt gata, spuse ea.

El se uită împrejur, căutând ajutor la parâme, dar Rafe dispăruse. Aşa că urcă pe pontonul de lemn şi legă strâns barca.

Lyra îşi lipi coatele de zid ca să le oprească tremurul şi duse în sfârşit binoclul la ochi. Max lega barca, iar în faţa lui se afla o tânără frumoasă. De o frumuseţe şocantă, uluitoare, care-ţi tăia răsuflarea. Părul lung şi brunet era legat la spate, doar câţiva cârlionţi îi cădeau în jurul feţei. Pell se uita întruna în sus pe deal, de parcă ar fi putut să-şi vadă mama în spatele zidului de piatră. Poate că o şi vedea. Din copilărie avea o privire intensă, scotocitoare.

Vederea fiicei sale o făcu să-şi simtă fiecare muşchi din trup tresărind sub impactul amintirii. Dintr-odată percepu o apăsare pe piept: o greutate de două kilograme şi nouă sute de grame, mai precis. Pell, nou-născută, umedă şi lipicioasă, fierbinte, ţipând din toţi rărunchii. Lyra o ţinea pe fiica ei la sân. Taylor era alături de ea, stătea şi se uita la amândouă, dar acel moment era al Lyrei şi al lui Pell. Nu în fiecare zi ţi se naşte o fiică şi, oricât de mult l-ar fi iubit pe tatăl copilului, el nu avea să cunoască niciodată sentimentul acela electrizant de a-şi ţine la piept odorul abia ieşit din pântec.

Cum stătea acolo, în grădina ei italiană, cu ochii la bărcuţa galbenă, Lyra Davis se gândea la acel bebe- luş mititel care crescuse, devenind o fetiţă de şase ani. Pell avea şase ani, iar Lucy patru atunci când le părăsiseră – trecuseră deci zece ani de când Lyra nu-şi mai văzuse fiicele.

Îl văzu pe Max ajutând-o pe Pell să coboare de pe punte şi abia se abţinu să nu dea fuga la ei. Fiica ei era isteaţă; Lyra o ştia deoarece primise toate notele ei de la şcoală, fişele de evaluare şi rapoartele de la Newport Academy. Avea o minte strălucită, iar profesorii ei erau de aceeaşi părere. Dar era atât de tânără! La şaisprezece ani, probabil că mai credea în speranţă, în salvare, în posibilitatea de a ierta. Lyra ştia că Pell încerca să ierte, să înţeleagă, să se pună în pielea mamei ei.

Însă trupul ei îşi amintea. Nu mai era nimic de făcut în legătură cu asta, în legătură cu toate îmbrăţişările şi sărutările de care nu avusese parte. Lyra pierduse ocazia de a-i peria părul, nu fusese acolo să le aline atunci când Pell şi sora ei avuseseră nevoie de mângâiere şi nici nu le ajutase să-şi îmbrace hainele groase în zilele reci de iarnă. Mai era şi acea zi de decembrie când o luase pe Pell cu ea pe pod.

Lyra ştia că acele sentimente zăceau adânc îngropate în sufletul fetei, chiar dacă Pell nu le recunoştea ea însăşi. Insula aceasta străveche, ale cărei mistere precedau cu multe milenii orice exista în America, îi dăduse nişte lecţii aspre despre timp, iluzii şi speranţă.

Ieşi printr-o spărtură în zid direct pe scări. Construite cu secole în urmă, treptele duceau în sus, spre vila lui Max, iar în jos coborau până la ponton. Povârnişurile care le mărgineau erau acoperite de pini deşi, iasomie şi rozmarin. Florile de portocal înmiresmate se iţeau de după frunzele de un verde sticlos.

Treptele, cioplite direct în piatră, făceau coborârea foarte abruptă. O balustradă de fier, ruginită pe alocuri, oferea singura protecţie împotriva căderii în hău. Dinspre apă se auzeau voci: A lui Max, cu un puternic accent britanic, şi a unei fete.

Vocea lui Pell.

Lyra ieşi la lumină dintre pini şi viţa-de-vie şi rămase în picioare pe palierul de piatră. Îl zări pe Rafaele ghemuit în umbră, încremenit lângă hangarul pentru bărci; când ajunse în dreptul lui, băiatul se ascunse. Max şi Pell aduceau bagajele pe ţărm. Lyra ezită o clipă, cu privirea la ei.

– Pell, spuse ea.

Oare vorbise, scosese un sunet? Pentru că totul i se părea încremenit în gât – cuvintele, numele fiicei sale, propriul suflet. Frunzele tremurau uşor, iar valurile loveau pietrele pe ţărm. Max şi Pell se uitară spre ea.

– Pell, repetă Lyra pornind încet spre mal. Ochii ei se înfruptau din lumina ochilor tinerei care stătea acolo, atât de aproape de ea: înaltă, zveltă, cu un păr frumos, castaniu, cu pielea albă ca laptele şi ochii albaştri plini de mistere. Lyra îşi ţinu răsuflarea. Ridică braţele şi le întinse, îmbrăţişând aerul din faţa ei.

Picioarele lui Pell troncăniră pe ponton – părea imposibil ca o fată atât de delicată să facă un asemenea zgomot. Sări de pe chei pe pietrele spălate de mare şi nu se opri decât când ajunse la numai câţiva centimetri de Lyra.

Se priviră în ochi, ceea ce nu era deloc uşor, deoarece privirea Lyrei era înceţoşată de lacrimi. Apoi, amintin- du-şi parcă de undeva, dintr-un trecut foarte îndepărtat, ce trebuia să facă, Pell se lăsă în braţele mamei sale şi rămaseră aşa, ţinându-se în braţe, vreme îndelungată.

capitolul 2

În familia Nicholson, toate ocaziile erau sărbătorite la masa de prânz. Aşa că deşi tremuram, literalmente, de şocul de a-mi îmbrăţişa mama şi voiam să dureze, să fim singure ca să stăm de vorbă, să ne cunoaştem, mi-a spus că prânzul va fi servit pe terasa de la vilă la unu şi jumătate.

Voiam să-i ating obrazul. Semănam enorm, cu părul aproape negru şi ochii albaştri. Părul ei avea o şuviţă albă în faţă, şocantă şi strălucitoare. În jurul ochilor şi al gurii îi apăruseră câteva riduri. Pielea perfectă pe care mi-o aminteam eu era acum pătată, iar asta mă făcea să o iubesc şi mai mult, dar apoi mă străbătu un val de răceală – fusese departe de mine atât de mult timp. Am crescut şi, din copil, am devenit tânără. Ce schimbări vedea mama la mine?

– Da, spuse ea. Vila lui Max, chiar acolo sus, pe deal. El s-a oferit.

– Voi doi sunteţi...? am întrebat, cu o francheţe neobişnuită; mă resimţeam după călătoria obositoare.

– O, nu, nicidecum. Suntem doar buni prieteni. El e un fel de figură paternă.

Era adevărat. Observasem vârsta lui Max când ne aflam în barcă. Însă am observat şi că avea un fel de strălucire foarte rar întâlnită – nu numai în ochi, ci în toată fiinţa sa. Ca şi cum fiecare moleculă din el ar fi fost interesată de lumea din jur. Mă ducea cu gândul la cineva foarte tânăr şi plin de curiozitate. Ba chiar mai mult, iar asta e o afirmaţie destul de bizară în legătură cu un bărbat pe care abia l-am cunoscut, mi se părea că nu fusese niciodată dezamăgit de viaţă. Emana speranţa că totul va fi bine. Îmi plăcea de el.

Mama mi-a arătat împrejurimile. Expresia minunată de dragoste pe care mi-a arătat-o pe mal a fost aşezată la locul ei în cutie. Acum era corectă, echilibrată, ca şi cum am fi fost aproape nişte străine; ceea ce, de fapt, şi eram. Vorbea cu grijă, lăsa mereu câţiva centimentri între noi. Dacă ăsta era modul ei de a se purta, cel puţin cu vizitatorii, atunci mă ducea cu gândul la bunica.

– Asta e casa mea, îmi spuse. Am avut un apartament la Capri când am venit prima oară pe insulă, dar asta a durat numai câteva luni. De atunci locuiesc aici, în Anacapri. Cel mai îndepărtat oraş de pe insulă. Pe munte, mai greu accesibil.

Am dat din cap fără să spun nimic, însă eram foarte surprinsă. Îi ştiam adresa, desigur, dar până acum nu mă interesase ce însemna Anacapri. Mama să aleagă oraşul cel mai puţin circulat? Asta era foarte diferit de poveştile bunicii. Când ne-a părăsit pe noi, adică pe tata, pe sora mea şi pe mine, bunica a spus că se duce „în miezul acţiunii". Şi desigur, acolo unde se aflau cârduri de bărbaţi.

Am făcut un tur al căsuţei. Avea pereţii groşi, ferestrele cu arcade dădeau spre mare. O terasă largă venea cumva deasupra râpei, exact spre stânca de pe mal. Acolo se afla o masă cu şase scaune acoperite cu perne de un albastru aprins; mă întrebam dacă mama mânca de obicei afară şi cine îi ţinea companie. Peste tot erau ghivece cu flori şi pe pereţi se căţărau camelii, clematite şi bougainvillea. Mi-am imaginat că trebuia să aibă un grădinar care să le întreţină.

Un telescop vechi de alamă, aşezat pe un trepied cu picioare fusiforme, era îndreptat spre golf. Instrumentul mă atrăgea; am rămas lângă el, întrebându-mă de ce mă făcea să mă simt atât de ciudat, însă expresia din privirea mamei m-a făcut să mă dau înapoi. Poate că telescopul era valoros şi se temea să nu dau peste el şi să-l stric.

În casă, sufrageria era zugrăvită într-o nuanţă corai care mă făcea să mă simt ca într-o scoică. Mobila era acoperită cu huse albe. Rămăşiţe de la bunica, deprinderi specifice familiei Nicholson, erau evidente peste tot prin încăpere: portrete şi peisaje cu rame bogat ornamentate, argint strălucitor peste tot.

Un cuţitaş de scrisori pe masă, fotografii înrămate pe pian şi pe bufet, setul de ceai cunoscut şi îndrăgit cu trandafiraşi perfect incrustaţi în argintul masiv, alături de monograma bunicii. M-am îndreptat direct spre el, cu inima bătându-mi să-mi sară din piept.

– Îţi aminteşti? întrebă ea.

– Cum aş putea să uit? Am ridicat vasul pentru lapte. Când eram mică, înainte de plecarea ei, obişnuiam să mă prefac că acesta era ceainicul, pentru că adevăratul ceainic era prea greu pentru mine. Dădeam ceaiuri, i-am mărturisit acum.

– Cu ceai adevărat?

– Da.

Alte mame le-ar fi dat copiilor lor suc de mere sau de portocale, dar eu şi Lucy aveam un sortiment parfumat