Fiica Gangelui

De Raluca M Petrescu

Fiica Gangelui te va purta pe valurile fermecate ale raului Gange intr-o calatorie profunda, in adancimile sufletului, unde zac ascunse secretele nimicitoare al unui trecut plin de misticism.

Amelia, Mark, Shaina, Uma si Ochi de Vultur, vor povesti pe rand, intr-un joc intrigant intre trecut si prezent, sirul evenimentelor.

Intuneric sau lumina? Ce cale vor alege?

Mark Weiner este un arhitect de succes din Berlin, ce se imbarca intr-o calatorie in India care ii va schimba viata pentru totdeauna. Strazile colorate de prafurile magice ale sarbatorii Holi si zeita Parvati, aprind in Mark si Shaina flacara sacra a iubirii. Isi vor trai povestea de dragoste pe malurile captivante ale raurilor Yamuna si Gange, unde vor descoperi ca total este conectat, ca exista magie in soarele ce rasare dincolo de Gange, in intunericul noptii si in luna schimbatoare. Insa Shaina, cuprinsa de o dorinta obsesiva de razbunare, se va abandona intunericului care va atrage dupa sine repercusiuni tragice.

Pentru Amelia, coborarea catre origini a fost una inspaimantatoare, unde demonii trecutului au sfasiat-o si au atras-o catre fundul prapastiei.

La frageda varsta de 10 ani, Amelia afla ca este adoptata. Incepe o calatorie incrancenata de a-si descoperi originile, in care va lupta cu proprii demoni si cu epavele unor iubiri esuate.

Aceleasi taramuri magice din Vrindavan si Mathura ii vor reda Ameliei adevarul dupa care tanjise toata viata.

Mainile salvatoare ale lui Ochi de Vultur, ii vor oferi darul cel mai de pret: dreptul la viata.

In varful muntelui din Mathura, cu ajutorul Umei, a lui Maki si a lui Ochi de Vultur, Amelia ajunge la final de drum si intelege ca fiecare etapa a vietii sale cu bataliile si esecurile de rigoare, fusesera o invatatura continua.

In cuvintele intelepte ale lui Ochi de Vultur, Amelia se regaseste pe ea insasi si o recapata pe Ghori, fiica Gangelui.

• Limbă: Română
• Editor: Raluca M Petrescu
• Data lansării: 3 mai 2022
• ISBN: 9786060712947

Raluca M Petrescu

Raluca M. Petrescu, stewardeza si fotograf de profesie, locuieste in Barcelona, Spania, unde lucreaza pentru o aerolinie de origine britanica.Dupa terminarea Facultatii de Relatii Internationale si Studii Europene in anul 2008, a calatorit peste hotare, unde a lucrat in turism si ulterior, a studiat in cadrul Academiei Aeronautice din Sevilla, unde si-a scos licenta de insotitor de zbor. A lucrat ca stewardeza pentru o aerolinie cunoscuta din Qatar pana in anul 2015 cand a inceput sa lucreze pentru o aerolinie britanica din Londra, ulterior stabilindu-se in Barcelona.Este pasionata de arta fotografica, de istoria si religiile lumii si de calatoriile care le considera o inspiratie pentru scrierile sale. Literatura si dragostea de a scrie, de a da frau liber imaginatiei si de a-si asterne gandurile pe hartie, reprezinta o parte importanta din viata sa, inca de copil.Profesia sa si numeroasele calatorii in jurul globului, au ajutat-o sa adune experiente si povesti din diverse culturi si traditii, pe care le plasmeaza in scrierile sale.

Previzualizare carte

Raluca M. Petrescu

Fiica Gangelui

logo letras negru 2020 - 300 pix e pub

Copyright

Fiica Gangelui

COPYRIGHT 2021 RALUCA M. PETRESCU

COPYRIGHT 2021 Editura LETRAS

Toate drepturile rezervate.

ISBN ePub 978-606-071-294-7

Publicat de Letras

https://letras.ro/

Distribuit de https://piatadecarte.net/

Contact editura: [e-mail]

[e-mail]

Această carte este protejată de legea dreptului de autor.

Din respect pentru autorul cărţii, folosiţi-o pentru uzul personal.

Puteţi reproduce extrase din această carte în limita a 300 de cuvinte, pe site-ul, blogul dvs., în reţelele sociale, folosind întotdeauna semnele citării, urmate de titlul cărţii FIICA GANGELUI, un link către această carte şi către Editura Letras.

Cuprins

Fiica Gangelui

Copyright

I. A M E L I A

II. Z A Y D

III. A M E L I A

IV. Z A Y D

V. A M E L I A

VI. M A R K

VII. C R A I G

VIII. M A R K

IX. A M E L I A

X. M A R K

XI. A M E L I A

XII. S H A I N A

XIII. M A R K

XIV. S H A I N A

XV. M A R K

XVI. S H A I N A

XVII. M A R K

XVIII. S H A I N A

XIX. M A R K

XX. S H A I N A

XXI. O C H I D E V U L T U R

XXII. M A R K

XXIII. A M E L I A

Bibliografie

Note

Dedic această carte, cu toată dragostea, părinţilor şi bunicilor mei, cei care mi-au inculcat de copil dragostea pentru lectură şi de a scrie.

O poveste, două cărări:

Întuneric şi lumină,

pe care o alegi?

Nu merge pe calea uşoară,

nu vei învăţa nimic.

Îndrăzneşte să intri în pădurea întunecată,

tăcerea nopţii

îţi va povesti secrete ascunse.

Animalele nocturne

îţi vor prezenta o lume magică,

care te va ghida

pentru a găsi lumina.

Nu îţi fie teamă,

tot ce vezi este reflecţia proprie

în oglinda lumii,

unde totul se conectează

şi se regăseşte.

Călătorie plăcută.

I. A M E L I A

August 2018, sat Sawai Madhopur, 180 km de Jaipur

Petreceam cea mai mare parte din timp pe treptele unei case abandonate, care nu avea acoperiş. Uşa de lemn de la intrare stătea să cadă, obosită după o activitate îndelungată. Cele două bucăţi de lemn tocite erau legate în van cu un lanţ gros.

Vegetaţia ocupase casa abandonată. Se transformase într-o manifestaţie a puterii naturii, care mă fascina. Viaţa îşi continua cursul natural. Iubeam locurile care emanau o istorie vie!

Coboram dealul zilnic, călcând pe urmele părinţilor, bunicilor şi străbunicilor mei. Vizita obligatorie era la casa babei Uma şi ashramul din sat, unde practicam yoga. Pe seară, mă întorceam singuratică din nou, în vârful dealului.

Simţeam sudoarea alunecându-mi pe spate. Căldura şi întunericul camerei mă sufocau. Respiram cu dificultate. Nu ştiam dacă era din cauza temperaturii ridicate sau a mirosului care venea subtil, ca o briză marină. O briză care aducea miros a libertate şi a moarte. Îmi era greu să mă trezesc. O senzaţie incomodă de nisip în ochi nu mă lăsa să-i deschid.

Lentilele de contact, la naiba! mi-am spus.

Aveam rochia lipită de corp, o rochie neagră cu flori roşii, albastre şi galbene. O adevărată simfonie de culori în antiteză cu penumbra care domina camera. O penumbră care plutea deasupra mea şi îmi făcea companie, practic, de când mă ştiam.

O lumină firavă se infiltra pe sub tocul uşii, unde se jucau haotic milioane de particule de praf. Mi-am trecut mâna prin părul care încă era ud, de parcă aş fi ieşit dintr-o baie în mare.

Tălpile picioarelor îmi erau murdare de noroi, la fel ca şi cearceaful de pe pat.

Un duş şi aer, am nevoie de aer!

Vedeam în ceaţă. Am pipăit cu degetele masa de lemn de cedru caoba cu sculpturi angelicale. Masa se afla în centrul salonului şi domina încăperea cu o măiestrie istorică. Mă gândeam la copacul care a trebuit să moară secole în urmă pentru ca masa să prindă formă. Îl simţeam prezent şi îi puteam auzi poveştile. O jertfă în van, abandonată în soarta timpului hain.

Scaune cu spătare înalte şi tapiţate cu o catifea moale, culoare roşu-stacojiu, sprijineau pereţii goi.

Am făcut trei paşi în faţă spre fereastra care se întindea pe tot peretele. Avea o verandă până la înălţimea şoldurilor, a cărei vopsea se scorojise şi formase o urmă de zăpadă pe covor. Sub vopseaua albă, recăpătase viaţă o veche vopsea de culoare verde măslinie.

La fel ca şi tapetul de pe pereţi, care ieşea la iveală pe la colţuri, strigând „descoperă-mă!".

Amprenta timpului. Totul se descoperă când piesele se află în locul potrivit.

Peisajul verde şi sălbatic se aşeza dinaintea mea, hipnotizându-mă. În acelaşi timp, mă terifia. Întunericul din încăpere mă învăluia precum se îmbină două culori pe paleta de pictură. Totul şi nimic păreau noi. Totul şi nimic făceau parte din mine.

Verde, culoarea vieţii.

Am deschis fereastra şi am respirat adânc. Aerul îmi intrase în plămâni ca o mângâiere caldă. Mirosea a junglă şi a Jack fruit. Plouase. O ceaţă timidă se ridica deasupra satelor în depărtare şi învăluia totul într-un scenariu dramatic.

Încercam să îmi amintesc în ce zi mă aflam. De ce îmi simţeam corpul ca al unei bătrâne? Secvenţele nopţii trecute îmi apăreau înaintea ochilor minţii, ca într-o expoziţie de diapozitive. Privindu-mi picioarele goale şi murdare de noroi, confuzia începuse să dispară.

Noiembrie 2015, Singapore

Dormisem toată noaptea cu jaluzelele deschise. Singapore îmi strălucea la picioare ca un colier de smaralde. Culorile vesele de dincolo de geam mă chemau să mă pierd pe străzile pline de viaţă.

M-am lungit pe pat şi am închis ochii. Călătorisem cu gândul pe Sungei Road, unde savurasem o porţie de laksa¹, o reţetă tipică de noodles cu legume proaspete şi carne în sos de curry. Am făcut dreapta spre moscheea Masjid Malabar, de unde adhanul² mă ademenise să mă apropii. I-am contemplat frumuseţea. De acolo, am traversat Marina Bay, până am ajuns în Gardens by the Bay, locul meu favorit. Transmitea pace.

Deschisesem ochii şi oftasem obosită, cu privirea aţintită în tavan. Iar mă lăsasem dusă de val. Mă simţeam prea extenuată pentru a ieşi din hotel. Am ridicat telefonul şi am cerut room service: chicken rice. Noaptea continua să coboare cortina peste vibrantul Singapore.

A doua zi de dimineaţă, la ora 5.00, mă machiam cu meticulozitate în baia de marmură gri. Fondul de ten Lancôme, pudra de faţă de aceeaşi gamă şi rimelul extra volume erau aliniate lângă chiuvetă într-o dezordine care transmitea grabă. Mi-am aplicat tuşul negru pentru a-mi accentua privirea şi eram ready to go.

Îmi contemplam adesea ochii în oglindă. Ochi de un verde jade închis, intens şi captivant ca o pădure neatinsă. Privindu-mă în ochi, era ca şi cum m-aş fi scufundat într-o apă întunecată.

„Ochii vorbesc o limbă aparte, exprimând ceea ce cuvintele nu pot rosti", îmi şoptise o voce distantă.

Rujul roşu mi-l aplicam înainte de a ieşi pe uşă, după ce aruncam o ultimă privire prin camera de hotel pentru a mă asigura că nu lăsam nimic în urmă. Deschideam şifonierul, priveam după uşă şi sub pat de fiecare dată.

O voce sâcâitoare mă strigase pe nume, în timp ce mă îndreptam spre lift. Eu şi Sara, prinse într-o conversaţie forţată. Sara nu era pe placul meu şi o ştia. Eu nu eram pe placul Sarei şi i-o citeam în privire.

Un singur aspect ce nu îmi displăcea la Sara: mirosea mereu a yasmin ca o grădină de vară.

—Sper să se afle toţi la recepţie, nu avem timp de pierdut, suntem la 50 de minute de aeroport!

—Avem timp, îi răspunsesem printre dinţi.

Ajunse la recepţie, observasem că John şi Karol nu coborâseră din camerele lor. Nu mă surprinsese. Nervozismul ce o caracteriza pusese stăpânire pe Sara, care se mişca fără stare, plimbând mirosul de yasmin dintr-un loc în altul.

Un mic detaliu picant: John şi Sara se despărţiseră în urmă cu câteva săptămâni. Din câte ne confesase evident iritată, era sigură că îi văzuseră noaptea anterioară pe terasa hotelului, într-un separeu. Intuiţia îi spunea că băuseră prea mult şi ajunseseră să împartă acelaşi pat.

—Tipic, draga mea! Cabin crew life, adăugasem zâmbind, aruncând gaz pe foc.

*

Lucrasem ca stewardesă pentru o aerolinie de short-haul din Anglia, timp de cinci ani, până când într-o zi mă văzusem obligată să iau o decizie importantă: să plec.

Nu aveam timp de pierdut. Mă hotărâsem să mă prezint la un interviu pentru aerolinia Fly Orient, într-o zi după un early Málaga.

Câteva săptămâni mai târziu, primeam un e-mail cu un feedback pozitiv şi un congratulations. Nu ştiam dacă să mă bucur.

Nu cunoşteam nimic despre viaţa în Qatar. În cele din urmă, acceptasem oferta fără a sta pe gânduri. Pur şi simplu, nu aveam la mână o altă alternativă.

O schimbare de scenariu îmi va face bine, mă amăgisem.

Adevărul era că nu îmi plăceau schimbările.

O nouă viaţă, noi prieteni şi, de ce nu, o nouă iluzie, nu suna prea rău.

*

Mă îndrăgostisem de două ori până la vârsta de 25 ani. Prima dată la vârsta de 18 ani de Oleg, un băiat de cartier, şi a doua oară de Zayd, devoratorul de suflete. Cei doi aveau ceva în comun: o reputaţie jalnică.

Când îmi aminteam de cele două experienţe amoroase eşuate, îmi venea să râd şi să plâng în acelaşi timp. Ce dezastru!

Adolescenţa trecuse ca o furtună prin viaţa mea. Hormonii erau de vină, îmi spunea mai târziu Mark.

Repetam, una după alta, aceleaşi alegeri greşite fără a învăţa nimic. De parcă urmăream un tipar autodistructiv. Fără a-mi da seama de timpul pierdut sau de consecinţele ce nu întârziau a-şi face apariţia.

Cu mintea în nori, era starea ce mă caracteriza. Inconştienţa mă lansase la întâmplare prin viaţa altora, care îşi lăsaseră o amprentă macabră în mine.

Situaţia pe care o aveam acasă stagna în loc de a progresa. Întotdeauna simţisem un zid rece între mine şi părinţii mei.

Nu reuşeam să le înţeleg indiferenţa cu care făceau faţă vieţii şi opulenţa în care trăiau.

Mama Giselle era directoarea unui colegiu de elită din Berlin şi o pedagogă genială, aşa cum o descriau colegii săi. Mark, împreună cu bunicul meu, era unul dintre cei mai talentaţi arhitecţi din panorama naţională şi nu numai. Călătoreau prin toată lumea, construind clădiri sofisticate şi cu cât mai multe etaje.

Făcând parte din familia Weiner, era, fără nici un dubiu, o povară sufocantă. Erau mereu preocupaţi de imagine, de petrecerile din fiecare sfârşit de săptămână, de hainele în care defilau şi de comentariile revistelor în vogă. În concluzie, imaginea întregii familii era importantă, deoarece ne menţinea nivelul de trai.

Uram toată acea expunere excesivă. Detestam acel fast şi extravaganţa la care luam parte fără voia mea. La acele petreceri am băut alcool şi am fumat un joint pentru prima dată. Între timp, Mark şi Giselle erau legaţi în propriile universe paralele. Vieţile lor parşive îi strangulau cu trecerea timpului, amăgindu-i cu prezentul desfătător.

Am avut o copilărie şi o educaţie atent supravegheată şi planificată. Giselle şi Mark deciseseră la ce liceu şi la ce universitate urma să studiez, de parcă făceam parte dintr-un plan măreţ.

Ceea ce mă marcase, încă de când îmi dădusem seama că aveam sentimente şi opinie proprie, fusese golul afectiv pe care îl simţeam din ce în ce mai prezent în mine. Îmi săpaseră o prăpastie imensă în suflet, ce devenea pe zi ce trece mai adâncă şi mai înspăimântătoare.

La vârsta de 10 ani, am aflat adevărul din întâmplare. O conversaţie ridicată de ton dintre Mark şi Giselle îmi dezvăluise faptul că eram o bastardă. Certurile dintre părinţii mei nu erau o noutate.

Mark dispărea de acasă săptămâni întregi. Atunci când se întorcea la mine şi la Giselle, reproşurile erau inevitabile. Vocile le răsunau colerice prin toată casa, ca la un meci de fotbal. Eu nu ţineam cu nici unul. Eram până peste cap sătulă de certurile ordinare are familiei Weiner.

Acela fusese momentul care schimbase totul. Tot universul mi se prăbuşise la picioare. Trăisem toată viaţa într-o minciună.

Conversaţia ce urmase cu părinţii mei adoptivi, câteva zile mai târziu, fusese una atentă şi plină de afecţiune. O adevărată schimbare de atitudine, sub ochii supraveghetori ai doamnei psiholog.

La explicaţii evazive, zâmbete şi îmbrăţişări plastice se rezumase totul. Restul fusese lăsat în mâinile experte ale doamnei psiholog, care ar fi trebuit să rezolve tot conflictul intern pe care îl simţeam.

La scurt timp, Mark dispăruse din nou de acasă, iar Giselle era preocupată ca întotdeauna de micul său univers personal. Mai mult ca niciodată, simţeam că locul meu nu era în vieţile acelor persoane, cu care nu aveam nimic în comun.

Nu îmi povestiseră niciodată în detaliu procesul adopţiei, nici de unde vin, slavă Domnului! La acea vârstă, nu eram pregătită pentru astfel de detalii delicate. Acel subiect, cu timpul, îl învăluisem într-o specie de nebuloasă de care nu doream să mă apropii.

Realitatea nu mai era ceea ce credeam, se prăbuşise într-o clipire de ochi. Aş fi vrut să fi fost o clădire, să fi putut fi reconstruită cărămidă cu cărămidă de la zero; ca Mark să fi fost maestrul, cel care îmi ridica mâna spre cer şi mă ajuta să desenez un curcubeu minunat de amintiri. Eu, Mark şi Giselle, o familie fericită.

Ce este fericirea? mă întrebam adesea.

Cu timpul, devenisem din ce în ce mai tăcută şi mai introvertită. Mark dispăruse cu desăvârşire din sânul familiar, iar Giselle se ascundea zilnic după oglinda din baie. Mă aflam singură, înotând împotriva curentului, într-o mare învolburată de întrebări şi deziluzii. Învăţasem cu timpul să convieţuiesc cu golul imens ce se întindea înăuntrul meu, iar eu întotdeauna mă aflam pe marginea prăpastiei, ca o echilibristă. Am învăţat să observ şi să tac, să acţionez numai atunci când era absolut necesar.

În fiecare noapte, înainte de a adormi, căutam orice amintire a părinţilor mei biologici, ascunsă undeva în reziduurile cerebrale. Fără succes.

Cine sunt? De unde vin? lansam întrebările în fiecare noapte către un cer înmărmurit.

„Reflecţia introspectivă este de o mare importanţă!", erau cuvintele doamnei psiholog.

Îi urmărisem sfaturile şi petreceam mult timp în camera mea de la mansardă, departe de zgomotul obositor al casei.

Când casa în care locuiam era încă în proiect, îl rugasem pe Mark ca tavanul mansardei să fie de cristal. Doream ca pe timpul zilei să mă inunde lumina soarelui, iar noaptea să pot observa stelele şi luna.

Încă de copil mă pasionase astronomia. Pe peretele din partea sudică a camerei, aveam lipit posterul cu harta lumii, iar pe peretele din partea nordică, posterul cu harta cerului pentru latitudinea medie a Germaniei.

Când contemplam cerul noaptea, mă poziţionam instinctiv în mijlocul camerei, între harta lumii şi harta cerului, încercând a privi dincolo de întunericul nopţii. Primul pas era de a găsi Steaua polară. Învăţasem la şcoală că întotdeauna indică nordul, în orice oră, zi, lună sau an. Însă, pentru a ajunge la Steaua polară, trebuia mai întâi să localizez Carul Mare, care avea forma unui dreptunghi, format din şapte stele cu forma unui mâner. Urmăream cu degetul în aer cele trei stele care formau o linie curbată, conectată de alte patru stele ce formau trapezul. Continuam urmărind cu degetul ultimele două stele din Carul Mare, de la cea mai slabă spre cea mai strălucitoare, până ce descopeream steaua cea mai puternică: Steaua polară. Închideam ochii şi mă lăsam purtată între cele două lumi, între harta lumii şi harta cerului. Pluteam într-o lume nouă fără sfârşit, nescăpând din ochi Steaua polară, singura ce îmi ghida calea.

Mai târziu, la vârsta de 14 ani, aflasem că mama Giselle rămăsese însărcinată. Vestea sosise în camera mea de la mansardă, din nou sub forma unor voci clocotind înverşunare. Era o adevărată minune, aşa cum o numeau toţi! Mark aproape că trecea pe acasă!

Când Giselle născuse, toată atenţia fusese canalizată spre nou-născuta Martha, micuţa cu ochi negri şi zulufi castanii.

Când nu eram la şcoală, aveam grijă de Martha, urmărind instrucţiunile exacte oferite de mama Giselle. Îmi îndeplineam sarcinile fără a riposta şi fără a cere nimic în schimb.

Experimentam sentimente contradictorii. Aveam momente în care eram recunoscătoare părinţilor mei adoptivi şi altele în care frustrarea şi furia puneau stăpânire pe mine. Crescusem anulându-mă, estompând necesităţi şi sentimente. Duceam o viaţă tăcută.

Ajunsă la adolescenţă, întrebările „cine sunt, de unde vin?" cântăreau din ce în ce mai mult. Se transformaseră în furtună.

Anumite gânduri, atitudini şi tensiuni se instalaseră în viaţa mea de la o vârstă mult prea fragedă. Cum aveam să gestionez, cu mintea mea de copil, tot acel tsunami de sentimente?

Simţind atitudinea răutăcioasă şi dezinteresată a celor din jur, apăruse inevitabil o distanţare între mine şi restul lumii înconjurătoare.

În mod inconştient, căutam neobosită un echilibru afectiv.

Însă punctele de sprijin emoţional lipseau cu desăvârşire în universul nostru familial.

Mai târziu, rătăcind pe cărarea infinită a mâhnirii, căutând o siguranţă personală, mă lovisem de Oleg, însă am să revin la acest personaj mai târziu. Încă nu i-a sosit rândul.

Momentele petrecute în singurătatea nopţii îmi ofereau cea mai bună companie. Rutina de a mă poziţiona în mijlocul camerei cu privirea spre cer, de a localiza Steaua polară ca punct de reper mă elibera.

O numeam deconectare de gunoiul universului familiei Weiner.

Închideam ochii şi încercam să mă concentrez pe lumina Stelei polare care îmi ghida întotdeauna calea. La început, fel şi fel de gânduri îmi invadau mintea înceţoşată şi orice zgomot îmi întrerupea concentrarea. Însă, cu timpul, reuşisem să mă rup de realitatea sufocantă. Urmăream lumina care mă învăluia într-o spirală fără sfârşit. Mă transporta într-o grădină fermecată, unde copacii ancestrali ofereau îmbrăţişări călduroase. Îmi alungau orice durere şi orice frustrare. Fără a avea capacitatea de a înţelege, cream o punte între vizibil şi invizibil, între real şi ireal, între mine şi univers.

La vârsta de 18 ani, clacasem. Eram singură şi începusem să îmi asum acea realitate. Cu amărăciune, îmi construiam încet armura de fier pe care urmam să o folosesc mai târziu ca scut în viaţă.

După o copilărie zbuciumată, cauzată de trauma adopţiei, urmase o adolescenţă rebelă, care îmi scosese la iveală o altă faţetă, până atunci necunoscută.

Ceea ce nu ştiam era că începusem să-mi distrug prezentul, poate şi viitorul. Mă surprinsese cu stupoare cum viaţa-mi dăduse o întorsătură de 180 de grade, într-o clipire de ochi. Câteodată, mă observam din exterior cum în mine se dădea o luptă încrâncenată între un înger şi un demon.

În ziua în care împlinisem 18 ani, după clasele de la Universitate nu mă mai întorsesem acasă. Decisesem să mă mut cu Oleg, un student din anul II de la Facultatea de Economie. Eu eram studentă în anul întâi la Facultatea de Arhitectură când îl cunoscusem.

Locuiam cu Oleg în camera sa de cămin fără niciun tip de confort. Aveam la dispoziţie un pat de o singură persoană în care dormeam înghesuiţi şi un şifonier mâncat de carii.

Doha, sfârşitul lui decembrie 2015

Zilele libere în Doha însemnau plimbări lungi pe Corniche, cumpărături în Village Mall, întâlniri cu colegii în Sook Wakif sau excursii nocturne în deşert pentru a contempla stelele.

Renunţasem la a mai sărbători Crăciunul de când locuiam în Qatar.

Mă simţeam vinovată pentru brazii de Crăciun pe care Mark îi aducea acasă în fiecare lună de decembrie. Aş fi vrut ca toţi acei copaci să trăiască. Eram indignată de faptul că milioane de brazi erau tăiaţi pentru a decora casele şi străzile „creştinilor".

Renunţasem la a frecventa clasele de Religie când eram copil, din nenumărate motive. Unul era că nu mă simţeam identificată cu nimic din ceea ce relata Biblia. Începusem să citesc Coranul şi Tora pentru a găsi similitudini între cele trei scripturi, însă pe zi ce trecea, totul mi se părea din ce în ce mai încâlcit. Nici una dintre cele trei scripturi nu oferea răspunsuri întrebărilor mele. Astrologia şi harta cerului deveniseră religia mea personală şi cu toate că pentru unii, cerul nopţii însemna doar nişte puncte strălucitoare care luminau din întuneric, pentru mine, însemnau o altă lume plină de mistere. O altă dimensiune în care puteam evada şi în care mă simţeam liberă. Puteam fi eu însămi.

În Doha, nu se putea bea alcool oriunde. Era absolut interzis a se introduce alcool în clădirea unde locuiam. Aerolinia trimitea în fiecare lună un Housing Officer pentru a ne inspecta apartamentele. Ne deschideau frigiderul, ne cotrobăiau prin şifoniere şi în sertare, în căutare de ceva suspect. Mi se părea o violare a intimităţii.

Locurile unde se putea consuma alcool în Doha erau discotecile, hotelurile şi câteva restaurante care erau frecventate de toţi cei cu „păcat". Ce era haram³ pe timpul zilei devenea halal⁴ pe timpul nopţii.

Şi acolo eram prezentă eu, cât timp mă aflam în Doha, unde rememoram vechile timpuri din facultate, unde dansam şi savuram un bun JD on the rocks, fără a-mi păsa de nimic.

Dansul mă elibera de stresul şi de orice tensiune acumulate. Închideam ochii şi mă lăsam purtată de ritmul muzicii, ca într-o exorcizare de orice element negativ.

De când mă mutasem în Doha, latura amoroasă îmi era abandonată intenţionat. Mă îndrăgostisem, iubisem şi experimentasem tot ceea ce se putea experimenta în materie amoroasă. Învăţasem că tot ce avea un început avea şi un sfârşit şi că iubirea era o capcană.

De ceea ce eram cu adevărat mândră era respectul pe care îl recâştigasem cu timpul faţă de mine însămi. Iar pe mine, nici un bărbat nu mă mai putea impresiona.

Mă aflam în separeul de la etajul superior al discotecii cu colegele, care îmi povesteau că într-un zbor spre Mumbai cu o săptămână în urmă, avuseseră turbulenţe severe. Joana îşi fracturase braţul şi Cristina, colega mea de apartament, glezna. „Ce tragedie între patru acte şi şapte tablouri!", cum ar fi spus bunicul. Nu era nici o surpriză faptul că, traversând Oceanul Indian, se experimentau turbulenţe.

Între bla bla şi bla bla, Kiran mă urmărea cu