Pokohan

De Laurentiu M. Badea

Pe meleaguri învăluite în aura fascinantă a miturilor și legendelor, unde liniile dintre bine și rău, dar și dintre concret și fantastic se întrețes într-o armonie enigmatică, Pokohan explorează povestea captivantă despre metamorfoză, curaj și puterea incontestabilă a iubirii. Desfășurat în decorul pitoresc al insulelor din Japonia antică, înainte de unirea tărâmurilor sub un singur nume, cu mult înainte de faimoasa epocă feudală, acest dark fantasy modern cu tentă epică se îmbină cu elementele familiare și nostalgice ale unui basm inspirat din cultura niponă.

Yamasachi, un vânător solitar a cărui existență se limitează la refugiul pe care i-l oferă munții, este obligat de circumstanțe urzite de puteri cosmice să se aventureze dincolo de granițele singurătății sale. Îngrijorat de starea fratelui său, pe care nu îl văzuse din fragedă copilărie, tânărul arcaș pornește într-o călătorie de izbăvire, dar și de redescoperire. Pe cărările întortocheate ale aventurilor sale, Yamasachi se intersectează cu o distribuție de personaje interesante, diverse și memorabile, de-ale căror sorți se atașează inevitabil și fatidic.

Evenimentele se contopesc în umbrele profunde ale unui destin apăsător, care devine din ce în ce mai sumbru pe măsură ce prinde contur, dezvăluind ițele complicate ale aventurii și trăsăturile adevărate ale personajelor. Bătrânul pescar Umisachi se dezgolește de umbrele trecutului care l-au modelat. Conducătorul binevoitor al insulei Ryogo, împăratul Watatsumi, își protejează fiicele cu o inimă iubitoare, dar grea. Prințesa Toyotama, delicată și vulnerabilă, își trezește propriul spirit războinic latent, în timp ce sora ei mai mică, Tamayori, emană o inocență copilărească, ascunzând puteri nebănuite. Iar virtuosul și neabătutul Yamasachi trebuie să salveze dragostea, tărâmul și să devină un erou împotriva răului augur care îl bântuie neîncetat.

Pokohan este bazat pe tapiseria bogată a mitologiei și a moștenirii culturale japoneze, împletind aceste elemente într-un dark fantasy epic ce descrie un tablou, meticulos cercetat, al Japoniei antice, în care realitatea și supranaturalul se unesc într-un amestec perfect. Tonul și ritmul narațiunii se schimbă progresiv, transformând povestea confortabilă și senină într-o legendă a groazei și a conflictelor interminabile. Pe măsură ce destinele converg și forțele se ciocnesc, Pokohan culminează într-un ciclu atemporal de neuitat, în care speranța este înfruntată cu abisul și reînnoirea cu disperarea.

• Limbă: Română
• Editor: Laurentiu M. Badea
• Data lansării: 30 dec. 2023
• ISBN: 9798224490929

Laurentiu M. Badea

Laurențiu M. Badea s-a născut în faimosul an 1984 și a crescut într-un sătuc modest din inima Mehedințiului. A crescut printre cărți ponosite și salvate de la distrugere de către părinții săi, învățând să iubească literatura variată a vechii Biblioteci Pentru Toți, dar și scrieri moderne, obținute în special la premii școlare. În adolescență, și-a așternut gândurile în proză și poezie, dar nu a avut inspirația să urmeze chemarea literelor. În schimb, după terminarea liceului, a continuat studiile informatice, terminând apoi și un master în fizică, fără să lucreze apoi în aceste domenii. S-a angajat, însă, pe traiectoria pasiunilor în grafică și editare, colaborând din 2015 cu revista Cronica Studentului a FEAA Craiova și din 2018 cu ONG-ul Building Hopes, destinat educației non-formale, devotând timpul dintre comisioane și alte proiecte pentru a scrie. A început cu un blog personal în limba engleză, discutând teme legate de entertainment și postând idei de scenarii pentru film. Cu timpul, s-au adunat multe schițe extrase din imaginația neistovită. Pasionat de H. P. Lovecraft în mod deosebit, a început cu povești scurte, confortabile, dar cu genuri diverse și subiecte complexe. Prima poveste, Rămășițe, publicată într-o revistă de literatură SF și horror, a fost scrisă într-o perioadă foarte dificilă pentru autor. Apoi, au urmat altele, denumite "povești experimentale", scrise alternativ în limba engleză și română, publicate gratuit pe numeroase platforme online. Debutul printat a fost cu povestea Scânteile Atlantei, ediție bilingvă a unui thriller tensionant. Pokohan este ambiția autorului de a traversa limitele culturii și de a capta genul Fantasy prin ochi străini, dar nu fără cercetări minuțioase și aprofundări neobosite în miturile și legendele japoneze.

Previzualizare carte

1 ‒ Sezonul schimbărilor

Către cer, muntele își întindea ghearele ca un titan de piatră îngropat în adâncuri. Degetele lui, acum doar cioturi devorate încet de vremuri, erau troienite constant de viscole și înghețate în zăpezile iernii statornice. Oamenii, de când se aflau ei pe tărâmurile acestea, nu se întrebaseră niciodată de cât timp zace acel uriaș în vintrea lumii. Cu siguranță, nimeni nu ar fi zăbovit să admire asemenea grozăvii până la Yamasachi, nici măcar cei mai temerari poeți care cutreieră meleagurile în căutarea muzei.

Yamasachi, un tânăr încă spân ce-și purta pletele negre pe umeri, visa adesea cu ochii deschiși la minunățiile pământului și la misterele ascunse dincolo de manifestarea lor observabilă. Solitudinea lui îi justifica reveria și contemplarea ochilor săi blânzi de un castaniu închis. Crescut din fragedă copilărie în îmbrățișarea codrilor, își lăsa imaginația să zboare liberă și gândurile să se amestece cu graiul necuvântătoarelor. Pribegise plaiuri cât pentru o viață întreagă de om și încă nu era sătul să-și tot caute locul potrivit în lume. Refugiul lui recent se afla chiar la poalele masivului intimidant, înconjurat de stâncile mărețe și de sălbăticia pădurilor de cedru zvelt și fag robust. Vâna iepuri și mistreți roșcovani lângă râul din mijlocul pădurii, iar sus de tot, spre crestele muntelui, se forma o poiană în care se perindau adesea căprioare pestrițe și vulpi roșcate, pentru care avea mai multă milă. Între el și natură exista o venerație profundă și un respect reciproc.

De fiecare dată când vânătoarea se încheia cu succes, închina un salut pentru spiritul animalului răpus și le mulțumea părinților, în sinea lui, pentru că i-au dat viață, putere și înțelepciune. Era felul lui de a respecta natura care îi oferea tot ce avea nevoie ca să supraviețuiască, să învețe, să crească, întocmai ca un prunc. Păstra doar ce avea nevoie, iar surplusul de pește, carne și blănuri le vindea unor bătrâni ce locuiau în avalul râului ce izvora din munte. Primea la schimb haine, orz, lapte și, în special, sare, fără să negocieze, căci bogăția pădurii merita împărțită, nu târguită. Cum bătrânii erau și ei aproape la fel de izolați, îl considerau pe Yamasachi parte din familia lor. Se îmbrățișau de fiecare dată când se întâlneau și lăcrimau de fiecare dată când le părăsea vatra. Ei își spuneau Ainu, fii ai unui popor umil dinspre miazănoapte. Mereu frumos îmbrăcați, în straie colorate ca de sărbătoare, amândoi purtau urmele unor tineri chipeși printre delicatele brazde trasate de vârstă.

Bătrânul Ezo, un om scund și robust, cu barbă lungă, deasă, încă nealbită de vârstă, se autointitula pădurarul acelui loc. Se mulțumea să aibă grijă de copaci, vindea lemn uscat satelor din vale și se mândrea strașnic de munca lui. Pe soția sa, Ylena, o scutea de îndeletnicirile istovitoare. Femeia, pe atât de neobișnuită precum i se rostea numele, avea buzele tatuate și cercei rotunzi de bronz, pielea îi era subțire, iar firea ei era dibace și uimitor de voioasă. Îi plăcea să țese haine și pături cu texturi complicate și forme viu colorate la războiul mic din colțul colibei de stuf. De fiecare dată când le vizita casa, Yamasachi îi privea hipnotizat mâinile bătrânei în timp ce lucra broderii.

Ei nu vorbeau niciodată în amănunt despre trecutul lor, niciunul dintre sătenii de la poale nu le știa povestea, nici de unde plecaseră sau de ce veniseră pe aceste meleaguri. Bătrânii Ainu erau cunoscuți drept oameni retrași, dar buni și cinstiți, care-și vedeau de treburile lor. Nu avuseseră copii, sau poate nu voiau să spună nimănui, însă nu se sfiau să-l descrie pe Yamasachi ca și cum ar fi fost odrasla lor. Poate că era o neînțelegere din cauza răstălmăcirii graiului lor străin sau poate chiar așa simțeau, dar el nu se plângea de asta; doar le zâmbea. În ciuda zâmbetelor, însă, tânărul se întrista pentru că nu își cunoscuse părinții adevărați niciodată. Fusese crescut de fratele său, care-i spunea deseori să privească spre munți, să privească cerul și părinții lor îl vor privi înapoi negreșit. De când se știa, cățăra piscurile să le fie cât mai aproape, apoi își croise propriul făgaș, cutreierând stâncile în căutarea fericirii. Motiv pentru care l-au și numit astfel muntenii ‒ Yamasachi, bucuria muntelui.

Pentru restul iernii, bătrânii l-au găzduit ca pe propriul fiu, iar în schimbul gestului mărinimos, el vâna pentru ei. Fiindcă Yamasachi era un bun vânător, gazdele sale se mulțumeau nespus de belșugul pe care îl aducea în fiecare seară. Pentru el, vânătoarea nu era doar un mijloc de obținere a hranei, ci era modul lui de a se măsura cu natura, de a se antrena și de a se detașa de oameni și de grijile lor. Era un singuratic, adâncit în propria lume, însă prietenos cu oricine îi ieșea în cale. Spre sfârșitul geroasei ierni, Yamasachi căuta urmele unei capre misterioase de care îi vorbise bătrânul pădurar Ezo. Îl delectase cu povești uluitoare despre puterile acestei capre gri, pe care soția lui o văzuse în timp ce culegea vreascuri pentru foc, abătându-se adânc în inima neumblată a pădurii. Bătrâna îi spusese cu groază cum ochii caprei se luminaseră atât de intens, încât, într-un mod cumplit, biata femeie aproape că rămăsese oarbă.

‒ E precis vreun oni răzbunător al piscului, dacă-ți zic io! se jura bătrânul Ezo într-o noapte friguroasă, ilustrându-și convingerile cu toată anvergura brațelor. Sunt locuri sacre pe munte, unde omul n-are ce căuta, căci unele taine, vezi tu, nu-s zămislite pentru cei săraci cu duhul. Iară zeii, în înțelepciunea lor, slobozit-au demonii să pască pe-acolo, ca să descurajeze neghiobii de la rătăcire și sminteală.

‒ Nu mai speria băiatul, îl admonesta bătrâna Ylena. Dacă era vreun spirit rău, se deghiza într-un tanuki și mă sfărâma în bucăți cu ghearele-i zimțate, nu într-o capră sură.

Vrednicului Yamasachi, însă, chiar nu îi era teamă. Pregătit pentru întâlnirea cu ființa magică, își legase părul cu viță de Kudzu și de frunte un batic negru ca întunericul nopții, pe care pictase doi ochi ageri cu cenușă albă. Cu arcul încordat și tolba plină de săgeți, pornise în căutarea caprei în desișurile virgine unde bătrâna o întâlnise din senin. Îi prinse în sfârșit urma, abia după lăsatul serii, când era gata să se lase păgubaș și să încheie ziua de vânătoare. Auzi pași repezi de copite și salturi pe stâncă. Fugi pe furiș prin iarba uscată de pe lângă copaci, încercând să spioneze locul, dar capra îl aștepta cu ochii ficși spre el. Avea blana curată, albă ca barba unui vraci bătrân, urechile ciulite ca ale unui lup, iar chipul ei semăna cu al unui om încruntat ai cărui ochi dojenitori așteaptă scuze și plecăciuni.

Cum văzu că începe să i se aprindă privirea, Yamasachi trase baticul de pe frunte peste ochi ca să nu-l orbească, sperând că ochii desenați ar păcăli capra și-ar țintui-o în loc. Întinse arcul cât îi puteau brațele, cu săgeata îndreptată spre vânat și, de îndată ce o eliberă din strânsoarea degetelor, trei sunete distincte se auziră: vâjâitul săgeții, un behăit teribil și tropăitul copitelor ce o luaseră la goană peste pietre și trunchiuri demult căzute. Când își dezlegă baticul de pe ochi, capra era de negăsit, iar săgeata se înfipsese în stana proeminentă de piatră pe care stătuse rumegătoarea legendară cu o clipă înainte.

Verificând locul, găsi pete de sânge pe pământ și pe săgeata care doar își zdrelise ținta, suficient cât să-i străpungă pielea. Astfel, îi luă iarăși urma fără grabă și, după o scurtă vreme, zări capra lingându-și rana de la picior într-un desiș luminat de luna timpurie. Yamasachi pregăti o săgeată să-și înjunghie rapid prada în piept, cât mai puțin dureros, dar mortal. Imediat ce tânărul se apropie de ea, capra ridică privirea și vânătorul își ascunse repede ochii cu mâneca largă a brațului.

‒ Ești un bun vânător, Pokohan, dar ești tu și un bun războinic? îl întrebă ea, grăind cu vocea iscoditoare a unei femei calme, o voce maternă, pătrunzătoare până în fibra ființei lui. Se apropie o luptă de a cărei balanță destinul tău e strâns legat. Dacă vrei să te măsori cu zeii, continuă-ți călătoria departe de adăpostul muntelui și demonstrează că știi să-ți folosești vicleșugul și măiestria arcului ca să izbăvești, nu doar ca să curmi viețile fraților mei.

‒ Nu știu cui crezi că vorbești și de ce, făptură, însă eu vânez ca să păstrez echilibrul naturii, așa cum e datina de la începutul lumii, îi spuse Yamasachi după ce își veni în fire. Și nu-mi pasă de războaiele nimănui, da’ dacă trebuie să mă apăr, o fac cu prețul vieții oricui mi-o cere.

‒ Știu bine cine ești, stai fără teamă. Nu-ți cer să-ți aperi viața, ci pe a sângelui tău. Când îți vei întâlni fratele, să îi dai cârligul din limba mea. Va ști el ce să facă.

Capra gri, cu barbișonul sur ca al unui ascet înțelept, deschise larg botul și scoase limba, iar în vârful limbii avea înfipt un cârlig de pescuit. Yamasachi, speriat de halucinanta expunere care se desfășura în fața ochilor săi, îl trase dintr-o smucitură așa de tare încât îi crestă limba caprei pe jumătate. Aceasta începu să zbiere și să fugă printre copaci, iar printre behăiturile ei de durere, tânărul vânător desluși o urare de cale prielnică.

Cu inima grea și un rămas-bun dulce-amar, se despărțise de venerabilii bătrâni Ainu în dimineața următoare. Binecuvântările lor și sfaturile criptice, rostite într-o limbă la fel de veche precum codrii, dăinuiau în gândurile lui, amestecându-se cu foșnetul blând al frunzelor, lăsând o amprentă de neșters asupra sufletului său. În timp ce ieșea din poienița lor liniștită, nu reușea să scape de frământarea care îi infuza pașii pe poteca presărată cu mușchi, de sentimentul răscolitor că stimatul său frate s-ar putea confrunta cu un pericol inimaginabil. Indiferent ce primejdii l-ar fi pândit, știa că trebuie să continue, pentru că legătura fraternității era mai strânsă decât orice teamă. Deși gândul la siguranța fratelui său îl bântuia ca o umbră necruțătoare, drumul dinaintea lui, deși provocator, ținea mai degrabă promisiunea descoperirii decât a groazei. Pădurea, cu frumusețea ei fermecată și misterele ei străvechi, îl pregătise pentru aventura care se isca. Hotărârea lui ardea mai tare ca niciodată, căci purta în el speranța unei reîntâlniri demult amânate. Dar de ce îl numise acel animal straniu Pokohan, asta încă nu înțelegea.

În primele zile de primăvară, Yamasachi cobora de pe munte cu o pasăre sălbatică legată de cingătoare, cu arcul pe umăr, tolba ticsită de săgeți ca întotdeauna și desaga doldora de mâncare. Călătoria îi era pesemne lungă și cărarea trecea prin dumbrava de cireși de la poalele muntelui înalt. Pășea alene, privind înmugurirea îmbelșugată a pomilor din jurul lui. O nostalgie îi aprinse dorul de părinți în suflet, de mirosul florilor de cireși care abia se iveau, simțindu-se parcă mângâiat ca un prunc în brațele mamei.

Soarele abia se deștepta. Vântul adia lent, rece și călduț în același timp, două fronturi care se luptau leneșe pentru dominația capriciosului anotimp. Boarea dinspre apus câștiga bătălia, alungând suflul friguros spre piscurile înalte și încă înzăpezite. Greierii nu se mai auzeau. Din experiența lui, tăcerea bruscă a necuvântătoarelor ar fi fost un indiciu de rău augur. Se liniști cu gândul că nu avea cum să se strice vremea așa curând și se așeză sub coroana celui mai vajnic cireș. Scotoci în desagă și scoase o turtă de orz învelită în frunze late de brusturel sau captalan proaspăt. Încet, și-o aduse la buze, aroma ei rustică tachinându-i simțurile, gustând-o cu poftă, fără să se grăbească, savură fiecare bucătură cu încântare inepuizabilă. Bătrâna munteancă le preparase pentru el ca un cadou de sărbătoare, nu de plecare. Ea numea aceste turte mocii, dar el le zicea prăjituri, fiindcă erau atât de gustoase și dulci.

După un pui de ațipire, se ridică agitat, fără tragere de inimă, din locul acela relaxant, reluându-și călătoria către cătunul său natal. Distanța lungă pe care o mai avea de parcurs cântări mult în mintea lui. Trebuia să-și zorească pașii, altfel risca să-l apuce sezonul ploilor pe drum. În timp ce continua de-a lungul cărării prăfuite, pe lângă el trecu o căruță îngustă de lemn, trasă de un măgăruș ce răgea de zor. Femeia izbitor de frumoasă care mânuia hățurile îi făcu semn să se suie lângă fiica ei pe banca uzată, dar primitoare a căruței. În ciuda invitației, tovarășul lor canin, morocănos și protector, își descoperi dinții și mârâi feroce, împiedicându-i urcarea. Yamasachi îi răspunse cu un hohot de râs vioi, însoțit de dorințe sincere de bine pentru femeie și fiica ei. Pasul lejer al măgarului nu era oricum în concordanță cu urgența lui. Se hotărî să creeze o scurtătură prin ravenele care flancau poteca. În cursul acestui demers, un gând neliniștitor îi rodea conștiința: oare câinele vigilent îl considerase o prezență răuvoitoare, un intrus cu motive ascunse?

Yamasachi reflecta asupra vieții lui pașnice, din câte își amintea el, lipsită de conflicte sau de fapte josnice care să-l dezonoreze. Pe de o parte, limitase interacțiunile cu oamenii tocmai din aceste motive, fiindcă le cunoștea predispoziția lor pentru violență și tentațiile care-i întărâtau, mai ales lăcomia. O noțiune tristă, un tânăr sociabil alegând să evite lumea ca să-și păstreze bunătatea înnăscută și să nu cedeze aspectelor întunecate ale vieții. Și atunci, oare ce ar stârni instinctele neînșelătoare ale unei potăi loiale? Poate faptul că era vânător? Să fi adulmecat mirosul de sânge și moarte? Imposibil să nu fi fost câinele familiar cu ele. Sau nu avea nicio legătură cu el într-un mod personal, ci poate erau amândoi conduși de același raționament: să se ferească de potențialii oameni răi.

Se trezi din reverie când mângâierile vântului începură să-i umfle cămașa și să aplece firele ierbii, prevestind în mod sigur o furtună. Grăbi pasul, însă norii îl întreceau fără trudă. Nu după mult timp, însă, tot văzduhul fu cuprins de umbre nebuloase, mase tulburi învolburate și zvârcolitoare, iluminate pe alocuri de fulgerele care își împrăștiau amenințătoarele brațe, aruncând o paloare melancolică, pâlpâitoare peste lumea de dedesubt. Cercetă disperat împrejurimile, inima bătându-i cu putere, sperând să zărească un adăpost în care să se ascundă de furia potopului care se apropia cu frenezie. Privea chiorâș în toate direcțiile cu un ochi mijit, pe celălalt îl acoperea cu o mână, strângând cu putere desaga, singura lui ancoră în mijlocul haosului.

Stropii reci îl atinseră pe frunte și, pentru prima oară, auzi un tunet în distanță, care întrerupse șuierăturile vântului ce traversa livada sălbatică de pomi. Praful amestecat cu picuri de ploaie și frunze de cireș îl loveau peste față. Își schimba mâna de la un ochi la altul când începeau să-l usture și, totuși, nu distingea nimic între copaci, nici măcar poteca pe care o pierduse undeva în urmă. Acum deja renunțase la speranța că va dormi ferit de ploaie, iar stropii deveniseră tot mai abundenți și glaciali.

O licărire orbitoare, foarte aproape, îl făcu să tresară și să își ferească ochii cu ambele mâini, urmând instantaneu tunetul care îl asurzi. Yamasachi căzu întins pe iarba reavănă. Când se ridică, observă o formă albicioasă și imaculată ce ieșea în evidență printre plumburiul aspru al trunchiurilor. Mirat, dar precaut, se îndreptă în acea direcție, realizând că nu este nici persoană, nici nălucă. Apariția se zbătea ca o cămașă uitată la uscat, sau așa spera el. Însă, cu cât se apropia, cu atât i se părea că este prea mare pentru o cămașă, căci își zbătea brațele lungi de pământul bătătorit și umed, iar pletele cărunte i se umflau năucitor în vânt. Pentru o clipă, se gândi că e un strigoi care-l atrage la pierzanie, dar nici înapoi nu se întoarse. Nici strigoi și nici cămașă, ci un cal mai alb decât lumina lunii pline își prinsese căpăstrul de creanga unui pom și se zgâriase urât pe frunte în chinurile sale disperate de a se elibera.

Fără să stea mult pe gânduri, Yamasachi se apropie de calul obosit care se liniști surprinzător de ușor și îi permise să îl elibereze, fără să se sperie de prezența lui. Ploaia nu îi mai dădu răgaz, transformându-și stropii în cascade și valuri torențiale împinse de vântul tot mai vijelios. Încălecă repede pe șaua împletită din rogoz, neștiind încotro să se îndrepte, fără măcar să poată vedea în jurul lui, lăsându-l pe bietul cal rănit să-l ducă acolo unde ar ști. Astfel, calul porni într-o goană nebună printre copaci, atât de repede că în spatele lor se forma un tunel de vârtejuri. Nefiindu-i de folos frâiele, Yamasachi îmbrățișă gâtul calului care înainta cu o viteză atât de extraordinară încât își ținea capul încordat asemenea unui dulău la vânătoare, adulmecând urmele prăzii evazive pe traseul perfid al destinului. Furtuna se întețea cu ferocitate, fulgerele loveau în jurul lor, iar deasupra, cerul părea ca un titan care încerca să-i prindă. El își lipi urechea de grumazul calului, se concentră pe respirația lui ritmică, pe bătaia constantă a inimii agitate și pe cadența copitelor. Deodată, se opriră. Își ridică privirea și i se păru că aude pe cineva care strigă către văzduh. Cu iuțeală, descălecă și plecă să găsească locul de unde veneau strigătele și sursa lor stresată, pleoșcăind noroiul cu pași împiedicați.

‒ Tsuki, tu ești? Te-ai întors? Ajută-mă, Tsuki, te implor!

Vaietele panicate erau ale unui bătrân căzut într-o râpă adâncă. Părea că bătrânul se afla acolo jos cu mult înainte de stârnirea furtunii. Cu siguranță, malul erodat al râpei se surpase sub el și fusese prins de greutatea nămolului și a pietrelor prăbușite. Yamasachi dezlegă un capăt al frâielor, pe care și-l legă de braț, iar pe celălalt capăt îl strânse bine de căpăstru. Calul sufla epuizat și trupul îi era cuprins de aburi, dar înțelese că trebuie să mai facă un efort pentru stăpânul lui. Tânărul se lăsă pe malul râpei și alunecă ușurel până la bătrânul care-i întindea mâna tremurândă. Cum îl prinse, imediat smuci de hăț și calul trase cu toată puterea îndărăt, cabrând și reculând, aproape să-i pleznească curelele căpăstrului. Tsuki își pierdu echilibrul și căzu în genunchi. Se ridică într-o clipită și continuă să tragă până îi văzu pe cei doi în siguranță. Bătrânul hohoti zdravăn, pe jumătate de durere, dar bucuros că scăpase din prinsoarea mâloasă. Îi zâmbi tânărului care tocmai îl salvase, apoi privi către calul istovit, închinând privirea fără să spună un cuvânt. Tânărul îl ridică pe bătrân ca să-l așeze în șaua calului și îi privi piciorul plin de noroi, contorsionat într-o poziție nefirească, însă pe bietul om nu părea să îl mai deranjeze. Mergeau încet, Yamasachi pe lângă ei, sprijinind brațul bătrânului ca să nu cadă din șa. Ploaia nu dădea semne să se oprească. Nu departe, umbrele luau forme unghiulare de fiecare dată când fulgera.

Ajunseră curând în dreptul unei mici gospodării sărace, dar primitoare. Întunericul și singurătatea domneau peste casa omului, iar Yamasachi simțea tristețe în spiritul acelui așezământ, însă bătrânul îi zâmbi din nou confortabil. Parcă uitase de suferință și de primejdia aproape fatală prin care trecuse. În schimb, îi luase locul aceeași liniște care îi învălmășea căminul. Îi arătă cu degetul un hambar, mai degrabă un șopron pentru orătănii, nutreț și vreascuri. Acolo, Yamasachi îl descălecă pe bătrân în spatele său și îl cără atent spre prispă, unde îl rezemă grijuliu sub acoperișul casei.

‒ Spune-mi unde să găsesc o lampă și niscaiva țesături, îl întrebă Yamasachi pe un ton zorit, după ce trânti desaga și vânatul de la cingătoare pe podea.

Bătrânul își ridică ochii încercănați, scutură apa din păr și făcu un gest cu mâna către intrare:

‒ Înăuntru găsești cârpe câte vrei. Rupe ceva de pe podea. În colțul din dreptul meu e amnar și o lampă cu ulei.

Numaidecât, Yamasachi intră în grabă, pipăi în colț după lampă și găsi puțin ulei într-o farfurie mică de piatră și câteva fitiluri de bumbac. Înmuie un fitil în ulei și îl aprinse cu două scântei din amnar. Flacăra lumină încăperea, dezvăluindu-i goliciunea și căldura, hainele în dezordine și o butelcă în mijlocul lor. Grabnic, luă un braț de