Borta, Vol. I: Roman

De Gheorghe Mocanu

Intru cu plăcere în ea şi mă simt în al nouălea cer. Mintea o ia razna, trupul fierbe pătruns de căldura amintirilor, iar sufletul, dornic de aventură, caută locurile misterioase pe care tânărul de altădată le trăia cu uşurinţă.
Pădurea din jurul ei, deasă şi uneori frumos mirositoare, îmi dă vigoare şi poftă de viaţă. Pătrund în mijlocul ei şi-i cutreier potecile înguste până mă satur. Sleit de puteri, adulmec mireasma dumnezeiască ce izvorăşte din adâncuri şi adorm buştean.
Mă trezesc şi o iau de la capăt. Nu mă satur să-i caut ungherele ascunse şi, ce-i drept, din ce în ce mai rar mă aventurez spre piscurile virgine în căutarea clipelor care mi-au făcut din copilărie o adevărată aventură.

• Limbă: Română
• Editor: Gheorghe Mocanu
• Data lansării: 20 iun. 2016
• ISBN: 9781311520845

Previzualizare carte

BORTA

Vol. I

Roman

Gheorghe Mocanu

Publicat de Gheorghe Mocanu

Copyright 2016 Gheorghe Mocanu

Ediția Smashwords

Premiul anului 2006 al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Bacău, pentru debut în proză

FanusNeaguD

PRECUVÂNTARE

Ca filolog, dragă Doamne, ca istoric şi critic literar ce mă aflu şi, totodată, măcar cât de cât, mai trebuind să fiu şi lingvist lexicograf, m-am alunecat cu firea ( vorba franţuzului, Je me suis glisse à l’instar d’une femme légère) să scriu o modestă precuvântare la romanul Borta, al d-lui Gheorghe Mocanu de la Odobeşti, mica urbe dintre podgorii.

Sătul cum sunt de amatorismul profesioniştilor, cei mai mulţi dintre ei familiarizaţi cu…umanioarele, pândiţi de manierismul rutinier şi adesea leşinat, lipsit de vlagă, de spontaneitate, de prospeţime, m-am lăsat sedus, şocat chiar, de vocabulul din titlu, pitoresc, aspru în sunet, expresiv, la limita dintre comic şi grotesc.

Găsesc că ar fi bine să trec în acest registru al expresivităţii limbii române, citând din marele Creangă vorbele lui Luca Moşneagu, harabagiul şi Însurăţelul de-al doilea, adresate tinerei sale soţii, înainte de a da cu biciul în iepuşoarele lui albe, zmeoaicele tatii, cum le zicea, spre  a-i duce la Eşi, la Socola, pe cei doi tineri viitori seminarişti şi preoţi, povestitorul în persoană şi colegul său Zaharia lui Gâtlan: "Olimbiadă, ie sama bine de borta ceea ! Căci nişte porci, spărgând gardul într-un loc, se înnădise în grădina lui la popuşoi"

Nu mai stau să freudizez-psihanalizez conotaţia din micul text de mai sus în jurul cuvântului buclucaş. Înţelege oricine, în primul rând bărbaţii cei doi care, părăsind satul, munţii, cu mănăstirile de maici, Agapia şi Văratecul, horele şi fetele cele frumuşele, ducându-se dracului pomană să se facă popi.

De altă parte se mai ştie că preoţii sunt, unii măcar, aşa şi pe dincolo, bine pricepuţi cât priveşte comportamentul femeilor mai rele de muscă, aşa cum se vede limpede din păţania popei de la Ursoaia vrânceană, pus de Gheorghe Mocanu să-şi pândească nurlia lui nevastă ce tocmai se libzuia goală puşcă, spre a-şi primi amantul  aşteptat din clipă în clipă. Putea fi chiar Ştefan Şchiopu, cel tare vestit, pularnicul satului, (na! ca s-o dăm şi noi de-a dreptul; vorba ceea, să te ferească Dumnezeu de bătaia ciungului şi de f…şchiopului!)

O privea cu lăcomie şi mare obidă, cuprins de fornicaţiuni indicibile, din podul casei, printr-o… bortă practicată anume, din timp, în bagdadie, lungit cum se afla în colbul dintre grinzi, cu barba tăvălită în păianjeni, cu şoareci chiţcăind în juru-i, cu tabla acoperişului încinsă ca un cuptor, în miezul unei zile de caniculă, în toiul verii.

Mă întorc iarăşi la Creangă - din moment ce, nu numai pe ici şi pe colo, scriitorul despre care vorbesc aici, pare a-l fi avut în vedere cu Amintirile sale – ca să spun că, acuzat fiind de Ion Nădejde, într-un articol din Contemporanul, cum că în cutare cărţulie-manual de şcoală, ar fi plagiat pe un alt confrate, Humuleşteanul îl întâmpină cu francheţe şi cu bun simţ răspunzându-i calm în felul următor: «Că doar de aceea bunul Dumnezeu ne-a bortit pielea obrazelor în dreptul ochilor, ca să ne cetim unii pe alţii, să ne învăţăm unii pe alţii. Şi să fii dumneata sănătos! » (am citat din memorie, nu găsesc la repezeală colecţia Contemporanul), trebuie mers la biblioteca Academiei.

Cum se vede, am mers şi la sinonimul a borti, adică a face găuri. Căci omologul lui bortă, frecvent în graiul moldovenesc şi în cel nord-transilvan, este perfect sinonim cu gaură din limba mai… literară, provenit din latinescul gaula sau cavula, poate mai curând gula , prin rotacizare. Nu doar gura cu care mâncăm, cu care vorbim sau răcnim ( Ia mai tacă-ţi gura !), dacă e cazul, dar şi o multitudine de …toponime, precum Gura-Văii, Gura Râului, Gura-Honţ, etc. etc. S-ar putea spune şi Gura Ursoaiei, în cazul nostru. Însă Bortă se pare a fi mai nimerit, satul în care se petrec întâmplările relatate, fiind o depresiune mult mai accentuată, cumva închisă la capete. 

Substantivul bortă, cu tot cu derivatele lui, a borî (a vomita), borâtură (vomisură), ultimele cuvinte de aici făcând parte dintr-un prim text românesc ieşit din pana Ritorului Lucaci de la Putna, autorul unei Pravile bisericeşti (1581) unde stă scris într-un paragraf: "Iară popa de va borî după împărtăşanie (în cazul în care după terminarea slujbei, când tipicul care să se cuminece, preotul, stând la masă şi bând prea mult poate păcătui în acest chip, n. n.), să i se deie 85 de beţe la cur şi să fie oprit de la liturgisire 80 de zile, iară borâturile să fie îngropate în dreptul altarului ».

Borta ne vine hăt din adâncul trecut geto-sarmato-dacic, poate şi pelasgic (şi nicidecum din ucraineană, cum stă scris în DEX). Căci îl găsim în germana veche, foarte des şi în cea mai nouă, în Bohrmachine, reintrat cu tot cu prefix şi în româna curentă: bormaşină, adică maşină de făcut borte, (găuri). Îl mai întâlnim în borcan, împrumutat din bulgăreşte, cu sensul de recipient pentru legume conservate. Îl avem şi în bordei, cu sensul de locuinţă primitivă, de regulă o gaură în pământ, cumva şi o bortelitură într-un mal de apă curgătoare.

Îl au şi francezii, încă din secolul XII, consemnat în scris, bordeleux şi bordelegue, adesea chiar cu sensul de casă de…prostituţie, devenită după sute şi sute de ani modernul bordel, de unde l-au luat şi paşoptiştii noştri, nedându-şi seama, pe moment, că avem pe străvechiul bordei. Numai Mircea Eliade intuieşte problema şi, în capodopera sa nuvelistică La ţigănci, vorbeşte tot timpul de bordeiul ţigăncilor, spre a putea păstra o prea necesară coloratură bucureşteană multietnică, în dreaptă succesiune fanariotă şi …balcanică, cele trei graţii fiind o…ţigancă doar, o evreică şi o grecoaică, treime absolut necesară economiei narative a nuvelei.

Mă întorc iarăşi la Creangă, căruia îi voi adăuga şi pe Eminescu, prieteni foarte buni şi statornici frecventatori ai crâşmei subterane din Iaşi, numită Bolta Rece, devenită cu timpul, prin rotacizarea lui  l , Borta Rece. Foarte probabil, din iniţiativa Humuleșteanului căruia poetul îi vorbea de intenţia lui de a prelucra o poveste folclorică numită Borta vântului, rămasă în manuscrisele predate la Academie de către Titu Maiorescu. Cumva "borta" daco-sarmato-germanică, la Boreas (Aguilonul), altfel zis, personificarea vântului nordic, boreal, figurând şi în unele picturi din Renaşterea italiană, ca decoruri înfăţişând serafimi într-aripaţi suflând din zbor pe fundalul imaginii principale a tablourilor.

Dincoace de Milcov se răspândise faima Borţii Reci preferată de junimişti. Când Creangă dădu spre lectură pe Moş Nichifor Coţcariul, cu picanta aventură a harabagiului din Târgu-Neamţ, cu jupâneşica Malca, marele critic fu de părere, spun documentele, că nuvela ar mai trebui să fie periată-revizuită pe ici pe colo, pentru că aşa cum era, părea a fi prea de tot scoasă din…Borta Rece. Creangă a spus că aşa va face dar, cum s-a văzut prea bine ulterior, n-a schimbat nici măcar o virgulă.

Am înşirat toate acestea în jurul cuvântului-cheie din romanul lui Gheorghe Mocanu, cu destulă pedanterie, plictisitoare poate, ca belfer învechit ce sunt, numai şi numai spre a contracara impresia pe care ne-o lasă, oarecum, cartea, nu întreagă, ci numai o parte din ea: obsesia borţii.

S-au raliat acestei obsesii mai toate personajele de prim plan, de la popa adormit în pod la dementul (n-avem cum să-l numim altfel) Ilie Boroghină, cel mai bogat şi mai zgârcit apucător de avere. Când baba Rada, prezicătoarea locului spune că în cutare noapte va fi sfârşitul lumii, prin ciocnirea Pământului cu o Cometă, bogătaşul devine risipitor şi darnic, distruge toate condicile cu datorii ale celor cărora le-a dat rachiu în cont şi dă de băut la toată lumea, un râu de ţuică, el însuşi căpiat de băutură violează şi torturează barbar-nebuneşte o adolescentă de vreo 16 ani. Scena crâncenă povestită de fată, este percepută de narator privind prin borta cheii.

Prozatorul cultivă frumuseţea muntelui, bunătatea oamenilor de la ţară, credinţa lor, dar şi cruzimile petrecute în acea bortă a munţilor, zvonurile şi interpretarea lor populară, credulitatea dusă la extrem, pe locul întâi stând zvonul despre sfârşitul lumii împrăştiat de baba Rada, apoi imaginea unui miliţian găsit de copiii care se jucau prin pădure, legat cu sârmă de un trunchi, cu căluş în gură.

Tot dintr-o bortă făcută de arheologi într-o râpă din preajma satului fu scoasă o statuetă de lut ars reprezentând o fiinţă umană, străpunsă în burtă de un ţăruş, pasămite un chip de femeie. Stând şi privind la comedia arheologilor şi tot auzind de valoarea inestimabilă a obiectului descoperit, şi-apoi reîngropat într-o altă bortă, mai adâncă, spre a se păstra in situ cum cere regulamentul arheologiei, până la sosirea unei comisii de specialişti, statueta dispare, toată lumea mirându-se cine putea s-o fure de la o asemenea adâncime, foarte probabil crezând că numai Necuratul putea să o facă de negăsit.

Dar…poantă bine plasată în context, oamenii legii percheziţionând domiciliul criminalului şi barbarului violator, Ilie Boroghină, care prezidase banchetul apocaliptic din noaptea când satul aştepta sfârşitul lumii, prin izbirea Pământului cu Cometa, cum prezisese şi baba Rada, care le ştia pe toate, descoperă obiectul arheologic în podul casei dementului, spartă la burtă, cu sula măreaţă şi zdravănă ca drugul de fier!  informează cam ambiguu, aici, povestitorul, cumva nu tocmai ca în momentul când fusese descoperită în coasta dealului: O statuetă din lut ars… cu un ţăruş ce părea înfipt în burtă…Arheologii îndepărtau cu pensula fiecare urmă de pământ de pe sculă, scoţând-o în evidenţă. Femeile priveau mute, în jos şi numai din când în când îşi săltau privirea să fixeze imaginea impudică Spre final statueta este scoasă dintr-un cufăr din podul lui Boroghină: " Mare le-a fost mirarea când l-au deschis şi în loc de comoara despre care se zvonise au fost întâmpinaţi de zâmbetul ironic al unei statuete din lut ars, spartă la burtă, cu sula măreaţă şi sdravănă ca drugul de fier. ", astfel că, îţi vine să zici că dacă pornografii îşi fac de cap, şi d-l Mocanu ar trebui să pună în lucru un stil mai direct.

Romanul său este croit de o asemenea manieră încât evenimentele sunt făcute să graviteze necontenit în jurul naratorului.

Romancierul Gheorghe Mocanu trebuie să-şi cultive talentul său nativ !

În fond, are suportul necesar prin origine, sută la sută ţărănească, născut şi copilărit în mediul rural, cu acces mai târziu la mediul urban. Are o memorie extrem de încărcată şi, în plus, profesiunea de criminalist a rămas, se vede bine, cu rădăcinile adânc înfipte în realitatea vieţii vrâncene celei mai negre.

Are imaginaţie cu carul, posedă un soi de microscop fenomenal care măreşte realitatea, cum se vede clar din acest volum de roman. Totul stă în a calcula foarte exact articulaţiile segmentelor epice într-un tot unitar, cum făcea pe vremuri Rebreanu.

Aşa îl sfătuiesc, cât mai are timp, tânăr fiind, liber acum de orice cenzură, căci s-ar putea ca, intrând biata noastră ţară de acum, guvernată de baroni hulpavi după îmbogăţire în vreo criză politică gravă, să necesite reinstituirea vreunei cenzuri mult mai aspră decât cele ce-au mai fost.

26