Ana si Bella in calatoria inimii

De Iulian Ivancut

Ana si Bella in calatoria inimii este povestea initiatica a personajelor care dau titlul cartii. Cele doua adolescente parcurg un sir de aventuri interesante, descopera adevarul despre natura lor, ele facand parte dintr-o specie de fiinte evoluate, incarnate pe Pamant, a caror misiune este aceea de a readuce echilibrul intre energiile planetei si a oamenilor.

Mergand pe sirul povestii celor doua fete, cititorul va trece printr-o larga plaja de emotii, care cresc gradual in intensitate si capteaza in permanenta atentia.

Personajele trec printr-o serie de 10 initieri care scot la lumina calitatile lor de spirite evoluate, precum vindecarea, intuitia, telepatia, manipularea energiei. Odata trecut testul initierii, personajele fac dovada abilitatiii lor de a controla modificarile de la nivel fizic, psihic, emotional si spiritual prin lupta dusa cu un personaj negativ foarte complex, superior lor pe mai multe planuri.

Ana si Bella in calatoria inimii este o poveste inedita pentru ca autorul Iulian Ivancut reuseste sa combine si sa prezinte elemente de simbolistica, religie sau ezoterism, intr-o forma usor de inteles, mai ales pentru publicul adolescent.

• Limbă: Română
• Editor: Iulian Ivancut
• Data lansării: 25 aug. 2022
• ISBN: 9786060718727

Iulian Ivancut

Autorul Iulian Ivancut este un pasionat de literatura fantasy & stiintifico-fantastica, religie, mitologie, simbolistica, ezoterism, psihologie, arte martiale.De formatie jurist, cu o experienta in acest domeniu de 20 de ani, si-a facut o pasiune din a studia reactiile psihicului uman intr-un spectru larg de situatii, care acopera toate intrega plaja de emotii. Poate tocmai prin prisma meseriei, viziunea autorului asupra lantului de intamplari descrise in Ana si Bella in calatoria inimii, este una care imbina in mod echilibrat rationalul cu emotionalul si face povestea mai interesanta pentru cititor.

Previzualizare carte

Copyright

Ana și Bella în călătoria inimii

COPYRIGHT 2022 IULIAN IVĂNCUȚ

COPYRIGHT 2022 Editura LETRAS

Toate drepturile rezervate.

ISBN ePub 978-606-071-872-7

Publicat de Letras

https://letras.ro/

Distribuit de https://piatadecarte.net/

Contact editura: [e-mail]

[e-mail]

Această carte este protejată de legea dreptului de autor.

Din respect pentru autorul cărţii, folosiţi-o pentru uzul personal.

Puteţi reproduce extrase din această carte în limita a 300 de cuvinte, pe site-ul, blogul dvs., în reţelele sociale, folosind întotdeauna semnele citării, urmate de titlul cărţii ANA ȘI BELLA ÎN CĂLĂTORIA INIMII, un link către această carte şi către Editura Letras.

Cuprins

Copyright

Secretul

Un prieten mâncăcios

Poiana Luminoasă

Un nou secret dezvăluit

Marea Sală

Prima schimbare

Lumina care protejează

O sclipire caldă

Culoarea inimii

Echilibru

Foc

Energie

Întuneric

Un nou prieten

Evoluție

Alpha

Destin

Secretul

Dacă stăm și ne gândim cu atenție la ceea ce ni s-a întâmplat nouă sau prietenilor noștri, ne dăm imediat seama că viața ne pregătește la fiecare pas surprize și aventuri minunate, care ne aduc bucurie în suflete și ne ajută să descoperim că putem face lucruri de care nu ne credeam în stare sau ne ajută să descoperim prieteni adevărați, împreună cu care să ne bucurăm de toate aceste descoperiri.

Nu trebuie decât să fim optimiști și dispuși ca în orice moment să pornim într-o nouă aventură!

Ana și Bella își petreceau vacanța de vară la bunicii lor, care aveau casele pe aceeași stradă, de la marginea unui orășel pierdut pe munte. Deși aceștia locuiau atât de aproape unii de ceilalți, fetele încă nu se întâlniseră. Chiar și așa, între ele exista o legătură invizibilă care le unea, devenind din ce în ce mai puternică cu fiecare zi care trecea și care le apropia din ce în ce mai mult una de cealaltă.

Chiar dacă fetele aveau o viață absolut normală, mergeau la școală ca oricare alt adolescent, își ajutau părinții să curețe curtea de frunze sau trimiteau filmulețe distractive prietenilor pe telefon sau pe tabletă, aveau ascunsă în inima lor o energie destul de puternică încât să poată schimba soarta a milioane de oameni, dacă nu chiar a întregii planete.

Energia lor le fusese transmisă, fără ca ele să-și dea încă seama, de către părinți, care o preluaseră la rândul lor de la bunica Anei și de la bunicul Bellei. Cei doi nu erau tocmai doi bunicuți obișnuiți, ci erau două ființe pe care oamenii normali le-ar putea numi magice. În realitate erau Gardieni, spirite a căror misiune specială era aceea de a proteja ființele din Univers. Pentru că Pământul avea mare nevoie de ajutor, cei doi acceptaseră misiunea de a veni aici și de a proteja pădurile planetei, cu toate vietățile care trăiesc în ele.

Cu mulți ani în urmă, Sara – bunica Anei și Aruan – bunicul Bellei au realizat că pentru a putea ajuta cu adevărat Pământul și ființele pe care acesta le găzduiește, trebuia să-i cunoască îndeaproape pe oameni, pe care să-i învețe să prețuiască natura și s-o iubească cu adevărat.

Abilitățile lor erau absolut extraordinare: erau destul de puternici încât să ridice munți din pământ și destul de iubitori încât să protejeze de furtună un puiuț de buburuză rătăcit de mama și de tatăl lui.

Gardienii, precum Sara și Aruan, sunt ființe care nu ar fi putut să fie văzute cu ochii sau simțite cu mâinile de către oameni, pentru că au o vibrație mult mai înaltă, iar corpurile lor sunt făcute dintr-o energie care se naște direct din lumină.

În ciuda tuturor abilităților cu care erau înzestrați, misiunea lor personală era pusă în pericol de faptul că nu reușeau să ajungă la inimile oamenilor, care făceau planeta să sufere prin faptele lor egoiste și care își pierduseră capacitatea de a iubi natura sau de a vedea spiritele pure care trăiesc pe Pământ.

Din acest motiv, Sara și Aruan au decis împreună să facă tot ceea ce le stătea în putere ca să aprindă scânteia iubirii din nou în inimile oamenilor... pentru a-i face să vadă adevărul și să lucreze amândoi pentru a proteja Pământul. Odată ce i-ar fi făcut pe oameni să vadă cu inima, nu numai cu ochii, Pământul ar fi avut o șansă ca să fie salvat de la suferință, iar misiunea Gardienilor ar fi putut să fie dusă până la capăt.

Amândoi și-au dat seama însă că, pentru a reuși, trebuiau să sacrifice una dintre cele mai de preț puteri pe care le dețineau... adică să renunțe la nemurirea lor. Pentru a putea să-i facă pe oameni să iubească tot ceea ce este viu pe Pământ, Sara și Aruan au hotărât să devină ei înșiși oameni.

Ca să poată face asta, s-au luat de mână și au închis ochii, iar inimile lor au început să bată mai tare... și mai tare... și mai tare... atât de tare încât nu-și mai simțeau corpurile... atât de tare încât totul în jurul lor totul era numai lumină... mai puternică chiar și decât soarele.. după care lumina s-a stins la fel de brusc cum a izbucnit, iar atunci s-au transformat... și au devenit oameni.

Pentru a duce la capăt misiunea era necesar ca fiecare să-și trăiască viața sa de om, fără a se îndepărta prea mult unul de celălalt, păstrând în același timp secretul lor până la momentul potrivit, în care aveau să finalizeze ceea ce au început.

Așa că amândoi și-au găsit sufletul-pereche printre oameni, și-au întemeiat câte o familie, au iubit, s-au bucurat de viață, au îmbătrânit, au ajuns să fie părinți și mai apoi bunici, dar niciun moment nu au uitat de misiunea lor, aceea de a-i face pe oameni să iubească tot ceea ce este viu pe Pământ.

Și tocmai misiunea lor i-a condus să aleagă cele mai pure suflete, pe Ana și pe Bella, pe care le pregătiseră încă de la naștere ca să primească niște daruri uimitoare.

Dar pentru că Ana și Bella nu erau încă pregătite, planul întocmit de Sara și Aruan, încă înainte ca acestea să se nască, le proteja pe fete și le ajuta să ajungă la momentul potrivit, fără a grăbi însă inutil lucrurile. Așa că, pentru început, ele trebuiau să-și facă prieteni, să descopere lumea din jurul lor, dar mai ales... să se descopere pe ele însele și să-și dea seama de propriile limite, de lucrurile care le făceau puternice, dar și de slăbiciunile lor.

Ana avea o fire mai băiețoasă, era mereu veselă și gata să se aventureze. Avea părul roșcat, prins de obicei în două codițe, ochii de un verde profund, care străluceau plini de energie, un nas cârn, pistrui pe obraji și un semn din naștere care semăna foarte mult cu o inimă, pe încheietura mâinii drepte.

Bella avea întotdeauna un zâmbet larg, se purta mereu cu eleganță, era atentă la detaliile din jurul său, avea părul lung și blond, ochi albaștri și, la fel ca Ana, avea un semn din naștere care semăna perfect cu o inimă, pe încheietura mâinii stângi.

Amândouă căutau mereu binele în oamenii cu care se întâlneau și vorbeau frumos și cu dragoste până și cu lucrurile lipsite de viață, precum o masă sau o perie de păr.

Așadar, fetele, care tocmai terminaseră clasa a opta, aveau un singur gând: să se bucure de zilele de vară care urmau și să exploreze cât mai mult din împrejurimile orașului.

După ce au mâncat un mic dejun sănătos, Ana cu suc de portocale, unt și pâine proaspăt coaptă la cuptor de bunica Sara, iar Bella cu avocado și fructe de pădure culese de bunicul Aruan, s-au gândit că ideea cea mai bună de a sărbători prima zi de vacanță era aceea de a face o plimbare în pădurea care era la câteva minute de mers pe jos de la casele bunicilor.

Chiar dacă până în acea dimineaţă celor două fete nu le fusese dat să se întâlnească, aceea era ziua în care lucrurile aveau să se schimbe.

În anumite momente, cu totul deosebite, viața are tendința să ia întorsături neașteptate datorate unor șiruri de evenimente perfect sincronizate, care ar fi putut fi declanșate numai de către ființe speciale. Astfel, cel mai alintat membru al familiei Anei era Tomiţă, un motan negru, cu lăbuţele şi cu vârful cozii albe. Tomiţă obișnuia să fie alături de Ana, căutând mai mereu afecțiunea ei.

Iar cea mai folosită metodă de a-i demonstra dragostea era aceea de a-i arăta Anei calitățile lui de vânător. Speria de moarte păsările de curte, ocazionalii arici, dar mai ales îi făcea o deosebită plăcere să încerce să prindă vrăbiuţele care veneau să se odihnească pe gardul care împrejmuia curtea casei bunicilor.

Asta îl făcea să se simtă în ochii Anei foarte important. Probabil în imaginația lui, Tomiţă se vedea un tigru fioros, al cărui urlet speria toate animalele din curţile vecine. Și chiar îi spunea Anei asta. În realitate însă, nu prinsese până atunci nicio vrăbiuţă şi cel mai periculos urlet pe care îl scosese era un mieunat abia auzit, în timp ce se lingea pe boticul roz, după ce termina lăpticul pe care i-l dădea Ana în fiecare seară.

Chiar dacă Tomiţă nu era tigrul periculos care îşi imagina el că este, asta nu-l împiedica să facă tot felul de năzbâtii, precum să sară de pe acoperiș pe capul lui Aruan, în încercarea de a prinde o vrabie arogantă.

În dimineaţa cu pricina, motanul se pregătea să facă o nouă boacănă, aşa cum făcuse nenumărate altele, iar Ana i-a observat privirea neastâmpărată, în timp ce ieșea pe poartă. Nu avea însă de unde să ştie că, datorită năzdrăvăniilor lui Tomiţă, în scurt timp viața ei avea să se schimbe pentru totdeauna.

—Oare ce vrea să facă Tomiţă? Lasă că voi avea o discuţie cu el când mă întorc! se gândi Ana, în timp ce se îndepărta de poartă, îndreptându-se spre pădurea care se zărea la mică depărtare peste acoperișurile caselor din apropiere.

Cu coada ochiului l-a văzut însă pe tigrilă cum a sărit de pe poarta curții, prin spatele ei, a traversat strada şi mergea tupilat pe lângă gardurile caselor de peste drum.

L-a urmărit de la distanță, în timp ce a cotit la stânga pe o străduță, iar de acolo, mai departe, la dreapta, pe o nouă străduță.

—Ceva nu este în regulă! și-a spus Ana în gând. Tigrilă a plecat iar la vânătoare de vrăbii! Trebuie să-l opresc!

Ceea ce nu ştia Ana era faptul că Tomiţă nu plecase la vânătoare de vrăbiuţe, nu... nu! Vrăbiuţele erau pentru amatori, pentru motănaşii care încă beau lăptic. El era un tigru care vâna o pradă adevărată, din jungla amazoniană!

Pregătită să intervină de urgenţă, Ana a văzut că motanul tocmai se oprise în dreptul gardului unei case cu pereții albi şi, când s-a uitat mai bine... mare îi fu mirarea: pe gard stătea mândru un papagal Macaw roşu aprins, cu aripile galbene cu vârful albastru, care îşi curăţa liniştit penele, fără să fie atent la ceea ce se întâmplă în jurul său.

Uimirea de a vedea o pasăre atât de frumoasă, care venea tocmai din America de Sud, a făcut-o pe Ana să uite o secundă de tigrilă, care tocmai se ghemuise lângă gard, cu gheruţele pregătite, gata să sară şi să-l înhaţe pe papagal.

În clipa următoare Ana şi-a dat seama ce se întâmplă şi a strigat cât a putut de tare:

—Tomiță, oprește-te!!!

Dar motanul își luase deja avânt către papagal și era cam pe la mijlocul săriturii, când două mâini salvatoare de dincolo de gard au prins pasărea și au tras-o în siguranță în curte.

Înainte însă ca pasărea să fie salvată, tigrilă al Anei a reușit să sară și să-și înfigă colțișorii ascuțiți ca niște ace în coada papagalului, după care a aterizat în picioare, bineînțeles, ca o pisică bine educată, ținând în gură un puf roșu.

De dincolo de gard s-au auzit mai multe țipete scurte și ascuțite ale papagalului, care probabil trăsese o sperietură bună.

—Miau! atât a spus Tomiță și a așteptat foarte mândru de el, cu pana roșie în gură, ca să-i arate Anei minunata ispravă pe care a făcut-o.

Ana a alergat într-un suflet până la Tomiță, dar faptul se consumase deja.

—Sunt foarte dezamăgită de tine! L-ai speriat pe bietul papagal! îi spuse Ana, aruncându-i o privire încruntată.

—Miaaaaau! Miau! a răspuns Tomiță cu două mieunături, una mai lungă și una mai scurtă, apoi a mângâiat cu capul și cu urechea de câteva ori piciorul Anei, ca să-i arate că o iubește, și, fără să mai aștepte alte laude, a plecat mândru de el înapoi acasă, pășind arogant, cu coada ridicată, ca să-l vadă toată lumea.

—Motănașul tău e foarte mândru de năzdrăvănia lui! se auzi o voce cristalină și veselă de dincolo de gard. Bună, eu sunt Bella!

Ana s-a ridicat, aruncându-și privirea pe deasupra scândurilor, și aproape că a dat nas în nas cu salvatoarea papagalului. Fetele erau de o parte și de alta a gardului și nu își vedeau decât ochii și codițele.

—Bună, Bella, eu sunt Ana!

—Îmi pare bine să te cunosc! a continuat Bella. Blănosul tău e foarte haios, crede că papagalul meu, Coco, e un vrăbioi colorat! și chicoti veselă, în timp ce se îndrepta spre poartă cu Coco în brațe, care croncănea morocănos.

Ana râdea amuzată de toată situația creată de Tomiță, în timp ce se îndrepta spre poarta unde între timp apăruseră Bella și Coco, după care spuse:

—Da, sunt foarte nostimi amândoi. Coco spune că Tomiță e doar un ghem de puf vorbitor și e supărat că i-a stricat ora de înfrumusețare! Ha, ha!

Dacă la început fetele erau foarte amuzate de tot tărăboiul creat, acum erau cuprinse de o emoție plăcută, dar și de puțină neliniște.

—Ana știe ce a spus Coco! se gândi cu bucurie Bella.

—Bella știe ce a spus Tomiță! se gândi Ana cu aceeași emoție.

Și chiar în acel moment privirile lor se întâlniră, de parcă se cunoșteau dintotdeauna, de parcă nu existau secrete între ele și parcă nici nu era nevoie de cuvinte, pentru că știau deja tot ce vrea cealaltă să spună.

—Vrei, te rog, să mă ajuți să-l duc pe Coco înapoi în colivia lui? întrebă Bella.

Ana nu mai stătu pe gânduri și o urmă pe Bella pe prispa casei, la colivia papagalului, ca să descopere, în timp ce mergea în spatele acesteia, că erau îmbrăcate aproape la fel: bocanci maro de mers pe munte, pantaloni scurți verzi, tricou alb, pălărie de soare Bella, șapcă Ana și rucsacuri.

—Ghem de păr... ghem de păr... ghem de păr.

Coco încă era agitat. Bella îl așeză în colivie și îi spuse Anei:

—Îi plac biscuiții sărați. Găsești pe masă, dacă vrei să-i dai.

Ana era fascinată de Coco. Era superb colorat și foarte mare. Era aproape cât curcanul bunicilor.

—Îmi pare rău pentru ceea ce a făcut Tomiță! îi spuse Ana, cu toata sinceritatea, lui Coco și îi întinse un biscuit sărat, pe care Coco îl prinse încet cu ghearele sale puternice.

—Coco iubește biscuiți... Coco iubește biscuiți.. Coco și Ana au pene roșii... Coco și Ana au pene roșii...

La replica papagalului, fetele au început să râdă cu hohote. Într-adevăr, Ana avea părul roșcat aprins și semăna puțin cu penele lui Coco.

Fetele simțeau că sunt deja prietene.

În toiul distracției, Ana simți o energie alături de ea, foarte asemănătoare cu energia pe care o simțea de la Bella, nu la fel de puternică, dar destul încât să o facă să se întoarcă. Pe prispa casei, la câțiva pași în spatele lor, erau bunicii Bellei: bunica Lia și bunicul Aruan.

Ana simțea că bunica Lia era caldă și iubitoare și primi cu drag o îmbrățișare plină de dragoste de la ea, în timp ce aceasta îi ura bun venit la ei acasă.

O emoție și mai puternică o cuprinse însă atunci când bunicul Aruan se apropie, se așeză într-un genunchi în fața ei, o luă de mână și îi spuse:

—Era timpul! Te așteptăm de mult să vii!

—Așa este! îl completă bunica Lia, cu o voce caldă.

—Acum totul este așa cum trebuia să fie! mai spuse bunicul Aruan. Vom avea însă timp să vorbim mai târziu. Acum profitați de dimineața aceasta minunată și ieșiți la o plimbare.

Ana simțea că a întâlnit un vechi prieten, cu care nu se mai văzuse de o sută de ani. Bella înțelegea emoțiile Anei, pentru că le simțea și ea... în același timp.

Fetele ieșiră din curte, dar nu mai înainte ca bunica Lia să le strecoare în rucsac câte trei biscuiți făcuți chiar de ea la cuptor și le dădu câte o punguliță cu miez de nucă și alune.

În timp ce se apropiau de capătul străzii, care începuse încet să se transforme într-un drum forestier, și de marginea pădurii, Bella se opri preț de o secundă, o privi pe Ana și îi spuse cu o voce caldă și liniștită:

—Știu că înțelegi ce vorbesc animalele.

Pentru Ana nu era o surpriză că Bella îi descoperise secretul, pentru că energia care le unea făcea ca, atunci când se aflau în apropiere, cele două prietene să poată comunica cumva fără cuvinte și era greu ca una să țină un secret pe care cealaltă să nu-l poată intui. Din cauza aceasta, între Ana și Bella nu putea exista decât adevăr și niciodată minciună.

De fapt, și Ana îi cunoștea secretul Bellei, drept pentru care, cu o privire plină de bucurie, îi spuse:

—Și eu știu că tu poți să vorbești cu plantele și copacii. Eu pot câteodată să-mi dau seama ce sentimente au, dacă sunt triste sau vesele, dar nu pot vorbi cu ele.

—E fantastic!!! spuse Bella. Și eu înțeleg puțin din ceea ce vorbesc animalele, dar numai cele cu care interacționez mai des, precum pisicile, cățeii sau Coco.

De emoție și de bucurie, fetele au început să sară în mijlocul drumului, care acum era doar o potecă bătătorită, pentru că ajunseseră chiar la marginea pădurii. O veveriță curioasă, care tocmai alerga pe ramura cea mai de jos a unuia dintre cei doi stejari seculari, care străjuiau poteca, s-a oprit și le privea cu atenție, fără să fie speriată de gălăgia lor.

În timp ce țopăiau vesele pentru că puteau să-și împărtășească asemenea secrete uimitoare, Ana și Bella s-au luat de mâini, moment în care un lucru cu adevărat surprinzător s-a întâmplat, care le-a oprit dansul bucuriei și le-a făcut să înțeleagă faptul că destinul lor abia acum începea să li se dezvăluie.

În timp ce mâna stângă a Bellei atingea mâna dreaptă a Anei, cele două semne în formă de inimă, pe care fetele le aveau la încheieturi încă de când erau în burticile mămicilor lor, au început să pulseze. La început rar, apoi din ce în ce mai repede.

Au început, de asemenea, să emane o lumină de culoare albastru foarte deschis, la început firavă, apoi din ce în ce mai puternică, care se rotea ca un vortex, la Ana în sensul invers acelor de ceasornic, iar la Bella în sensul acelor de ceasornic. Lumina se extindea foarte rapid de la încheieturile mâinilor, pentru ca în câteva secunde să le înconjoare pe fete, care acum erau protejate de un Scut de lumină. Energia din jurul lor părea o dantelă incredibil de fină, ce strălucea ușor și reflecta, cu sclipiri ca de licurici, razele de soare care o atingeau.

Ana și Bella se simțeau protejate în interiorul energiei Scutului, nu simțeau răcoarea pădurii, nu simțeau că razele soarelui ard, toate culorile naturii din jur erau mai intense, știau instinctiv ce înseamnă ciripitul păsărilor și zgomotul frunzelor stejarilor, înțelegeau până și șuieratul vântului care le mângâia șuvițele de păr căzute pe frunte.

Momentele acestea magice ascundeau o întreagă veșnicie, iar pădurea fremăta de bucurie că a fost martoră la acest eveniment, care marca începutul unei noi etape din planul Sarei și al lui Aruan. Natura recăpăta astfel speranța că toate eforturile și sacrificiile celor doi Gardieni nu fuseseră în zadar.

Emoția aproape le copleșise pe fete. În plus au descoperit imediat că trebuiau să dea dovadă de multă înțelepciune atunci când urmau să activeze Scutul, pentru că le sleia de puteri. Abia își descoperiseră aceste abilități, iar efortul pe care îl presupunea menținerea Scutului era încă prea mare pentru Ana și Bella.

Și-au dezlipit mâinile, lumina suavă din jurul lor a început să se dizolve încet, iar inimile de la încheieturile mâinilor au încetat să mai pulseze. Căldura Scutului a continuat totuși să le învelească, preț de câteva minute bune.

Ana și Bella s-au privit în ochi, zâmbind, cu fețele strălucind de bucurie. Nu era nevoie să spună