Menestreli Ai Comediei

De Dan Ursuleanu

In proza umoristica, Menestreli la Curtile Comediei si Comedia salveaza Romania, mi-am propus sa realizez un mix rasu’-plansu’, reflectand naravul nostru de a face haz de necaz. Am incercat, ca prin alunecarea de la gluma la invectiva, de la bascalie la comentariul persiflant, sa inventariez compromisuri si mici eroisme din lumea noastra de zi cu zi, in care fiecare se descurca cum poate, punand la bataie, fie verticalitate morala, probitate, inteligenta, respect pentru meserie, fie, dimpotriva, smecherie, abilitate, disimulare, invarteala.

Numai ca in fata unor probleme si disfunctionalitati grave ale societatii noastre, zambetul ti se stinge de pe buze. Tonul iti devine, vrei nu vrei, grav, cand constati precaritatea conditiei de intelectual, intr-o vreme a imposturii, bantuita alarmant de exodul cuvintelor. Dispar din vocabular expresiile frumoase. Pleaca, nu stiu unde, vorbele de duh. Se topesc termenii romantici. Se retrag, spre alte zari, cuvintele de comapsiune. Dispare lexiconul bunatatii, al gentilitatii, al sentimentelor inaltatoare, dar si dictionarul omeniei romanesti.

Dupa o voata destul de epica, imi fac introspectia si ajung la concluzia ca imi plac dualitatile, de aceea pendulez intre tristete si veselie, cu corolarul lor, starea de neutralitate.

—Dan Ursuleanu

• Limbă: Română
• Editor: Dan Ursuleanu
• Data lansării: 13 mai 2022
• ISBN: 9786060716297

Dan Ursuleanu

Spadasin al vorbelor de spirit – cum a fost denumit de colegi, Dan Ursuleanu a inceput ca un critic si istoric literar cu certa vocatie. Si-a petrecut insa cea mai mare parte a vietii in birourile si in studiourile Radiodifuziunii Romane, unde a fost, pe rand, reporter, redactor, comentator, realizator, sef de redactii, chiar si director de comunicare. Considerat un adevarat fauritor de cultura, in 1999 Uniunea Ziaristilor Profesionisti Din Romania i-a atribuit Premiul de excelenta pentru intreaga activitate.Autor al volumelor de povestiri Umor pe patru roti (1981) si Comic-voiajor (1987), ambele tiparite la Editura Sport-Turism, Dan a publicat la Editura ieseana Junimea doua carti de versuri pentru copii, Lupul care a uitat proverbele (1983) si Povesti cu poze si pozne (1989) și la editura CD PRESS, O legenda a Radioului Romanesc Programul III (2003).Din ,,oaza de locuire” a Drumului Taberei, Dan Ursuleanu alcatuieste in Menestreli la Curtile Umorului fisa de temperatura a unui moment istoric nu foarte glorios, dar foarte savuros.Caci harul sau de reporter-scriitor-umorist il ajuta sa priveasca mandra lume noua cu simpatie si chiar cu intelegere. Dar nu fara a o sanctiona, cand intra in discutie resorturile (i)morale ce au generat-o.—TITUS VIJEU

Previzualizare carte

Menestreli la Curțile Comediei

logotip1

Copyright

Menestreli la Curțile Comediei

COPYRIGHT 2022 DAN URSULEANU

COPYRIGHT 2022 Editura LETRAS

Toate drepturile rezervate.

ISBN ePub 978-606-071-629-7

Publicat de Letras

https://letras.ro/

Distribuit de https://piatadecarte.net/

Contact editura: [e-mail]

[e-mail]

Această carte este protejată de legea dreptului de autor.

Din respect pentru autorul cărţii, folosiţi-o pentru uzul personal.

Puteţi reproduce extrase din această carte în limita a 300 de cuvinte, pe site-ul, blogul dvs., în reţelele sociale, folosind întotdeauna semnele citării, urmate de titlul cărţii MENESTRELI LA CURȚILE COMEDIEI, un link către această carte şi către Editura Letras.

Cuprins

Menestreli la Curțile Comediei

Copyright

Poveşti din Cartierul de Vest

Cum m-au obligat să fiu scriitor

Cronicar de voie, de nevoie

Trei pe două locuri

Mic tratat de inestetică

Dând târcoale spaţiilor comerciale

Personajele Măriei Sale, cartierul

Agentul de circulaţie, cu sau fără mănuşi

Automobilişti la ora volanului

Alfa Romeo şi Julieta

Ea

Păzea! Un scorpion – cal de foc în Drumul Taberei

De-a Wilhelm Tell

Cu trimaranul în Galapagos

Bomboniera de cristal

Jurnal de camping şi de armonie conjugală

Românul s-a născut flecar

Laudă fraierilor

Radiocomedii

Exploratorii lumii de mâine

Postfaţă de Camelia Stănescu Ursuleanu. Un magician al vorbelor de duh

POVEŞTI DIN CARTIERUL DE VEST

Cine se uită pe harta Bucureștiului bagă de seamă că Drumul Taberei se află undeva la Apus. De aceea mi-am permis să grupez gândurile stârnite de lectura paginilor consacrate locului de Dan Ursuleanu, sub titlul faimosului film West Side Story, realizat în anii ʼ60 de Robert Wise despre dragostea, viața și moartea dintr-un cartier newyorkez.

Cei care au văzut această capodoperă cinematografică, distinsă cu nu mai puțin de 10 premii Oscar, și care-și mai amintesc muzica și dansurile excepționale (coregrafia lui J. Robbins!), ar putea să se întrebe ce legătură poate fi între această peliculă ilustrissimă și cartea de față, dedicată, cum spuneam, unui topos bucureștean, unde și-a așezat în urmă cu exact două veacuri tabăra inspiratul sluger din Vladimirii Gorjului numit Tudor, pornit spre dovedirea adevărului că „patria este norodul, iar nu tagma jefuitorilor".

Ei bine, legătura este oferită de umanitatea ce animă povestea de dincolo de ocean și pe cea de pe malul Dâmboviței, care-și țese aici narațiunea plină de farmec.

Dan Ursuleanu a trăit mai bine de trei decenii în acest perimetru bucureștean, în care s-au ivit în anii ʼ60-’70 sute de blocuri frumos rânduite, cu alei și cu piețe curate, cu parcuri și cu mici spații verzi. La un moment dat, cartierul devenise un fel de satelit-vedetă al bătrânului București, o alcătuire urbanistică de elită, fapt indicat și de prezența unor străzi și a unor stații-reper precum Romancierilor ori Compozitorilor. Într-un stat ce se recomanda drept unul al proletariatului, recunoașterea unei concentrări a intelectualității patriei nu era deloc de neglijat. Numai eu știu câteva zeci de scriitori, muzicieni, arhitecți, soliști de operă și balerini care și-au dus o bună parte din viață aici, alături de autorul acestor pagini vibrant evocatoare, dar și pline de observații acide față de neașteptatele metamorfoze urbanistice apărute după căderea unui regim ce uitase, se pare, că a înălța blocuri frumoase nu înseamnă să urâțești oamenii care le locuiesc. Astfel încât, după 1990, cartierul în cauză a avut parte, ca mai toată țara, de altfel, de euforia unei libertăți în care s-au manifestat, din ce în ce mai puternic, mâlul în detrimentul frumuseții, aroganța în locul modestiei, forța în dauna legii.

Dan Ursuleanu a fost martorul acestor schimbări, exterioare și interioare, pe care vecinii săi le-au înregistrat ca pe un nemeritat tribut adus unei democrații de mucava. Lumea nouă rezultată din aceste transformări neașteptate și inutile este surprinsă în paginile sale pline de umor. Un umor ce consemnează observații benigne ori sarcastice ale procesului politic al tranziției unei societăți buimace în care tocmai „tagma jefuitorilor, de care vorbise Vladimirescu, se înfruptă cu nesaț, pe seama nenorocirilor de tot felul ivite în „calea norodului. Sunt exemple în carte care dovedesc „faptul (sau „raptul!) că politicienii care au condus România au fost incapabili să asigure națiunii în fruntea căreia s-au cocoțat (prin alegeri libere, evident) demnitatea unei existențe normale. Astfel încât politica a ajuns să fie confundată de popor cu șarlatania, liderii jucând, în cel mai bun caz, rolul unor clovni stârnind râsuʼ-plânsuʼ!

Din oaza de locuire a Drumului Taberei, Dan alcătuiește fișa de temperatură a unui moment istoric nu foarte glorios, dar foarte savuros. Căci harul său de reporter-scriitor-umorist îl ajută să privească „mândra lume nouă" cu simpatie și chiar cu înțelegere. Dar nu fără a o sancționa când intră în discuție resorturile (i)morale ce au generat-o.

Anii îndelungi de lucru la Societatea Română de Radiodifuziune, unde a fost unul dintre marii realizatori de emisiuni, l-au ajutat să se apropie de oameni și să-i priceapă, indiferent de vremea ce le-a fost dată de soartă.

De altfel, o parte a acestor Povestiri din cartierul de vest e închinată anilor petrecuți în redacțiile din strada General Berthelot (fostă Nuferilor, fostă Popov, fostă...).

Un număr impresionant dintre fidelii săi ascultători din Cartierul de vest au făcut corp comun cu umanitatea descrisă de Dan în acest volum.

Mulți dintre realizatorii de la Radio aparțineau aceluiași uriaș „dormitor", numit Drumul Taberei.

Îi regăsesc acum în evocările amicale și pline de farmec ale autorului. Căruia doresc să-i mulțumesc, în postumitate, pentru recuperarea celor două pseudo-corespondențe de front ale mele din Războiul Malvinelor (pentru britanici, Insulele Falkland) din circuitul lor colegial și pe care le-a salvat astfel de la uitare.

Prin aceste pagini ale sale de Radiocomedii, mă simt tot mai legat de amintirea fostului meu camarad de speranțe, de vise, de zâmbet...

Dan Ursuleanu, un om care povestindu-și viața nu a făcut altceva decât s-o dăruiască celor din preajmă.

TITUS VÎJEU

CUM M-AU OBLIGAT SĂ FIU SCRIITOR

Dacă stau să mă gândesc bine, ceea ce mi se întâmplă rar, sunt un impostor al condeiului. Am însă un fond bun, care mă determină să recunosc cinstit. V-aţi păcălit o dată cumpărând cartea asta. Nu e cazul să mai înghiţiţi o cacialma, citind-o. Eu, unul, sunt mai priceput la multe alte lucruri. Decupez poze cu multă precizie şi talent. Joc şah la nivel satisfăcător. Mă fac instantaneu simpatic copiilor, şi dacă aveţi nevoie de cineva să vă pună tapet în apartament, eu sunt persoana. Dar scrisul nu intră în registrul aptitudinilor mele. Faptul că m-am străduit ca un rob să vă ofer prezentul volumaş, care evident îmi depăşeşte cu mult puterile, îl datorez ambiţiilor familiei mele.

Îmi amintesc că eram copil, păcat de care nimeni nu scapă, şi tatăl meu, văzând cu câtă inconştienţă îmi risipesc timpul, jucându-mă în chipul cel mai banal din lume, i-a spus într-o seară mamei:

—Copilul ăsta n-are nicio preocupare serioasă. Cu şotronul şi cu leapşa nu va ieşi învingător în cursa vieţii.

Ea a încuviinţat îngândurată şi a avansat acea idee care înfloreşte în capul tuturor mamelor şi care se transformă într-o ghiulea legată de picioruşul fragil al odraslei:

—Să-l dăm la pian!

—Nu, i-a respins tata, categoric, ipoteza de lucru. E inflaţie de copii care-şi fac de lucru la pian şi zăngănesc de-ţi vine să te arunci pe fereastră.

—Poate că ar fi bine să ia lecţii de franceză, a încercat mama o altă linie strategică.

—Asta e şi mai banal. Nu aşa se câştigă într-o competiţie dură.

—Dar cum? a vrut să ştie mama.

Tata a rostit atunci grav, semnându-mi, cu hotărâre, condamnarea:

—Va fi scriitor. De mâine să scrie! Sunt mai bine de două luni de când a învăţat alfabetul şi încă mai bate fără rost mingea prin curte.

—Şi ce-o să scrie? Poezii? a vrut mama să ştie.

—Să n-aud de poezii, a sărit tata, ca muşcat de şarpe. Tot românul e născut poet. Să scrie ceva ce nu scrie tot românul. Să scrie proză.

Mai întâi, au elaborat un plan de antrenament progresiv, după care m-au silit să trec la îndeplinirea primei etape a programului: o scrisoare de câteva pagini adresată săptămânal bunicilor. Pe cele dintâi le-am încropit cu litere mari şi tremurătoare, de tipar, întrucât caligrafia mea nu se deosebea cu nimic de cea a boşimanilor neştiutori de carte. Legate în volum, epistolele ar putea alcătui o veritabilă antologie a inepţiilor copilăriei. Excelam mai ales în fraze de tipul: Tanti Aglaia m-a luat cu ea la un concert la Ateneu, unde a fost foarte frumos tavanul cu picturi.

După vreo cincizeci de scrisori, una mai stupidă decât alta, mi s-a cristalizat însă stilul, de care nu mă pot dezbăra nici în ziua de azi. A urmat, în succesiune logică, etapa compunerilor pe teme impuse, care au însemnat foarte mult în dezvoltarea spiritului meu asociativ. Îmi amintesc cu multă duioşie de compunerea pe tema soarelui, o capodoperă de aiureală, pusă pe hârtie la cererea expresă a tatei, sub ameninţarea privării de desert la masa de prânz. Începea astfel (citez din memorie):

Soarele

Soarele ne încălzeşte în timpul zilei. El are raze. Raze găseşti şi la cerc. Noi la şcoală avem multe cercuri. De foto, de ştiinţele naturii şi de drumeţii. Drumeţii sunt veseli pentru că merg cântând pe cărările patriei. În patria noastră sunt o mulţime de cărări. Ele coboară de la munte către şes. La şes e totul ca-n palmă. De-asta obişnuim să spunem: o palmă de câmpie...

Abia la sfârşitul compunerii mi-am amintit că subiectul meu era Soarele. L-am readus din condei, cu destulă stângăcie, în ultima propoziţiune.

Culmea, învăţătoarea a elogiat capacitatea mea de a lega concepte fără nicio legătură între ele. M-a îndemnat să perseverez. Atunci am început să cochetez cu primele careuri de cuvinte încrucişate. Cufundându-mă până-n gât în activitatea rebusistică, mi-am neglijat datoria socială, de a deveni un nou Balzac.

Lucrurile nu au scăpat ochiului vigilent al tatălui meu. Într-o bună zi, mi-am găsit colecţia de reviste Rebus şi caietele cu schiţe de încrucişări îngrămădite în mijlocul camerei, sub formă de fâşii rupte cu meticulozitate: Să te laşi de prostii şi să te faci om serios, mi-a spus părintele şi îndrumătorul meu, pe un ton ce nu lăsa să se întrevadă vreo concesie. Pune mâna şi scrie, că talent ai, brânză bună în burduf de câine ce eşti!

Anii, ce să facă şi ei, au trecut. Experienţa de scriitor mi s-a îmbogăţit, mai cu seamă datorită vicisitudinilor vieţii. După o adolescenţă grea, căci m-au împins de la spate spre fel de fel de olimpiade de Limba şi Literatura Română, ba chiar şi spre concursuri Cine ştie câştigă, pe teme literare, au venit suferinţele din dragoste, cu cortegiul lor de poezii, care mi-au umplut o groază de caiete. Tata n-a fost mulţumit: Poezie, nu! mi-a ordonat el neînduplecat.

Trebuia să-mi ascult părintele. M-am aruncat în hăţişul literaturii poliţiste. Citisem o seamă de cărţi cu crime, la prima vedere perfecte, dar care, în ochii detectivului, prezentau o mică fisură, care prin deducţiile sale, ajungea până la dimensiunile unei imense crăpături. Tânăr sau bătrân, amator sau profesionist, bărbat sau femeie, militar sau civil, investigatorul era în căutarea ucigaşului. Prin cap îmi roiau zeci de scheme, toate deja scrise de alţii. Criminalul era, pe rând, în cărţile pe care le citisem, când vânzătorul de ziare din colţul străzii, când bătrânica paralizată de la azil, când însuşi povestitorul. Detectivii, ba inteligenţi, ba doar meticuloşi, ba afemeiaţi, ba disimulaţi, beau zdravăn tării şi sufereau, fără excepţie, de singurătate.

Am găsit până la urmă ideea originală, schema încă neumblată: presupusa victimă va fi chiar asasinul, iar presupusul asasin va fi ucis înainte de pagina întâi. Subiectul mi s-a părut suficient de tras de păr încât să şocheze pe toată lumea. Am trântit un titlu, Amuleta de celuloid, şi i-am dat bătaie. Primul capitol s-a aşternut pe hârtie dintr-o suflare. Al doilea nu s-a mai născut niciodată. Eram extenuat de atâta logică.

Dar flacăra romanescului a continuat să ardă mocnit în mine, aşteptând un prilej să defuleze. Ocazia s-a prezentat în ipostaza unei cărţi pe care am simţit nevoia imperioasă s-o imit. E vorba de Spuma zilelor, autorul fiind un francez, Boris Vian. Pot zice că am înghiţit-o pe nerăsuflate, nu doar o dată, de câteva ori. M-am îmbibat de stilul ei cu totul particular. O carte lirică perfect realistă, dar cu discrete deraieri suprarealiste, insinuate aproape pe nesimţite şi cu un umor de-o inegalabilă fineţe.

M-am năpustit asupra colilor de hârtie. Am înşirat un capitol, două, trei, din ceva ce credeam că va fi un roman de moravuri din viaţa jurnaliştilor. N-am început cu titlul, socotind că isprava, odată terminată, îl va iradia de la sine. N-a fost să fie. Când mi-am recitit cele 50 de pagini adunate teanc, să-mi vină rău, nu alta. Colcăiau, e drept, de deraieri suprarealiste, însă nu începusem nimic cu adevărat şi, ceea ce părea şi mai grav, nu reuşisem să găsesc nicio cale de ieşire spre ceva cât de cât interesant. Degeaba mă mângâiau părinţii pe cap, încurajându-mă să continuu această, credeau ei, extraordinară dovadă a talentului meu devastator. Am îngropat definitiv perioada Vian într-un cufăr şi, ulterior, i-am pierdut urma.

Profesoara de română m-a convins să urmez Filologia. Eu aş fi preferat Arhitectura. Până la urmă a fost o bună alegere. La facultate, un dascăl m-a îndemnat să mă fac critic literar. N-am vrut să-l supăr. M-am supus, o vreme, fără nicio plăcere, voinţei sale. După decesul magistrului însă, m-am socotit eliberat de orice obligaţie. Am întors spatele revistei literare care îmi găzduia articolele de critică literară şi am dat buzna spre ziaristică, adevărata mea vocaţie şi delectare. Mă consideram salvat. Acum scriam zilnic ceea ce era de natură să