Visul

De Robert R. Bennet

Am luat avionul şi am urcat în cer, să beau o cafea cu Dumnezeu, să povestim despre mine, despre El, despre amândoi. Ne-am aşezat la o masă retrasă, într-un loc select, arareori frecventat. Aveam marea la picioare, iar umbră ne ţinea cerul. Pluteam pe jilţuri albe de nori pufoşi, iar corpul, care pe pământ îl simţeam greoi, era uşor şi mlădios ca o frunză purtată de vânt.

Tânjisem după clipele petrecute alături de El. Ȋmi lipsiseră atât de mult, încât atunci când eram pe Pământ, mi se păreau himere. Eram convins că totul era doar rodul imaginaţiei mele. Dar adevărul e că sunt un înger. Un emisar trimis pe Pământ, jos printre oameni, menit să mă desăvârşesc alături de ei. Mi-a spus că o să uit totul când primele picături de ploaie o să-mi atingă corpul. Nu L-am crezut, dar când am ajuns pe Pământ... ploua.

• Limbă: Română
• Editor: Robert R. Bennet
• Data lansării: 31 iul. 2021
• ISBN: 9781005762827

Robert R. Bennet

Cercetător, cadru universitar, iar apoi călător prim lume, Robert R. Bennet părăseşte mediul ştiinţific, încercând să descopere lumea profundă şi plină de mistere a spiritualităţii. Autorul romanelor O poveste din Ierusalim şi Visul, este doctor în istoria din Orientul Mijlociu şi trăieşte în prezent în sudul Franţei.Robert R. Bennet se aventurează în universul trăirilor şi experienţelor mistice, cu scepticismul şi curiozitatea caracteristice oamenilor cărţii. În romanele sale ştiinţa şi religia uneori se resping, alteori se împletesc, echilibrându-se reciproc. Scrierile sale ne plimbă prin mediul universitar israeliano-american, prin lumea ezoterică a esenienilor de la Marea Moartă, a beduinilor din vechea cetate Petra şi a călugărilor de la Mănăstirea Sfântul Sava din Deşertul Iudeii.Culegându-şi informaţiile cu minuţiozitatea şi grija unui cercetător, Robert R. Bennet descrie cu mult talent şi acurateţe detalii puţin cunoscute din faimoasa Legiune Franceză, creând personaje autentice şi cu o remarcabilă tărie de caracter.Prin romanele sale autorul coboară Cerul pe Pământ, astfel, întâlnirile dintre îngeri şi oameni, ce păreau posibile doar în scrierile vechi din Vieţile Sfinţilor, devin o realitate palpabilă şi pe deplin integrată în viaţa agitată şi materialistă a omului modern din secolul XXI.

Previzualizare carte

Capitolul 1

Angelo se legăna liniştit în hamac. Ultimele raze ale soarelui îi mângâiau cu delicateţe trupul sculptat. Îşi petrecea adesea serile pe terasă. Cu un pahar de coniac lângă el, privea în larg vapoarele ce străbăteau Marea Mediterană. Luminile lor gălbui se reflectau pe suprafaţa lucioasă a apei, dând impresia unor lampioane japoneze. Cunoştea bine oraşele plutitoare, care-i încântau privirea de la distanţă. După ce împlinise 22 de ani, dorul de aventură îl mânase şi pe el pe un astfel de vas, acolo unde preţul luxului se plătea scump. Dincolo de eleganţa sălilor de dans sau de atmosfera feerică, se ascundea munca epuizantă a echipajului. Pasagerii voiau să se distreze şi să fie distraţi, iar pentru asta întreg echipajul lucra zi - lumină.

Truda îşi avea şi ea avantajele ei. Pentru a nu avea impresia că îşi iroseşte viaţa pentru o pungă de bani, la sfârşitul programului de lucru, Angelo se îmbrăca elegant şi ieşea să dea ochi cu lumea bună. Cobora în zona unde viaţa era uşoară şi totul era roz. Respecta acelaşi ritual în fiecare seară. Înainte să meargă în sala principală de dans, dădea o raită pe la teatru, unde o trupă de dansatori englezi îl făceau să uite că e doar un simplu angajat. După ce-şi aplauda colegii, tânărul, care se mişca cu graţia unui balerin şi eleganţa unui manechin îşi făcea apariţia pe puntea patru. Acolo se desfăşurau recepţiile. Într-un smoching alb, prezenţa lui ilumina încăperea. Pentru a respecta regulamentul îşi purta părul lung, împletit la spate. Era înalt, îngrijit, iar barba atent tăiată îi dădea un aer viril.

Era o felină în căutarea prăzii. Senin, se aşeza la bar, degustând din băutura preferată. Barmanii îl cunoşteau şi îi preparau tăria la cerere…două degete de whisky japonez, de cea mai fină calitate, două cuburi de gheaţă şi o lingură de cafea pentru a accentua aroma. Nu trebuia să facă nici un efort pentru ca victima să cadă în pânza ţesută cu atenţie. Constatase că era suficient să privească discret vreo domnişoară frumoasă, pentru ca aceasta să se aşeze lângă el şi să înceapă o scurtă poveste de dragoste. Cum nici una din regulile care guvernează pământul nu se aplică pe mare, aventurile amoroase uşor începute, se terminau la fel de uşor. Nu existau angajamente, nu se căutau iubiri, ci doar puţină consolare.

În anii petrecuţi pe mare vizitase multe porturi. Încă din prima săptămână periplul său a fost unul impresionant. După ce se îmbarcase în Copenhaga, se trezi în ziua următoare la Sankt-Petersburg, trecuse apoi prin Tallinn, plutise prin fiordurile norvegiene, poposise în câteva rânduri la Stocholm, pentru ca după câteva săptămâni vasul să coboare în Marea Mediterană. Era încântat să se culce la Lisabona şi să se trezească la Casablanca.

Nu-l interesau doar locurile pitoreşti pe care le vizita, ci mai degrabă era sedus de oamenii pe care îi întâlnea. Veniţi din toate colţurile lumii vorbeau în toate limbile pământului. Deşi pe mare cel mai frecvent se utiliza engleza, limbi precum italiana, germana, franceza, rusa sau spaniola erau la fel de des auzite la staţia de radio. Fiecare om pe care Angelo îl întâlnea, ducea în spate propria-i lume, impregnată genetic în energia pe care o degaja. Colegii lui, adevăraţi lupi de mare vorbeau curent şapte-opt limbi. Toţi erau zâmbitori, amabili şi generoşi. Viaţa pe apă năştea prietenii trainice, imposibile în lumea de pe uscat. Mările şi oceanele, universuri mistice, îşi dezvăluiau secretele doar celor care le iubeau cu adevărat.

Capitolul 2

Colonelul luă avionul spre Guyana, ţara în care urma să-şi petreacă următorii trei ani. Trecea Atlanticul şi zborul avea să dureze câteva ore bune. De obicei venea cu avioanele militare, dar de data aceasta, în mod excepţional, a luat compania franceză de linie. Avionul era plin. Călătorind la clasa business, beneficia însă de avantajul de a avea lângă el câteva locuri libere şi asta îi dădea un confort psihic suplimentar. Îmbarcarea odată terminată, îşi legă centura de siguranţă şi porni către noua lui viaţă.

David de Forge, colonel în Legiunea Străină, trecut de patruzeci de ani, era un bărbat înalt, suplu, cu o constituţie de fier, şlefuită în zeci de misiuni desfăşurate în deşertul Africii, în Afganistan şi în jungla ecuatorială. Îmbrăcat civil nu-şi dezvăluia nici funcţia, nici gradul. Fusese învăţat să se camufleze şi o făcea cu măiestrie.

Sătul de conversaţii formale şi seci, în afara serviciului voia să fie ca toţi ceilalţi. Îi plăcea să vorbească cu oamenii autentici, ce nu se lăsau impresionaţi de gradul său. Astfel, atunci când nu purta uniforma, era cât mai natural cu putinţă. În general chiar reuşea, întrucât avea o privire pe care unii ar numi-o pierdută. În realitate însă, observa totul de la depărtare, iar când analiza era clară şi parametrii bine definiţi în mintea lui, intervenea cu o nonşalanţă studiată şi dobândită. Îl trădau uneori replicile tăioase şi scurte. Dacă interlocutorul avea însă suficientă răbdare, nu-l judeca şi nu se descuraja, de Forge se deschidea treptat, devenind un bărbat interesant şi şarmant.

Petrecând mare parte din viaţă pe jumătate de glob, cunoştea îndeaproape câteva zeci de popoare, inclusiv sub aspect culinar. Deşi era bărbat, ca orice francez care se respectă se pricepea la bucătărie. Aşa se face că femeile care au trecut prin viaţa lui au fost adesea răsfăţate cu preparate rafinate. Două mari pasiuni conturau un profilul atipic pentru un legionar: cititul şi motocicleta. Devora cărţile. Îl captivau romanele care-i permiteau să evadeze din rigoarea şi stricteţea vieţii de militar. Toate acestea făcuseră din el un om cultivat, neobişnuit pentru mediul pe care-l frecventa. Era capabil să poarte o conversaţie cu o lejeritate remarcabilă, atât cu un soldat, cât şi cu un şef de stat.

Imediat după decolare, stewardesa veni cu o tavă pe care se găseau câteva pahare de şampanie, suc de portocale, gheaţă şi lămâie. Fiind obişnuit să evite alcoolul pe perioada călătoriilor, cu un gest mecanic De Forge luă o băutură răcoritoare. Răzgândindu-se, îşi spuse în sinea lui ce naiba, am să zbor aproape o zi, aşa că probabil un pahar de şampanie o să-mi facă călătoria mai plăcută.

- Mă scuzaţi, se adresă el tinerei care trecuse deja la pasagerul din spatele lui, aş putea avea şi eu un pahar de şampanie?

- Desigur domnule, spuse aceasta revenind spre el şi zâmbind politicos. Alunele sunt din partea casei.

De Forge mulţumi respectuos şi savurând băutura se lăsă în voia gândurilor. Regimentul 3 REI Legiunea Străină, cu baza în oraşul guyanez Kourou avea să-i fie casă şi masă. Colonel doi în grad, presupunea o funcţie înaltă, însoţită de o responsabilitate pe măsură. Dintre numeroasele misiuni pe care Legiunea le desfăşura pe teritoriul guyanez, David era fascinat de Operaţiunea Titan, menită să securizeze Centrul Spaţial, aşa-numitul CSG. De aici, plecau aproape lunar rachete cu câte doi sateliţi de comunicaţie, pentru a deservi naţiunile ce-şi permiteau un astfel de lux. Era o afacere de milioane, păzită ca o comoară de mare preţ.

La fel de interesant era un alt obiectiv al Legiunii, ce presupunea distrugerea siturilor clandestine de exploatare a aurului. Pe lângă pierderile financiare pe care Franţa încerca să le reducă, protejarea pădurii ecuatoriale împotriva defrişărilor şi a poluării cu mercur se numărau printre priorităţi. La toate acestea se adăugau un milion de alte treburi de administrat, în cadrul unei armate ce asigura protecţia celei mai lungi frontiere a Uniunii Europene, cea dintre Guyana şi Brazilia. Dar hai mai bine să las totul pe mâine şi să profit de ultimele clipe de relaxare.

David nu era un om religios, dar nici nu se considera ateu. Nu-şi putea explica de ce, însă când zbura cu avionul, uneori trăia o experienţă neobişnuită. Mintea i se liniştea, iar gândurile alunecau într-o altă lume. Un melanj de sentimente grele, îl luau prin surprindere şi-l izbeau chiar şi atunci când era căzut la pământ. Lupta nu dura mai mult de cinci minute, dar părea o eternitate. Simţea cum îi curg prin vene durerea şi disperarea care-l cuprinseră odată cu pierderea suferită.

Mi-a spus că o să plece şi mi-a poruncit să-i accept decizia. Dar îmi e greu să fac asta. Mi-a şoptit să o chem când mă sting de dorul ei şi să fiu sigur că e cu mine. Mi-a interzis să plâng după plecarea ei. M-a rugat să zâmbesc când mă gândesc la ea, pentru că doar zâmbetul îmi poate aduce sărutul şi îmbrăţişarea ei. Şi dintr-o dată, se trezi certându-se cu… nici el nu ştia cu cine. Dacă undeva în universul acesta există vreun Dumnezeu, te provoc să stai în faţa mea şi să asculţi ce am să-ţi spun! Iţi poruncesc să chemi Moartea, Timpul şi Iubirea să audă şi ele strigătul meu! Am să urlu din toţi rărunchii, să-mi vezi durerea ce m-a cuprins când am pierdut femeia iubită.

Moartea a ajuns prima. Mă privea cu un aer distant şi rece, dar stătea şi mă asculta. I-am spus că e patetică, că-şi dă aere de invincibilă. I-am reproşat că îi ademeneşte pe oameni, le dă târcoale, apare, dispare, le dă impresia că a plecat, iar când se întorc cu spatele, brusc îi ia cu ea. Moartea nici măcar n-a clipit, aşa că am asigurat-o că de o prind o să o sfâşii în bătaie, să-i arăt ce înseamnă viaţa. Nu mi-a răspuns nimic, a stat doar şi m-a privit în linişte.

M-am certat apoi cu Timpul, care m-a minţit când mi-a promis că o să-mi petrec toată viaţa alături de ea. Mi-a spus că o să ne dea mii de ceasuri împreună, dar într-o bună zi, nu ne-a mai dat nici măcar o clipă. L-am urât şi încă îl mai urăsc pentru asta. Mi-a povestit odată tot el, Timpul, că după o vreme o să-mi uit durerea şi o să-l iert. L-am trimis la naiba şi am dat cu el de pământ. Timpul a trecut pe lângă mine şi durerea nu m-a părăsit, suferinţa nu mi-a luat-o şi n-am uitat nimic. De unde să-mi vină iertarea?

I-am strigat apoi Iubirii în faţă, aş fi vrut să o iau la palme, dar nu puteam, era o doamnă. Halal doamnă, m-a sedus şi m-a abandonat. M-a încântat, m-a vrăjit, m-a fascinat, m-a făcut să o ador şi să o admir. M-a prins în mrejele ei ca un captator de vise. M-a învăţat să zbor ca un fluture morpho maiestuos, cu aripile lui albastre. Dar într-o zi, când Timpul şi Moartea au venit, Iubirea a fugit cu ei. M-a trădat ca o laşă. Îmi vine iar să o iau la palme, dar nu pot, e o femeie şi ce femeie frumoasă!

A încercat să se apere, să se scuze, dar i-am spus să-şi ţină gura şi să se plece de la mine, să nu o mai văd în faţa ochilor! A revenit apoi de câteva ori în viaţa mea, uneori împreună cu Timpul, alteori singură, părea tristă şi rugătoare. Am zărit-o de departe şi am ocolit-o. N-am vrut să ascult nici măcar o vorbă. I-am întors spatele, iar când nu i-am mai suportat insistenţele, i-am tras o palmă şi am plecat. M-am răcorit în ziua aceea, dar apoi mi-a părut rău. Ce-o fi fost în mintea mea…auzi, să pălmuiesc Iubirea?

Mult timp n-am mai văzut-o, dar când mă aşteptam mai puţin, mi-a ieşit din nou în cale. Mi-a spus că e cu mine mereu, dar nu aşa cum o ştiu eu, ci altfel. E cu mine în liniştea serii când stau pe terasă şi-i scriu scrisori iubitei mele, e în vântul ce-mi mângâie buzele când gonesc pe motocicletă, e în ţestoasa ce în fiecare seară se răcoreşte în piscina mea.

Capitolul 3

O altă zi toridă la Petra şi un alt grup de turişti, îşi spuse beduinul, care adăpostit la umbra stâncii, privea autocarele ce se aliniau în parcare. Veneau de peste tot şi aduceau cu ele oameni de toate naţiile: iordanieni, iranieni, libanezi, până şi egipteni. Însă marea majoritate a vizitatorilor soseau din Europa şi America. Taha îi prefera pe europeni, mai ales pe cei din Estul continentului. Îi păreau liniştiţi şi mai uşor de condus prin marele canion erodat de vânt şi ape.

Cu părul negru, ondulat şi lung până la umeri, acoperit parţial de un turban, beduinul îşi mângâia barba nerasă de câteva zile. Ochii de culoarea chihlimbarului, accentuaţi de cărbunele cu care îşi contura privirea, îi dădeau un aer misterios şi intimidant. Purta o pereche de pantaloni kaki cu buzunare laterale şi o flanelă roşie. Ştia că se îmbrăca atipic pentru lumea deşertului, dar în sufletul lui era un beduin ca nimeni altul.

Nu de parte de el, turiştii coborau entuziasmaţi din autocare. Cu pălării pe cap, rucsac în spate şi câte o sticlă de apă în mână, se uitau curioşi de jur împrejur. Fremătau de nerăbdare şi de bucurie. Taha nu se grăbea să-i abordeze. Cunoştea deja ritualul şi avea de gând să-l respecte. Ştia că sunt suficient de multe autocare, încât să-i rămână şi lui câţiva turişti cu care să-şi mai facă un bănuţ.

Nu era el un mare comerciant, dar nici nu avea nevoie de prea mulţi bani pentru a fi fericit. Îi erau suficiente câteva parale pentru mâncare. Restul banilor îi strângea într-o punguţă pentru familie. Nu era căsătorit, dar fratele lui, era şi datorită lui avea un nepoţel cu ochi albaştri. Beduin cu ochii albaştri era ceva de neconceput. Karim, aşa se numea fratele lui Taha, cunoscuse la Petra o româncă şi o luase de soţie. De atunci se mutase în Amman şi împreună cu ea ţineau o agenţie de turism. Ȋntr-o fortăreaţă fantomă precum Petra, copiii nu prea aveau ce căuta.

Taha însă era topit după lumea beduinilor. Tocmai acest sentiment îl făcuse să renunţe la micul confort pe care îl avea în satul natal şi să locuiască într-o peşteră lângă mănăstirea de la Petra. Îi plăceau turiştii şi petrecea mult timp alături de ei, dar momentul favorit al zilei era seara, când spiritul nabatienilor[1] punea din nou stăpânire pe vechea cetate. Autocarele plecau, iar la Petra se aşternea liniştea. Beduinii se adunau cu toţii în faţa unui foc, fumau shisha[2] şi priveau stelele de pe cer. Cam o dată la trei săptămâni Taha mergea în Amman să-şi vadă familia. Tot atunci se aproviziona cu alimente şi se amuza puţin pe internet. O fi fiind el beduin, dar nu era atât de troglodit încât să nu ştie ce e acela internet.

Totuşi, se ţinea departe de oraşele mari. În spaţiile aglomerate nu se simţea în elementul lui. Petra îi era casă şi unicul loc în care putea să fie aşa cum era el. Se născuse în sătucul cel mai apropiat de localitatea antică şi se jucase toată copilăria prin grote. Tatăl lui plimba turişti cu un măgăruş, iar el, încă de pe la şase ani, îl însoţea mai peste tot. La început vânduse cărţi poştale pentru câţiva cenţi, apoi mici suveniruri luate de la meşterii din sat. La vârsta de 12 ani, când orice beduin devine bărbat, tatăl lui i-a dăruit un măgăruş şi l-a instituit călăuză. Animalele nu erau ale lor, nu-şi permiteau luxul. Le închiriau de la sătenii care erau prea bătrâni să mai plimbe turişti. Descurcăreţ cum era, doi ani mai târziu micul beduin îşi cumpărase măgăruşul, iar apoi luă şi o brişcă uşoară, cât să încapă trei persoane. Anii trecură, Taha deveni un bărbat în toată puterea cuvântului, iar Petra era mai cunoscută ca niciodată.

Capitolul 4

Angelo locuia în Nisa, pe Muntele Boron, o colină situată undeva chiar deasupra portului. De aici vedea tot ce mişca în oraşul însorit de pe Riviera Franceză. Promenada Englezilor, flancată de palmieri zvelţi dispuşi într-un semicerc, se întindea asemenea curbelor unduitoare ale unei femei, până spre aeroport. Adora să-şi petreacă serile ascultând muzică până noaptea târziu. Cândva, în timpul nopţii plouase şi îi era frig. Frisoane reci îl făceau să tremure. Adormise din nou sub cerul liber, sub imperiul emoţiilor copleşitoare. Uneori, un val puternic de iubire îi inunda întregul corp, creându-i o presiune în mijlocul pieptului. În acele clipe ştia că dragostea şi fericirea simţite ca o durere fizică în trup, nu veneau din lumea aceasta. Erau sentimente puternice, pe care nu le cunoscuse în compania nici unei femei frumoase.

Frigul îl trezi în cele din urmă. Sărind din hamac se îndreptă ţintă spre filtrul de cafea. Cu gesturi tacticoase, dar precise îşi pregăti un esspreso, după care ieşi pe terasa imensă cu vedere spre mare. Lăsându-şi privirea să plutească pe valurile albastre, privi în zare. Pe întinderea apei zărise două pete gri care înotau într-un sincron perfect. Erau doi delfini, care în fiecare dimineaţă, apropiindu-se mai mult de coastă, îi colorau zilele. Sorbind uşor din cafeaua fierbinte şopti… o nouă zi perfectă.

Închizând ochii, inspiră adânc aerul sărat. O senzaţie plăcută îi străbătu corpul din cap până în picioare, în timp ce un zâmbet larg îi înfrumuseţă chipul. Angelo era un tânăr cu o statură impunătoare. Măsura aproape doi metri, avea un trup musculos, iar ochii albaştrii pătrundeau în sufletul tuturor. Făcuse polo toată copilăria, iar sportul îi clădise nu doar un fizic puternic, ci şi un caracter pe măsură. Îi plăcea să glumească pe seama înălţimii lui. Când cineva îl întreba cum de a crescut atât de mult, răspundea în modul cel mai serios cu putinţă. Ȋntr-o vară, m-a uitat mama în ploaie, iar eu am început să cresc şi am uitat să mă mai opresc.

Undeva în casă un telefon vibra. Deşi auzise sunetul, continuă să savureze cafeaua. De când se mutase pe malul mării, nu mai răspundea la orice apel. De altfel, atunci când a ajuns în oraş, încă din prima zi a urcat în vârful unei coline şi a aruncat telefonul ca pe o minge de polo, în largul mării. Gestul i-a adus un sentiment de eliberare. Şi-a promis să se bucure de fiecare clipă şi a decis să-şi facă viaţa aşa cum o visase. Fără compromisuri, fără renunţări şi fără limitări. Şi-a proiectat ani de zile această intenţie, iar acum sosise momentul să-şi pună planul în aplicare.

De azi înainte voi trăi fără strategii de viaţă, fără obiective de atins, fără condiţionări impuse de superiori. Voi alege calea uşoară şi frumoasă.. Drumul libertăţii era o variantă care îi speria pe mulţi şi pe care marea majoritate a oamenilor îl considerau imposibil. Viaţă fără compromisuri nu există, îi spuneau prietenii. Încercă şi ai să vezi. Nimeni nu se poate elibera de constrângeri, îi suna încă în minte vocea lumii. Prostii, gândi el, oamenii vorbesc doar prostii. Nimeni nu ştie nimic. Toţi se dau mari oratori, ţin discursuri publice, îi învaţă pe alţii cum să-şi trăiască viaţa, iar ei nu sunt în stare să se conducă nici pe ei înşişi.

Glasul dulce al unei melodii îl trezi din visare…era Fragile cântecul lui Sting. Un fundal muzical pe care Angelo îl alese special pentru a-şi reaminti că indiferent cât de puternic s-ar crede, la urma urmei era doar un suflet. Melodia pornea automat în clipa în care razele soarelui cădeau pe senzorul combinei. Un glas răguşit străbătea subtil momentele acelei dimineţi.

OK, să ne punem în mişcare. Să începem cu băutura magică. Zicând acestea, deschise frigiderul de unde scoase o banană şi un kiwi. Apoi, luă dintr-un dulap o pungă cu fructe roşii mici şi o alta cu seminţe. Apucă un cuţit de mâner şi despică aerul în jurul lui cu o dibăcie de samurai, după care înfipse tăişul lamei în fructele de pe masă. Aruncând totul într-un blender, adăugă o pudră verde dintr-un borcănel. Parfait…pentru a desăvârşi această operă de artă am să adaug două pahare de apă… et c’est partie!

Sunetul zgomotos al maşinăriei invadă casa, în timp ce în vasul transparent se profila o băutură verde, ce semăna cu poţiunea magică a unui alchimist. Tânărul opri aparatul şi turnă lichidul vâscos într-un pahar de whisky. Ritualul matinal odată terminat, aruncă pe el un tricou inscripţionat California şi-şi trase în viteză un short. Luându-şi cheile dintr-un coş, ieşi în grădină, iar apoi direct în stradă. Ajungând în faţa casei, îl salută respectuos pe poştaş şi porni spre plajă. Îl amuza poşta franceză. Cu bicicletele lor electrice, factorii poştali se căţărau pe colinele abrupte peste care oraşul şi-a întins tentaculele.

Obişnuia să alerge dimineaţa la răsăritul soarelui, înainte ca localnicii şi turiştii veniţi de departe să invadeze plajele. Momentele în care efortul fizic se împletea cu liniştea sufletească şi cu tăcerea minţii îl duceau într-o lume de vis. Era o lume care i se dezvăluia în ocazii neaşteptate. În dimineaţa aceea, tânărul decise să scurteze drumul până la mare, aşa că o luă pe aleea ce şerpuia printre cactuşi înalţi.

Vara aceea fusese mare secetă, iar terasele din pietre care fortificau coasta, cedaseră şi câţiva bolovani o luară la vale. Angelo se opri în vârful cornişei. Nu putea să treacă în fugă fără să admire peisajul. Din grădina suspendată în apropierea cerului, panorama era de o frumuseţe rară. Albastrul mării era ascuns de pini seculari şi de câţiva măslini, care se aventurară pe o coastă abruptă, cu un sol argilos şi nesigur. Ar fi putut oricând să se dezrădăcineze şi să alunece în mare, dar ei hotărâră să nu se lase intimidaţi şi să rămână veşnic admiratori înfocaţi ai mării. Sprijinindu-se de balustradă, tânărul privea concentrat ambarcaţiunile cu pânze. Făceau slalom printre geamandurile galbene şi roşii, plutind în viteză în linie dreaptă. Apoi brusc, se auzea un sunet cristalin de clopoţei şi schimbau direcţia. În momentul în care pânzele simţeau vântul, tunau de bucurie şi împingeau bărcile cu putere înainte.

Absorbit întru-totul de spectacolul marin, tânărul simţi că îl loveşte ceva peste picior. Se întoarse şi constată cu surpriză că lângă el era o piatră. Cine aruncă după mine? Ştiu eu că nu sunt un sfânt, dar nici chiar aşa de păcătos nu mă ştiu. Privi în jur dar nu văzuse pe nimeni. O nouă piatră îi atinse piciorul. Angelo se uită în jos şi zări autorul delapidării lui. Îl pufni râsul. Un porumbel aproape negru, escalada cu dibăcie movila de pietriş argilos, căutând…numai el ştia ce