Alessia I + Fluturii Trandafirii I

De Sandra Lineliz

Box Set - Prima Carte Alessia din seria VERDE și Prima Carte Fluturii Trandafirii din seria BASM ROȘU - la un preț avantajos pentru cititori!

Despre Alessia I:
Ce vei găsi în această poveste unică despre duhuri:

– un prinț care luptă să-și păstreze regatul și care e sortit să cunoască o iubire interzisă

– o fată fascinată de puterile acestui prinț

– o întâlnire feerică între această fată și acest prinț chipeș

– descrieri strălucitoare și o pădure de poveste

– o iubire fantastică și inocentă

– momente de umor dar și momente serioase

Alessia - o tânără fată, atrasă de misterul pădurii Zoner, se gândește într-o bună zi să încalce regulile părinților și să afle mai multe despre această pădure.
Toate bune și frumoase până când dă de pericol și este aproape să-și piardă viața.
Ce-i de făcut atunci când deschide ochii și se vede salvată? Ar vrea să-și întâlnească salvatorul dar vremea rea îi stă în cale. Oare mai sunt șanse să cunoască această persoană misterioasă?

Despre Fluturii Trandafirii I:
O poveste de dragoste între un fluture tern și unul trandafiriu – prima carte din seria Basm Roșu. Soarta îi aduce împreună pe Zayn și Azure și îi trece prin multe teste înainte ca ei să poată fi împreună.
Unul dintre ei este urât, iar celălalt lipsit de valoare și aceasta din cauza pierderii unei aripi.

Oare se vor putea înțelege până la final, chiar dacă s-ar putea să fie o legătură de sânge între ei? Vor continua să se salveze, chair dacă proprii părinți le vor sta în cale? Și totuși, mai sunt inamici de confruntat, fluturi răi, plante, insecte. În niciun moment nu pot fi în siguranță.
Vino să le cunoști povestea! Te vor impresiona prin deciziile lor și prin curajul de care vor da dovadă în situațiile fără cale de izbândă.

• Limbă: Română
• Editor: Sandra Lineliz
• Data lansării: 30 oct. 2020
• ISBN: 9781005666125

Sandra Lineliz

Îi plac basmele și fluturii. Așa a ajuns să compună o poveste unică, în care personajele principale au aripi colorate și strălucitoare. Aceștia trec prin multe peripeții, că altfel cartea n-ar putea fi un basm. Mulți inamici, insecte, plante trebuie să le vină de hac sau măcar să le dea bătăi de cap, altfel povestea n-ar fi amuzantă. Prin urmare, totul a fost pus la punct, pentru ca cititorii să se bucure de lumea fluturilor, așa cum e ea, cu bine și cu rău. Multe cărți vor fi create și vei avea șansa să descoperi mai multe lumi și mai multe povești.Mai multe detalii despre carte găsiți pe site-ul autoarei.

Previzualizare carte

Cap. I. Un Nou Început la micul lac din pădure

Într-un sat situat la marginea unei păduri, căruia locuitorii săi îi ziceau Lomer, o simplă fată, singură la părinți, stătea rezemată pe un scaun, în bucătărie, cu capul dat pe spate și cu ochii închiși, răsuflând greu, istovită după munca depusă pentru prepararea unui festin. Urma o mică petrecere organizată de părinții ei, în propria casă, în cinstea nou-născutei unor prieteni de familie, căsătoriți acum un an.

– Bună idee au mai avut și părinții mei... Ah, nu mai pot de spate. Era bine dacă mă ajutau și ei puțin înainte de a pleca așa dis-de-dimineață. Ce s-or fi grăbit atâta? Să înțeleg că au vrut să scape de munca din bucătărie? se întrebă ea, ducându-și mâna dreaptă la bărbie, apoi un miros suspect o opri din contemplare și o determină să sară în sus, exclamând: Ah, stai! Prăjitura! Repede s-o scot din cuptor!

Era un miros amețitor în bucătărie. Orice om care ar fi pășit înăuntru nu s-ar fi putut abține să nu guste ceva de pe masa plină de bucate.

Apariția prăjiturii în scenă amplifica momentul fermecător ce predomina în jurul fetei gospodine, împrăștiind un val de căldură aromat de gemul de căpșuni fierbinte din interior.

– Gata! Mmm... Ce bine miroase! Nu mă abțin și mănânc și eu o felie, zise ea cu atâta fericire încât se grăbi să taie prăjitura. Suflă de câteva ori și gustă dintr-o parte unde considera ea că se răcise. Odată ce-i simți gustul, exclamă: A ieșit excelent! Bătu din palme, dar la scurt timp se întristă: Hmm... Ar mai trebui niște fructe pentru decor, dar, din păcate, nu mai am.

Fata stătu puțin pe gânduri, se roti de câteva ori prin bucătărie, după aceea se opri brusc în loc, semn că a ajuns la o concluzie în mintea sa.

– Știu că nu e atât de necesar ceea ce vreau eu să fac, însă e destul de devreme și mă tentează ideea de a mă plimba puțin prin pădure.

Locuind la marginea satului, casa ei era cea mai apropiată de codru față de a celorlalți săteni. Așa că, nu mai zăbovi mult. Își desfăcu repede șorțul legat la spate și fugi în camera ei, pentru a se schimba în hainele pe care le purta numai atunci cand pleca prin pădure.

Odată ce se văzu gata încălțată cu cizmele negre, înalte și mulate pe picior, fata o zbughi afară pe ușă tot într-o veselie.

Razele puternice ale soarelui de doisprezece ziua o opriră în loc pentru câteva secunde. De abia acum constata cât de luminos era afară în comparație cu interiorul casei, unde fusese atât de absorbită de gătirea acelor feluri de mâncare pentru petrecerea spontan inițiată de părinții săi.

Rochița galben-pal, înfoiată la bază, lungă până la genunchi, cu mâneci trei sferturi, plină de buzunare late mai jos de brâu – adesea folosite de ea pentru a-și vârâ câteva fructe mici, nuci, sau alune găsite prin pădure – îi dădeau o alură feminină și un pic jucăușă. Nu numai că îi venea bine pe trup, dar îi și punea în evidență culoarea părului ușor ondulat la capete: un blond auriu, intens lucitor acum datorită razelor soarelui care îl întâmpinară din plin.

Numele acestei tinere gospodine era Alessia.

Foarte voioasă că pleca în pădure, nu uită să-și ia pe braț micul coș, cu o toartă împletită din nuiele subțiri și odată ce s-a asigurat că a încuiat ușa casei, apoi poarta curții, trase aer în piept și porni cu pași repezi spre Zoner – numele pădurii vecine cu Lomer.

„Am lăsat totul pregătit în bucătărie, mâncarea e bine acoperită și... curat e. vorbi ea în gând, bătându-se ușor cu degetul arătător de bărbie. Apoi, își lăsă brusc mâna jos și chibzui în continuare: „În fine, nu mai mă îngrijorez atâta. Sigur o să ajung acasă înainte să sosească oaspeții atât de îndrăgiți de părinții mei și nu de mine. Acum vreau să mă bucur de timpul meu liber și să uit pe moment de griji. Făcu o piruetă, admirându-și rochia. „De abia aștept să culeg și să gust niște fructe de pădure. A fost o scurtă ploaie ieri seară și ador să mă plimb prin frunzișul umed al pădurii." gândi bucuroasă Alessia, pornind cu pași mari pe poteca scurtă și abia lăsată vizibilă de iarba tânără, crescută în voie de-a lungul ei.

Lomerii nu obișnuiau și chiar evitau să treacă prin această pădure, chiar dacă făcea legătura cu un alt sat, pe nume Voner. Se încumetau mai degrabă să parcurgă un drum ocolitor până la acesta, decât să o ia prin Zoner.

Unul dintre motivele reticenței trecerii prin această zonă consta în faptul că era pădure de munte, nu de șes. Aceasta însemna drum anevoios pentru mulți dintre locuitorii Lomerului, care nu toți se aflau în floarea vârstei. Fiind mereu cu povara căratului de bagaje, nimeni nu se încumeta la escaladarea unui teren muntos, mai cu seamă unul bântuit de tot felul de stafii.

Se zicea din bătrâni că Zonerul aparținea unui duh puternic, care avea în subordine ființe supranaturale, hidoase, ce detestau oamenii. De la o simplă idee superstițioasă se ajunsese, de-a lungul timpului, la povești fantastice în care oamenii deveneau prăzi ușoare în ghearele acestor ființe rele, greu vizibile ochiului uman. Ce se dovedise a fi real și ireal în aceste povestiri, nimeni nu știa, dar un singur lucru prezenta certitudine – pădurea era fermecată.

De mic copil, Alessia n-a dat niciodată importanță la tot ce ziceau sătenii despre Zoner. Îi plăcea foarte mult această pădure și mai ales să culeagă fructele pe care le oferea din abundență. Tot timpul se întorcea teafără de acolo și de aceea lomerii o considerau Aleasa Pădurii. Părinții ei se plictisiseră de pomină de câte ori se întâlneau cu câte un vecin, care îi oprea din drum, ca să le spună că fata lor era sortită duhului pădurii.

De obicei, convorbirea cu acesta se transforma într-o întreagă dezbatere pe o astfel de temă. Omul susținea cu ardoare că tocmai acela reprezenta motivul pentru care ființele, ce bântuiau codrii, aleseră s-o protejeze, în loc s-o atace cât timp ea se plimba lejer pe teritoriul lor. Finalul discuției cu un astfel de sătean devenea de-a dreptul hilar. Imaginația acestuia căpăta proporții uriașe, exagerând până la absurd în privința Alessiei, insinuând chiar că nu ar fi copilul lor, ci al unei divinități. Când se ajungea la acest stadiu, părinții ei nu știau cum să mai scape de el, pentru că și în urma plecării lor, acesta le striga din urmă să aibă grijă ca nu cumva acel duh al pădurii să le fure pe veci fata lor dragă.

Cu toate acestea, părinții Alessiei nu s-au opus vreodată voinței fiicei lor de a vizita locul așa-zis fermecat. Nici ei nu credeau vorbele sătenilor. De fapt, nu aveau de ce să se îngrijoreze, când mereu ea se întorcea teafără acasă.

Nu trecu mult și Alessia se află deja departe de Lomer. Găsise un pâlc plin de zmeură și fu absorbită de plăcerea de a-și umple coșul cu aceste fructe roșii aromate.

Razele soarelui se revărsau clar printre frunzele copacilor răzleți din preajmă, creând o atmosferă caldă, plăcută, numai bună de plimbat prin natură.

– Ce bine arată zmeura asta! Coaptă, dulce și foarte parfumată! Și eu care mă așteptam să fie și umedă de la ploaia de aseară. Nu prea se vede că a plouat pe aici, zise ea cu o voce înceată, cercetând atent zona. După aceea, concluzionă de-ndată: E mai bine așa. Pot să ma plimb mai mult.

Nu mai zăbovi mult și Alessia se ridică în picioare cu micul coș, umplut parțial cu zmeură, ținut agățat de brațul drept. Se uită în stânga și în dreapta sa, apoi stătu pe gânduri.

„Demult mă tentează ideea de a mă avânta și mai mult în interiorul pădurii. E o zonă la care nu m-am încumetat să ajung până acum. Bătu de câteva ori din picior. Fu nerăbdătoare să ia o decizie. „Sunt foarte curioasă să văd ce e acolo, mai sus, înconjurat de acei copaci parcă aliniați. O fi timp acum? se întrebă ea, simțind nevoia să se uite înapoi. „Eh, nu-i problemă dacă întârzii acasă. D-apoi ce pot face eu la petrecerea aia?! A, știu! Să servesc oaspeții și să stau ca o păpușă în fața lor! Își întoarse zorit privirea către ținutul verde unde ar fi vrut să pășească neîntârziat. „Da, sigur. Cât chef pe mine. Mai bine mă întorc când trebuie să spăl vasele, decât să ajung mai devreme și să pice ambele responsabilități pe mine: servitul oaspeților plus vasele. Gata! M-am hotărât! Mergem înainte! Astfel, Alessia își încheie monologul și porni curajoasă la escaladat.

Drumul mai abrupt și mai moale decât cel de dinainte nu reprezenta un obstacol pentru ea, chiar dacă din când în când aluneca și mai pierdea din zmeura culeasă. Răsuflând greu, ultimii pași până a ajunge la capăt, unde o aștepta un teren drept, îi făcu mai mult pe brânci.

Odată văzută sus, constată cu regret că fructele roșii lipseau cu desăvârșire din coș. Rămase cu doar câțiva bulgări de pământ umed pe care probabil îi adunase la final, când a trebuit să folosească și mâinile la urcat. Oftă un pic, scutură coșul de glodurile negre și își spuse în sinea ei: „Eh, oi mai găsi ceva fructe și pe aici..." Gândul îi fu întrerupt când își ridică ochii și constată frumoasa priveliște, care o întâmpină sub puternica lumină a soarelui de după-amiază.

– Oh, ce frumos e! Păcat că n-am îndrăznit să vin aici până acum, zise ea oftând scurt.

După ce făcu stingher trei pași, se trezi vorbind din nou cu voce tare.

– Dar ce nu înțeleg eu în acest moment e că pare un teren străbătut bine de picior uman. Asta e ciudat. Cine vine des pe aici? Te pomenești că oamenii din Voner, că cei din satul meu n-ar face niciun pas în pădurea asta. Vorbele ei fură întrerupte de o tuse seacă. După ce se liniști, tot nu se abținu să nu exclame: Ce ridicol e! Adică, lomerii stau și se sperie atâta de Zoner, iar vonerii n-au nicio problemă. Vin aici ca la ei acasă.

După câteva clipe de tăcere, Alessia trase o concluzie care îi trăda oftica pe care o simțea pe moment.

– Trebuia si eu să vin des aici.

Se uită în stânga și-n dreapta, apoi purcese hotărâtă să descopere ce ascundeau acei copaci aliniați, care îi atrăseseră atenția de atâta vreme.

La scurt timp, ajunse pe o porțiune îngustă de pământ galben. Din dreptul ei pornea o potecă ce înconjura un șir de copaci așezați circular, oprindu-se la poalele unui arbore mare. Acesta avea rădăcini groase, proeminente la suprafața pământului.

Mergând pe această cărare, Alessia constată că undeva, pe la jumătate, șirul se întrerupea, lăsând loc să se poată observa ce era atât de bine ascuns de coroanele bogate ale acestor tineri arbori.

– Un lac! exclamă ea, făcând ochii mari.

După ce păși înăuntru, Alessia se minună în continuare de locul descoperit.

– Asta ascundeau acești copaci care îl înconjoară atât de strâns unul de altul. Zici că au crescut așa, special pentru a nu lăsa pe cineva să pătrundă aici vreodată. Stau și mă gândesc dacă nu cumva o mână de om a făcut această despărțitură între ei. Nu se vede nimic tăiat la intrare, dar, totuși, pare întreținut și îngrijit de cineva. Cât de minunată poate să fie