De Maine Nu Ne Mai Vedem

De Bianca Dogaru

O adolescenta nerabdatoare de noua viata care urma sa o intampine, ramane motivata sa indeplineasca toti pasii necesari pentru cea mai importanta etapa din viata ei de pana atunci. Nu are nici cel mai mic gand ca puterea unei nopti agitate de vara ii va intersecta drumul cu baiatul care o va schimba si o va face sa simta pentru prima data cum e sa traiesti ghidat de iubire.

Rebeca si Marco vor trai o poveste de dragoste adolescentina nebuna, plina de momente de fericire, dar si pierduta printre evenimente care vor lasa amprente adanci. Desi sunt incercati deseori de gandul de a renunta, nevoia de a fi unul langa celalalt, le da mereu puterea de a merge mai departe, trecand peste toate obstacolele si temerile interioare.

Doar ca, iubirea lor se dovedeste a fi amenintata de cel mai primejdios si imbatabil dusman – timpul. Atunci cand realizeaza ca povestea lor are termen limita, cei doi sunt pusi in fata celei mai grele alegeri: sa traiasca din plin fiecare clipa ramasa, sau sa se opreasca inainte ca ziua in care vor fi cei mai fericiti, sa fie ultima zi in care se vor strange in brate.

• Limbă: Română
• Editor: LETRAS
• Data lansării: 4 mai 2022
• ISBN: 9786060711827

Bianca Dogaru

M-am nascut in municipiul judetului Gorj in a saptea luna a anului 2000. Mi-am petrecut intreaga copilarie si adolescenta inconjurata de natura si de oameni frumosi, care au adus o contributie semnificativa la nasterea celor mai mari pasiuni ale mele, printre care, desigur si literatura. Am inceput sa scriu poezii inca de mica, transformand mai tarziu inclinatia spre scris si in proza. A fost dintotdeauna felul meu preferat de a-mi impartasi gandurile, sentimentele si amintirile.Tocmai aceasta pasiune mi-a indrumat pasii spre un profil uman, studiind filologie la Colegiul National ,,Ecaterina Teodoroiu” din Targu-Jiu, ca mai apoi sa devin studenta la Facultatea de Stiinte Politice, Administrative si ale Comunicarii, din cadrul Universitatii Babes-Bolyai, Cluj-Napoca, pe specializarea Jurnalism. In prezent, sunt studenta in anul II si intentionez ca pe viitor sa imbin meseria de jurnalist cu cea de scriitor, aceasta carte reprezentad debutul meu.Daca ar fi ca cititorii mei sa ma cunosca pentru un singur lucru, mi-ar placea ca acestia sa ma asocieze cu iubirea pentru viata. Cred cu tarie in iubire si ca tot ceea ce ne inconjoara este facut cu sau din iubire, asa ca datoria noastra ca oameni este sa oferim la randul nostru iubire in fiecare clipa a existentei noastre.

Previzualizare carte

Bianca Dogaru

De mâine nu ne mai vedem

logo letras negru 2020 - 300 pix e pub

Copyright

De mâine nu ne mai vedem

COPYRIGHT 2020 BIANCA DOGARU

COPYRIGHT 2020 Editura LETRAS

Toate drepturile rezervate.

ISBN eBook ePUB 978-606-071-182-7

Publicat de Letras

https://letras.ro/

Distribuit de https://piatadecarte.net/

Contact editura: [e-mail]

[e-mail]

Această carte este protejată de legea dreptului de autor.

Din respect pentru autorul cărţii, folosiţi-o pentru uzul personal.

Puteţi reproduce extrase din această carte în limita a 300 de cuvinte, pe site-ul, blogul dvs., în reţelele sociale, folosind întotdeauna semnele citării, urmate de titlul cărţii DE MÂINE NU NE MAI VEDEM, un link către această carte şi către Editura Letras.

Cuprins

De mâine nu ne mai vedem

Copyright

Prolog

Capitolul 1. Primul contact

Capitolul 2. O să fii a mea!

Capitolul 3. Amprente din trecut

Capitolul 4. Cluj

Capitolul 5. Fără reţineri

Capitolul 6. Costineşti

I

II

III

Capitolul 7. Toto Riina

Capitolul 8. Două lumi paralele

Capitolul 9. Izolare

Capitolul 10. Bucureşti

Capitolul 11. Alexandra

Capitolul 12. Ultima zi de vară

Capitolul 13. Sunt aici

Capitolul 14. Prea aproape de sfârşit

Capitolul 15. Te iubesc!

Mulţumiri

Despre autor

Pentru că noi doi suntem singurii care ştim ce am avut cu adevărat.

Şi pentru că orice s-ar întâmpla şi indiferent unde vom ajunge, în aceste momente, tu ai însemnat totul pentru mine.

Prolog

Au fost prea multe momentele în care mi-am spus că acum îl voi cunoaşte pe adevăratul Marco. De fapt, am crezut dintotdeauna că îl cunosc atât de bine, cu tot ceea ce ţine de el. Eram convinsă că îl cunosc mai bine decât mă cunoşteam pe mine însămi, tocmai pentru că am uitat de mine pentru a descoperi tot mai mult din ceea ce îl forma pe el ca persoană.

Acum cred că de fapt, nu l-am cunoscut niciodată, aşa cum nici el nu m-a cunoscut pe mine cu adevărat. Pentru că Marco era o enigmă şi continua să fie una, indiferent de cât mă luptam eu să-l desluşesc. Găseam mereu câte ceva nou în ochii lui, în faptele sale, în decizii şi în sentimente. Era un haos şi odată cu el, întreaga mea viaţă devenise aşa. Poate pentru asta l-am iubit mai mult decât orice pe lume.

El reuşise să mă scoată din toată monotonia vieţii care mi se părea tot mai plictisitoare, tot mai lipsită de sens. Pentru că aşa fusesem dintotdeauna, o răzvrătită, o adolescentă rebelă mereu în căutare de nou şi o doritoare înfocată de a obţine lucruri imposibile. Eram înnebunită după adrenalină, după senzaţia de libertate şi după nevoia constantă de a mă simţi independentă. Căutam să găsesc acel ceva care să spargă liniştea de pretutindeni. Apoi, l-am întâlnit pe el.

L-am întâlnit pur întâmplător, ca printr-o poveste ruptă dintr-un film, într-o zi şi într-un moment în care priorităţile mele erau cu totul altele, iar timpul meu era într-o continuă grabă. Totuşi, într-o noapte totul s-a oprit în loc, iar vieţile noastre s-au sincronizat şi au continuat să fie aşa încă mult timp după aceea.

Marco a fost băiatul care m-a facut sa fiu fericită că trăiesc, care a născut în mine cele mai pure sentimente şi alături de care am trăit fiecare secundă din timpul iubirii noastre cu cea mai mare intensitate. Acest Marco devenise scopul şi sensul meu în viaţă, motivul pentru care nimic nu era imposibil şi pentru care aş fi schimbat întregul curs al lumii.

Era cel mai frumos băiat pe care-l văzusem vreodată şi devenea din ce în ce mai frumos pe zi ce trece în ochii mei. Era brunet de un negru intens, puţină barbă şi mustaţă care-i conturau faţa perfect, buze inegale şi cărnoase şi toate astea lângă doi ochi căprui foarte închişi, ochi care mi-au devenit muză şi în care mi-am găsit liniştea de fiecare dată.

Nu era foarte înalt, dacă purtam tocuri aproape că îi ajungeam la frunte, dar avea un corp minunat. Făcuse mult sport, iar lucrul acesta se putea foarte bine observa. Avea o forţă inimaginabilă, uneori chiar mă rănea involuntar prin îmbrăţişările sau strânsorile sale. Îmi plăcea să-l privesc cum loveşte în sacul de box sau cum îşi exersa mişcările de apărare în faţa oglinzii, sau cum îşi lua brusc faţa de serios şi încerca să mă provoace la un duel pe ringul cel mare, de parcă aş fi avut vreo şansă în faţa lui. Era una din pasiunile şi visurile sale mari, pe care mi le povestea cu foarte multă speranţă în glas. Era la fel ca şi mine, un visător.

Tot el, era cel mai amuzant băiat pe care-l întâlnisem. Era genul de persoană care oriunde ne aflam ştia cum să întreţină atmosfera, în cluburi era sufletul petrecerii, iar în grupurile restrânse era vorbitorul neîntrerupt. Toţi îl ascultam cu drag, sfârşeam dupa fiecare poveste de-a lui în hohote de râs şi ne rugam mai mereu de el să continue. Când eram lângă el, mă simţeam cea mai frumoasă. Mă simţeam protejată, ferită de orice rău fizic sau psihic pentru că ştiam că ar fi făcut orice doar ca să nu mă vadă suferind. Eram fetiţa lui, iar el era bărbatul lângă care mă simţeam cea mai iubită şi împlinită.

Când era supărat nu vorbea cu nimeni, uneori nici cu mine. Era dintotdeauna un introvert convins şi devenise un obicei mult prea greu de controlat, iar lucrul acesta agrava şi mai mult situaţia atunci când era nervos. Ghinionul tău cel mai mare era să fii în preajma lui în momentele acelea, era ca un vulcan erupând, de fapt mult mai rău de atât. Însă atunci când era fericit, i se lumina întreaga faţă. Râdea zgomotos cu gura până la urechi şi îi străluceau ochii. Aşa era el, trăia totul la intensitate maximă şi oscila numai între extreme, rareori îl găseai într-un stadiu de mijloc. Era un aventurier în viaţa asta, iubea adrenalina şi pericolul.

La început când l-am cunoscut, mi s-a părut cel mai arogant, inabordabil şi îngâmfat băiat, genul pe care l-am dispreţuit toată viaţa. Apoi, într-o altă viaţă, am descoperit la el cea mai sensibilă şi romantică parte. Am descoperit un bărbat puternic, visător, extrem de curajos şi sigur pe el.

Cu toate astea, l-am iubit cu fiecare parte a lui şi tot ce ţinea de el. I-am iubit ochii, zâmbetul, îmbrăţişarea, cuvântul, strigătul, revolta şi orice altceva de la cel mai bun lucru până la cel mai rău. Şi mai mult decât l-am iubit pe el, ne-am iubit pe noi. Pentru că noi, împreună, eram un tot, unul atât de perfect. Ne completam, ne eram indispensabili şi atât de vulnerabili unul în faţa celuilalt. Eram eu şi cu el, iar restul nu mai conta.

Capitolul 1. Primul contact

Vreau să scriu despre tine să te cunoască toată lumea, chiar dacă ei nu îţi pot vedea ochii sau auzi glasul, te vor citi din spusele mele şi vor şti toţi de primul băiat care mi-a făcut inima să tresară.

Sunt anumite momente în viaţă pe care nu le poţi controla. Momente în care pur şi simplu te trezeşti aruncat acolo fără să ştii cum şi de unde ai ajuns. Când vocea din mintea ta îţi spune că ai mai fost aici şi ştii deja ce se întâmplă. Se spune că aşa funcţionează Universul. Te lasă să crezi că tu controlezi toate lucrurile care vin spre tine, că tu eşti creatorul propriei tale vieţi. Dar ce se întâmplă când afli că, de fapt, nu e chiar aşa?

Pentru că da, te vei trezi într-o zi, te vei uita în urma ta, apoi vei privi în jurul tău şi vei realiza că nu mai eşti persoana care erai până atunci şi nici persoanele de lângă tine nu mai sunt cele care au fost. De ce nu ai realizat când s-au întâmplat toate astea? Pentru că erai fericit, îţi trăiai marea iubire. Iar un om fericit care iubeşte, este un om pe care nu-l poţi lovi nicicum altfel şi niciunde altundeva, decât în inimă. Abia când vei fi lovit în inimă, atunci te vei trezi.

Aşa m-am trezit şi eu într-o seară de duminică alături de prietenii mei apropiaţi Ana şi Gabi, puşi pe distracţie înaintea bacului. Următoarea zi era prima probă. Şi acum îmi aduc aminte de emoţiile şi gândurile care îmi treceau prin minte ştiind că urmează o etapă importantă pentru mine. Am fost dintotdeauna o fire perfecţionistă şi obişnuiam să mă stresez foarte tare pentru orice lucru, în special pentru un astfel de examen. Presiunea care era pusă zilnic pe umerii mei, atât de ceilalţi, cât mai ales de mine, nu făcea decât să mă neliniştească şi mai tare, în niciun caz să mă motiveze în vreun fel spre o lectură în plus.

—Haai, nu mai sta ca o sechestrată în casă! Trebuie să îţi oxigenezi creierul, altfel nu asimilezi informaţia aşa cum trebuie! Îmi spune Ana prin telefon, oferindu-mi cel de-al zecelea motiv pentru care trebuia să ies cu ei.

Am aşezat telefonul pe birou cu ecranul în jos, lăsând-o să vorbească de una singură şi continuând să-mi reproşeze faptul că nu are rost să pun atâta presiune pe mine în ultimul moment. Şi după multe insistenţe şi o introspecţie intensă, realizând că de fapt am făcut tot ce puteam să fac pentru a mă pregăti şi într-un fel Ana avea mare dreptate privind presiunea pe care o puneam asupra mea, chiar dacă nu era deloc necesară în acel moment, o seară în oraş chiar nu suna rău, aşa că am acceptat în cele din urmă şi am plecat în cel mai scurt timp posibil de acasă.

Nu aveam un scop în minte, am mers pur şi simplu să mă detaşez, dar şi să mă bucur de mine, de ei şi ne-am aşezat la o terasă unde am şi petrecut câteva ore. Mi-am mulţumit mie pentru că acceptasem această ieşire, fiindcă nu a durat deloc mult până când am început să mă simt mai bine decât o făcusem întreaga zi. Am filozofat, am bârfit şi am râs momente în şir. Am dezbătut tot felul de subiecte de la cele mai penibile, până la cele mai serioase, dar cu o limită decentă de seriozitate pentru că noi niciodată nu ne puteam stăpâni din a glumi. Momentele alături de ei erau efectiv epice.

—Bă, hai să vă arăt ce păsărică am prins de aripi! Spune Gabi în timp ce-şi deblochează telefonul şi intră în colecţia de poze de pe contul de Instagram al unei tipe. În scurt timp pe ecran apare o brunetă cu nişte trăsături de invidiat, ochi mari albaştri şi atitudine de mică divă.

—Poţi mai mult de atât! Îi reproşează Ana cu o urmă de gelozie în glas, după ce îşi aruncă o privire scurtă în telefonul lui.

Gropiţele ei proeminente căpătau si mai mult contur atunci când îşi ţinea buzele ţuguiate, dar asta făcea parte din farmecul ei. Ana nu era nicidecum o figură obişnuită, avea trăsături unice care îi creau o alură specifică. O nuanţă a pielii mai închisă, un ten perfect fără vreo urmă de coşuri sau riduri, ochi căprui şi părul negru cu reflexii albăstrui.

Ceea ce o făcea cu adevărat specială pentru mine, era modul perfect în care ne completam amândouă în glumit şi luarea deciziilor proaste. Era un fel de drăcuşor care mă făcea mereu să mă conving de gravitatea unei situaţii, punându-mă în ea. Fusese partenera mea de chiulit în liceu, de comentat la ore, de bârfit şi mai ales de „vagabonţeală". Ne completam de minune în foarte multe situaţii şi tocmai pentru asta era una din cele mai bune prietene ale mele, fără de care nu mi-aş fi putut vedea existenţa.

—Lasă că nu o ţin de bună, aşa de o noapte! O linişteşte Gabi. Oricum voi rămâneţi iubirile mele, nu vă poate lua nimeni locul! Ne linguşeşte sprijinându-şi corpul peste noi.

—Câtă vrăjeală poate încăpea într-un trup atât de firav! Glumesc eu, făcând referire la faptul că se lăsase de antrenamente şi se plângea aproape zilnic de muşchii lui care „nu mai erau ce-au fost".

În fond, din punct de vedere fizic, Gabi arăta al naiba de bine. Era şaten cu ochi căprui, înalt şi bine făcut şi atitudine ideală de băiat rău, dorit de toate fetele. Lucrul care îl scotea cel mai mult în evidenţă şi-l făcea diferit faţă de ceilalţi, era stilul lui vestimentar. Purta doar haine în culori vii, vesele şi de preferat cu tot felul de inscripţii pe ele. Rareori îl vedeai îmbrăcat în alb sau negru, dacă îi ofereai cadou un tricou roşu, deja te iubea.

De altfel, Gabi era pasionat de maşini şi de viteză, investea lunar sume frumuşele de bani în Jaguarul pe care şi-l cumpărase cu puţin timp în urmă şi de care se îndrăgostise iremediabil. Chit că erai la două străzi distanţă de el, ştiai clar când este în zonă datorită zgomotului puternic produs de motor şi al turaţiei sale excesive, care îi oferea o plăcere de neînchipuit. Iar când venea vorba de curse prin oraş, sau liniuţe, era primul fără îndoială.

Nici simţul umorului nu-l sărise, căci atunci când făceam echipă toţi trei nu mai aveam nevoie de nimeni şi nimic pentru a face dintr-o simplă seară, o bună amintire de povestit.

—Taci din gură că ştiu că mă vrei...chiar şi aşa firav cum sunt! Îmi spune arogant, trecându-şi palma peste abdomen.

—Nu mă bag peste Ana, îi spun ridicând mâinile în poziţie defensivă. E prietena mea! Nu îi pot face aşa ceva, scuze...dar daca e, îmi prelungesc cuvintele cu un ton pisicos, s-ar putea să ajung, din greşeală, diseară pe la tine şi nu ştiu....

—Sunteţi doi nemernici! Sare Ana recalcitrantă. Câte sentimente am investit în relaţia asta şi acum mă faceţi amândoi pe la spate!

Încearcă să mimeze câteva lacrimi false, dar nu reuşeşte pentru că râsul meu o distrage de la efort, iar apoi sfârşim toţi în hohote greu de stăpânit. Din păcate, de cele mai multe ori eu eram cea care ceda prima şi izbucnea în râs, însă controlul meu avea o limită şi când aceasta era depăşită, nu mai aveam nicio putere asupra propriului corp şi asupra propriilor reacţii.

Ne-am continuat seara în acelaşi mod, dezbătând tot felul de subiecte şi ironizând toate situaţiile prin care trecusem. Tocmai pentru că timpul părea că zboară când eram în preajma lor, orele au trecut cu viteză şi curând s-a apropiat de miezul nopţii. Deşi ştiam că nu am nicio şansă să adorm dacă mă duc acasă, mă simţeam oarecum vinovată să pierd timpul prin oraş, aşa că am ales să plec.

—Mai staţi? Eu aş cam şterge-o.

—Nu vreau în niciun caz să mă duc acasă că o iau razna dacă realizez că mâine am bacul, spune Ana hotărâtă. Mai rămâi, bă, cu mine? Îl întreabă pe Gabi.

—Crezi că am ceva mai bun de făcut?

—Bun atunci. Hai s-o ducem pe Rebeca la maşină şi după ne întoarcem.

Îi aşteaptă aprobarea şi apoi plecăm împreună spre centrul oraşului, unde reuşisem cu greu să găsesc un loc de parcare.

Odată cu plecarea noastră din acel loc, am fost învăluită de un puternic sentiment de stres şi cu fiecare pas făcut, începeam să fiu din ce în ce mai mult cuprinsă de emoţii. Nu realizam că am ajuns într-adevăr în acest punct, că mâine aveam să susţin bacalaureatul.

Cu siguranţă, acesta este primul examen important din viaţa unui elev şi fiecare a avut aceleaşi mari emoţii. Şi eu de altfel, le împărţeam atunci cu Ana, ce-mi fusese colegă cei patru ani de liceu şi niciuneia nu ne venea să credem cât de repede au trecut cei mai frumoşi ani ai noştri. Pentru că orice ar fi, liceul clar este cea mai frumoasă perioadă din viaţa cuiva şi nu va putea fi înlocuită cu nicio alta.

—Nu realizez că mâine dăm bacul, jur. Spune Ana privind în gol.

—Nici eu, când naiba a trecut timpul? Pe cât sunt de nerăbdătoare să plec la facultate şi să încep o nouă viaţă, pe atât sunt de tristă că mă despart de liceu şi de toată perioada asta frumoasă şi fără griji. Îţi dai seama că nu o să ne mai întâlnim niciodată cu anii ăştia?

—Ca să te desparţi de ea, trebuie să iei bacul!

—Mulţumesc, Ana! Acum mă simt mai bine, mai am o speranţă că îmi pot prelungi adolescenţa!

Gabi în schimb, care era cu doi ani mai mare decât noi şi deja trecuse de această etapă, încerca să ne alunge aceste emoţii, ne încuraja şi îşi dorea să ne convingă că o să fie totul bine.

—Hai bă, ce naiba! De un amărât de bac vă faceţi voi probleme? Sunteţi fete deştepte. Eu ce să mai zic, m-am dus la română fără să citesc nici măcar o operă şi am luat 7.50, iar voi vă plângeţi? Bacul e o prostie, o să vorbim noi după ce terminaţi cu el şi o să vă daţi seama!

Desigur, fiecare cuvânt era de prisos, noi o ţineam pe a noastră. Orice ne-ar fi spus în acel moment nu putea să facă nimic pentru a ne linişti. Emoţiile erau la ele acasă şi la fel şi teama de nereuşită. Şi oricât de repede s-ar fi terminat bacul, ştiam că după el urmează ceva şi mai greu care cerea şi mai multă implicare din partea noastră – admiterea la facultate.

—Nu ştiu de tine, Rebeca, o aud pe Ana, dar eu mă gândesc altfel. Mă gândesc că mâine de dimineaţă vin să îmi beau cafeaua cu tine şi să mai stăm la o poveste, două. În felul ăsta dorm şi eu liniştită la noapte, mă trezesc şi plină de entuziasm, că dacă îmi spun că merg să dau bacul, nici la toamnă nu mai ajung.

—Ce n-aş da să am şi eu abilităţile tale, să nu mă stresez atât pentru orice lucru!

—Dar ce, crezi că eu nu mă stresez? N-am nici cea mai mică idee în ce mă îmbrac! Mai ales că idioţii ăia mă pun să vin la cămaşă...să mă pupe undeva! Plus de asta....

Ana e oprită de strigătul puternic al unei voci venite din spatele nostru, care ne face pe toţi trei să ne întoarcem şi să ne izbim de privirea unui băiat care venea însoţit de un cuplu.

—Ce mai faci bă, Găbiţă? De când nu te-am mai văzut! Exclamă entuziasmat băiatul, sărind cu o îmbrăţişare călduroasă asupra lui Gabi, fiind urmat şi de ceilalţi doi.

Privesc curioasă întreaga scenă, nereuşind să disting chipurile celor trei, aşa că încerc să caut în privirea Anei răspunsul care să-mi satisfacă nedumerirea.

—Sunt nişte foşti colegi de-ai lui. Îmi spune. Doamne, când erau toţi trei în liceu, au băgat spaima în toţi...şi în fete şi în băieţi. Nu ştiu exact de ce s-au distanţat aşa, nu cred că s-a aflat vreodată.

—Nu pot să cred că nu ştii motivul!

În cazul în care vă întrebaţi, Ana era exact genul de persoană care putea afla orice despre oricine, asta în cazul în care nu ştia deja. Şi asta se întâmpla într-un timp record pe care nici măcar nu ţi-l poţi imagina, punându-ţi pe tavă toate informaţiile de care aveai nevoie şi alte câteva bonus, de decor. Iar în cazul în care vă întrebaţi de ce ne înţelegem aşa bine, nu ştiu de ce vă mai întrebaţi.

—Mergeti înspre centru? Se aude vocea lui Gabi între micul cerc ce-l formaseră toţi patru, povestind numai ei puteau şti ce.

—Da, confirmă unul dintre băieţi.

—Atunci haideţi cu noi, mai povestim pe drum.

Am plecat aşadar toţi şase, continuând să vorbească ei în spate şi eu cu Ana în faţă. Şi asta s-a întâmplat până în momentul când i-a sunat telefonul şi s-a îndepărtat de grup pentru a vorbi.

Eu am rămas tăcută şi gânditoare, reflectând asupra zilei următoare şi repetând involuntar comentariile operelor în gând. Deja devenise un reflex şi nu-l puteam stăpâni indiferent de locul în care mă aflam.

Cu toate astea însă, nu am putut să nu observ cum celălalt băiat se apropiase foarte mult de mine şi mă analiza din cap până în picioare. L-am privit cu coada ochiului şi îi simţeam efectiv respiraţia cum i se loveşte de mine. Ca şi fată te obişnuieşti adesea să ţi se întâmple asta, uneori e flatant, alteori e enervant. Cred că depinde mult de cum te simţi tu în acel moment.

De data aceasta nu eram cea mai bucuroasă şi am încercat din răsputeri să-l ignor. Ceea ce mi-a ieşit mult mai bine atunci când Ana s-a întors şi am continuat să discutăm subiectul abordat anterior. Deşi îl simţeam în continuare cum mă priveşte foarte insistent, am făcut abstracţie de prezenţa lui, iar nu după mult timp am ajuns la maşină.

—Eu vă las, ne vedem dimineaţă! Îi spun Anei după ce o cuprind într-o îmbrăţişare.

—Hai să te iau şi eu în braţe să ai noroc mâine! Strigă Gabi din spate şi vine zâmbind spre mine.

După ce mă despart de îmbrăţişarea lui, mă lovesc instant de privirea acelui băiat care mă analizează în continuare, dar eu abia acum reuşesc să-l analizez pe el. Poate că avea cei mai frumoşi ochi căprui pe care-i văzusem până acum la un băiat, iar ochii căprui fuseseră dintotdeauna mica mea slăbiciune în materie de băieţi.

Era îmbrăcat într-o jachetă de blugi, tricou alb si jeansi negri, iar pletele lui de cărbune inspirau un aer profund de rebelitate. De fapt, el cu totul insipra acest aer. Se vedea clar ce gen de băiat era, se vedea clar că era un alt băiat rău care purta după el o mulţime de victime feminine. Iar pentru mine, acest gen de băiat nu însemna nimic.

Dar de ce să vă mint? Am simţit atunci aşa-zisul „scurtcircuit" care îţi inundă corpul. Îţi provoacă un vârtej în stomac şi îţi face pielea de găină. Atunci simţisem cu adevărat acest lucru, dar nu i-am dat importanţă. Nu i-am dat importanţă tocmai din acest motiv. Pentru că deşi simţeam toate astea, nu-mi dădeam voie să o fac din două motive clare: îmi promisesem să nu am niciodată treabă cu astfel de băieţi şi stabilisem să nu mai am nicio treabă cu niciun băiat din acest oraş până aveam să plec la facultate.

Aveam de gând să încep o viaţă cu totul nouă şi nu-mi mai doream să-mi irosesc timpul cu persoane în care probabil că aş fi investit timp şi sentimente, iar apoi totul s-ar fi sfârşit odată cu plecarea mea. Singurele mele planuri pentru această vară erau să intru la facultate, iar apoi să mă distrez cât pentru tot anul pe care-l irosisem