Plasterca

De Torsan Călin

„Acestea-s cuvintele, Petra. Am așternut copertele peste ele, lăsându-le să se limpezească. Timpul trecea, cartea nu-mi mai încăpea în trup. Într-o zi, îmi plimbam ochii peste literele ei. După aceea, am răspuns câtorva e-mailuri. Printre știrile care însoțesc în mod obișnuit o căsuță electronică, mi-a atras atenția una. Plasa păianjenului se lăsa peste mine, dar cui să-i strig mirarea și bucuria mea? Eram singur și înghețat, în biroul pustiu. Atunci, m-am repezit să-ți aștern aceste nimicuri despre Shaun Higgins, specialistul ce a reușit să rezolve misterul «insulei-fantomă» din Pacific. Apărea pe mai toate hărțile, dar nu a fost găsită de cercetătorii care au plecat să o caute cu vreo lună în urmă. Din 1876 s-a strecurat eroarea. Atunci, comandantul balenierei Velocity a raportat în jurnal o serie de stânci mari și niște insulițe de nisip, marcând porțiunea de pământ pe o hartă. Informațiile lui au tot fost copiate și recopiate, postulând drept insulă un probabil și posibil recif. Cineva din lumea aceasta, cu un veac în urmă, s-a mai gândit la Plasterca. Îți dai seama ce lucru minunat? Și s-ar putea ca lumea despre care am zis odată că nu am găsit-o, aceea ce spuneam că ți se cuvine, alături de această carte care abia mai încape în colivie, să se afle undeva, pe-aproape.“ – Călin Torsan

• Limbă: Română
• Editor: Casa de Pariuri Literare
• Data lansării: 14 iun. 2016
• ISBN: 9786068342856

Previzualizare carte

Călin Torsan

Plasterca

roman

casa de pariuri literare

2013

seria Proză | colecţia Roman

© 2013 casa de pariuri literare

www.cdpl.ro | [e-mail]

editor: Cristina Ştefan

© Petra Torsan pentru ilustraţia de pe copertă

ISBN ePub: 978-606-8342-85-6

ISBN Print: 978-606-8342-84-9

Orice reproducere, totală sau parţială, a acestei lucrări, fără acordul scris al editorului, este strict interzisă şi se pedepseşte conform Legii dreptului de autor.

Lectura digitală protejează mediul

Versiune digitală realizată de elefant.ro

sigla-elefant

UNZ

De fiecare dată când lumea s-a schimbat profund, s-a găsit prin preajmă şi o apă. Ea a tăiat lucrurile în două, făcând oamenii să spună aici şi acolo. Mereu a fost vorba de un potop, de o mare pe care s-a putut merge, de o ploaie ostilă. În clinchetul unei picături, s-au auzit glasurile înţelepţilor. În strălucirea ei efemeră, lumea a încăput cu bune, cu rele. Atlantida, delta Nilului, ridicătura lui Apolodor: misterul veşnic adâncit, şansa devenită lege, disperarea de a ajunge către celălalt.

Dulce sau sărată, apa a fost cântată cu aceleaşi lacrimi în ochi. Stropii şi-au făcut loc prin piatră şi prin borta timpului, însoţind secundele la pas. Noile pământuri au fost zărite întâia dată de pe puntea unui vas. Când n-am mai ştiut sensul lucrurilor şi tâlcul vorbirii, apa a sosit, luând cu ea totul. S-a retras repede şi, în urma ei, viaţa a revenit ca după o simplă pauză de masă.

„Cât despre mine, eu vă botez cu apă, spre pocăinţă!" a urlat demult cel mai mare dintre cei născuţi din femeie, Ioan Botezătorul, iar strigătul său spulbera nisipurile din deşertul Iudeii şi încreţea pânza străvezie a râului Iordan, adunând oamenii sub cortul credinţei, pentru un alt început. În faţa glasului său tunător, mulţimea tăcea ca un peşte imens, dând de-nţeles că a priceput totul. Viaţa curgea apoi – mai departe, mai lin, o limbă de apă şi ea, stingându-se odată cu lumânările lampioanelor plutitoare, acele tōrō nagashi japoneze, care pot îndruma cu sclipirile lor spiritele plecate spre lumea de dincolo, suflete temătoare, ţinând strânşi între dinţi bănuţii potriviţi pentru luntraşii Styxului.

Fiecare mare oraş se poate mândri cu un râu în care se răsfrâng, de-a lungul zilelor senine, îndrăznelile catedralelor, zvâcnind către ceruri ca nişte semne de exclamare. În curgerea lor necontenită, acestea amestecă lacrimile iubirilor frânte, vărsate de atâţia şi atâţia amanţi, gândurile negre ale sinucigaşilor care şi-au curmat norocul prăvălindu-se de pe podurile înalte sau visele înfiripate sub frunţile bântuite de aventură, ale celor care se gândesc la izvoare, la guri de vărsare şi la drumurile spre ele.

Era târziu atunci când m-am hotărât să fac baie. Vineri seara ţin minte că era. Mi-aduc bine aminte de asta, pentru că atunci m-am gândit la vărul meu, unul care trăia în provincie şi care avea, la aproape 50 de ani, o grămadă de tabieturi. Unul dintre ele, cel care mi l-a adus în faţa ochilor, era obiceiul de a face baie numai joia. Acum era vineri. Şi hotărâsem să mă îmbăiez. Urmărisem de mai multe ori, în ultimii ani, anunţul televizat menit a corija românii, acela în care unele vedete de tinichea preamăreau efectele benefice ale unui duş, plasând năravul de a te spăla în cada plină undeva, în zorii istoriei moderne. Consumul de apă şi jegul care bălteşte la sfârşitul unei îmbăieri erau argumente solide pentru discursul lor. Cu toate acestea, abia aşteptam să-mi vâr ţurloaiele îngheţate în apa caldă. Şi nu simţeam vină, nici cât fosfor pe gămălia chibritului, faţă de unii vecini de bloc, care, tot din raţiuni de economie, spălau vasele – mai multe zile la rând – în aceeaşi apă care băltea într-un vas din plastic, păstrat lângă chiuveta din bucătărie.

Era vineri seara, iar iminenţa următoarelor două zile libere îmi insufla un sentiment de linişte, ceva cu iz matern. De mai multe ori în viaţă, pornisem lucruri noi începând cu o astfel de baie. Una care te curăţă din cap până în picioare, care înmoaie pielea, o înmiresmează. Şi care lasă uitate necazurile printre baloanele efemere de săpun. Chiar somnul se aşterne altfel, firesc, după o asemenea scaldă. Până la urmă, bebeluşilor nu li se face duş, ci baie, iar fericire mai mare ca a unui plod zbenguindu-se în apa călduţă, bătând-o cu pălmuţele şi gângurindu-i cuvinte moi printre pleoscăituri, nu ştiu să fie pe lume.

Aşadar, nu aveam nici o grijă. Relaxarea trupului înmuiat de apa caldă se transmisese şi psihicului. Îmi fricţionam pielea arămie cu un burete aspru şi îmi priveam degetele de la picioare. Totdeauna mă mirasem de urâţenia lor şi nu le găsisem niciodată nici măcar un scop. Avusesem numai probleme din cauza acestor oase strâmbe, mai cu seamă în perioadele când îmi cumpăram câte o nouă pereche de pantofi.

Aburii care pluteau în mica odaie a băii îmi deschiseseră toţi porii. Simţeam cum mizeria iese din mine la fel cum iese pasta de dinţi din tubul de aluminiu. Mă simţeam curat şi mai bun. Întotdeauna când făceam baie mi se părea că încep o nouă viaţă: dezghiocat de bavura ce mă sufoca, puteam porni pe un nou drum. Fredonam uşor una dintre acele melodioare care ne vin în cap atunci când ne îmbăiem, şi pe care le uităm la fel de repede cum le şi născocim. Cu degetele năclăite de şampon, îmi masam energic părul şi pielea capului. Eram obsedat de mătreaţă. Înainte de a închide ochii, pentru a mi-i apăra de zoaie atunci când aveam să mă clătesc, am observat cum aburii se strânseseră toţi în jurul oglinzii. M-am clătit.

Chakrele şi înţelepciunea, atâta câtă puteam primi, mă deschiseră pentru lumea de afară, pentru semnele pe care le aruncă în ochii noştri, dar pe care le citim atât de rar. Prosopul aspru mi-a pus sângele în mişcare, şi nu rămăsese petic de piele care să nu se fi înroşit. Mă simţeam pregătit. Mă simţeam disponibil. Gata să primesc, cu înţelegerea pe care trebuie să o aibă un adult atunci când ascultă poveştile unui copil, tot ceea ce Milena, fiica mea, avea să îmi spună, într-un secret desăvârşit, unul care nici măcar pe mamă-sa nu o cuprindea, despre ţara ei imaginară, una în care călătorea de fiecare dată când avea chef, uneori de mai multe ori pe zi, alteori cu pauze de o lună sau două. Un tărâm straniu, unul în care avea rude care o vizitau adesea, într-un fel în care nimeni din casă nu reuşea să afle despre asta, un crâmpei de pământ în care se vorbea o limbă interesantă, împodobit de tot ceea ce o ţară roditoare şi-ar putea dori: munţi, mare şi câmpii mănoase.

Se făcuse târziu, aşa că m-am aşezat liniştit în pat, curăţat de tot ceea ce murdăreşte un om mare, ciulind bine urechile şi mintea. Boţul de carne s-a pus pe povestit. Asta până când somnul ne-a răpit pe amândoi, ducându-ne cine ştie pe unde, poate chiar în lumea asta, născocită de mintea unui copilaş blajin. În Plasterca.

DOYZ

Nu putem fugi de zeii cu care ne naştem. Şi cu care suntem speriaţi, încă de mici. Avem însă îngăduinţa aceloraşi zei de a pluti, în ciuda timpului, a spaţiului, cu aripi nesigure, către tărâmul la care visăm întotdeauna cu ochii deschişi. Există pentru toţi o ţară a făgăduinţei. Una în care soarele răsare la fiecare bătaie de gene.

Când mi-a vorbit pentru prima dată despre Plasterca, Milena avea ochii cârpociţi de somn. De nesomn. De dormit dormise şi la amiază, dar cine oare reuşeşte să dibuie ora aceea neştiută, la care omul se poate trezi complet odihnit?

Avea o pijama căcănie, împodobită cu un ursuleţ care se repeta la nesfârşit, în serie. Sute de astfel de pijamale îmbrăcau sute de altfel de copii, într-un delir repetitiv, al ursuleţului cu minge roşie.

Plasterca… Ţara ei imaginară. Una în care se retrăgea de fiecare dată când avea poftă, ca un melc răsfăţat de propria cochilie.

Din când în când, strugurii imaginaţiei îndeamnă fetiţa să-mi vânture pe sub nări aroma aceea rară, de must îndelung pritocit, a călătoriilor pe care le face în aceste locuri. Încerc să torn la rându-mi, pentru voi, întreg paharul acestor lucruri pe care le aflu din gura ei. Una ştirbă, de şcolar.

TREYZ

Te-ajută întotdeauna să ştii câteva cuvinte într-o limbă străină. Nu poţi bănui clipa aceea în care te vei ciocni cu unul care vorbeşte altceva decât tine. Şi faptul acesta banal, de a înţelege ceea ce îi iese din gâtlej, te poate lămuri, de-ar mai fi încă o dată nevoie, că viaţa e aceeaşi pentru toţi.

Nu ştiu mai mult de douăzeci, treizeci de cuvinte nemţeşti, dar de fiecare dată când am ajuns în Germania, m-am bucurat să le scot la iveală, ca pe cărţile valoroase din pachet, atunci când îţi omori timpul cu prietenii. Le-am folosit chiar şi când eram sfătuit că ar fi mai bine să nu le folosesc: declanşam replica la care nu mai făceam faţă, aşa cum unele case şubrede nu rezistă ecourilor unui cutremur. Pronunţia mea corectă şi siguranţa cu care le articulam mă arătau în ochii celorlalţi ca neamţ. Iar între ei, nemţii vorbesc nemţeşte.

Era târziu, iar ochii cârpiţi de somn ai Milenei, arătau ca două prune uscate.

— Tati, vrei să te învăţ câteva cuvinte în plastercană?

— Da. De ce nu?

M-am ridicat în capul oaselor şi mi-am aşezat o pernă în dreptul spatelui. Am tras pătura ceva mai sus de buric şi am ascultat. Am ascultat-o.

Lecţia 1

ceve = casă

eus = aer

fardchinmo = rază

fiornch (se citeşte fiorc, după indicaţia Milenei) = floare

hahmahqe (se citeşte hamaqe) = maşină

labô = alb / albă / albi / albe (Lipsa genului şi maleabilitatea cuvântului, aceea de a-şi păstra forma fără a ţine seama de singular şi plural, mi-au adus aminte de limba maghiară. În plus, având în vedere că „pichŏ" înseamnă „pasăre, în mod logic – o logică de care, sincer, nu-mi bănuiam copilul – „pasăre albă se spune „pichŏlabô".)

läckŵ (o ortografie imposibilă!) = a dansa

lordin = lord / prinţ / rege

nert = noroc

nichhio (a se citi nicio) = calculator

Tocmai pentru că în ceve nu am la momentul ăsta un nichhio, mă căznesc scriind de mână. O hahmahqe de scris nu am folosit niciodată, dar nici pixul ăsta, cu care tatuez foile labô, nu este chiar cea mai insuportabilă caznă. Din toate lucrurile, ştiute şi neştiute, răzbate o fardchinmo de speranţă.

PATRUZ

Cine şi cui îi mai scrie?

Mai avem oare ceva să ne spunem?

Aliniate unele lângă altele, soldaţi de plumb, cuvintele tropăie pe caldarâmul foii, întregind înţelesuri pe care gura nu are ştiinţa să le îndruge, urechea nu are putinţa de-a le înţelege.

Scrisori… Visam să scriu scrisori, dar am ajuns să scriu e-mail-uri. Nădăjduiam să aştern rânduri de iubire. Nu ştiu de unde clişeul ăsta, al femeii care musai trebuie să primească câteva cuvinte de la bărbatul care o râvneşte; tocmai ea, pentru care, de la Eva încoace, vorba înseamnă atât de puţin, mai nimic chiar, nici stavilă, nici zălog. Am descoperit odată – acasă la părinţi eram – într-un sertar al bufetului din bucătărie, pitit între paginile unei cărţi cu reţete, un răvaş. Scris de tata. Pentru ea, pentru mama. O poezie tâmpită, cu rimă şi cuvinte frumoase. Patru strofe corecte, patru căcaţi aşezaţi printre ingredientele necesare pentru o oală cu sarmale. O bazaconie menită a exprima sentimente. O plăcintă cu brânză.

Nu mai departe de astăzi, am citit câteva monstruozităţi asemănătoare. Nişte versuri de dragoste. Fructe zaharisite, făcând să pocnească măselele de durere. Nu le înţeleg rostul… Mai avem oare ceva să ne spunem?

Milena a scris şi ea o scrisoară. Una în plastercană, ceva din care nu prea mai înţeleg mare lucru. La vremea respectivă, ştiu că mi-a tălmăcit-o. Acum o recitesc, şi în afară de formula de introducere, nert en locov, din care pot deduce (vezi Lecţia 1) primul cuvânt – „noroc" – nu mai desluşesc nimic. O reproduc. Este datată 21 TFFO III 2010. De fapt, cifra 1 nu este reprodusă întocmai, ei îi corespunde un straniu semn grafic, pe care mi-e imposibil să îl sugerez, rună cerşindu-şi înţelesul.

Tchers Mimmyåå,

Formula asta de introducere mi se pare foarte interesantă. Interesantă, pentru că acceptă robia formalismului unei epistole vulgare. Obişnuite. Adică, oricât de alambicate sunt cuvintele pe care fetiţa le-a destinat formulei de introducere, simţi că în ele (cu ochii îţi dai seama de asta) se ascund preacunoscutele şi didacticele

Dragii mei,

Oricât s-ar înălţa păsăruica imaginaţiei, gravitaţia o va aşeza, într-un final, tot printre frunzele unei crengi. Epistola continuă cu babilonia:

nert en locov dech en şull in fefe!

Reproduc aproximativ, însă cu o abatere destul de mică. Semnele care îmbogăţesc conţinutul ezoteric nu pot decât să mire ochiul. Abia reuşesc, cu editorul meu de text, să găsesc soluţiile potrivite, astfel încât să redau cât mai fidel originalul.

Să au N·ocă io!

Ss (aici bănuiesc că este vorba despre un post-scriptum, ba chiar de două, pentru că însemnarea revine imediat după interogaţia de mai jos).

Chéé e ou Anchincha?

Ss Tu fifon chth: 0728 I II III I 28 (ceva ce aduce cu un număr de telefon, scris când cu cifre arabe, când cu cele romane, încercând parcă să potolească orgoliile celor două mari civilizaţii care au pus umărul la ridicarea lumii şi să le aducă, prin acest mic gest simbolic, pe picior de egalitate; ce-ar fi să-l încerc? Din Plasterca vă sun…)

0, 7, 2, 8, 1, 2, 3, 1, 2, 8. Sau zo, sebz, doyz, obz, unz, doyz, treyz, unz, doyz, obz – după cum mi-ar dicta Milena în plastercană. Arătătorul apasă tastele telefonului. Cu o emoţie nejustificat de mare. Ce oare mi s-ar putea întâmpla? Mi se va spune „Greşeală!" şi gata! Nu ştiu de ce, dar am impresia…

Am sunat. În sfârşit, astăzi – n-are nici o noimă să indic o dată, o zi – mi-am strâns sufletul – aşa cum aduni iarna, pe lângă corp, cât să-ţi fie mai cald, o croială din lână – şi am sunat. Ţârâitul neîntrerupt de mesajul „Acest număr nu este alocat" mi-a confirmat existenţa unui abonat. Unul care poate întregi, prin simpla lui existenţă, întreaga poveste pe care o am de depănat. Deocamdată nu a răspuns, deşi am lăsat telefonul să zbârnâie de cinci ori – un număr suficient de apeluri încât posesorul aparatului să poată răspunde. Totuşi, nu a făcut-o. Era ora trei şi jumătate după-amiaza, aşa că am tras