Canibal

De Francisc Baja

„Dupa treisprezece ani de la prima aparitie, ma-ntreb unde-a ajuns oare Drumul furnicilor? Strada pe care ploua-ntotdeauna si-o fi luat un new look? Josefina, musca dintre ferestre, cum se adapteaza la termopane? La baie apa continua sa curga zi si noapte ca un fluviu particular? Colacul de sarma ploioasa s-o fi dezrasucit de tot, lasand moartea pe dinafara? Vreun paparazzi o fi obtinut vreo poza a pasarii din pod pe care nimeni n-a zarit-o? Nu ma-ntrebati pe mine, eu n-am facut altceva decat sa bat la masina litere unele dupa altele. Tot ce stiu este ca si dupa treisprezece ani norii si betele de chibrit raman cele mai frumoase lucruri de pe lume. “ Constantin Abaluta 

• Limbă: Română
• Editor: Casa de Pariuri Literare
• Data lansării: 26 iun. 2018
• ISBN: 9786068628905

Previzualizare carte

Înainte de Baires

Hans

Stătu o vreme întins pe pavaj, privind către cerul înghețat de deasupra și clădirea din dreapta lui. O femeie cu un băiețel de mînă trecu pe lîngă și se uită la el în fugă, după care băiețelul o întrebă pe femeie dacă bărbatul căzut e bolnav. Capul îi vîjîia, dar îi văzu totuși pe cei doi, doar că nu auzi despre ce au vorbit, sau dacă au vorbit efectiv despre ceva.

Se întoarse cu tot corpul pe o parte, se sprijini într-o mînă și încercă să se ridice de la pămînt. Reuși, dar numai parțial. Stătea acum în mîini și cu genunchii lipiți de pavaj. Îl durea obrazul ca dracu’ și privea în jur ca și cum ar fi căutat un ajutor, dar de fapt doar încerca să-și recapete echilibrul. Echilibrul și cumpătul. Cumpătul și echilibrul. Știa că dacă va sta așa o vreme, atunci lucrurile vor reveni la normal. Privirea i se va limpezi, mintea i se va limpezi, iar odată cu ele își va regăsi puterile și va putea să se ridice de-a binelea în picioare, și toată afacerea asta va fi uitată în curînd. După un timp, încercă din nou. Își ridică unul dintre genunchi, își trase piciorul mai în față, și puse ferm talpa pe sol. Se ridică încet, se clătină, dar izbuti în cele din urmă. Reușise.

Era puțin amețit și îi era dintr-odată și mai frig. Își duse mîna la haină ca să și-o încheie, dar văzu că era deja încheiată. Însă tot îi era frig. Bărbatul care îl lovise mai vociferase după aceea, și-l putea vedea bine acum, o siluetă îndesată și care se îndepărta tot mai mult în josul străzii. Spunea cel care îl lovise ceva despre o brutărie, și geamurile sparte din timpul puciului de acum doi ani. Tot deranjul acela. Da, cu siguranță, era unul din aceia care au depus plîngere. Să-l ia dracu’ cu brutăria lui.

Parcurse încet și șovăitor distanța pînă la hotel. Era în continuare ușor amețit. Cel de la recepție, pe care aflase că-l cheamă Günter, îl întrebă dacă are nevoie de ajutor. Nu avea, se descurca. Urcă la etaj, și, odată ajuns în cameră, primul lucru pe care îl făcu a fost să se pună pe pat. S-a întins și și-a închis ochii. Își simțea obrazul umflat, dar nu avea niciun chef să se uite în oglindă. Oricum, nu avea cum să fie o priveliște prea plăcută. Era al dracului de obosit și ar fi vrut să stea așa o vreme. Un timp infinit. El, cu patul ăsta și zgomotele imperceptibile de afară. O amiază cu cai, trăsuri și o mașină care trecea din cînd în cînd. Dacă inspira aerul din cameră ceva mai intens, atunci zgomotele acelea de afară dispăreau și își auzea doar propriii plămîni și răsuflarea.

După un timp se ridică și stătu așa, șezînd pe marginea patului, puțin buimăcit, ca un pescar liniștit pe marginea apei. Apoi hotărî că lucrul cel mai rezonabil ar fi să-și dea jos pantalonii. În timp ce și-i trăgea, adică mai avea puțin să iasă din ei, sună telefonul. Telefonul zăcea pe comodă cu corpul lui întunecat și la o distanță apreciabilă. Se auzea zbîrnîind în toată camera. Stătu așa o clipă, cu pantalonii pe vine, după care, fără să mai zăbovească, se îndreptă către el. Ar fi putut să sară din pantalonii ăia și să-i arunce deoparte, dar a rămas cu ei agățați de glezne. Se tîra așa către comodă. E puțin mult spus „se tîra", era mai degrabă o mișcare coordonată și fermă. Era decis să ajungă la timp. Ajuns în sfîrșit la comodă, ridică telefonul. Auzi o voce, o voce pe care o recunoscu cu greu. Era o voce de femeie

Da...

Nu ați fost la adresa aceea

ezită puțin, apoi îi răspunse

Nu, nu am fost...

a urmat o tăcere, probabil ea se aștepta să

Sunteți foarte ocupat?

bineînțeles că este, moare de plictiseală, numai că nu i-o spune. Adevărul e că într-un fel îi ieșise din minte chestia aia. Vorbise și cu Rudolf pentru chestia cealaltă. Stătu puțin pe gînduri, ca și cum s-ar fi gîndit la ce are de făcut în ziua următoare. Rudolf îl invitase la niște prieteni de-ai lui, pe care bineînțeles el nu voia să-i cunoască. Poate ar fi făcut o plimbare în parcul acela...

Da, mîine mă gîndisem să fac...

Vă sugerez să mergeți cît mai curînd

Da, da, mîine mă gîndeam

Știți bine ce a pățit Drexler. Vă sugerez să mergeți cît mai curînd

știa bine ce pățise Drexler, știa asta bine. De ce naiba trebuie să-i reamintească? Înainte ca H. să-i poată răspunde, femeia a închis telefonul. H. a pus și el receptorul jos. A stat puțin pe gînduri, cu privirea în gol. După asta s-a aplecat, și-a dat jos de-a binelea pantalonii și a început să se pregătească de baie.

Începu să se gîndească din nou la Drexler. Pe Dexler l-au găsit în baie și cu biletul pus pe o policioară. Nu murise. Mai avusese suficient sînge în el cînd l-au găsit. Adevărul e că Drexler nici nu a mai fost el însuși după chestia aia. Ceva s-a stins în el, și s-a stins încă înainte de a încerca să-și ia viața. Cel puțin așa i s-a spus. Poate ar trebui să-i facă o vizită într-una din zile. Deși probabil nu o va face, nu va face lucrul ăsta, dar însuși faptul de a se gîndi că îl va vizita într-o bună zi pe Drexler, îl despovăra de vinovăția de a nu-l vizita niciodată.

Se dezbrăcă de tot. Își trase jos chiloții. Își înfășură șoldurile cu un prosop pe care-l scoase din sertarul comodei și se îndreptă către ușă. Baia era la capătul culoarului. Era o baie comună. Dacă voia să nu-l vadă cineva în halul ăla, atunci trebuia să se grăbească. H. se grăbi. Îl durea în continuare fața, și după ce împinse ușa de la baie evită să se uite în oglindă. Acum, faptul de a nu se uita în oglindă îl ușura. Își aminti că după ce bărbatul acela l-a lovit și după ce el s-a ridicat de pe jos, și-a pus din nou pălăria pe cap și a mers tot drumul cu privirea în pămînt. O singură dată a dus mîna la obraz să vadă dacă avea ceva acolo, ceva grav. Nu avea.

Baia era mare și spațioasă. Era o vană în jurul căreia era tras un paravan pe care se vedeau cîteva desene cu motive orientale, cu un munte și un dragon uriaș peste muntele ăla. Puțin mai încolo o chiuvetă deasupra căreia se afla o oglindă. Dădu drumul la apă. Cele zece minute cît a durat pînă s-a umplut vana aceea, H. s-a gîndit. Stătea pe marginea ei, privind apa care întîrzia să urce pe suprafața netedă a vanei și se gîndea. Însă nu la bărbatul acela, sau la Drexler. Observă că paravanul avea țesătura destrămată într-un loc, ca și cum cineva ar fi strecurat un cuțit prin locul ăla, după care l-a retras repede. Pardoseala avea o faianța albă, care nu acoperea toată încăperea și ajungea doar pînă în dreptul chiuvetei. Pardoseala era murdară și se vedeau urme de pantofi pe ea. Cu o zi în urmă plouase, mai spre amiază. În Bavaria, cînd nu ninge în decembrie, atunci plouă, deși mai rar.

Înainte de a intra în apa aburindă, făcu cîțiva pași desculț pînă la chiuvetă, și acolo își privi obrazul în oglindă. Pipăi cu mîna locul acela. O pată roșie se întindea în jurul ochiului. Avea un pomete tumefiat de-a binelea. Se mulțumi cu gîndul că chestia asta supărătoare va dispărea în cîteva săptămîni. După asta merse și intră în apa aia cu mișcări lente. Apa nu era foarte fierbinte.

Nu a fost singura veste proastă pe care a primit-o în ziua aia. Sosise o scrisoare din Hamburg, și după ce a ieșit de la baie i-a fost adusă la ușă. A deschis-o și a citit-o, chiar dacă era ușor zgribulit, cu prosopul ăla pe el și cu picioarele goale. Editorul îl informa că din cauze pe care nici el nu le înțelege în totalitate, nu a reușit să vîndă decît trei exemplare din cartea lui. La sfîrșit, fără ca H. să-și dea seama exact de ce, editorul îi menționa faptul că Cartea Roșie a lui Jung... apoi scrisul devenea ilizibil și se oprea la capăt de rînd.

Cartea Roșie? Jung? Probabil era o greșeală, asta pentru că bunăoară H. niciodată n-a vorbit cu editorul despre cartea asta sau despre autorul respectiv, și în cele zece minute pe care le petrecuseră împreună în celula lui nu au reușit să povestească despre prea multe lucruri. Editorul a definitivat oricum detaliile cu Rudolf. Deci se prea poate ca această scrisoare să nu-i fi fost adresată lui. Ridică plicul de pe pat și îl întoarse. Adresa destinatarului era ilizibilă. Încercă totuși să o descifreze. Numele era al lui. Era numele lui acolo. Se uită apoi din nou la scrisoare. Sus începea cu „Dragă prietene", apoi continua fără nicio referire clară la el. Da, probabil a fost o greșeală, iar editorul cel mai probabil a scris două scrisori și a încurcat plicurile. Va trebui să vorbească despre asta mai tîrziu cu Rudolf.

S-a întors să se uite în spate. Glonțul îi șuierase pe lîngă ureche. Îl nimerise pe Hans. E un loc deasupra sprîncenei, la colțul ei, pe acolo a intrat glonțul. Hans încerca să-și armeze carabina cu cotul sprijinit de marginea jilavă a tranșeului, cînd glonțul l-a lovit.

Păruse o zi obișnuită. O groază de camarazi împrejur. Unii vii, alții morți. Era destul de frig. De Crăciun, cu cîteva zile, și-au turnat unul altuia șampanie pe cap. O capturaseră de la popota francezilor și au început cu toții să cînte ca aiuriții, printre transmisioniști cu căștile pe urechi care țipau ca nebunii,

Facem ce vrem azi, facem ce vrem azi…

că așa a zis comandamentul. Erau cu toții convinși că războiul ăsta îl vor cîștiga într-o după-amiază ca aceea de ieri. Francezii, belgienii și un escadron de canadieni nenorociți care s-au retras kilometri întregi pînă aproape de Bretania. I-au pus pe fugă pe nemernicii ăia. În ziua aia au uitat cu toții de Verdunul lor, de Voie Sacrée și de faptul că drumul ăsta a dus la pierire, și că era un fapt ca toate altele. Atunci părea un fapt ca toate altele. Totul părea a face parte dintr-un decor făcut să le țină moralul deasupra liniei de plutire și departe de suferințele ce sunt ca plumbul zilelor, ca plumbul gloanțelor și zilelor, ca plumbul zilelor și gloanțelor. Ca o răsuflare moale de cavou.

Și nimic. Nimic. Nimic.

Începuse să apară un firicel de sînge care cobora pe lîngă urechea stîngă și să-i murdărească vestonul. H. a lăsat arma din mînă și a început să-l scuture cuprins parcă de o nebunie

Ce dracu’, Hans, ce dracu’

Hans zîmbea. Hans nu zîmbise niciodată. N-a zîmbit nici atunci cînd i-a venit scrisoarea de acasă, cu soția care îi născuse de două săptămîni un fiu sănătos. Hans mototolise scrisoarea și scoțînd mai apoi o țigară, s-a îndepărtat în țara nimănui, dincolo de sîrma ghimpată, fără să scoată o vorbă sau să schițeze un gest de mulțumire. Dincolo era o zonă care nu știau exact de unde începea și unde se sfîrșește. Din noroiul ăla dimineața se ridica o ceață deasă ca un fum de artilerie și rămînea acolo pînă la amiază, după care se împrăștia atunci cînd începea cu adevărat tirul artileriilor. H. a încercat atunci să-l înveselească cu o glumă, însă Hans s-a uitat la el ca și cum nu l-ar fi interesat, ca și cum ar fi fost ultimul lucru din lume pe care ar fi dorit să-l audă, și ca și cum el ar fi fost ultimul om din lumea asta pe care ar fi dorit să-l vadă.

Acum însă, cu capul sprijinit de marginea tranșeului, cu casca metalică deplasată într-o parte, cu trupul inert și alungit, ce aștepta parcă doar glasul ruginit al caporalului pentru a reveni la viață, la o viață

Ce viață e asta, Hans?

abia acum chipul lui Hans emană un zîmbet pe care nu îl mai văzuse, și-l H. îl apucase cu amîndouă mîinile și începuse să-l scuture întruna. Și-l scutura. Capul cădea cînd într-o parte, cînd în alta

Ce dracu’, Hans, ce dracu’

și pentru un moment și mult timp după aceea a crezut că este aievea zîmbetul lui, al lui Hans, pe care nimeni nu i l-a văzut, pentru că Hans nu a zîmbit nimănui și stătuse atunci pe chipul lui ca un simptom viu și decolorat, ca un simptom decolorat și viu. Era acolo fără doar și poate, pe chipul lui. Un simptom tainic al vieții. Și abia mai pe urmă, ani mulți după asta, abia la sfîrșitul războaielor și refugiat într-o țară necunoscută în care se vorbea o limbă la fel de necunoscută, abia cînd se afla la sfîrșitul puterilor și pesemne și a altor lucruri, abia atunci a înțeles că zîmbetul acela nu era zîmbetul lui Hans. Bunăoară pentru că nu putea fi zîmbetul lui, pentru că era fără îndoială zîmbetul milenar al morții. Zîmbetul acela ce nu are nicio o noimă dacă te gîndești la asta cu adevărat, însă știa la fel de bine că sunt multe lucruri în lumea asta care nu au nevoie să fie înțelese pentru a exista.

Alcibiade

Sună un telefon. Pereții sunt albi. Prin geam se văd pomii din livadă. Caloriferul e ușor îngălbenit și alături e un borcan cu un lichid gălbui-transparent. În apa din borcan se văd cîteva musculițe. Două dulăpioare albe cu vitrină, sunt chiar în stînga biroului. Biroul e așezat în fața geamului. La birou se află un bărbat cu ochelari ce pare că notează pe o fișă cîteva observații dintr-un carnețel. Telefonul sună în continuare. E un telefon negru cu un corp metalic, singurul din instituție de culoarea aceasta. S-a chinuit multă vreme pînă a făcut rost de el. Model Rohnson cu o curbură specială pe receptor și pe mîner. A făcut rost de el printr-o specială. Altfel nu merge nimic în țara asta de rahat. Printr-o dispoziție specială. Instalatorul care îi livrase telefonul vorbea cu un oarecare respect despre obiectul ăla, însă fără îndoială știa cu cine are de-a face și se purta ca atare. Bărbatul se uită la telefon, încă avea stiloul în mînă, îl lăsă să mai sune de trei ori. Puse stiloul jos, își drese vocea printr-un tușit scurt, după care apucă receptorul și-l apropie încet de ureche

Da

Trebuie să sosească azi un tovarăș la dumneavoastră...

vocea de dincolo făcu o pauză, o pauză suficientă pentru ca ca bărbatul de aici să răspundă

Așa

E un caz special, continuă acela, trebuie tratat cu maximă discreție, dar în același timp ne-am dori să-i aplicați metoda...

vocea accentuase mai apăsat cuvîntul metodă, după care s-a oprit

Înțeleg, răspunse bărbatul

A plecat acu’ o jumătate de oră cu mașina și ar trebui să sosească în curînd, vă doresc succes

Înțeleg, bine, mulțumesc

chiar înainte să închidă, bărbatul cu ochelari puse receptorul din nou la ureche, de data asta cu o mișcare ceva mai rapidă

Ar mai fi ceva, cum se numește?

Alcibiade, tovarășul Alcibiade

Ăsta e numele lui real?

Nu, e vorba de poetul acela, Tudor

se gîndi cîteva clipe, după care spuse

Aha, îl știu, bine, mulțumesc

după care puse receptorul în furcă. O vreme stătu nemișcat. Părea a avea o privire pierdută. Își dădu jos ochelarii și se frecă cu degetele la rădăcina nasului. Deci așa, se ajunge și la ăștia. Cine știe ce o fi făcut tovarășul. Ca fiecare, a făcut și bune, a făcut și rele. Își puse ochelarii înapoi și se uită pe carnețel. Mai erau cîteva observații de transcris, însă acum n-avea niciun chef. Absolut niciun chef.

Puse stiloul jos. Nu se obosi să-i mai pună capacul. Se ridică și se duse la geam. Va fi un caz interesant. Germanii au mai avut un caz asemănător, rușii să nu mai vorbim, au avut o mulțime. Dar nici unii, nici alții nu aplicau metoda. E o cerere puțin neobișnuită. Făcuse ceva tovarășul Tudor, făcuse ceva deosebit pesemne, supărase pe cineva. Uneori e bine să fii atent și cum vorbești, nu doar cu cine vorbești. Se uită la ceas. Ar trebui să sosească dintr-o clipă în alta.

Sunt împins înăuntru și trîntit pe un scaun

Stai jos, futu-ți morții mă-tii, că ne-ai futut mașina

Trebuie să semnați aici, tovarășe director

încă mai simt convulsii în stomac. Mîna pe care am stat tot drumul e tot amorțită. Ridic privirea. Cei doi au dispărut. Din spatele biroului mă privește un bărbat pe la cincizeci. Are ochelari fumurii. Îi aud vocea

Sunteți bine?

...

Trebuie să înțelegeți că ei așa se poartă cu oricine

...

Poate ei nici nu știau cu cine aveau de a face, tovarășe Tudor

...

Nu vreți să vorbim? Aveți nevoie de ceva?

Aș bea niște apă

Înțeleg, o clipă

ridică telefonul și apasă pe un buton

Tovarășa Rodica, aduceți-ne vă rog un pahar de apă. Mulțumesc

se uită din nou la mine și îmi spune

Vine imediat

trec cîteva secunde bune. Se deschide ușa. Intră o femeie și o ia către birou

Nu tovarășa Rodica, nu e pentru mine, e pentru tovarășul

Aaa, da. Poftiți

o ia către mine. Apuc paharul și-l beau tot. Încă mai simt chestia aia în gură. Femeia așteaptă pînă termin, după care îi întind paharul

Mai doriți? mă-ntreabă tipul

Nu, mi-e de-ajuns

Cum doriți. Puteți pleca tovarășa

o privește cum iese, după care se uită îndelung către mine. Încep să mă gîndesc. Da, eram cineva, nu oricine, chiar cineva. Marți dimineața suna ca de obicei telefonul

Tovarășul regizor vă așteaptă la filmări

mă ridicam din pat și băgam aparatul de