Unum hominem

De Romulus Andriescu

M-am născut în Fălticeni, unde am urmat cursurile gimnaziale și liceale la Colegiul Național „Nicolae Gane”. Apoi, în Iași, am urmat cursurile învățământului superior și am absolvit două facultăți, una cu profil tehnic, iar alta cu profil non-tehnic. De peste 23 de ani trăiesc în Iași, pe care l-am iubit din momentul în care am coborât din trenul care mă aducea din orașul natal. Am știut de pe atunci că voi rămâne aici. Aici m-am maturizat, am iubit și urât deopotrivă, aici am cunoscut pentru prima dată sentimentul minunat de a fi tată.

• Limbă: Română
• Editor: Publishdrive
• Data lansării: 12 sept. 2017
• ISBN: 9786067422757

Previzualizare carte

meu.

Unum hominem

O zi ca oricare alta, undeva în Europa de Est, în timpurile noastre…

M-am trezit și, ca de obicei, am pregătit cafeaua și mi-am aprins o țigară. Stăteam în fața geamului de la bucătărie încercând să-mi pregătesc planul de bătaie pentru ziua care tocmai începea și se anunța destul de grea. Nici nu observasem când țigara stătea să se stingă, sprijinită de scrumiera care încă mirosea a nu știu ce fel de mirodenie pe care o pusesem în ea pentru a îndepărta pe cât posibil mirosul de tutun care inunda bucătăria. Am mai tras un fum și m-am grăbit să ajung la baie, să mă bărbieresc, iar apoi să mă duc să mă îmbrac. În mai puțin de un sfert de oră eram aproape gata de plecare. Am mai dat o raită prin apartament, să mă asigur că nu uitasem nimic din ce aveam nevoie. Luasem celularele, servieta era pregătită, țigările și bricheta erau în buzunar, cheile de la casă și de la mașină erau la locul lor. M-am întors în bucătărie și m-am uitat pe geam, să văd cum era vremea. Soarele răsărise și asta îmi dădea o stare de bine… Cel puțin pentru moment.

Ceva ciudat, un sentiment pe care nu-l mai trăisem și încercasem până atunci începuse să se strecoare în mine și nu-mi dădea pace. O presimțire sumbră, că ceva avea să se întâmple, ceva ce nu prevestea nimic bun. Chiar înainte de a ieși din casă mi-am amintit că nu o văzusem pe soția mea și nici nu-și făcuse remarcată prezența în vreun fel, cum făcea de mai bine de zece ani de când eram împreună. M-am gândit că s-a trezit mai devreme ca să ajungă la serviciu și nu s-a mai obosit să mă trezească din somn pentru a-mi spune asta. Așa că, ridicând din sprâncene, mi-am luat cheile de la mașină și am ieșit din casă, grăbit să-mi încep ziua. Am chemat liftul și, așteptând, același sentiment ciudat mi-a revenit și a început să mă răscolească din ce în ce mai tare… Aproape că puteam să simt bătăile inimii, atât de acut era acel feeling. Mi-am imaginat că ar putea fi o reacție a cafelei băute pe stomacul gol, plus că o făcusem mai tare ca de obicei. Nu am mai dat importanță și, grăbit, m-am strecurat în spatele blocului la mașină. Se făcuse deja ora nouă și eram în întârziere, mai ales că traficul devenise insuportabil și urma să mă mai întârzie cel puțin o jumătate de oră – o idee total inconfortabilă, ținând seama de câte aveam de făcut și că toate trebuiau rezolvate contracronometru.

Am urcat în mașină, am deschis radioul. Ca de obicei, muzică, știri, nimic altceva. Am pornit motorul și am demarat spre birou. Nici nu mi-am dat seama când am ajuns în parcarea din fața cabinetului, concentrat fiind la muzica destul de relaxantă de la radio. Am ieșit repede, am armat mașina și m-am grăbit să deschid biroul, pentru că în maximum zece minute trebuia să sosească primul client programat, așa că trebuia să fiu pregătit. Am strigat-o pe asistentă, dar mi-am dat imediat seama că plecase în concediu de două zile, așa că sarcina de a pregăti cafeaua îmi revenea. Dosarul clientului mă aștepta pe birou, pregătit cu multă atenție de asistentă chiar în ziua plecării sale în concediu. Cât dădea cafeaua în clocot, am deschis dosarul, încercând să schițez scheletul discuției, mi-am aprins o țigară și am deschis radioul din cabinet.

Trecuse binișor de ora zece și… nimic, niciun semn de viață. Întâlnirea era programată la ora zece fără un sfert, iar clientul nu era chiar genul care să întârzie la o întâlnire. Am pus mâna pe celular și l-am sunat. La capătul celălalt nu a răspuns nimeni. Mi-am imaginat că poate, din cauza traficului și a radioului deschis din mașină, nu a auzit telefonul, așa că nu m-am impacientat. Mi-am luat cafeaua și m-am așezat din nou la birou.

Timpul trecea. Fumasem deja mai multe țigări, m-am ridicat de la masă și m-am apropiat de geamul care dădea în stradă. La început, nu mi s-a părut nimic suspect, dar, tot holbându-mă pe geam, am observat ceva care mi s-a părut destul de alarmant: nu am văzut niciun om pe stradă și, mai mult decât atât, nu am mai auzit motoarele încinse ale mașinilor, claxoanele nervoase ale taximetriștilor, sirenele salvărilor, pompierilor sau poliției… Totul era de o tăcere absolută, năucitoare, în care se auzeau până și sinapsele neuronale.

Un gând macabru mi-a străfulgerat mintea instantaneu. „Dacă…" Mi-am spus că e o prostie să mă gândesc la așa ceva și că poate totul e doar în mintea mea răvășită de o înșiruire de evenimente care până și pe un om cerebral l-ar fi dărâmat.

Mi-am luat haina și, aproape alergând, am coborât scările, ieșind în stradă… O stradă pustie, așa cum era cu o zi înainte. Nimic schimbat și totuși… Tăcere, mult prea multă tăcere. O liniște cu care nu eram obișnuit, pe care nu puteam să o cataloghez. Era ca și cum ai auzit de acel ceva, știi că există, dar, când îl întâlnești, te blochezi, ești paralizat, simțurile refuză să le recunoască. Totul e aiurea, nefiresc, deși, la prima vedere, tot ce te înconjoară pare atât de normal, atât de viu, atât de obișnuit…

Am ieșit în stradă. Inima îmi bătea de credeam că-mi sare din piept. M-am uitat în jur și am început să o iau de-a lungul aleii betonate, căutând din priviri cel mai mic semn de prezență umană. Nimic însă. Era doar o tăcere surdă, care aproape începuse să mă doară, atât de tare, încât îmi simțeam venele de la tâmple zvâcnind.

M-am apropiat de clădirea tribunalului. Am intrat în fugă, aproape sărind peste trepte și am intrat. Aici, așa cum bănuiam, nu era nimeni. Am intrat în toate sălile de judecată, spunându-mi că trebuie să fie o greșeală, că e ceva care îmi scapă, că simțurile mele nu mă pot înșela într-atât încât să nu-mi dau seama ce se petrece în jur.

Dezolat, am ieșit din clădire și m-am îndreptat spre mașină. Am demarat în trombă, luând-o aiurea prin oraș, fără nicio țintă. Voiam să văd ce se petrece. Mă încerca același sentiment. Orașul era pustiu, de parcă cineva aruncase o bombă sau o armă chimică, nimicind pe toată lumea. Nu știu cât timp a trecut. Un lucru însă era cert: în tot orașul, nu era nici urmă de oameni. Doar ciori, vrăbii și insecte…

Seara târziu, am ajuns acasă frânt de oboseală și cu nervii la pământ. Am aruncat haina pe cuier, am azvârlit servieta pe canapea, am lăsat la locul obișnuit cheile de la mașină și m-am îndreptat spre bucătărie. Toate erau așa cum le lăsasem de dimineață: nemișcate, într-o tăcere înghețată. Mi-am aprins o țigară și m-am așezat pe un

Recenzii pentru Unum hominem

[Otilia Ciobanu · Evaluare: 2 din 5 stele]

Nici măcar ideea nu e originală, de textul în sine ce să mai zic? Se repetă destul de des autorul și cam fără sens, că tot nu-ți explică ce poate chiar n-ai înțeles, legat de personajul lui, bineînțeles.