Nu Judeca O Carte Dupa Coperta

De Andreea Aftene

“Nu judeca o carte dupa coperta” a fost scrisa cu dorinta de a-mi elibera sufletul din ceea ce il tinea captiv.
Am simtit ca scriind voi putea sa ma eliberez de toata frustrarea, frica si ura acumulate in decursul anilor.

Prima oara am inceput sa scriu intr-un blog, apoi, dupa ce oamenii mi-au citit blogul si au fost incantati, m-au incurajat sa scriu mai mult.

Mi-am povestit viata de acolo de unde mi-o amintesc cel mai bine.

Veti gasi in carte tot ce am trait, experientele mele cele mai intense, trairile mele, fricile mele, bucuriile mele si, cel mai important, schimbarea mea in decursul anilor.

Aceasta carte poate fi una educativa pentru tinerele adolescente care sper, din suflet, ca imi vor urma sfaturile.

Mi-am pus sufletul in scris, in fiecare rand si sper ca fiecare cititor al acestei carti sa simta emotia pe care am transmis-o.

Despre autor:

De profesie sunt manager. Managerul unei firme care se ocupa cu intermedierea lucrarilor in domeniul constructiilor. Iubesc aceasta meserie si, pentru ca fac ceea ce imi place, ma simt ca si cum nu as fi muncit nici o zi in viata mea.

A doua si cea mai importanta ”meserie” este cea de parinte. Sunt mama unei minuni in varsta de 5 ani.

Sunt pasionata de sport si in timpul liber ma antrenez in salile de fitness.

Imi plac iesirile cu prietenii, excursiile, calatoriile, insa cel mai bine ma simt in prezenta familiei mele, pentru ca sunt o familista convinsa. Iubesc copiii si animalele iar de fiecare data cand pot, ma implic in tot felul de evenimente caritabile, pentru aceste suflete.

• Limbă: Română
• Editor: Andreea Aftene
• Data lansării: 17 mai 2022
• ISBN: 9786060715115

Previzualizare carte

Nu judeca o carte după copertă

logotip1

Copyright

Nu judeca o carte după copertă

COPYRIGHT 2021 ANDREEA AFTENE

COPYRIGHT 2021 Editura LETRAS

Toate drepturile rezervate.

ISBN ePub 978-606-071-511-5

Publicat de Letras

https://letras.ro/

Distribuit de https://piatadecarte.net/

Contact editura: [e-mail]

[e-mail]

Această carte este protejată de legea dreptului de autor.

Din respect pentru autorul cărţii, folosiţi-o pentru uzul personal.

Puteţi reproduce extrase din această carte în limita a 300 de cuvinte, pe site-ul, blogul dvs., în reţelele sociale, folosind întotdeauna semnele citării, urmate de titlul cărţii NU JUDECA O CARTE DUPĂ COPERTĂ, un link către această carte şi către Editura Letras.

Cuprins

Nu judeca o carte după copertă

Copyright

Citindu-mi cartea, vei înțelege că trebuie să dai timp omului pentru a-l cunoaște, pentru a afla de ce și cum a făcut unele schimbări în viața lui sau pe trupul lui. Nu judeca de la primul impact vizual. Dă-i timp omului, dă-i timp pentru a-i cunoaște sufletul, apoi vei vedea că exteriorul este doar coperta unui suflet frumos ori ba.

Introducere

„Încep să scriu, în sfârșit, încep să scriu. Aștept de mult să îmi fac curajul de a pune pe foaie întâmplările mele de când eram doar o copilă, plină de viață și speranțe. Începând de atunci și până azi, când pot spune că am devenit o femeie extrem de puternică și de ambițioasă, dar, în continuare, plină de viață și speranțe.

Am scris din suflet această carte în mare parte pentru tinerii adolescenți, care au trecut prin ce am trecut eu, bullying-ul (violență psihologică). În carte veți găsi trăirile mele, stările mele și schimbările mele în decursul anilor.

Fiecare întâmplare din viața noastră vine cu un scop. La sfârșitul cărții, veți găsi care a fost scopul celor întâmplate mie.

Îți trebuie curaj să-ți deschizi sufletul și să le povestești altora cât de multe tâmpenii ai făcut la viața ta. Eu cred că toți avem o poveste de viață, pe care o putem scrise într-o carte. Eu mi-am făcut curaj și uite-mă aici, cu laptopul în brațe, scriind cartea vieții mele."

Cu dragoste, Andreea Aftene

Numele meu este Andreea Aftene (Aftene fiind numele de după căsătorie), înainte de căsătorie numele de familie îmi era Mureșan.

Azi, când vă scriu, sunt ajunsă la vârsta de 30 de ani. Născută într-o lună frumoasă de vară, luna iunie, mai exact 16 iunie 1990. Iubesc vara, anotimpul în care m-am născut, dar cel mai mult iubesc primăvara. Sufletul meu și al multora dintre noi înflorește odată cu lunile de primăvară.

Am crescut într-o familie cu părinți exemplu. Mama și tatăl meu nu s-au certat niciodată, cel puțin nu de față cu mine.

S-au iubit și se iubesc și acum ca-n prima zi. Prima zi a lor, așa cum mi-au povestit-o mie.

Tata muncea într-o fabrică de textile, iar mama vânzătoare la un magazin alimentar. Acești doi oameni minunați, care din fericire sunt părinții mei, nu au avut întotdeauna o situație financiară bună. În ciuda greutăților întâlnite în decursul anilor, ei s-au iubit și s-au sprijinit unul pe celălalt. O întâmplare pe care mi-o amintesc bine...

Eram pe la vârsta de 7-8 ani, cred, poate și mai mică.

Părinții mei erau în bucătărie, aveau o discuție un pic mai aprinsă, dar când zic un pic era pe bune un pic, nici măcar nu au ridicat tonul unul la celălalt. Ei erau în bucătărie, iar eu eram pe holul alăturat, stăteam și îi ascultam, până când am izbucnit în plâns. Când m-au auzit, au venit la mine și tata m-a întrebat:

—De ce plângi, puiul lui tata?

—Păi, vă aud cum vă certați!

Atunci, tata m-a luat în brațe și mi-a spus că ce fac ei nu se numește ceartă, că doar s-au contrazis de la ceva anume și că nu este nimic grav. Mi-a explicat că oamenilor mari li se mai întâmplă să nu cadă întotdeauna de comun acord și atunci se creează aceste discuții contradictorii. Vă dați seama, dacă eu nu am asistat niciodată la o ceartă a lor, mi se părea ciudat să îi aud cum se contrazic, chiar dacă nu era nimic grav.

Am crescut în această familie minunată, care nu mi-a traumatizat copilăria cu certuri sau scandaluri. Am avut noroc să am și un frate, pe nume Răzvan. Acum îl iubesc foarte mult, dar când eram mică, mi-aș fi dorit să fi fost singură la părinți. Știți și voi, cei care aveți frați, cum e, bătăi și neînțelegeri mereu. Mama noastră ne-a zis atunci o vorbă pe care nu o voi uita niciodată!

Ne-a zis așa:

„Vă bateți voi acum și nu vă suportați, dar când o să creșteți și veți merge unul într-o parte și unul în alta, atunci o să realizați cât de mult vă iubiți!". Exact așa a fost și așa este și în ziua de azi.

Am fost patru la număr, patru membri ai familiei Mureșan.

Am crescut într-un cartier cunoscut din orașul meu natal, Baia Mare. Cartierul era cunoscut pentru că era mare și pentru că erau foarte mulți romi. Un cartier în care nu prea avea oricine curajul să intre. Am avut multe întâmplări și cu cei de etnie romă, însă și azi îi respect exact ca pe oricare om, indiferent de culoarea pielii, etnie sau origine.

Vreau să fac o mică paranteză și să vă spun că romii, țiganii, cum le spun majoritatea, nu se nasc oameni răi, unii dintre ei devin răi din cauza noastră, pentru că îi desconsiderăm și le spunem copiilor noștri să se ferească de ei! Ei nu se nasc răi, noi suntem răi, cei care nu dăm șanse egale și celorlalți care sunt de altă etnie sau origine. Ei trăiesc o viață întreagă în bullying, nu numai în anii de școală!

Să revenim unde am rămas. Am locuit într-un apartament cu două camere, destul de mic, dar azi îl văd ca pe un palat, pentru că acolo a fost mereu iubire și înțelegere. Degeaba locuiești într-un palat adevărat, dacă acolo bântuie zilnic dezamăgirile, reproșurile, neînțelegerile. Nu lucrurile materiale aduc fericirea într-o casă, ci persoanele dinăuntrul ei!

Am ajuns la școală, la Școala numărul 5, o școală care era aproape de unde locuiam eu. Atunci mergeam cu cheia agățată la gât, fără să ne gândim că se poate întâmpla ceva rău. Erau alți oameni, alte vremuri și tare rău îmi pare cât de mult s-a schimbat omenirea!

Tata m-a dus la școală în prima zi, a doua zi m-am descurcat singură. Am fost nevoită să mă descurc, pentru că ambii mei părinți munceau.

Eram entuziasmată de faptul că am și eu „doamnă învățătoare și nu mai era „doamna educatoare. Mă bucuram că am crescut! Of, dacă știam eu atunci ce înseamnă să fii om mare, nu mă mai bucuram așa de mult. Țin minte că în prima zi când m-am dus la doamna învățătoare să îi ofer flori, cu un zâmbet cald mi-a zis:

—Măi fată dragă, tu în clasa a V-a ești cât mine.

Am zâmbit, dar m-am rușinat, pentru că eram una dintre cele mai înalte fete din clasă, iar dânsa era mai mică de statură.

Au început anii de generală, clasele mici. Au fost ani triști, nu îmi aduc aminte de acei ani cu bucurie. De ce spun asta? Veți afla răspunsul imediat!

După cum vă ziceam la început, situația financiară a părinților mei nu a fost una strălucită, încă de atunci, de când eram la școală. Nu eram cea mai îmbrăcată sau nu aveam cel mai frumos ghiozdan. Câteodată, nici suficiente rechizite! Asta a făcut ca și ceilalți copii să mă desconsidere și să mă arate cu degetul. Ceea ce mi s-a întâmplat mie în generală se numește în ziua de azi bullying. Bineînțeles că sunt mulți care au trecut prin așa ceva, din păcate!

Chiar și acum, în anul 2021, acest bullying bântuie prin școli și licee. Unele dintre motivele pentru care se ajunge la bullying sunt: ori ești mai sărac, ori nu prea frumos, să nu zic urât, ori cu o problemă de sănătate vizibilă!

Pot să vă mai spun și că nu eram cel mai frumos copil!

Sincer, la un moment dat mi se zicea „Betty cea urâtă. Atunci era în vogă acea telenovelă cu o actriță în rol principal, puțin mai ciudată, nu aș zice neapărat urâtă. Sunt convinsă că mulți dintre voi știți exact despre cine vorbesc. Așa mi se spunea! Apoi, când am fost nevoită să îmi fac ochelari, mi se spunea „aragaz cu patru ochi. Găseau ei cum să mi se adreseze ca să mă intimideze și să mă facă să nu îmi mai doresc să merg a doua zi la școală!

Căutam fel și fel de pretexte pentru a-mi motiva absențele. O dată, am mâncat cretă cu gândul că voi face febră doar ca să nu mai stau la școală. Nu încercați asta, nu a făcut decât să îmi fie rău la stomac, fără febră. Săraca mama, s-a îngrijorat degeaba!

După cum spuneam, nu eram cel mai frumos copil, aveam o problemă cu dantura, dinții nu îmi erau drepți, iar aparatul dentar era costisitor. Erau genul acela de vampir cu caninii ieșiți în afară și mai aveam și urechile clăpăuge. Nici părul nu mă ajuta să le acopăr, pentru că îmi era scurt.

Am ajuns undeva în clasa a III-a, a IV-a și tatăl meu și-a pierdut locul de muncă, fabrica a dat faliment. Trebuia să ne descurcăm doar cu salariul mamei mele. Salariu de vânzătoare, imaginați-vă! Salariul ei, plus alocația mea și a fratelui meu, care pe vremea aceea era foarte mică.

Tata a rămas șomer. Habar nu aveam atunci de gravitatea situației, nu realizam exact ce înseamnă acel cuvânt. Încă o întâmplare tristă, mi-o aduc aminte, din clasele mici.

Într-o zi, doamna învățătoare ne-a ridicat în picioare, pe rând, pe toți din clasă, să spunem fiecare ce meserie au părinții noștri.

Când a ajuns la mine, am spus pe un ton hotărât că meseria tatălui meu este „șomer. Neștiind atunci că, de fapt, să fii șomer nu este o meserie, ci, din contră, este o situație când nu mai ai niciun loc de muncă! Nu am știut! Bineînțeles că restul colegilor care știau ce înseamnă „șomer au bufnit în râs. Învățătoarea i-a întrerupt, iar în pauză am fost chemată la secretariat să le explic situația de acasă. Abia atunci am înțeles și eu ce înseamnă, de fapt, cuvântul „șomer". Învățătoarea voia să mă ajute. Știți voi cum se dădeau rechizite și tot ce era nevoie pentru un elev, însă puteai beneficia de aceste rechizite doar dacă salariul părinților sau, în cazul nostru, doar salariul mamei mele era mai mic decât o anumită sumă. Nu țin minte suma exactă. Cert este că nu ne-am încadrat pentru că mama avea salariul cu o sută sau două sute de lei mai mult (în bani noi vorbind).

Păstrez și acum o scrisoare scrisă de mine către Moș Crăciun, unde îi cer doar un stilou cu rezervă! Atât de mult îmi doream acel stilou, încât i l-am cerut lui Moș Crăciun.

Părinții mei au făcut mereu tot posibilul ca mie și fratelui meu să nu ne lipsească ceva sau să avem cel puțin strictul necesar, însă situația a fost extrem de grea după ce tata a rămas fără loc de muncă. Cum trecea timpul, înțelegeam tot mai mult gravitatea situației și nu ceream prea multe de la părinți! Erau zile când mergeam la școală cu un sandvici cu margarină, margarină goală sau pâine cu dulceață. Ce puteau ei, părinții mei. Majoritatea colegilor aveau la ei bani de buzunar și își cumpărau sandviciuri de la magazinul din curtea școlii!

Dimineața când mergeam la școală, treceam tot timpul pe la colega mea Iulia, care stătea la două blocuri distanță, și ca să nu mergem niciuna dintre noi singure, treceam pe la ea, după aceea ne continuam traseul până la școală!

Iulia locuia într-un apartament frumos, renovat, mă miram mereu de cât de frumos îi arăta apartamentul, îmi era ciudă atunci și îmi doream și eu să locuiesc într-un apartament ca al ei.

În apartamentul unde eu locuiam, uneori îmi era rușine să îmi duc prietenele. Era mereu curățenie la noi acasă, mama a fost și este o femeie extrem de curată, însă apartamentul era pe stilul acela vechi. Când mergeam la Iulia, mă uitam mereu cu ochii beliți peste tot prin casă, acolo unde mi se permitea să intru. De obicei, așteptam la ușă, la intrare, nu trebuia să aștept mult și de cele mai multe ori nu mai intram. În fiecare dimineață când mergeam la ea, mama ei îi pregătea mereu pentru școală tot felul de bunătăți. Bunătăți în mintea mea atunci. Mă uitam cum îi prăjește pâine în prăjitor, noi nu aveam acasă un prăjitor. Țin minte, cel mai tare mi-a făcut poftă cu un freș de portocale, atunci proaspăt făcut în storcătorul de fructe. Mamă, mi-a plouat în gură, însă chiar dacă era așa să mi se facă poftă, dacă eram servită cu ceva din bunătăți, de obicei refuzam. Îmi era rușine și refuzam. Eram o fată foarte rușinoasă și, în ciuda greutăților de acasă, și bine educată.

Ca să vedeți cum e viața asta! Eu nu am avut poate prăjitorul de pâine, aparatul de stors fructe sau cel mai frumos apartament, însă îi aveam pe ambii părinți. Iulia, din păcate, și-a pierdut tatăl mult prea devreme. Așa că e bine să ne bucurăm de căsuța noastră mică, dar să îi avem pe cei dragi lângă noi!

Când aveam bani de buzunar, era sărbătoare. Doamne, țin minte și acum chioșcul din apropierea școlii unde aveau niște covrigi incredibil de buni. De fiecare dată când aveam bani de buzunar, dacă îmi cumpărăm ceva, împărțeam și cu alții. Împărțeau și ei cu mine, dar doar cei care erau de „categoria mea".

Clasele I-IV au fost cât de cât mai ușoare. În clasele V-VIII a început „distracția".

Am ajuns în clasa a V-a. Din nou eram foarte încântată că aveam „dirig", cum îi ziceam noi, și nu mai eram copiii ăia mici din clasele I-IV care aveau încă învățător. Mi-am dorit mult prea mult să cresc, fără a mă gândi la ce mă așteaptă.

Ajungând în clasa a V-a, bineînțeles că bullying-ul nu s-a sfârșit, ba chiar a devenit mai puternic! Mă măcina în fiecare zi din ce în ce mai mult!

Am început să fumez mult prea devreme. Bine, prima tentativă de a fuma a fost cu fratele meu Răzvan, care este mai mare decât mine cu 1 an și 8 luni. Voia să mă învețe și pe mine cum să fumez ca să fim amândoi în același necaz, în cazul în care ar afla părinții noștri că fumăm!

M-am apucat de fumat atunci, în clasa a V-a, aveam un anturaj al meu care chiulea cu mine de la ore și stăteam într-o scară a unui bloc din apropierea școlii unde „poștăleam" 3-4 persoane câte o țigară. De aici, din clasa a V-a, a început calvarul pentru bieții mei părinți! Erau chemați frecvent la școală și mereu stăteau cu capul în pământ la ședințele cu părinții. Să mă ferească Dumnezeu de un copil așa cum am fost eu! Cu toate acestea, părinții mei niciodată nu m-au bătut, nu au fost agresivi cu mine. Bine, mama îmi mai scăpa câte

Recenzii pentru Nu Judeca O Carte Dupa Coperta

[Ramona Leanca · Evaluare: 5 din 5 stele]

O poveste adevarata ! Am si cunoscut personal autoarea! Felicitari pentru aceasta carte, o poveste de unde putem invata multe!

[Alexandra Gavrilă · Evaluare: 5 din 5 stele]

Geniala! Am citit-o in 3 ore pe nerăsuflate, cu lacrimi, cu bucurii, alături de autoare.
Recomand din tot sufletul! Pacat ca se găsește doar electronic.