Intoarcerea La Peyton Place

De Grace Metalious

New England, anii ’50. După un început presărat cu evenimente nu tocmai fericite, Allison MacKenzie cunoaşte gloria: primul său roman, Castelul lui Samuel, devine bestseller. Dar succesul, oricât de plin de satisfacţii, poate avea un gust amar când admiraţia presei se transformă în hărţuire zilnică. Numai iubirea clandestină pe care o trăieşte în New York cu Lewis, editorul ei, pare sinceră pentru ea. Pentru a se pune la adăpost, Allison se întoarce la Peyton Place, în casa părintească, alături de mama sa, Constance. Dar va trebui să înfrunte din nou ura întregului oraş, o ură alimentată de invidie... Cu Întoarcerea la Peyton Place, Grace Metalious a scris un roman sensibil şi emoţionant; în spatele personajului Allison, cititorul o va recunoaşte pe autoare şi suferinţele cu care aceasta s-a confruntat după publicarea volumului Peyton Place, romanul-cult vândut în peste 12 milioane de exemplare în întreaga lume. La rândul său, Întoarcerea la Peyton Place a devenit rapid bestseller internaţional, cartea fiind ecranizată de două ori, pentru marele ecran şi pentru televiziune.

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 7 aug. 2020
• ISBN: 9786063363412

Previzualizare carte

1.png

PARTEA ÎNTÂI

1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

11

PARTEA A DOUA

1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

11

PARTEA A TREIA

1

2

3

PARTEA A PATRA

1

2

3

4

5

6

7

8

9

Return to Peyton Place

Grace Metalious

Copyright © 1959 Grace Metalious

Editura Litera

O.P. 53; C.P. 212, sector 4, București, România

tel.: [phone]

e-mail: [e-mail]

Ne puteți vizita pe

www.litera.ro

Întoarcerea la Peyton Place

Grace Metalious

Copyright © 2018 Grup Media Litera

pentru prezenta ediție

Toate drepturile rezervate

Editor: Vidrașcu și fiii

Redactor: Florentina Nica

Corector: Cătălina Călinescu

Copertă: Flori Zahiu

Tehnoredactare și prepress: Ofelia Coșman

Seria de ficțiune a Editurii Litera este coordonată

de Cristina Vidrașcu Sturza.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

Metalious, GRACE

Întoarcerea la Peyton Place / Grace Metalious; trad. Oana-Celia Gheorghiu. – București: Litera, 2018

ISBN 978-606-33-2321-8

ISBN EPUB 978-606-33-6341-2

I. Gheorghiu, Oana-Celia (trad.)

821.111-31=135.1

PARTEA ÎNTÂI

1

Uneori, iernile vin treptat în nordul New Englandului, așa că există un element de ordine și succesiune a timpului și a anotimpurilor. Când cade prima zăpadă, nu e surprinzător, întrucât era deja așteptată de ceva vreme. Când vine astfel, iarna începe de obicei cu o ninsoare cu fulgi mari, grăsani, pe la jumătatea dimineții și, până la amiază, peste tot e un strat gros de alb. Cerul se limpezește după prânz și iese soarele și, până după-amiază, când se sfârșesc orele la școală, de pe jghea­burile tuturor caselor picură zăpadă topită.

Apoi bătrânii spun: „N-o să țină. Nu de data asta. Nu încă".

Și toți cei care sunt încă destul de tineri sunt dezamăgiți și un pic neliniștiți, pentru că poate chiar e adevărat că iernile de modă veche au părăsit nordul New Englandului pentru totdeauna.

Iernile de modă veche vin, de obicei, după veri caniculare și secetoase. Atunci, ploile de toamnă încep chiar după Ziua Muncii și sunt ploi reci, aduse de vânt, cenușii și distructive, și, după aceste ploi, gata cu splendida toamnă și cu strălucirea frunzelor roșii și aurii. Copacii se transformă rapid din verde într-un maroniu ofilit, și ploaia smulge frunzele de pe ramuri cu zbiciri iuți și violente. După ploi, pământul îngheață sloi și repede, și o zi e la fel ca următoarea, rece și cenușie, în aștepta­rea ninsorii.

Apoi începe. O pudră fină, ce se cerne din cerul înnorat într-o perdea aparent nesfârșită, și nu se acumulează pe străzi și pe șosele până când vântul nu contenește să sufle și mormane reci și uscate de alb nu s-au adunat la baza fiecărui stâlp din gard și a fiecărui copac. Până la cină, vântul se potolește și continuă să ningă, atât de fin și de subțire, încât copiii se tem că va dura o eternitate până va cădea suficient cât să le acopere palmele înmănușate.

Dar cei mai în vârstă își aduc aminte de alte ierni de modă veche. Aceștia sunt cei care verifică calibrarea la rezervoarele cu ardere, care s-au asigurat de mult că radiatoarele automo­bilelor proprii sunt pline cu antigel și care știu că, odată cu sosirea zorilor de a doua zi, se va întoarce și vântul.

Șemineurile nu există în casele din nordul New Englandului doar pentru vetrele lor prietenoase și ospitaliere. Sunt acolo pentru că, din când în când, vine câte o iarnă de modă veche, și firele de curent electric se rup ca niște paie uscate în calea vân­tului și a zăpezii. Cei care își amintesc au în pivnițe sobe mici, pe lemne, ca să împiedice înghețarea țevilor de apă; fiecare cutie pentru lemne e plină-ochi cu bușteni și vreascuri, iar tine­rii stau în fața focului aprins și își ceruiesc schiurile, întrebân­du-se câtă zăpadă se va acumula la Franconia până dimineață.

Așa a venit iarna în al doilea an de la întoarcerea lui Allison MacKenzie în Peyton Place. Era ora patru, într-o amiază de no­iembrie, iar Allison stătea la fereastra camerei sale când a văzut primul fulg de zăpadă.

Poate că va fi mâine, se gândea ea. Poate că mâine va suna Brad și va spune: „L-am vândut, Allison, l-am vândut, romanul tău a fost acceptat și va fi publicat la primăvară".

2

Băcănia lui Tuttle era amplasată pe Strada Ulmilor¹, artera principală din Peyton Place, într-un loc aflat la jumătatea dis­tanței între Banca Națională Cetățenească și farmacia Prescott, situată la intersecția cu Strada Arțarilor². Prin vitrina lui Tuttle, bătrânii care pierdeau vremea prin magazin în timpul iernii puteau vedea tribunalul și băncile pe care trândăveau când vremea era călduroasă și frumoasă. În timpul verii, Tuttle era un soi de atracție turistică, pentru că era unul dintre cele câteva magazine rămase în nordul New Englandului de unde puteai cumpăra brânză Cheddar la felie sau la kilogram din roata enormă de brânză a lui Ephraim Tuttle. Negustorul încă mai vindea zahăr candel și bomboane din lemn-dulce la un penny, și cu o monedă de cinci cenți puteai cumpăra o mură­tură mare, suficient de acră să-ți strepezească dinții, dintr-un butoi uriaș care stătea așezat într-un colț întunecos din spa­tele magazinului.

Imediat după Ziua Eroilor, în fiecare an, Ephraim Tuttle făcea concesia anuală pentru ceea ce numea el „comerț estival". Atunci, aducea din pivniță cupoane viu colorate de pânză cadrilată și stambă și le alinia frumos pe tejgheaua din față, așa cum făcuseră tatăl și bunicul lui în zilele dinaintea hainelor de gata. Din când în când, cineva cumpăra câțiva metri de mate­rial ca să-și facă perdele pentru cabana de vară, altminteri bu­cățile de material rămâneau pe tejghea până la Ziua Muncii, când Ephraim i le trimitea lui Ginny Stearns să le spele și să le calce și apoi le împăturea ca să le depoziteze în ambalaje din plastic în pivnița lui Tuttle pentru încă o iarnă.

– Spațiu irosit aiurea, spunea Clayton Frazier, să așezi așa toate cârpele alea pe tejgheaua din față. Nimeni nu cumpără niciodată ceva care să merite menționat.

– Dau un aer aparte locului, răspundea Ephraim. Oamenilor care vin vara le place aerul ăsta. Îi spun atmosferă.

Dar, odată cu sosirea toamnei, magazinul lui Tuttle revenea la ceea ce fusese dintotdeauna, un soi de magazin universal, foarte demodat, din care puteai cumpăra aproape orice, dacă reușeai să găsești acel lucru. Jungla de mărfuri cuprindea re­viste și drajeuri contra tusei, și dopuri pentru urechi, și oche­lari de soare vechi, roșii ambalate în celofan și pește la kilogram, numai vinerea, ouă pe care ți le luai singur din cofraj și le așe­zai câte douăsprezece într-o pungă din hârtie, mănuși de lucru din piele de căprioară și tutun de pipă, Alka-Seltzer, și acadele, și ziare de duminică. Toamna, Ephraim închidea cele două ven­tilatoare circulare din tavan, care bâzâiseră încetișor toată vara și își instala godinurile pe cărbuni și pe lemne, nu înainte însă de a strânge și a pune la păstrare aplecătoarea de pânză, care îi proteja de soare vitrina cât era vara de lungă; și se punea pe adunat lăzi din lemn potrivite să te așezi pe ele, așa că bătrânii care ocupau băncile din fața tribunalului știau că era timpul să se mute peste stradă ca să aștepte iarna.

– O să ningă, a spus Clayton Frazier. Al dracului de sigur c-o să ningă.

– Era și timpul, i-a răspuns unul dintre bătrâni, care ședea cu picioarele ridicate la baza godinului. Noiembrie. Și știam cu toții că o să vină devreme anul ăsta.

– Ce prostie! a spus Clayton și s-a așezat pe singurul scaun din lemn, care îi era rezervat. Am mai văzut de atâtea ori ase­menea frig, și nu a nins niciodată ca lumea până în ianuarie. Dar azi o să ningă. Al dracului de sigur.

– În iad nu ninge, Clayton, a spus alt bărbat, așteptând un chicotit din partea prietenilor săi.

– De unde știi tu, John? l-a întrebat Clayton Frazier. Ai fost recent pe-acolo?

Și atunci, bărbații adunați în jurul sobei chiar s-au pus pe râs, iar Clayton s-a rezemat bucuros și și-a aprins pipa.

Ușa de la intrare s-a deschis brusc, lăsând să intre un val de aer rece care a înghețat imediat toată conversația din jurul sobei. Clayton Frazier s-a uitat la străinul care intrase, și sin­gurul mod în care și-ar fi putut da oricine seama că era supărat era că își ținea pipa afară din gură, când toți cei adunați în jurul sobei puteau să confirme că nu trăsese suficient de mult din pipă cât să fie satisfăcut cu strălucirea ei.

– Ephraim! a spus străinul.

Ephraim Tuttle a ridicat încet privirea.

– Mda, a zis el. Ce pot să fac pentru dumneavoastră?

– Ephraim, a spus străinul și a început să râdă. Pentru numele lui Dumnezeu, nu mă mai ții minte?

Toți cei adunați în jurul sobei știau cine era străinul, dar nici un bărbat nu a dat vreun semn că l-ar recunoaște.

– Sunt Gerry Gage, a spus străinul, continuând să râdă și bătându-l acum pe Ephraim Tuttle pe umăr. S.S. Pierce Co., lângă Boston. Nu-ți aduci aminte? Eu am fost cel care și-a amin­tit că l-a adus în oraș pe tipul ăla din Marină, tipul care a fost ucis de propria fiică. Îți amintești de mine acum?

– Fiică vitregă, a spus Clayton Frazier și și-a vârât pipa în gură.

– Mă rog, ce-o fi fost, a spus Gerry Gage. În orice caz, eu am fost cel care și-a amintit.

– Îhî, a spus Clayton.

S-a lăsat tăcerea, iar străinul și-a frecat o mână înmănușată de marginea servietei.

– Ei bine, a reluat el într-un târziu. De ce-ai nevoie, Ephraim? Am lista ta obișnuită aici și aș putea să mă țin de ea.

– Ca de obicei, i-a răspuns Ephraim.

Gerry Gage s-a înfuriat deodată.

– Ascultă la mine, a spus el. Am făcut doar ceea ce mi s-a părut corect. N-am vrut să fac nimic la început. Doar s-a-n­tâmplat să aduc vorba despre un tip pe care l-am lăsat aici, în Peyton Place. Un autostopist. De unde să știu că vorbeam cu șeriful? El a început totul. Tot ce-am făcut eu a fost ceea ce mi s-a părut corect. Atâta tot.

Șeriful Buck McCracken i-a aruncat o privire scurtă lui Gerry Gage.

– De ce nu-ți faci treaba pentru care-ai venit încoa, i-a spus el, și intonația acestuia nu a părut interogativă.

Gerry Gage a început să bifeze în dreptul articolelor de pe o foaie de hârtie pe care o avea în mână.

– Nu-i nevoie să-mi purtați pică nici unul dintre voi, a spus el. Un om care-a făcut ce i s-a părut corect.

– Nu-i nimeni în Peyton Place care să-ți poarte pică, din câte știu eu, domnule Gage, i-a spus Clayton Frazier. Doar că unii oameni vorbesc al dracului de mult, și ăștia nu obosesc niciodată.

– Crede-mă, i-a spus Gerry Gage, că știu exact ce vrei să zici. Crede-mă, în meseria mea întâlnesc o grămadă de palavragii. Dar, pe de altă parte, trebuie să fie de toate soiurile ca să alcă­tuiască o lume, a adăugat el, de parcă ar fi fost primul om care să remarce asta vreodată.

– Mda, a spus Clayton Frazier.

– Apropo, a spus Gerry Gage. Cu toată trebușoara aia cu crima și așa mai departe, am cerut să fiu transferat de pe ruta asta. Și am fost. Compania a înțeles. Vreau să spun, cu toată notorietatea, și așa mai departe. N-am mai făcut ruta asta de când m-au târât copoii înapoi ca să răspund la o sumedenie de întrebări despre Lucas Cross.

Nimeni nu a rostit vreun cuvânt și, pe măsură ce se scurgeau secundele, Gerry Gage începea să se simtă din ce în ce mai inconfortabil.

– Mă rog, în fine, a spus el într-un târziu. Ce mai e nou prin Peyton Place? N-am mai auzit prea multe despre zona asta de când s-a liniștit toată treaba aia cu crima în ziare.

– Nimic, i-a răspuns Clayton Frazier.

– Poftim? a întrebat Gerry Gage.

– Nimic, a repetat Clayton. Nu-i nimic nou în Peyton Place. Rareori este. Nu-i absolut nimic diferit.

Unui ochi neinstruit de străin i s-ar fi părut că spusele lui Clayton Frazier erau adevărate. Peyton Place părea să fi ară­tat întotdeauna drăguț, liniștit și neafectat de tumult. În amiaza târzie de iarnă, vitrinele luminate ale magazinelor și ferestrele caselor își prezentau unele altora și restului lumii fețe priete­noase, inocente.

Războiul se terminase, și Fabricile Harrington nu mai du­duiau în ture de douăzeci și patru de ore, chinuindu-se să acopere solicitările contractuale ale Armatei, dar asta era vala­bil pentru aproape toate fabricile de pretutindeni. Leslie Har­rington încă locuia singur în casa lui uriașă de pe Strada Castanilor³, și, în timp ce anii și pierderea unicului său fiu, Rodney, îl îmbătrâniseră și îl făcuseră ceva mai blajin, încă mai era Leslie Harrington, realitate de care toată lumea din oraș era încă pe deplin conștientă.

Mai jos de Leslie, pe aceeași stradă, doctorul Matthew Swain încă practica medicina, iar prietenul său, Seth Buswell, încă scria editoriale pentru Peyton Place Times. Casa lui Charles Part­ridge era la fel de goală ca întotdeauna, pentru că nici timpul, nici achizițiile, nici soția avocatului, Marion, nu fuseseră în stare să o umple măcar cu o fărâmă de căldură sau de iubire. Nici una dintre vechile familii nu se mutase, și nici nu veniseră oameni noi în oraș, sau cel puțin, cum spunea Seth Buswell, nu suficienți cât să agite apele sau să conteze în vreun fel.

Nu, în Peyton Place nu se schimbase mai nimic. Cel puțin, nimic din ceea ce ar fi fost dispus oricine din oraș să toarne în urechile unui străin. Și dacă avuseseră loc schimbări în situații particulare sau la nivel de indivizi, cu siguranță că aceste schim­bări erau treaba celor cărora li se întâmplaseră și, încă o dată, nimic pentru urechile unui străin.

Nu, se gândea Gerry Gage în timp ce ieșea din băcănia lui Tuttle și se urca în mașină, nu e nimic nou în Peyton Place. La naiba, fata aia care l-a ucis pe taică-său a fost probabil sin­gurul lucru notabil care s-a întâmplat sau care se va întâmpla vreo­dată pe aici.

Gerry Gage a rulat cu mașina pe Strada Ulmilor spre auto­strada ce ducea spre White River și a fost, cum spunea el, al dracului de bucuros să se îndrepte spre un oraș în care se găsea un hotel cu un bar, în care se adunau alți comis-voiajori și unde era ceva de discutat, erau băuturi de cumpărat și bancuri de spus.

În Thrifty Corner Apparel Shoppe, pe Strada Ulmilor, Selena Cross a terminat de acoperit o tejghea plină de bluze vândute la reducere. Apoi, ridicând privirea, a văzut un fulg de nea tur­tindu-se și lăbărțându-se pe geam. A plecat de lângă tejghea și s-a îndreptat spre vitrina magazinului ca să se asigure că văzuse într-adevăr un fulg, și, când s-a uitat, o observat o mașină cu numere de înmatriculare din Massachusetts îndreptându-se către autostrada spre White River. S-a întrebat o clipă, așa cum fac toți oamenii dintr-un oraș ca Peyton Place, cine din alt stat vizita pe cine, dar apoi mașina lui Gerry Gage a dispărut din raza ei vizuală, și Selena nu s-a mai gândit la ea.

Chiar ninge, s-a gândit ea. Va trebui să mă grăbesc să ajung acasă la Joey.

A ridicat din nou privirea în timp ce alt fulg a căzut pe geam și a văzut două siluete grăbite trecându-i prin fața ochi­lor. Pentru o secundă doar, inima i-a bătut cu putere și apoi s-a îndepărtat repede de fereastră.

Afară, cele două siluete au cotit repede spre Strada Arțarilor și au dispărut.

– Grăbește-te, dragă! i-a spus Ted Carter fetei pe care o ținea de braț. Nu vreau ca soția mea să moară înghețată în timpul primei sale ierni în Peyton Place.

Fata a început să râdă.

– Amintește-mi să-mi cumpăr mâine o pereche de pantofi fără tocuri. Nu pot să țin pasul cu picioarele alea lungi ale tale când merg pe tocuri. Am văzut un magazin mai în spate. Thrifty nu știu cum. Am să trec pe acolo mâine.

Ted Carter nu a râs împreună cu soția lui, și pașii i-au de­venit și mai grăbiți.

– Nu au pantofi la Thrifty Corner, a spus el și, agățându-se strâns de brațul soției sale, a încercat cu disperare să nu se gân­dească la Selena.

3

Selena Cross tocmai se apucase să stingă luminile în ma­ga­zin, când ușa de la intrare s-a deschis și a intrat Michael Rossi.

– Salutare, Selena! a strigat el. În cuvintele noastre, ale băști­nașilor, o să ningă, al dracului să fiu dacă n-o să ningă.

Și-a scuturat umerii trenciului pe care zăpada lăsase deja o pulbere albă, fină și s-a oprit acolo, zâmbăreț.

– Bună, Mike! a spus Selena. Ce face Connie?

– Bine, i-a răspuns el, și am ordine stricte să te iau cu mine acasă. Connie face întotdeauna lichior de rom fierbinte pentru toată lumea în ziua primei ninsori. Haide, ia-ți haina. Mașina e chiar în față.

Selena i-a evitat privirea.

– Nu pot, a spus ea. Trebuie să ajung acasă la Joey. Ninge.

– Selena, a spus Mike, cu o voce blândă, în timp ce-și punea mâna pe brațul ei, hai cu mine. O să fie în regulă. Când am văzut că o să ningă, i-am spus lui Joey să vină direct la noi acasă de la școală. E acolo acum, împreună cu Connie și Allison. Haide, Selena. O să fie totul bine.

Ea s-a uitat la el, cu ochii mai întunecați ca niciodată, cu amintirea fricii, și a ororii, și a durerii.

Michael Rossi i-a luat haina și a ajutat-o să se îmbrace. În felul lui de a face asta era ceva din blândețea intimidantă a unei surori medicale cu un pacient în convalescență.

– Haide, a repetat el. Rămâneți și la cină. Vă duc eu acasă cu mașina după aceea, dacă vreți să plecați.

Mâinile Selenei au orbecăit după nasturii de la haină, și, când au ieșit din magazin, ea a încercat cu grijă ușa din față înainte de a-l urma pe Mike în mașină.

Timpul fusese bun cu Michael Rossi. Avea umerii încă lați și drepți sub materialul închis la culoare al hainei, și dacă era o ușoară îngroșare a taliei, numai nevasta lui știa de ea și râdea de el în intimitatea dormitorului lor.

– Zeul meu grec devine bătrâior și un pic pântecos? îl necă­jea Constance și îi zâmbea într-un fel pe care știa că el îl găsea provocator.

El îi lua mâinile și le lipea de el.

– Pântecos, ai? o întreba, râzând.

Îi zâmbea privind-o în ochi și întorcându-i provocarea.

– Te dai mare, îi spunea ea. Mereu umbli țanțoș ca un cocoș de Bantam.

– Eu nu merg țanțoș, îi spunea el. Retrage-ți cuvintele sau o să-ți pară rău.

– Niciodată, niciodată, niciodată, striga Constance și chi­răia și dădea din picioare când el începea să o gâdile, mișcân­du-și mâinile pe tot corpul ei.

Zbaterile îi slăbeau cordonul capotului, iar el o dezbrăca de el.

– Încetează! zbiera Constance. Încetează pe dată!

Încerca să aibă un ton sever, dar nu reușea.

În timp ce Michael o săruta, degetele lui începeau să-i des­facă nasturii de la bluza de pijama, apoi i-o împingea ușor de pe umeri, și ea o lăsa să-i alunece de-a lungul brațelor și să cadă pe podea. Mâna lui găsea șnurul pantalonilor ei de pijama, îi lăsa să cadă în jos pe șolduri, până când i se înfășurau în jurul gleznelor. Apoi o ridica și o scotea din grămăjoara de mătase roz, și o ducea în pat.

– Nu ești nimic altceva decât un grec mare și sentimental, Mike, îi spunea ea, surprinsă să-și audă vocea tremurând.

Vorbesc ca o mireasă îngrozită, se gândea ea.

Buzele lui îi treceau peste sfârcuri, o mângâia cu gura.

– Și tu, îi șoptea el, nu ești altceva decât o nevastă pură și inocentă din Peyton Place.

– Ce-ai să faci în privința asta, Mike, un bătrân ca tine? îl întreba ea cu o voce înceată și ațâțătoare.

– Am să te corup, spunea el, iar când se apleca din nou spre ea, trupul ei se răsucea și își arunca brațele deasupra capului.Roagă-mă, îi spunea el cu voce aspră.

– Du-te dracului! N-am să ți-o cer niciodată!

– Ba da, ai să mă rogi, îi spunea el, ai să mă rogi.

– Silește-mă, striga ea. Silește-mă, dragule, silește-mă! Și apoi, repede: Hai, dragule, hai!

– Spune-o, fir-ar al dracului! Spune-mi-o acum!

Constance își arcuia trupul și și-l răsucea în efortul de a se apropia și mai mult de el. Îl apuca cu mâinile și își lăsa capul pe spate.

– Spune-o, repeta el cu o voce scăzută și sălbatică.

Cuvintele se smulgeau din gâtlejul ei, înfricoșate, ca și cum ar fi fost ultimele cuvinte pe care avea să le rostească vreodată.

Când se termina, el o ținea în îndoitura brațului, și ea se sim­țea protejată de întreaga lume și la adăpost de orice pericole.

– Nu ești niciodată cel care adoarme primul, murmura ea vlăguită lângă umărul lui.

– Nu e politicos din partea unui bărbat, răspundea el. Îi mân­gâia părul și zâmbea în întuneric. În plus, doar bărbații bătrâni adorm înaintea soțiilor.

Constance ofta și, chiar înainte de a adormi, spunea:

– Oricine știe că zeii greci nu îmbătrânesc niciodată.

Mike o săruta cu blândețe și se gândea: Nu e nimic în viață mai bun decât asta, să stai întins lângă femeia pe care o iubești, în propriul pat, în propria casă.

Era aceeași casă dintotdeauna, albă cu obloane verzi și, în ciuda căsătoriei lui Mike cu Constance, orășenii încă îi spuneau casa MacKenzie.

– Nu lăsa asta să te deranjeze, dragul meu, îi spusese Con­stance lui Mike. Mult timp după ce toată lumea credea că de­venisem o MacKenzie, încă numeau casa reședința Standish. Nu-ți face griji. O să se întâmple. Într-o bună zi, toată lumea o să-i spună casa Rossi.

– Măcar de-aș trăi atât de mult, spunea Mike cu amărăciune.

Mike se dusese la Leslie Harrington, care știa mai multe des­pre imobiliare decât oricine din Peyton Place.

– Ascultă, Leslie, îl întrebase el, cât crezi că valorează casa lui Connie?

– Casa lui Connie? întrebase Harrington. Despre ce dracu’ vorbești, Mike? Tu, și Connie, și Allison nu aveți de gând să ple­cați din oraș, nu-i așa?

– Ar trebui să înveți să-ți vezi de treaba ta, Leslie, îi spusese Mike. Dar, dacă ai vreo satisfacție din asta, nu, nu suntem pe cale să plecăm din oraș. Acum, cât valorează casa lui Connie?

– Păi, răspunsese ambiguu Leslie, valorile imobiliare au cres­cut cu războiul, și așa mai departe. Dar casa lui Connie, așa îngrijită cum a fost dintotdeauna… hm, să vedem. Ei bine, aș spune, așa, luat pe nepregătite, că aș da cam optișpe virgulă cinci pe ea.

– Dumnezeule! răcnise Mike. Optsprezece mii cinci sute de dolari? Unde dracu’ crezi că suntem? În centrul Dallasului?

Leslie Harrington se lăsase pe spate și zâmbise.

– Nu, spusese el, dar dacă aș fi în locul lui Connie, n-aș da-o nici cu un cent mai puțin.

Mike se întorsese la Constance și o întrebase:

– Draga mea, vrei, te rog, să-mi vinzi mie casa pentru – Doam­ne sfinte! – optsprezece mii cinci sute de dolari?

– Pentru ce naiba? îl întrebase ea, uluită.

– Nu contează de ce, îi spusese el. Vrei sau nu?

– Da, îi răspunsese ea.

Mike luase fiecare cent pe care reușise să-l pună deoparte și plătise un avans pentru casa lui Constance. Apoi împru­mu­tase restul și o achitase. Și, când totul a fost gata, ținea în mână noul contract, cu numele lui pe el.

– Leslie, întrebase el, acum este casa mea?

Leslie Harrington se lăsase pe spate, zâmbind.

– Da, Mike, este. Și Connie a obținut un preț bun pe ea, dacă o spun chiar eu.

– Ei bine, dacă este cu adevărat a mea, vreau să o fac cadou, spusese Mike.

Scaunul de care se rezemase Leslie căzuse înapoi cu o buf­nitură.

– Despre ce mama dracului vorbești? îl întrebase el.

– E casa mea, îi răspunsese Mike, și vreau să i-o fac cadou de ziua ei lui Connie.

– Ei bine, dintre toate tâmpeniile pe care le-am auzit vreo­dată, răcnise Leslie, asta le întrece pe toate. Nu trebuia să cum­peri nenorocita aia de casă. Puteam să schimbăm actul ca să apară numele tău pe el. Nu trebuia să treci prin toată abera­ția asta.

– N-ar fi fost același lucru, răspunsese Mike.

Așa că s-a făcut, iar Mike a dus noul act acasă la soția lui și i-a citit: Se face cunoscut prin prezentul act cu titlu oneros că eu, Michael Rossi, din Peyton Place, statul New Hampshire, pentru suma de un dolar plătit mie de către Constance Stan­dish MacKenzie Rossi din Peyton Place, statul New Hampshire, atest, donez și transfer către ea, către moștenitori, către suc­cesori și către cesionari pe vecie și în proprietate funciară abso­lută toată acea suprafață de pământ, împreună cu construcțiile și îmbunătățirile aduse, situată în Peyton Place, statul New Hampshire.

Constance a izbucnit în lacrimi.

– Nebunule! plângea ea. Nu trebuia să treci prin toată ab­sur­ditatea asta. Dar lacrimile ei erau lacrimi de mândrie și fericire, și își ținea soțul strâns în brațe. Mulțumesc, dragule, mulțumesc.

– Ei bine, a spus Mike, zâmbind spre ea. Nu ai de ce să plângi. Auzi, crezi că oamenii o să înceapă să numească de acum reședința asta casa Rossi?

Constance s-a dus la bufet și i-a pregătit soțului ei o băutură.

– Nu, i-a spus ea cu voioșie, n-o să-i spună așa. Nu pentru o vreme. A luat o înghițitură din paharul lui înainte de a i-l înmâna. Dar eu am să știu, dragul meu, i-a spus ea. Am să o nu­mesc casa Rossi pentru tot restul vieții mele.

Și acum, mașina lui Mike a tras lângă casa pe care o cum­părase de la soția lui și pe care i-o dăruise soției lui. S-a uitat la ea cu ochi de proprietar. Nu avusese niciodată sentimentul că era a lui înainte de a i-o fi dăruit lui Constance. Ceea ce o făcea a lui era că își câștigase dreptul de a o dărui.

– Am ajuns, a spus Mike, și capul Selenei s-a smucit brusc, cu ochii înfricoșați și uluiți.

Vocea lui o adusese înapoi la realitatea din Peyton Place. În gândurile ei, fusese la multe lumi distanță. Numai visele cu ochii deschiși puteau să o protejeze de ororile din amintirile ei.

A pășit pe aleea din fața casei MacKenzie, și ușa de la intrare s-a deschis rapid, dezvăluind zâmbetul încântat al lui Allison.

– Selena! a strigat Allison MacKenzie. Pentru numele Ceru­lui, te-am așteptat și te-am tot așteptat să vii aici. Salut, Mike! Allison și-a întins obrazul să-i fie sărutat. Ai adus laptele?

– Da, draga mea fiică, a spus Mike și a plesnit-o pe Allison peste fund. Acum, toată lumea în casă. E frig și o să ningă, al dracului să fiu dacă n-o să ningă.

– Bună, dragule! a spus Constance și a venit să-și îmbrăți­șeze soțul, apoi pe Selena. Intrați. Închideți ușa. Ascultă, am cea mai divină băutură. Dacă bei o singură ceașcă, n-ai cum să răcești. E poțiunea mea secretă, transmisă mie de la stră-stră­bunica mea, care era vrăjitoare. Protecție garantată împotriva răcelilor la cap și împotriva spiritelor malefice.

Și-a lăsat mâna pe brațul Selenei.

Privirea Selenei a străbătut încăperea către locul unde șe­dea fratele ei, Joey, așteptând-o. Camera de zi era scăldată în lumină și căldură. Flăcările din șemineu aruncau pe toate obiectele umbre vesele, jucăușe.

– Vino și ia loc, Selena, a spus Constance.

Selena s-a oprit în ușa camerei de zi, și Joey s-a ridicat în picioare.

– Bună, Joey! a spus ea.

– Bună, S’lena! a spus Joey. Ninge.

– Da, Joey, i-a răspuns Selena. Ninge.

A urmat o scurtă pauză, și nici Mike, nici Constance, nici Allison nu au putut găsi nimic de spus. Prezența Selenei adu­sese, preț de o clipă, întunericul nefericirii în camera aceea lu­mi­noasă și veselă. Îi împărtășeau durerea, se adunau în jurul ei ca niște gărzi de corp care se temeau de asasini. Nu se puteau