În oglinda timpului

De Adriana Ciocanea

Această poveste poate fi considerată un roman al vieții fiecăruia dintre noi, cei care am fost tineri, am fost adolescenți și într-o zi, pe nesimțite ne-am trezit maturi și direct responsabili ai faptelor noastre. Am avut cu toții părinți care au avut emoții pentru noi, au avut vise construite în mintea lor, au plâns alături de noi când am fost învinși în lupta cu examenele vieții, ori s-au bucurat alături de noi, sau poate s-au bucurat chiar mai mult decât noi, atunci când am urcat pe treptele nevăzute ale vieții noastre. Toate acele trăiri, sentimente de bucurie sau de întristare au făcut parte din jocul vieții fiecăruia dintre noi. Povestirea surprinde mecanismul acestui joc, îl prezintă în unicitatea lui precum și în repetabilitatea lui. Fiecare tânăr își trăiește tinerețea, dar vine un timp când devine și el părinte și abia atunci descoperă repetabilitatea acestui fenomen numit adolescența. Personajele sunt unice, dar fac parte dintr-o mare de alte și alte personaje asemănătoare lor. Trenul vieții intră în gara fiecăruia dintre noi la timpul potrivit. În această poveste, Rapidul 11 este un simbol al urcării în vagonul care duce personajul în viața viitoare, viața de student, de absolvent, de om matur, cu familie și responsabilități și astfel este surprinsă roata vieții care de multe ori este o oglindă a vieții generațiilor anterioare.

• Limbă: Română
• Editor: Adriana Ciocanea
• Data lansării: 1 mar. 2023
• ISBN: 9798215306390

Previzualizare carte

Despre autoare

Aprecieri literare ale Domnului Profesor Constantin Saliu (cu referire la cărțile anterioare ale autoarei)

„Povestea mea" - autor Adriana Ciocănea

Mi-ați confirmat credința că fiecare OM este o poveste, o viață, o istorie, un film: suntem o picătură, un grăunte din eternitate, din Cosmos, din Univers!

Din gândurile Dumneavoastră, dăltuite în rândurile cărții „Povestea mea", vă asemăn unui bibelou gingaș, zămislit de Dumnezeu, în care sunt ascunse comorile unei vieți, precum și istoria unei familii și ale unor așezări, meleaguri străvechi, oltenești: Plenița, Vlădaia, Oprișor și Craiova, cu graiul lor, cu obiceiurile și tradițiile lor seculare.

Citind printre rândurile cărții, parcă mă stăpânea frica dar și curiozitatea de a pătrunde în taina sufletului nobil ce a scris această poveste, precum și teama de a nu supăra sufletul cărții!

Ați fost revoltător de sinceră și adevărată, pe atât de neiertătoare și necruțătoare cu viața Dumneavoastră și a celor dragi și apropiați! E o poveste răscolitoare, încât ce ați scris e o încântare, o plăcere, dar uneori simțeam gheara suferinței, a durerii, care deseori mi-a scăldat obrazul cu lacrimi și mi-a rănit sufletul…

Talentul Dumneavoastră este un har de la Dumnezeu! Un miracol! Cum de a încăput în mintea și sufletul Dumneavoastră atâta memorie, atâta aducere aminte și atâta imaginație? Numai Dumnezeu a putut să clădească așa o ființă…

Cartea este și o monografie spirituală și istorică romanțată a oamenilor Pleniței, Vlădaiei, Oprișorului și Craiovei; o frescă a unei epoci și a unor vieți.

Uneori, citind și trăind gândurile cărții, o asemăn unei piese de teatru a dramaturgului American Eugene O’Neil, în care fiecare propoziție ascunde o multitudine de idei.

Cartea „Flacăra amintirilor" mi-a răscolit nostalgia și amintirea anilor de apostolate ale școlii…

N-am avut niciodată împăcarea și satisfacția sufletească a recunoașterii ca dascăl, cum am simțit-o în gândurile Dumneavoastră, ca a celui mai minunat și universal elev!

Câtă gingășie și acuratețe în minunatul Dumneavoastră jurnal! Nu-l egalează decât imnurile unor mari condeie, cum a fost Mihail Sadoveanu, Barbu Delavrancea, poetul Alexandru Andrițoiu în poezia sa „Florile recunoștinței", sau Octavian Goga etc.

Florile recunoștinței cresc greu dar, sunt cele mai sfinte gânduri… Vă mulțumesc cu sufletul în numele tuturor dascălilor, profesorilor amintiți, mulți din ei plecați spre stele în eterna cale… Pe mulți am avut și noi fericirea să-i cunoaștem și i-am venerat.

Cartea „Flacăra amintirilor" rămâne un imn închinat apostolilor și făuritorilor de suflete ce s-au jertfit pe altarul școlii, precum este și o floare rară a recunoștinței pentru cei care au deschis copiilor drumul cunoașterii spre viață.

Cartea „Din Carpați până-n Urali și din Urali până-n Tatra" este un tratat de istorie al neamului românesc, unde printre rânduri se pot citi atrocitățile și chiar crimele săvârșite cu multă cruzime în liniile de front, pentru apărarea gliei străbune.

Cartea „Evadarea" este strigătul de libertate al generațiilor de tineret, dus până la sacrificiul suprem. Este începutul unei alte epoci a mersului istoriei omenirii!

Înțeleg că sunteți și ați fost mereu alături de un tovarăș de viață și de drum, un soț cu suflet nobil care v-a încurajat și ajutat în momentele de cumpănă ale vieții. Acest Om minunat v-a înțeles și ați înflorit împreună! Felicitări pentru familia minunată!

Profesor Constantin Saliu și Profesor Elisabeta Gina Saliu

Cuvânt înainte

Am scris această poveste, care poate fi considerată și un roman al vieții fiecăruia dintre noi, cei care am fost tineri, am fost adolescenți și într-o zi, pe nesimțite ne-am trezit maturi și direct responsabili ai faptelor noastre. Am avut cu toții părinți care au avut emoții pentru noi, au avut vise construite în mintea lor, au plâns alături de noi când am fost învinși în lupta cu examenele vieții, ori s-au bucurat alături de noi, sau poate s-au bucurat chiar mai mult decât noi, atunci când am urcat pe treptele nevăzute ale vieții noastre. Toate acele trăiri, sentimente de bucurie sau de întristare au făcut parte din jocul vieții fiecăruia dintre noi. Eu am vrut să surprind mecanismul acestui joc, să-l prezint în unicitatea lui precum și în repetabilitatea lui. Fiecare tânăr își trăiește unicitatea tinereții lui, dar vine un timp când devine și el părinte și abia atunci descoperă repetabilitatea acestui fenomen numit adolescența. Personajele mele sunt unice dar fac parte dintr-o mare de alte și alte personaje asemănătoare lor. Trenul vieții intră în fiecare gară a timpului fiecăruia dintre noi. În povestea mea intră Rapidul 11, care este un simbol al urcării în vagonul care duce în viața viitoare, viața de student. Personajele mele sunt tineri care au existat în viața reală, care au râs, au glumit, au jucat Macao și șeptic, au coborât pe un peron al unui mare centru universitar, care pentru unii a fost Bucureștiul, pentru alții Iașul, ori Clujul, ori Brașovul, ori Timișoara… Tinerii pe care eu îi pun în discuție ca un tot unitar, care circulă cu un tren, oricare ar fi el, dar care are stație finală pentru fiecare după cum alege el ori familia. Și aici familia rămâne pe peronul ei, căci tinerii vor coborî pe un alt peron. Viața fiecăruia începe să ia contur cu micile și nevinovatele absențe la cursuri, cu șotiile făcute într-un grup de studenți de anul întâi, apoi anul doi și uite așa timpul trece și devin absolvenți de Universități, apoi intră într-o altă etapă a vieții. Din mulțimea de tineri, eu desprind ca elemente de studiu, o tânără fată, cuminte, crescută de familie ca o floare în ghiveci și un băiat a cărui personalitate se trezește odată cu cei 18 ani pe care îi are. Își cere dreptul la maturitate, la independență. Asemenea dorește și tânăra fată, dar o domină părerea familiei și este îndrumată spre cunoașterea necunoscutului cu lingurița, cu toate că ea ar dori la fel ca băiatul să fie liberă și independentă. Aici urmăresc evoluția fetei, care este un talent muzical de excepție, are auz absolut, asta în muzică înseamnă cazuri rare, dar îndură multe obstacole și soarta îi este dată de Dumnezeu să lupte mult cu viața. Băiatul se desprinde repede de familie, cu toate că are în adâncul inimii portretul mamei și al tatălui pe care l-a avut ca model în viață. Băiatul, prin natura construcției masculine, este mai radical în hotărâri și mai liber în alegeri, încât la un moment dat, când simte cum bate vântul în pânza corabiei lui, se hotărăște și trece Oceanul devenind student în lumea tuturor posibilităților. Soarta lui nu este la fel de zbuciumată ca a fetei, pentru că așa este în viață: unii îndură mai multă suferință până ajung la borcanul cu fericire, alții sunt mai reținuți în viață, merg cu frâna pusă la fiecare pas, chiar se izolează de lumea tinereții lor, pretinzând ca scop studiul și dorința de perfecționare, dar de fapt sunt temători, nu au curaj să se arunce în valurile vieții. Și totuși sunt norocoși! Sunt iubiți în taină și fără să facă vreun efort, dă fericirea peste ei. Meritul lor este că prețuiesc acest noroc și-l iubesc, și-l respectă toată viața lor. În același timp, cei mai sangvinici, cum este tânăra muziciană, chinuiește mult, plătește scump dreptul la o iubire adevărată, pe care o cunoaște la un moment dat, dar o prețuiește și o apară cu îndârjire, căci știe cât de greu a ajuns la ea. Acesta este modelul tinerilor care toată viața trebuie să plătească pentru fericire, altfel o pierd și intră în joc vorba aceea din poporul acesta român, mult încercat: „rău e cu rău, dar mai rău este fără rău!" Am urmărit viețile celor doi tineri foarte aproape de realul vieții lor, dar a fost un moment când viețile lor au luat cursuri atât de banale, încât eu, autoarea acestei lucrări literare, am luat hotărârea să închid ochii și să visez ceva mai frumos decât se întâmpla în imediata realitate. Am făcut acest lucru pentru că eu sunt o mare optimistă. Așa am hotărât ca pe eroii mei să-i îndrum spre studii în străinătate, care era posibil să se înfăptuiască chiar și în realitate. Poate dacă eu i-aș fi consiliat la acel moment al vieții lor și ei mi-ar fi urmat sfatul, viitorul lor ar fi fost așa cum l-am descris eu în lucrarea de față.

Aș vrea să închei cuvântul meu de început al acestei lucrări, pe care am scris-o cu multă trăire, cu multă durere pe alocuri, dar și cu bucuria că am reușit eu, mai înainte de toate trăirile mele, să mă desprind de ele și să aștern pe hârtie o lucrare care să însemne un îndemn pentru fiecare cititor, fie el tânăr la început de viață, fie părinte în vâltoarea vieții să urmeze îndemnurile lui Hector Garcia și Francesc Miralles:

„- să nu uite că durerea este inevitabilă, dar

- suferința este opțională, iar

- să găsești dragostea este un privilegiu mult mai mare după ce-ai trăit tristețea și singurătatea și

- împrietenește-te cu tine însuți și acceptă imperfecțiunea și

- folosește-ți compasiunea dar

- să nu ai așteptări" ref_1

Capitolul unu

În gară la Craiova

Luna iunie este în plină vară… Gara este plină de călători așteptând toți același tren: Rapidul 11, care vine de la Timișoara și are ultima stație în București. Pe cadranul mare, alb, emailat, al ceasului de deasupra panoului cu afișajul mersului trenurilor, limbile ceasornicului se jucau cu mânuțele timpului. Gara Craiovei era înțesată de călători tineri nerăbdători și călători maturi, unii dintre ei chiar grizonați, dar răbdători. Parcă timpul juca o partidă de șah cu oamenii, cu trenurile și cu viața. Călătorii tineri erau gălăgioși, veseli, nerăbdători să sosească trenul, să urce în el și să plece către București, orașul știut de ei doar din reviste, ori din micile întreruperi de călătorie când plecau cu părinții în vacanță la munte ori la mare. Acum Bucureștiul era o destinație pentru ei, plecau să-și verifice cunoștințele dobândite în anii de liceu și nu numai, candidând la una din facultățile ce numai în acest centru Universitar le găseau. Acasă, în urbea natală, în cadrul Universității din Craiova, nu erau cuprinse toate disciplinele culturii și tehnicii, centrul universitar fiind în plină dezvoltare. Cei ce însoțeau acești tineri, erau părinții lor, care priveau ceasornicul gării, socoteau că în câteva minute ar trebui să intre în gară Rapidul 11 și apoi se surprindeau cum gândul îi poartă ca într-o oglindă a timpului… Cu nu prea mulți ani în urmă, cam douăzeci, douăzeci și un pic, erau și ei ca acești tineri nerăbdători, care așteptau un tren în aceeași gară mică, întunecată, cu un ghișeu mic, unde abia zăreai capul casierei pentru a-ți plăti biletul călătoriei. Și călătoria era tot la București…

– Tu, Tu, Tuuuu!

Trenul Rapid 11 a intrat în gară cu mult zgomot, sirena șuierând lung și strident. Mecanicul locomotivei conduse trenul la linia întâia și cu un scârțâit ascuțit opri roțile mari și puternice. Sub aceste roți șinele de cale ferată se încordează, parcă voind să spună că nu se dau bătute în fața acestui uriaș și vor rezista frânei trase cu grijă de mecanicul fălos, căci să conduci o locomotivă ai cărei creatori se aflau chiar în acest oraș, la Uzina Electroputere, era o mândrie pentru toți oltenii! Rumoarea produsă de glasurile tinerilor, nerăbdători să urce în trenul abia tras la linia întâia a gării, se asemăna parcă, cu un zumzet de albine ce roiau în jurul stupului, dornice să-și depună rodul muncii lor… Tinerii urcau grăbiți scara trenului căutându-și compartimentul în care aveau locurile înscrise pe biletul de călătorie. Rapidul 11 devenea, cu voia lor, trenul vieții lor, tren cu care porneau în marea și adevărata călătorie a lor în viață! Dar tinerețea lor nu avea timp de astfel de filosofări… Ei erau actorii vieții lor ce debutau în primul act pe peronul gării Craiovei, într-o zi de vară a anului 1995… Pe același peron de gară, în aceeași zi, ora minut, secundă, doar cu un arc peste timp, se aflau ei, părinții de acum, pornind în aceeași călătorie și cu același scop: admiterea la facultate. Ochii îi aveau împăienjeniți de lacrimile care le înghițeau cu noduri mari, ascunse sub o batistă anemic pitulată în palma umedă de sudoarea emoției clipei. Fiecare dintre acești părinți fuseseră cândva, undeva pe un peron de gară, tinerii care-și luau zborul în viață, căci jocul vieții este asemenea jocului pe care-l jucau copiii de acum și din totdeauna, ce se numește „rândunică mută-ți cuibul. Și rândunelele își luau zborul în lume, în alte cuiburi… De la ferestrele vagoanelor trenului aflat încă în staționare, se fluturau eșarfe, batiste, mâini și se primeau ultimele indicații „prețioase ale părinților pentru cei ce plecau în călătoria timpului lor: „Ai grijă de valiză! Vezi să nu pierzi actele de înscriere la facultate! Cum ajungi să-mi dai de știre la telefon despre cum te descurci! Ai grijă să nu bei apă rece că știi că faci febră!"… Trenul intră într-o lină mișcare, roțile sale puternice și neobosite de drumurile lungi în toată țara, se puneau ușor în mișcare galopând pe drumul de fier lung, lung… Impiegatul de mișcare sta pe peron cu paleta lui parcă magică, salutând defilarea trenului tinereții, avântului în necunoscut, al îndepărtării de familie, de copilărie, de lumea celor care rămâneau postați ca niște stafii fluturând batiste udate bine de tot cu lacrimi… Vorba cântecului: „Trenule mașină mică, unde-l duci pe Ionică?".

O altă categorie de părinți, fiind mai grijulii cu „puii" lor, au hotărât să-i însoțească până la București, ba și mai bine, până la ușa facultății, unde să-i înscrie ei, să fie siguri că au nimerit bine și totul este în regulă. Aici a început pentru unii, prima dramă din familie… Copiii dorindu-și mult visata independență, au protestat vehement aducând argumentul forte: „Toți colegii mei se duc fără părinți la facultate. Voi dacă veniți cu mine au să râdă toți de mine că sunt cu capul în fustele mamei!". La o astfel de replică, mama grijulie protestează cu argumentul ei: „Lasă-i tu pe aceia în pace, tu deocamdată ascultă cum îți spunem noi!". Și replicile veneau ca mingile de ping-pong. Retras undeva într-un colț al bucătăriei, cu o țigară și o cafeluță în față, tatăl, un tip cam mucalit din fire, care nu părea că se amestecă prea mult în meciurile dintre fiu și mama lui, se amestecă acum făcându-le o surpriză la amândoi: „Chiar așa, dragul tatii! Acum ai buletin de identitate, ești major că doar acum câteva luni ți-a serbat mama majoratul și doar știi ce chef a mai fost… Eu zic că este cazul să fii major și la responsabilități nu doar la aniversări și altele. Du-te ca toți tinerii de vârsta ta și apoi om vedea de ce ispravă ești în stare." Cu aceste vorbe, Marin încheie ce avu de spus, își stinse țigara fumată pe jumătate și plecă agale din bucătărie pe balcon să se aerisească. Rămași singuri în bucătărie, Maria și fiul ei, Ionel, absolvent cu medii mari al Liceului Carol, cu olimpiade de matematică luate cu diplome, cu pretenții de elev de excepție, au rămas ca interziși, după cele spuse cu glas domol dar categoric de Marin. Ei, acum abia începea meciul! Ionel a prins din zbor spusele tatălui și a atacat direct și fără frică:

– Vezi mamă că și tata înțelege că acum lumea este alta! Nu mai suntem în anul tău de grație 1974, când te-ai dus de mână cu mamaie și tataie să te înscrii la facultate. Acum lumea este mai liberă și mai descurcăreață!

Nici n-a terminat Ionel de încheiat replica lui, că pe Maria, care în tot timpul cât vorbise soțul ei și apoi Ionel, o cuprinsese o amețeală, mai să-și piardă echilibrul. Fiind din firea ei o femeie calculată în tot ce făcea și spunea, a găsit de cuviință să se retragă suficient de ofensată, dar a adăugat un singur cuvânt:

– Fie! Și vom vedea toți, nu numai tu… Majorule!

A doua zi au mers împreună la gară, au așteptat trenul și au privit cum Ionel s-a urcat cu valiza în tren, cu biletul în mână și cu o figură optimistă, parcă era Napoleon pornit să cucerească lumea. De la fereastra vagonului le-a făcut cu mâna în semn de „la revedere", apoi și-a ocupat locul și și-a scos revista de sport pe care dorea s-o citească în cele trei ore de călătorie. Marin și Maria au așteptat plecarea trenului din gară alături de alți părinți care-și conduseseră copii, asemenea lor. Rămași pe peronul gării au aruncat o ultimă privire spre trenul care prinsese deja viteză. În depărtare abia se mai zăreau câteva mâini fluturând batiste ori eșarfe. Maria cu ochii umezi tăcea iar Marin cu o figură de șmecher abia își mai ținea un zâmbet în colțul gurii. I-a cuprins umerii Mariei cu o căldură aproape părintească, iar la ureche i-a șoptit un cântecel: „Și-au pornit olteni la coasă, ila ila-i la!" Așa au intrat și ei, pe ușa largă a vieții lor, în etapa de părinți cu copil „major".

Dar dacă părinții mai de voie, mai de nevoie au trebuit să pătrundă în etapa următoare a vieții, adică a maturizării copiilor, să vedem copiii cum s-au simțit majori și responsabili!

Trenul alerga pe Câmpia Română, iar pomii parcă dansau pe marginea drumului. Rapidul 11 avea cea mai mare viteză dintre toate trenurile aflate în circulație. Compartimentele era pline, fiecare loc având un călător, un posesor de bilet. Controlorul a trecut iute, verificând legitimațiile de călătorie și constatând corectitudinea călătorilor. Cu privirile agere și cu nerăbdarea tinereții, nu puteau să-și petreacă cele trei ore de călătorie ascultând doar glasul roților de tren murmurând: „te duc, te-aduc… Unii se cunoșteau, fiind elevi ai aceluiași liceu, alții erau de la alte licee, dar cu ușurința tinereții s-au împrietenit cu toții. Unul scoase din gentuța de mână, un set de cărți și începu o șeptică cu colegii de compartiment. Altul scoase niște bețigașe și propuse un Macao; cam anevoios de jucat fiind necesară răspândirea bețișoarelor pe o suprafață plană. Au găsit rezolvarea: pe jos, pe podeaua compartimentului. Și uite așa au început să vină din compartimentele alăturate și alte fete și băieți. Erau ca sardelele dar lor nu le păsa. Două fete erau eleve ale Liceului de Artă „Marin Sorescu și doreau să studieze la Conservator. Pregătirea lor muzicală putea să fie de folos în petrecerea acestui timp de călătorie, așa că au început să cânte doar ele, apoi cu toții în cor. Ei cântau, ei aplaudau și distracția mergea perfect. Buna dispoziție a molipsit tot vagonul. Unii erau pe culoar veniți din compartimentele, ori chiar vagoanele alăturate. Trenul avea o singură oprire de cinci minute în gară la Roșiorii de Vede. Aici au urcat și alți călători. Vagonul cu „muzicanții" era supra încărcat, dar toată tinerimea voia un loc acolo, chiar și într-un picior. Controlorul de bilete a lăsat treaba lui de control și s-a strecurat și el printre tineri. Nu era chiar atât de tânăr ca ei, dar era pe aproape și-i plăcea atmosfera creată de tineri. Una dintre fetele vesele, Mădălina, care voia să se înscrie la facultatea de Litere, a recitat o poezie compusă de ea:

„Cauți drumul?

Cauți lumina?

Ai pierdut timpul?

A cui e vina?

Rămâne nisipul,

Iți seacă marea?

Înveți să iubești,

Dar nu mai știi calea?

Nu știi unde-i rima?

Ți-ai pierdut visul?

Poate răspunsul

Nu mai e scrisul.

Totul e-un dans

Cu un creion.

Pianul mai cântă

Un semiton.

Te doare secunda,

Te doare minutul?

Prezentul e-aici

Aspiră trecutul.

Și dacă nu-i bine?

Dar dacă ar fi?

Poate o literă

Să-n semne o zi?

Împrăștie îndoiala,

Nu-i urma cursul,

Azi numai arta

Mai e răspunsul.

Încă rătăcești?

Te simți încă rupt?

O literă atinsă

E-un nou început.

Banalități surde,

Un glas cu ecou:

Tu rupe-i lanțul

Și-nvie din nou!" ref_2

Capitolul doi

În gară la București

De la megafonul gării București Nord, se aude vocea calmă a unei doamne ceferiste, care anunță sosirea trenului Rapid 11 la linia întâia. Apoi adaugă cu același glas cald:

– Vă rugăm feriți linia una! Sosește trenul Rapid 11, din direcția Timișoara, Drobeta Turnu Severin, Craiova, București Nord. Locomotiva trenului Rapid 11, garează trenul cu un șir lung de vagoane. Pe peron este o agitație greu de descris. Călători care așteptau plecarea în cursă a altor trenuri spre diverse direcții; alții erau persoane care așteptau să întâmpine călătorii tocmai sosiți cu Rapidul 11 și o altă categorie de călători care erau cei ce au sosit în gara mult așteptată, București Nord. Un puhoi de oameni care mergeau în sensuri opuse. Unii voiau să ajungă la tren, alții voiau să se depărteze de tren, iar alții stăteau pe loc încurcând pe toată lumea, lovindu-se de toată lumea, neștiind încă în ce direcție să meargă. Tinerii olteni au coborât sprinteni, s-au îndreptat spre ieșirea din gară, având ca scop să prindă troleul spre direcția dorită. Direcția era cam aceeași pentru toți, adică la Universitate. Doar cele două fete care doreau să studieze Conservatorul s-au rupt din grup, având alt traseu de parcurs. Tinerii nu păreau dezorientați în aglomerația Bucureștiului căci mulți dintre ei veniseră săptămânal pentru cursuri de pregătire în vederea admiterii la facultate.

Ionel, băiat cu mintea sprintenă, își făcu un mic calcul și consideră că nu are sens să care după el valiza până la secretariatul Facultății de Electronică și mai bine o depune la cutia de bagaje ce posedă un cifru inteligent. Asemenea lui au procedat și alți tineri, dar unii mai fricoși au depus bagajul la ghișeul „Bagaje de mână. Peronul pentru troleibuze, tramvaie și taxiuri era plin cu călători de toate vârstele, dar cei mai sprinteni erau tinerii candidați la facultate. Fiecare își găsi mijlocul de transport cu care să ajungă la facultatea dorită. Acolo înscrierile erau în toi. Tineri mulți, părinți aproape cam cât numărul tinerilor candidați, veniți din toate colțurile țării. Tradiționala coadă se formează și începe așteptarea, înghesuiala, căldura care topea totul: nervi, răbdare, corpul încins și transpirat… Băiat isteț, că doar de aceea venise la București să studieze Electronica, Ionel consideră că mai bine face o plimbare printr-un parc până se mai liniștesc apele aici la ghișeul „Înscriere. Mai pe seară, pe răcoare, considera el că va fi mai bine. Ideea lui este acceptată ca fiind foarte bună și i se alătură un grup cu alți câțiva băieți, toți olteni, toți Craioveni. Unde să meargă să fie și verdeață și ceva bănci să se odihnească? Parcuri erau multe în București, dar ei nu voiau să se depărteze prea mult de gară, că acolo aveau valizele. După o mică consfătuire au hotărât să meargă în părculețul din fața Gării de Nord. Acolo au ocupat două bănci și au început să spună glume, bancuri, o mică distracție. Cum începuse să-i cam întrebe foamea despre „ce mâncam", au găsit o plăcintărie cu așa zise plăcinte, parcă făcute de săptămâna trecută, dar de foame au luat câteva și au potolit stomacul. La un moment dat unul dintre ei își consultă ceasul și înțelege că era deja ora 18. Se dezmeticesc din fericirea libertății care-i cuprinsese, fug la troleu ajung la facultate unde nu mai era nimeni. Toți tinerii se înscriseseră, primiseră și cazare la câte un cămin studențesc, iar programul de înscriere de la Secretariat luase sfârșit; se reîncepea a doua zi de la ora șapte dimineața. Deci călcaseră cu stângul până la ora aceea în București. Ce să facă? Să anunțe părinții? Doamne ferește! Unde să doarmă? La gară în părculeț. Zis și făcut. Seara fiind caldă, s-au așezat pe două bănci și au mai cumpărat niște biscuiți tot de la chioșcul acela cu plăcintele. De data asta biscuiții erau niște pesmeți, parcă rătăciți din cel de al doilea Război Mondial. Setea le-a trecut cu apă rece de la fântâna din părculeț. Noaptea era caldă, iar bucureștenii care locuiau în blocurile din zonă ieșiseră la plimbarea de seară, când Bucureștiul este o feerie privit la luminile becurilor și neoanelor din reclamele luminoase ale firmelor ce străjuiesc bulevardele și străzile. Te îmbie să fredonezi veșnicul cântecel în interpretarea neuitatului Gică Petrescu: „Hai să vedem Bucureștiul noaptea!" Viața este continuă atât noaptea cât și ziua, în zona Gării de Nord. Tinerii nu s-au plictisit doar s-au lăsat vrăjiți de frumusețea orașului, chiar și noaptea. Așa o noapte nu trăiseră niciodată până la cei optsprezece ani! Nici nu o vor uita curând, ori poate niciodată… A început să se lumineze de ziuă. Tinerii olteni s-au prezentat la ghișeul de bagaje de mână, și-au luat bagajul fiecare și au pornit spre Universitate cu primul troleu sosit în stație. La ora șapte dimineața erau primii la ușa secretariatului așteptând să-și perfecteze actele de înscriere la concursul de admitere la facultate și să se cazeze la un cămin studențesc. Din grupul de băieți lipsea Ionel. Unde este? Plecase odată cu toți băieții să-și ia bagajul depus la caseta cu cifru. Nu înțelegeau colegii lui, ce motiv avea să întârzie. În final ei și-au perfectat actele și au plecat să se cazeze la căminele din Regie. Se făcuse ora zece dimineața și el nu șosea. Deja simțeau că gluma depășește măsura. Totuși sperau să nu fie ceva grav. Bucureștiul era plin cu lume de tot felul și bună și deochiată. Fiecare părinte își instruise copilul în acest sens. Primiseră sfaturi utile. Și totuși unde era, unde se rătăcise Ionel? Starea de îngrijorare creștea pe măsură ce timpul trecea și se apropia ora prânzului. Într-un târziu, trecut de ora doisprezece, sosește și Ionel la același cămin în care erau cazați colegii lui. Toți îl înconjoară și-l asaltează cu întrebări din care se vedea marea lor îngrijorare. Iată ce le povestește Ionel:

– Măi băieți, așa cum știți m-am dus și eu să-mi iau bagajul de la caseta cu cifru. Formez cifrul dar caseta nu se deschide. Mai verific o dată poziționarea casetei și mai formez încă o dată cifrul știut. Imposibil! Caseta nu se deschide. Îngrijorat mă duc la biroul Reclamații și povestesc necazul meu. O doamnă foarte amabilă, după ce m-a întrebat dacă am reperat bine caseta cu cifrul format de mine, m-a anunțat că la ora zece în fiecare zi se face o verificare a casetelor, fiind multe reclamații în genul celei făcute de mine. Apoi am așteptat să se facă ora zece, să se întrunească o comisie în prezența căreia se deschideau toate casetele. Cei ce-și recunoșteau bagajele, declarau în scris că le aparțin și totul era în regulă. Dar care era motivul pentru care se producea acel necaz? Răspunsul domnului Șef de gară a fost foarte simplu: când călătorul formează cifrul, nu sesizează că în spatele lui este cineva care îl citește, apoi așteaptă până ce călătorul respectiv se îndepărtează, deschide caseta, ia bagajul și-l pune în caseta vecină, formând același cifru. Dacă trec 12 ore și călătorul nu reclamă lipsa bagajului, atunci vine hoțul și ridică el bagajul, apoi dispare. Iată ce am pățit și eu! După ce am recuperat bagajul am plecat cât am putut mai repede la Secretariat unde mi-am perfectat actele de înscriere și am obținut și cazarea, pe care am solicitat-o cu rugăminți mari, să fie cu voi în același cămin.

Ionel era stors emoțional, mai mult chiar decât că nu dormise o noapte. După ce au mers la cantină și au servit masa de prânz, au revenit în cameră și s-au încredințat celui mai dulce somn din lume. După ora 18, au mers la masa de seară și în sfârșit s-au gândit să dea un telefon acasă la părinți. A doua zi la ora 8 dimineața aveau prima probă scrisă, teza la matematică.

La anii lor atât de fragezi și frumoși nu și-au făcut nici o grijă pentru cei de acasă care așteptau numărând orele de când au plecat, până când vor veni iar acasă. Dar vor veni?

În tot acest timp, la Craiova se topeau de grijă, câteva familii de oameni așezați, educați, care-și crescuseră copiii după regulile cele mai alese din lume, știute de ei. Dar cum grădinarul nu recoltează mereu ceea ce a sădit, tot așa și părintele nu culege întotdeauna ceea ce a educat, îngrijit, a pregătit pentru viață. Dar să nu-l mâniem pe Dumnezeu! Să ne privim în oglinda timpului și noi! Iată una din oglinzile timpului, ce imagini arată în casa părinților lui Ionel!

De când au plecat de la gară, Maria și Marin au sosit acasă, în cochetul lor apartament cu două camere. Maria mai trebăluia ceva prin bucătărie, dar gândul o ducea tot spre Ionel. Marin, un mucalit prin esența lui, mai fuma o țigară, mai bea o cafeluță, mai urmărea la televizor o emisiune sportivă. Se lăsase seara, iar Maria se gândea: „Ce o face copilul acela? Nu dă un telefon. Trenul a ajuns demult la București". Tăcea și se perpelea ca peștele pe uscat. Marin părea a fi liniștit. Ceasul din hol arata ora 22! Maria nu mai rezistă și-i spune lui Marin, pe un ton de mare hotărâre:

– Marine, eu mâine dimineață mă duc cu trenul de ora 5 la București. La ora 8 sunt acolo și dau eu de Ionel! Se poate să nu dea el un telefon?

– Nu te duci la nici un București. Punct. Sună el când o avea ce spune.

– Marine, copilul acesta nu a făcut așa ceva niciodată!

– Da mamă, așa este. Niciodată!

– Păi și-l lăsăm așa de capul lui?

– A venit timpul să fie și de capul lui.

– Marine tu mă exasperezi!

– Se mai întâmplă mamă și la case mai mari.

– Eu nu accept!

– Bine mamă, dar hai să ne odihnim că mâine mergem la serviciu.

Toată noaptea, Maria s-a perpelit încât nici perna nu mai era bună, nici plăpumița de vară nu mai era suficientă și parcă niște mărăcini crescuseră pe cearceaful ei. Marin dormea liniștit, sau știa să se prefacă cu mai mult talent decât Maria. În sfârșit, a venit dimineața. Cei doi soți au plecat la serviciu. Maria, muncită de gânduri, a scormonit în agenda ei și a găsit o cunoștință care avea o altă cunoștință la Secretariatul Universității din București. În sfârșit, o roagă să-i spună dacă tânărul Demetrescu Ionel s-a înscris