Viața pe care am visat-o

De Kerry Lonsdale

Aimee Tierney are re.eta perfecta pentru via.a perfecta: se casătorește cu iubitul din copilarie, își întemeiaza o familie și cumpără restaurantul parinților săi. Dar când logodnicul ei, James Donato, dispare într-un accident, la o ieșire cu barca, din viitorul ei bine pus la punct nu mai ramâne mare lucru. În loc sa mearga la altar, Aimee merge la înmormântarea lui James – o înmormântare care o lasa mai degraba neliniștită decât împăcată. În timp ce Aimee se străduiește sa-și reconstruiască viața, ea cerceteaza mai amanunțit dispariția lui James, iar secretele pe care le descopera o fac sa puna la îndoiala totul despre via.a pe care au cladit-o împreună și chiar la suprafață este un adevăr care poate fie să-i redea lui Aimee libertatea, fie s-o distrugă pentru totdeauna. „Un roman frumos me.te.ugit despre iubirea necondi.ionata, durere sufleteasca .i renun.are, Via.a pe care am visat-o î.i seduce cititorii cu subiectul sau singular, plin de suspans. Prezentând durerea .i pierderea, dar și vindecarea și speranța în formele lor cele mai crude, acest roman va captiva inimile și mințile, îi va ține pe cititori
treji întreaga noapte, disperați să afle adevarul.“
RT Book Reviews „Aceasta carte de debut extraordinara este plina de suspans .i de rasturnari nea.teptate de situa.ie.
Nu va face.i alte planuri când ve.i deschide Viața pe care am visat-o; o veți citi dintr-o suflare.“

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 22 mar. 2019
• ISBN: 9786063343469

Previzualizare carte

1.png

PARTEA ÎNTÂI

Gem City of the Foothills

Los Gatos, California

Capitolul 1. Iulie

Capitolul 2

Capitolul 3

Capitolul 4. Octombrie

Capitolul 5

Capitolul 6

Capitolul 7

Capitolul 8

Capitolul 9

Capitolul 10

Capitolul 11

Capitolul 12

Capitolul 13. Iulie

Capitolul 14

Capitolul 15

Capitolul 16. Noiembrie

PARTEA A DOUA

Coasta Emerald.

Puerto Escondido, Mexic

Capitolul 17

Capitolul 18

Capitolul 19

Capitolul 20

Capitolul 21

Capitolul 22

Capitolul 23

Capitolul 24

Capitolul 25

Capitolul 26

Capitolul 27

Capitolul 28

Capitolul 29

Capitolul 30

Epilog. Cinci ani mai târziu

Mulțumiri

Everything We Keep

Kerry Lonsdale

Copyright © 2016 Kerry D. Lonsdale

Ediție publicată prin înțelegere cu Amazon Publishing,

www.apub.com, în colaborare cu ANA Sofia.

Grafica acestei coperte este inspirată de designul copertei originale realizate de LEADesign.

Editura Litera

O.P. 53; C.P. 212, sector 4, București, România

tel.: [phone]

email: [e-mail]

Ne puteți vizita pe

www.litera.ro

Viaţa pe care am visat-o

Kerry Lonsdale

Copyright © 2019 Grup Media Litera

pentru versiunea în limba română

Toate drepturile rezervate

Editor: Vidrașcu și fiii

Redactor: Florentina Nica

Corector: Păunița Ana

Copertă: Flori Zahiu

Tehnoredactare și prepress: Bogdan Coscaru

Seria de ficțiune a Editurii Litera este coordonată

de Cristina Vidrașcu Sturza.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

Lonsdale, Kerry

Viaţa pe care am visat-o / Kerry Lonsdale; trad. din lb. engleză: Valentina Georgescu. – București: Litera, 2019

ISBN 978-606-33-3613-3

ISBN EPUB 978-606-33-4346-9

I. Georgescu, Valentina (trad.)

821.111

Lui Henry, care a bătut peste opt mii de kilometri pentru a mă găsi.

Te iubesc.

PARTEA ÎNTÂI

Gem City of the Foothills

Los Gatos, California

Capitolul 1. Iulie

În ziua nunții noastre, logodnicul meu James a ajuns la biserică într-un sicriu.

De ani de zile visam momentul în care el mă așteaptă la altar, cu zâmbetul acela al lui, oferit în dar numai mie, zâmbetul care mă tulbura de fiecare dată. Dar în loc să îmi port pașii prin lăcașul sfânt către cel mai bun prieten al meu, prima și unica mea dragoste, eu participam la funeraliile lui.

Ședeam alături de părinții mei în sanctuarul plin de prieteni și rude. Ei ar fi trebuit să fie nuntașii noștri. În schimb, veniseră să își ia rămas-bun de la un om dispărut în floarea tinereții, mult prea devreme. Abia împlinise douăzeci și nouă de ani.

Ne părăsise. Pentru eternitate.

O lacrimă mi s-a prelins pe obraz. Am oprit-o cu batista de hârtie zdrențuită din mână.

– Poftim, Aimee.

Mama mi-a dat una curată.

Am făcut-o ghemotoc în pumnul strâns.

– Mu-mulțumesc.

Un suspin mi-a sugrumat vocea.

– Ea e? s-a auzit o voce murmurând în spatele meu, iar eu m-am încordat toată.

– Da, logodnica lui James, a venit răspunsul șoptit.

– Biata de ea! Pare așa tânără. De când erau logodiți?

– Nu sunt sigură, dar se cunoșteau din copilărie.

O răsuflare mirată.

– Amorezați din copilărie. Ce tragic!

– Am auzit că le-a luat câteva săptămâni până să găsească trupul neînsuflețit. Îți dai seama? Să nu știi nimic?

Eu am gemut. Buza inferioară îmi tremura necontrolat.

– Hei! Puțin respect, vă rog, le-a interpelat tata cu severitate pe cele două cucoane din spatele nostru.

S-a ridicat de pe scaun, a trecut târșâind picioarele pe lângă mine și mama, lovindu-se de genunchii noștri, apoi s-a așezat, înca­drân­du-mă între el și mama. M-a tras lângă el, protejându-mă de clevetelile șușotite și de privirile indiscrete.

Orga a răsunat, anunțând începerea ceremoniei. Toată lumea s-a ridicat în picioare. Eu m-am ridicat încet, simțindu-mi tot corpul dureros și îmbătrânit, și m-am prins de strana din fața mea, ca să nu mă prăbușesc la loc pe banchetă. Toate capetele s-au întors spre capătul din spate al bisericii, unde mai mulți bărbați au ridicat pe umeri sicriul lui James. Privindu-i trecând prin fața preotului, mi-a trecut prin minte că ei cărau mai mult decât rămășițele pământești ale lui James, trupul lui prea descompus pentru a lăsa capacul sicriului deschis. Speranțele și visurile noastre, viitorul pe care ni-l proiectaserăm împreună, erau toate purtate pe umerii acelor bărbați. Planul lui James de a înființa o galerie de artă în centrul orașului, după ce renunța la afacerea familiei. Visul meu de a-mi deschide propriul res­taurant după retragerea părinților mei din propria afacere. Băiețelul pe care mi-l imaginasem stând între mine și James, ținându-ne de mâini pe amândoi cu mânuțele lui mici.

Totul urma să fie îngropat azi.

Un alt suspin mi-a țâșnit sfâșietor din plămâni, lovindu-se de zidurile bisericii, mai puternic decât notele tânguioase ale orgii.

– Nu pot face asta, m-am jeluit eu cu șoapte răgușite.

Să-l pierd pe James. Să simt privirile compătimitoare ale tuturor îndreptate către cea de-a doua strană, unde mă aflu, arzându-mi spinarea. Aerul acela înăbușitor, un amestec stătut de transpirație și tămâie învăluite în parfumul dulceag, siropos al buchetelor de orhidee artistic amplasate prin toată biserica în stil Mission. Florile fuseseră cumpărate pentru nunta noastră, dar Claire Donato, mama lui James, dispusese livrarea lor pentru funeralii. Aceeași biserică. Aceleași flori. Ceremonia greșită.

Am simțit că mi se strânge stomacul. Mi-am acoperit gura cu mâna și am încercat să îl ocolesc pe tata ca să ajung pe culoarul dintre strane. Mama m-a prins de mână și m-a strâns. M-a luat de braț, iar eu mi-am lăsat capul pe umărul ei.

– Gata, gata, m-a alinat ea.

Lacrimile îmi șiroiau necontrolat pe obraji.

Bărbații au depus sicriul pe un podium metalic, apoi s-au retras la locurile lor. Thomas, fratele lui James, a venit în strana din față, lângă Claire, care era îmbrăcată într-un costum negru, cu părul argintiu prins într-un coc strâns și rigid, în ton cu ținuta. Phil, vărul lui James, a venit și el în strană, de cealaltă parte a lui Claire. S-a întors și s-a uitat la mine, plecându-și capul respectuos. Eu, cu un nod în gât, m-am dat înapoi puțin câte puțin, până când călcâiele mi s-au lipit de banca de lemn.

Claire s-a întors spre mine.

– Aimee.

Am privit-o tresărind.

– Claire, am murmurat.

De la aflarea veștii despre moartea lui James, abia dacă ne vor­biserăm. Ea se exprimase foarte limpede că prezența mea îi amintea prea mult de pierderea suferită, mezinul ei. Spre binele amândurora, eu am păstrat distanța.

Funeraliile au continuat cu o succesiune bine-cunoscută de ritualuri și imnuri. Eu am ascultat doar pe jumătate discursurile și aproape deloc predicile. La încheierea ceremoniei, m-am strecurat prin ușa laterală înainte să mă poată opri careva. Auzisem destule condoleanțe să-mi ajungă pentru două vieți.

Mulțimea s-a împrăștiat în curtea bisericii. Vedeam dricul în timp ce parcurgeam pasajul de legătură, sperând să plec neobservată. Am privit peste umăr și ochii mei i-au întâlnit pe ai lui Thomas. Acesta a străbătut cu pași mari pasajul cu boltă arcuită și m-a cuprins în brațe. M-a îmbrățișat strâns. Stofa aspră a costumului său mi-a zgâriat obrazul. Semăna cu James: păr și ochi negri, ten măsliniu. O versiune mai robustă, mai vârstnică, dar nu îmi inspira același sentiment ca el.

– Mă bucur că ești aici.

Îi simțeam respirația în păr.

– A fost cât pe ce să nu vin.

– Știu.

M-a tras de lângă mulțimea ce se strângea în jurul nostru și ne-am oprit sub o boltă de trâmbiță înflorită de la marginea pasajului de legătură. Florile de lavandă se legănau sub adierea vânticelului după-amiezii de iulie. Negura țărmului ce acoperise Los Gatos în orele dinaintea revărsatului zorilor dispăruse odată cu răsăritul soarelui. Ziua era deja prea caldă.

Thomas s-a dat înapoi și m-a prins de brațe.

– Cum îți merge?

Eu am clătinat din cap, lipindu-mi limba de bolta palatină pentru a înăbuși suspinul ce amenința să irupă. M-am eliberat din strânsoarea lui Thomas.

– Trebuie să plec.

– Plecăm cu toții. Vino cu mine în mașină. Te duc eu la cimitir și la masă după aceea.

Eu am clătinat din nou din cap. El îi adusese cu mașina la biserică pe Claire și pe Phil.

Thomas a oftat din greu.

– Nu vii.

– Doar la cimitir. Mi-am răsucit degetele în cordonul rochiei mele petrecute. Eu venisem aici în mașina părinților mei. Îmi propusesem să plec tot cu ei. Masa e dată de mama ta. Prietenii și rudele ei.

– Au fost în egală măsură prietenii lui James și ai tăi.

– Știu, dar...

– Înțeleg. A băgat mâna în buzunarul interior al hainei și a scos o foaie de hârtie împăturită. Nu sunt sigur când te voi revedea.

– Nu plec nicăieri. Doar pentru că James a... Am înghițit în sec și m-am uitat la pantofii mei negri cu talpă ortopedică. Nu erau pantofii albi, decupați, din satin cu toc, pe care ar fi trebuit să îi port în această zi. Mă poți suna. Sau vizita, i-am sugerat.

– Am să călătoresc mult.

Eu am ridicat capul și am oftat.

– Poftim. Asta-i pentru tine.

Am despăturit hârtia pe care mi-o dăduse și am icnit. Era un cec personal de la Thomas. Cu o sumă foarte mare.

– Ce...?

Degetele au început să-mi tremure în timp ce mintea mea încerca să priceapă cifra notată pe cec ‒ 227 000 de dolari.

– James avea de gând să își actualizeze testamentul după căsătoria voastră, dar a... Thomas și-a frecat maxilarul, apoi și-a lăsat mâna să-i cadă într-o parte. Tot eu sunt beneficiarul. Nu am intrat încă în posesia fondurilor din conturile lui bancare, dar asta e tot ce-ai fi primit tu, cu excepția părții ce-i revine din Donato Enterprises. Pe asta nu ar fi putut s-o treacă în testament.

– Nu-ți pot lua banii.

I-am întins cecul.

El și-a băgat mâinile în buzunare.

– Ba da, poți. Azi te-ai fi măritat cu el, așa că ar fi fost ai tăi.

Am studiat încă o dată cecul. Erau atât de mulți bani.

– Părinții tăi ies curând la pensie, corect? Le poți cumpăra res­taurantul, sau îți deschizi propriul res­taurant. James mi-a spus că asta ți-ai dori să faci.

– Nu eram decisă.

– Atunci, călătorește, vezi lumea. Câți ani ai, douăzeci și șase? Ai toată viața înainte. Fă ce te face fericită. A zâmbit crispat, privind fix dincolo de mine, undeva în curte. Trebuie să plec. Ai grijă, bine?

M-a sărutat pe obraz.

Am simțit atingerea moale a buzelor lui, dar aproape că nu i-am auzit cuvintele. Vacarmul din curte se întețise, iar gândurile mele erau departe. Fă ce te face fericită. Habar n-aveam ce anume mă făcea fericită. Nu mai știam ce anume mă făcea fericită.

Am ridicat privirea pentru a-mi lua rămas-bun de la Thomas, dar el plecase deja. M-am întors și l-am văzut la capătul curții, împreună cu mama și cu vărul lui. Ca și cum mi-ar fi simțit privirea, Phil a săltat capul și m-a privit în ochi. A ridicat din sprâncene cu un scop bine chibzuit. Eu am înghițit în sec. El s-a aplecat și a șoptit ceva la urechea lui Claire, apoi a pornit în direcția mea.

Aerul sclipea precum uleiul într-o tigaie încinsă. Am auzit vocea lui James. Un ecou de demult. Haide să plecăm de aici.

Am pus cecul în poșetă și m-am întors să plec, furișându-mă către parcare. Am lăsat în urmă trecutul meu, nesigură de viitorul meu, și fără să am nici cea mai vagă idee cum aveam să plec de acolo. Nu aveam mașină.

M-am oprit lângă bordură, cumpănind dacă ar fi oportun să mă întorc în curte și să îmi caut părinții, când o femeie mai în vârstă, cu păr blond tuns scurt, s-a apropiat de mine.

– Domnișoară Tierney?

I-am făcut semn cu mâna să mă lase în pace. Nu mai suportam să mai aud condoleanțe.

– Vă rog, este important.

Am ezitat, auzind tonul ciudat al vocii ei.

– Vă cunosc de undeva?

– Sunt o prietenă.

– O prietenă a lui James?

– A dumneavoastră. Numele meu este Lacy.

A întins mâna.

Eu m-am uitat la brațul suspendat în aer între noi, apoi mi-am ridicat privirea înspre ea.

– Scuze. Ne-am mai întâlnit?

– Am venit aici în legătură cu James. Și-a lăsat brațul jos și a privit peste umăr. Dețin informații despre accidentul lui.

O lacrimă mi s-a strecurat ca o mărgică în colțul ochiului. Am tras adânc aer în piept, plămânii mei șuierând de cât plânsesem în ultimele câteva săptămâni. James îmi spusese că va lipsi doar patru zile, o călătorie de afaceri scurtă. Lua avionul spre Mexic, scotea un client la pescuit, negocia niște contracte la cină și revenea acasă. Căpitanul ambarcațiunii spusese că James a aruncat undița, iar după ce el a verificat motorul, James dispăruse. Pur și simplu. Dispărut.

Asta se petrecuse cu două luni în urmă.

James a fost dat dispărut timp de patru săptămâni, în cele din urmă fiind declarat mort. Apoi, conform afirmațiilor lui Thomas, cadavrul lui James a fost adus de ape pe țărm. Lacy nu auzise probabil că trupul lui neînsuflețit fusese găsit. Caz închis.

– Ați ajuns prea târziu. El este...

– În viață. James trăiește.

M-am holbat la ea, stupefiată. Cine se credea femeia asta? Am arătat cu degetul spre dric.

– Priviți!

Femeia s-a uitat într-acolo. L-am privit pe șofer trântind ușa din spate și ocolind vehiculul ca să se așeze pe scaunul șoferului. A închis portiera și a pornit, ieșind din parcare și îndreptându-se spre cimitir.

Eu m-am uitat la ea cu un sentiment pervertit de satisfacție. Dar ea a continuat să urmărească sedanul negru, vorbind în șoaptă, pe un ton încărcat de fascinație.

– Mă întreb ce-o fi în sicriu.

– Așteptați-mă! Lacy s-a luat după mine, când încercam să mă strecor prin parcare. Vă rog să mă așteptați.

– Plecați!

Aveam ochii plini de lacrimi. Limba îmi era încărcată de salivă. Îmi venea să vomit, iar Lacy nu-mi dădea pace. M-am uitat spre stradă. Casa mea se afla la mai puțin de doi kilometri distanță. Aș fi putut merge pe jos acasă, de ce nu.

Am simțit cum mi se face rău. Oh, Doamne!

– Lăsați-mă să vă explic, a spus Lacy.

– Nu. Acum.

Am strâns buzele și m-am pitit după o furgonetă mare. Am simțit o căldură prin tot corpul. Am transpirat la axile și sub sâni. Simțeam o agitație interioară teribilă. M-am aplecat în față.

Tot ce ținusem în mine a început să se reverse, împroșcând pavajul încins de soare de la picioarele mele. Mesajele vocale de la James care nu au mai venit niciodată. Nopțile în care așteptasem în singurătate vestea că este în viață. Telefonul lui Thomas, cel pe care visasem să îl primesc. James murise.

Apoi Claire, care insistase ca funeraliile să se desfășoare în ziua fixată pentru nunta noastră. Făcuse deja programare la biserică, iar rudele ei aveau deja rezervări pentru călătorie. De ce să le anuleze sau să își refacă planurile?

Un alt fior mi-a scuturat tot corpul. Am vomitat până a început să mă doară capul și mi s-a golit stomacul. Apoi am plâns. Cu suspine care îmi emaciau parcă tot trupul. Lacrimi grele cădeau pe asfalt, în amarul vărsat acolo.

Într-un ungher îndepărtat al creierului, am înțeles că ajunsesem la apogeu. Măcar de-aș ajunge acasă ca să mă prăbușesc cu perna lui James în brațe. Nu aici, în parcare, la nici treizeci de metri de mulțimea de oameni și lângă o străină care se ținea scai de mine.

M-am sprijinit de furgonetă și m-am așezat pe bara de protecție. Lacy mi-a întins o sticlă cu apă.

– E sigilată.

– Mersi.

Mâinile îmi tremurau și nu reușeam să strâng degetele în jurul dopului mic, așa că ea a luat sticla din mâinile mele și a deschis-o. Am băut un sfert de sticlă pe nerăsuflate.

Lacy a scos câteva șervețele din geanta ei de umăr.

– Poftiți. M-a privit cum îmi șterg buzele și îmi suflu nasul, jucându-se în timpul ăsta cu bareta poșetei. Mai bine?

– Nu.

M-am ridicat în picioare, vrând să plec acasă.

Mâna lui Lacy a dispărut din nou în geantă. A început să cotrobăie prin ea și a scos o carte de vizită.

– Trebuie să vă vorbesc.

– Nu mă interesează ce vindeți.

S-a înroșit.

– Eu nu vând nimic. Este ceva...

S-a întrerupt, cercetând locul de parcare din spatele nostru, înainte să se uite din nou la mine.

Eu am clipit, șocată de intensitatea ochilor ei albaștri ca lavanda. Instinctul mi-a șoptit atunci că știe ceva.

– Nu vând nimic și îmi pare foarte rău pentru felul cum am spus ceea ce am spus, dar este adevărat. Treceți pe la mine cât de curând puteți.

Mi-a luat mâna liberă și mi-a pus cartea de vizită în palmă. Apoi s-a retras și a dispărut după furgonetă.

S-au auzit niște pași apropiindu-se, tocuri alergând pe pavaj.

– Aici erai, a spus Nadia, gâfâind. Te-am căutat peste tot. Te caută părinții tăi.

Valuri de păr castaniu i se revărsau în jurul umerilor. Cocul din creștetul capului i se desfăcuse, probabil din cauza agitației căutării mele.

Kristen s-a oprit lângă ea, gâfâind. Un fir dus al ciorapului urmărea conturul lateral al gambei.

Ele ar fi trebuit să îmi fie domnișoare de onoare.

– Ce faci aici? a întrebat Kristen cu voce pițigăiată, alterată din cauza efortului.

– Am...

M-am oprit, nedorind să explic că mă ascundeam, că fusesem urmărită de o străină prin parcare și că apoi vomitasem pe pantofi.

– Ai ce? a insistat ea. Nadia a înghiontit-o cu cotul și a indicat cu capul spre asfaltul de la picioarele mele. Kristen a făcut o grimasă când văzu pavajul împroșcat cu vomă. Of, Aimee! a gemut ea.

Îmi ardeau obrajii. Mi-am plecat fruntea. Am citit cartea de vizită din mână.

LACY SAUNDERS

CONSILIER PARAPSIHOLOGIC, CONSULTANT & CARACTEROLOG

OMORURI, PERSOANE DISPĂRUTE & MISTERE NEELUCIDATE

VĂ AJUT SĂ GĂSIȚI RĂSPUNSUL PE CARE ÎL CĂUTAȚI.

Am simțit un junghi rece în inimă. Am privit în direcția în care plecase Lacy. Nu se mai vedea niciunde.

– Ce-i aia? a întrebat Nadia.

I-am dat cartea de vizită, și ea a dat ochii peste cap.

– Pfua, nebunii sunt deja pe urmele tale.

– Cine?

Kristen s-a uitat peste umărul Nadiei.

Nadia a împăturit rapid cartea de vizită și a băgat-o în poșetă.

– Nu fi naivă, Aimee. Oamenii vor profita de tine.

– Cine anume? a întrebat Kristen din nou. Ce scrie pe cartea aia de vizită?

– Nimic care să merite timpul lui Aimee.

Nadia avea dreptate, mi-am zis eu. Lacy era o nebună. Câtă îndrăzneală, să mă abordeze chiar azi. Probabil că urmărea anunțurile de înmormântări în secțiunea de necrologuri din ziare.

Kristen m-a luat de braț.

– Hai să mergem, iubito. Te ducem noi la cimitir. Hai să-ți găsim părinții și să îi anunțăm că mergi cu noi. Nick așteaptă la mașină,

Nick. Soțul lui Kristen. Cel mai bun prieten al lui James. James.

Am lăsat-o pe Kristen să mă tragă după ea.

– Aveam de gând să mă duc acasă.

Ea s-a uitat la pantofii mei cu talpă ortopedică de zece centimetri și a ridicat o sprânceană perfect pensată.

– Sigur că da.

După înmormântare, Nick ne-a dus pe toate acasă la mine. Kristen și Nadia au venit cu mine înăuntru. Eu m-am oprit în ușă, între intrare și camera din față a bungalow-ului nostru cu trei dormitoare și am privit împrejur. Fotoliile fără brațe din piele caramel și sofaua gri-maronie de găitan. Un televizor cu ecran plat încastrat într-un armoar din lemn de nuc, cu ușile lăsate larg deschise ultima oară când m-am uitat la televizor, oricând o fi fost asta. Trei dintre picturile înrămate ale lui James decorau peretele de deasupra bufetului de lângă ușa de la intrare.

Totul era la locul lui, cu excepția bărbatului care locuise acolo.

Mi-am aruncat cheile și poșeta pe bufet.

Nadia a traversat sufrageria și a ajuns în bucătărie, pocnetul tocurilor ei pe parchet răsunând în toată casa.

– Vrei ceva de băut?

– Ceai, te rog.

Mi-am scos pantofii și mi-am întins degetele de la picioare.

Nadia a luat blenderul. A scos cuburi de gheață din tăvița din congelator și le-a pus în carafă. Acestea au început să trosnească în contact cu suprafața mai caldă a sticlei.

– Ce-ai zice de ceva mai tare?

Eu am ridicat din umeri.

– Sigur. Mi-e indiferent.

Kristen a ridicat privirea din locul de lângă măsuța de cafea unde își scosese pantofii și s-a încruntat. S-a afundat în fotoliul de piele cel mai apropiat de șemineu, strângându-și picioarele sub ea. I-am simțit privirea urmărindu-mă în timp ce m-am dus în dormitorul matrimonial.

M-am dus direct la dulapul pe care eu și James îl împărțisem și am deschis ușile șanfrenate. Hainele mele atârnau alături de costumele lui. Toate în nuanțe de antracit, negru și bleumarin. Unele cu dungi fine, dar majoritatea uni. Costume ale puterii – așa le numise el. Atât de diferite de cămășile ecosez de toată ziua și de blugii pe care îi purtase acasă.

Uitându-te prin garderoba lui, ai spune că aceste haine aparțin unor indivizi diferiți. Uneori, și eu avusesem senzația că trăiam cu doi bărbați diferiți. Bărbatul care lucra pentru Donato Enterprises era sobru și politicos spre deosebire de artistul nonconformist, cu mânecile suflecate și picături de vopsea pe antebrațe.

Pe amândoi i-am iubit.

Mi-am lipit nasul de manșeta cămășii lui albastre, preferate, și am inhalat. Lemn de santal și ambră din belșug, colonia lui, amestecate cu un strop de diluant folosit pentru curățarea ustensilelor de pictat. Purtase această cămașă ultima oară când pictase, iar sub pleoapele mele închise l-am văzut, mușchii umerilor mișcându-i-se pe sub țesătura albastră-deschis în timp ce mânuia pensula.

– Simți nevoia să vorbești cu cineva? a întrebat Kristen încet în spatele meu.

Eu am clătinat din cap, am desfăcut nodul din talie și mi-am scos rochia. Aceasta a alunecat în jos și a căzut morman la picioarele mele. Am întins mâna și am tras din dulap cămașa lui James și pantalonii de trening pe care îi aveam încă din liceu și m-am îmbrăcat cu ele. Am simțit cum căldura mă învăluie când am pus cămașa pe mine. De parcă James m-ar îmbrățișa, când materialul mi s-a lipit de spate.

N-am să te uit niciodată, Aimee.

Inima mi s-a frânt încă puțin. Am simțit cum mă îneacă un suspin.

În spatele meu, podeaua de parchet a trosnit, și patul a gemut. Am închis ușile dulapului și m-am întors cu fața la Kristen. Ea se sprijinise de tăblia patului și își trăsese o pernă în poală. Perna lui James.

Umerii mi-au căzut.

– Mi-e dor de el.

– Știu, a spus ea, lovind ușor cu palma locul de lângă ea.

Eu m-am așezat cu mișcări lente pe pat și mi-am pus capul pe umărul ei. Ea și-a lipit obrazul de creștetul meu. Stăteam astfel încă de când aveam cinci ani, lipite una de alta în timp ce ne șopteam secrete. Tot astfel stătusem de multe ori în ultimele două luni. Kristen era cu doi ani mai mare și umpluse golul lipsei unei surori în copilăria mea, fiind singură la părinți. M-a cuprins cu brațul pe după umeri.

– O să fie mai ușor. Promit.

Au început să-mi curgă din nou lacrimile. Kristen a bâjbâit după șervețelele de pe noptieră. Am luat câteva și mi-am suflat nasul. Ea mi-a dat la o parte buclele umede de pe tâmple, apoi a luat și ea un șervețel cu care și-a tamponat lacrimile din colțurile ochilor. I-a scăpat un chicotit și a zâmbit.

– Suntem varză, nu-i așa?

Curând ne-am alăturat Nadiei în bucătărie și, la un pahar de margarita, ne-am pus pe depănat amintiri despre cum crescusem alături de James. După câteva ore, și mai multe cocktailuri, Nadia a adormit pe sofa și a început să sforăie în câteva secunde. Kristen dormea deja în patul meu. M-am simțit izolată în întunericul casei, singura lumină provenind de la lumânările pe care le aprinsese Kristen mai devreme. Am ridicat picioarele Nadiei și m-am cufundat în sofa, punându-i picioarele în poala mea. Era ora zece seara, iar eu ar fi trebuit să fiu în brațele lui James, dansând la nunta noastră, în timp ce el mă conducea pe acordurile suave ale melodiei noastre, „Two of Us".

Nadia a scos un mormăit și s-a foit pe sofa. S-a ridicat și s-a dus în dormitorul pentru oaspeți, târând pătura după ea.

Eu am ocupat locul eliberat de ea și mi-am lăsat mintea să colinde liberă. M-am gândit la James și la motivul pentru care plecase în Mexic. De ce nu așteptase sau de ce nu îl lăsase pe Thomas să se ocupe de client? El era președintele Donato Enterprises, iar supravegherea operațiunilor de import/export de mobilă ale companiei era responsabilitatea lui. În calitate de director economic, responsabilitatea lui James erau evidențele contabile, nu negocierile de contracte. Dar el insistase că era singurul care putea gestiona relația cu acel client. Plecase imediat a doua zi după ce eu trimisesem invitațiile de nuntă.

Mi-am simțit ochii grei și am adormit, chinuită de gânduri. Am visat-o pe femeia din parcare. Era îmbrăcată în negru din cap până-n picioare, iar ochii ei radiau de o strălucire iridescentă. Și-a ridicat brațele deasupra unei forme aplecate și buzele au început să i se miște. Psalmodierea melodică a incantației sale făcea să vibreze aerul din jurul ei și trupul întins la picioarele ei. Un trup care acum se mișca. Atunci mi-am dat seama că trupul nu era unul oarecare. Era James. Iar Lacy îl învia din morți.

Capitolul 2

– Ce faci aici?

Vocea baritonală a tatei mi-a bubuit în urechi. Am tresărit și m-am uitat la el. El m-a privit la rândul lui. Brațele sale pistruiate atârnau de-o parte și de alta a pieptului bombat. Ușa ce separa bucătăria de la The Old Irish Goat de salon se bălăngănea în spatele lui, balamalele scârțâind la fiecare mișcare.

Era luni, la două zile după înmormântarea lui James, și ca în fiecare dimineață de când începusem să lucrez în res­taurantul părinților mei, mă trezisem la cinci. Și ca în fiecare dimineață de când James dispăruse, m-am rostogolit din pat și m-am târât până în baie. Am turnat cafea din cana filtrului pe care nu îmi aminteam să îl fi umplut cu o seară înainte, mi-am târșâit picioarele până la mașină, un New Beetle portocaliu-închis, și am pornit spre The Old Irish Goat, un res­taurant de lux, pe care părinții mei îl cumpăraseră înainte să mă nasc eu. Am crescut în res­taurant, spălând podelele cu mopul și așezând marfă pe rafturi. În cele din urmă, am trecut în bucătărie și am muncit cot la cot cu mama, bucătar-șef, și cu Dale, asistent de bucătar-șef. Dale mă instruise să devin brutar/patiser. Specialitatea mea, prepararea pâinii. După ce am absolvit academia de artă culinară din San Francisco, am preluat postul de asistent de bucătar-șef pe lângă mama când Dale a plecat în funcția de bucătar-șef la unul dintre cele mai vechi res­taurante din

Recenzii pentru Viața pe care am visat-o

[Mihaela · Evaluare: 5 din 5 stele]

De la început până la final e captivantă. Iar finalul excepțional. Când te aștepți să fie cu "au trăit fericiți până la adânci bătrâneți" vine realitatea și te lovește în fața.