Revelionul În Doi: Scumpa Mea Domniță

De Barbara Morgan

Un spectacol de pregătit.
O pasiune încă vie care explodează cu insistență.
Între dragoste, ură, neînțelegere și distanță, două inimi rătăcite care s-au regăsit, sunt gata să încingă spiritele în noaptea de Revelionul.

Oliver Sutton, un interpret de teatru muzical la Londra, s-a luptat mult timp pentru a obține rolul principal. Promițându-și să-și pună cariera înainte de toate și a tuturor, se străduiește să-și îndepărteze din minte gândul la Alicia, femeia care îl rănise cu ani în urmă.
Alicia Chamberlain, după mult timp petrecut la New York, este rechemată la Londra pentru a înlocui actrița principală din compania în care lucrează și Oliver, bărbatul care a umilit-o și a trădat-o, dar nu a reușit niciodată să-l uite.
De îndată ce se revăd, nu-și pot reține resentimentele, dar nici pasiunea care îi copleșește. Forțați să lucreze cot la cot într-o nouă producție teatrală a piesei My Fair Lady, Oliver și Alicia trebuie să se confrunte cu sentimente nerezolvate, adevăruri ascunse și o atracție mereu irezistibilă.

Disprețul, pasiunea, dragostea și furia devin protagoniști odată cu ei pe scenă în timp ce Revelionul va marca, încă o dată ca în trecut, destinele lor.
Al doilea roman din seria „În doi”.

• Limbă: Română
• Editor: Tektime
• Data lansării: 27 dec. 2023
• ISBN: 9788835460114

Previzualizare carte

CAPITOLUL 1

Oliver

Am dat tot ce e mai bun din mine și de data asta. De ani buni dau tot din mine. De aceea am reușit să ajung până aici. Am muncit până mi-am atins obiectiv. Rolul principal, pentru întotdeauna. Nu am renunțat niciodată. Am pierdut, chiar multe, pe parcurs. Dar să renunț nu, nu mă caracterizează.

Spectacolul de Crăciun, teatrul este plin. Nu mă uit niciodată spre public în timp ce lucrez, dar acum după ce am terminat, pot vedea oameni printre luminile care mă lovesc în ochii. Sunt doar umbre, de fapt. De multe ori mă întreb cine se ascunde în întuneric. Uneori caut pe cineva care nu este. Pentru că știu că s-a întâmplat și s-ar putea întâmpla din nou.

Aplauzele sunt cea mai mare mulțumire pentru un artist. Dar eu am fost întotdeauna suficient de gentleman pentru a le împărtăși cu partenera mea, tovarășa mea ocazională. My Fair Lady. Cunosc scenariul de atâția ani încât a devenit o parte din mine. Atât de mult încât să pot juca orice rol și să fiu convingător. Iubesc și urăsc acest spectacol. Cum iubesc și urăsc momentele care sunt legate de el și care mi-au marcat existența. Așa cum iubesc și urăsc, acea figură din întuneric pe care o caut mereu și nu o găsesc niciodată.

Cât mi-a luat să obțin acest rol! Pentru mine devenise o chestiune de principiu de fapt, o obsesie. Inventaseră scuza că eram prea tânăr cu ani în urmă. Nu am renunțat. Sunt discret sau mediocru în multe aspecte ale vieții. În altele sunt chiar jalnic. Dar în asta nu. Și nu m-au putut convinge niciodată că nu sunt suficient de bun. Atâta timp cât Oliver Sutton a ieșit de nicăieri-ul unde au încercat să-l închidă pentru a deveni cineva în care mă recunosc în sfârșit.

Iau mâna lui Doreen Randolph. A fost bună în rolul Elizei, mai mult sau mai puțin ca de obicei, dar nu va fi niciodată Eliza mea. Și nu am fost niciodată același Henry Higgins cu ea.

Am lăsat-o pe Doreen să fie aplaudată așa cum merită. Am fost întotdeauna un partener de muncă generos cu colegii. Când vine vorba de mine, mă închin. Știu că merit toate aplauzele, toată recunoașterea, dar sunt la fel de umil ca oricând.

Întorcându-mă spre Doreen, văd o lumină pe fața ei. Inițial cred că este lumina reflectoarelor. Apoi îmi dau seama că o lacrimă îi străbate fața, apoi alta și alta. Nu înțeleg. În timp ce se închid cortina pentru o clipă, apoi o redeschid din nou, cred că ar trebui să spun ceva sau să fac ceva.

E de la emoții? Nu, Doreen nu este de tipul care se entuziasmează ca o școlăriță la prima ei recitație. Nu este acel gen de persoană din puținul pe care îl cunosc. Dar cine sunt eu pentru a determina cum sunt făcuți oamenii? Am comis erori de judecată care mi-au afectat viața. Deci, cu siguranță nu sunt cel mai potrivit pentru a face față problemelor celor din jurul meu. Tot ce îmi pasă este ca totul să fie bine pentru următorul spectacol. Fără greșeli pe parcurs, fără inconveniente.

Alicia

Nu cred că publicul a observat. Nici colegii mei. Eu însă știu. Nu sunt eu însumi, nu am dat tot ce e mai bun din mine în ultimele zile. Mă cunosc bine și o știu. Aparent nimic e diferit, dar parcă în interior sunt dominată de o tensiune constantă.

Îmi spun că sunt doar eu, când știu perfect că nu e așa. Este ca și cum concentrația și sângele rece s-ar fi dizolvat în mine, ca prin magie. Sau mai bine zis, printr-o vrajă de foarte prost gust!

Al meu personaj Eliza Doolittle a fost din nou perfectă. Dar numai pentru că o cunosc suficient de bine pentru a o interpreta convingător chiar și cu sufletul meu în altă parte. Pentru că sufletul meu, chiar și împotriva voinței mele, a zburat deja la Londra. Rătăcește prin cartierele, străzi, căutând ce am pierdut și de ce mi-a fost mereu dor.

My Fair Lady a făcut parte din mine de prea mulți ani pentru a greși. Nici dacă aș vrea nu aș reuși, cred. Acum trebuie doar să strâng mâna cu colegii mei și să ies să primesc aplauzele și recunoașterea. Acesta a fost ultimul meu spectacol aici, la New York, cel puțin pentru o perioadă. Londra mă așteaptă. Am lăsat-o pe Magda Dwain să mă convingă să o înlocuiesc pe actrița sa principală, Doreen Randolph, care trebuie să se supună unei intervenții chirurgicale delicate a corzilor vocale.

Biata Doreen, nu o invidiez deloc! Chiar astăzi, la Londra, a jucat în ultimul ei spectacol și acum va fi obligată să se odihnească pentru cine știe cât timp. Se pare că Magda nu a reușit să găsească o înlocuitoare pentru acel rol important și care să-i îndeplinească exigențele. Nu sunt deloc convinsă, poate că a exagerat doar pentru a mă convinge. Totuși am greșit, ar fi trebuit să refuz și să rămân aici în siguranță. Dar m-am lăsat ispitită. Dar Magda a fost prima mea profesoară, prima care a crezut în mine acum mulți ani în urmă. Și știe să-mi submineze apărarea și să-mi doboare rezistența.

Și cu abilitatea sa, l-a convins și pe managerul meu de aici, de la New York, să mă transfere temporar la Londra sub formă de împrumut. Dar ei nu știu cât de greu va fi pentru mine. Nu m-am mai întors de ani buni, de ani de zile simt că mă apasă pieptul doar gândindu-mă la asta. Și mă simt copilăroasă în acest sens. Pentru că au trecut opt ani și oamenii normali tind să uite și să continue să trăiască fără să mai simtă aceea durere copleșitoare.

Rana este încă acolo pentru mine. Și mă doare mereu la fel. Dar sunt obligată să recunosc că printre diferitele sentimente care se agită în mine o bună parte este ocupată de curiozitate. Curiozitate în ceea ce mă așteaptă, la cum voi fi întâmpinată. Curiozitate pentru a vedea schimbările în mișcări, în gesturi, în sunetul vocii. În privire.

Acum nu mă mai pot gândi la asta, nu mă pot pierde în această dulceață vagă a unui trecut care m-a distrus complet. Trebuie să zâmbesc, să dau din cap, să aplaud, să mă înclin cu grație. Totul se repetă în mod mecanic, chiar dacă nu ar trebui, știu asta. Am lucrat să ajung aici. Mi-am dat tot din mine, cu toată inima. Am fost ferm convinsă. Dar nu-i pot uita pe cei care m-au ajutat și m-au susținut. Cei care au fost aproape de mine și mi-au întins mâna când am avut nevoie.

S-a gândit oare vreodată la mine de-a lungul anilor? Măcar așa din greșeală. Poate când nu avea nimic mai bun de făcut și nici o femeie care să o cucerească, să o seducă, să o încânte cu albastrul din privirea sa. Încă simt durere, frustrare și furie pe care nu am reușit să le stopez niciodată, să le dau deoparte. Nu am reușit niciodată să scap de ea sau să o neg.

Îmi doream prea mult, îmi doream totul. Dar l-am dorit mai presus de toate pe el, în ciuda faptului că nu a vrut niciodată să mă creadă. Poate că pentru el nu a fost la fel. Iar eu nu am reușit să accept asta în opt ani de zile.

CAPITOLUL 2

Oliver

Nu investighez ce-i cu lacrimile lui Doreen. Nu mă privește. Poate că iubitul ei a abandonat-o. Din fericire, ea nu a fost niciodată genul meu și oricum am devenit priceput la evitare problemelor cu colegele. Pe măsură ce am îmbătrânit, am învățat.

Singurul meu interes real în acest moment este spectacolul de Revelion. După aceea mă voi retrage și voi fi pe cont propriu, nu vreau să aștept noul an petrecând cu ceilalți. De Crăciunul nu am încotro din păcate, dar în noaptea de Anul Nou toată lumea știe că starea mea de spirit oscilează între de prost dispus și intolerant. Totul s-a schimbat într-o noapte blestemată. Și ceea ce îmi propusesem, la ce visam s.a spulberat. Naivitatea mea nu are nicio scuză decât faptul de a fi prea tânăr și prea prost la acea vreme.

«Oliver...»

Magda Dwain, regizoarea nostră, mă blochează la ieșirea din cabina mea înainte să pot pleca și dispărea pentru restul nopții. Vrea probabil să mă complimenteze sau să mă invite la o petrecere la care nu am nicio intenție să particip.

Mă opresc oricum și mă prefac că zâmbesc și o ascult. Se obișnuit deja cu caracterul meu nesociabil. Dar spectacolul a decurs bine și mă simt în formă, așa că voi încerca să-i arăt o bună dispoziție.

«Oliver, când vom relua spectacolul peste două zile, va trebui să joci cu Rachel Taylor.»

O spune ca și cum ar fi cel mai natural lucru din lume. Dar nu-i înțeleg sensul, cu atât mai puțin motivul.

«Nu vreau să pun la îndoială deciziile tale, Magda, dar nu cred că este momentul să testezi sau să experimentezi. Știi că Rachel nu este pregătită pentru un rol principal. Și nici nu știm dacă va fi vreodată.»

«Ar fi trebuit să-ți spun dinainte, știu.» Magda îmi fixează cu ochii limpezi, care mă străpung cu o răceală pe care i-am văzut-o de puține ori în privire. Sau poate că nu este răceală, ba mai mult o grijă  ce o neliniștește. «Doreen nu s-a simțit bine în ultima vreme. Dar în ultima săptămână starea sa s-a agravat.»

«Oh...» Nu pot adăuga altceva. Sunt groaznic, știu. Nu pot juca un rol în viața reală.

Cu toate acestea, dacă Magda voia să mă lase fără cuvinte, a reușit. Ce ar putea avea? Nu sunt familiarizat cu conceptul de „a nu mă simți bine". Poate ceva grav? La naiba, nu trebuia să se întâmple! Nu acum. Da, adică, e normal că-mi pare rău pentru ea, mai ales.

«Îmi pare rău, Oliver. Am încercat până în ultimul moment...»

Doreen, după ce s-a schimbat de hainele de scenă, se aproprie de noi. Ochii ei sunt roșii și arată cu adevărat nefericită. Stăm în fața cabinei mele, iar eu rămân tăcut ca un idiot, fără să știu ce să spun în aceste condiții. Așteptându-le pe ele să vorbească. Da, cu siguranță are ceva grav. Dar ce se așteaptă să le spun eu? Sunt un om egoist, cred că știu deja asta. În acest moment, mă preocupă mai ales faptul de a o pierde ca parteneră pe scenă și să mă nimeresc cu o înlocuitoare nepregătită și stângace.

«Va trebui să mă supus unei intervenții chirurgicale la corzile vocale.» Doreen continuă înainte de a decide eu în a spune ceva sensibil, amabil și grijuliu în același timp. «Am depășit de prea multe ori posibilitățile mele, să zicem. Nu mai pot amâna.»

«Deci asta înseamnă...» Am înțeles ce înseamnă, dar nu cred că mă pot convinge până nu o vor spune ele.

«Doreen nu va putea lucra o perioadă. Acesta a fost ultimul ei spectacol.» Magda este mai hotărâtă decât noi și știe să tragă concluzii mult mai rapid și explicit.

«Nu, nu este posibil. Adică, a