Iustopia: Welcome to the machine

De Robi Ciobanu

Iustopia este o insulă-stat în care forma de guvernământ este iusocrația, bazată pe supremația Legii. De aceea, președintele Curții Supreme de Justiție este și președintele Iustopiei. Când Lidia Staicu, cea care ocupă aceste două funcții este șantajată, Robi Ciobanu (avocat în Societatea de avocatură „Ciobanii în Robă și Asociații“, dar și redactor șef al e-tabloidului de scandal juridic „L’oierii“) împreună cu echipa lui sunt angajați să o apere pe presupusa șantajistă.

De aici încep adevăratele problemele ale lui Robi și ale echipei sale.

Vor renunța la cauză când vor fi puși în situația să aleagă între L’oierii și clientă? Vor crede în varianta clientei? Care va fi soluția finală dată de Mașinăria Justiției Iustopiene?

• Limbă: Română
• Editor: Integral
• Data lansării: 27 ian. 2016
• ISBN: 9786068782041

Previzualizare carte

rău-voitoare.

Welcome...

(prolog)

Stau și mă uit ca prostu’ cum plouă. Torențial, de vară. Redacția e goală. Au plecat toți pe la casele lor. Postările pe care urmează să le publicăm mâine sunt pregătite. Stau ascunse în site ca niște filori într-o mașină cu numere false, gata să sară în fața infractorului la momentul flagrantului. Asta cu filorii e defect profesional. Tot timpul fac comparații cu lucruri de care mă lovesc în profesie.

Sunt avocat. Mă cheamă Robi. Robi Ciobanu. E primul lucru pe care trebuie să-l știi despre mine. Și contrar a ceea ce se crede, ăsta e numele meu real. Pe tata îl cheamă Ioan Ciobanu, pe mama, Ana Ciobanu. În certificatul de naștere sunt Robert, dar toți îmi zic Robi. Soția îmi spune, la mișto, Rob. Te-ai prins de la ce, nu?

Al doilea lucru pe care trebuie să-l știi despre mine e că pot să te mint senin și convingător când vreau eu. Ăsta e un alt defect profesional. De fapt, n-am soție. N-am nici prietenă. Am avut. Mai multe. Probabil nu te interesează asta. De ce te-ar interesa?

Îmi sună mobilul. Îl las să sune. Dacă răspund prea repede vor crede clienții că sunt nerăbdător să fiu deranjat. Îl iau în mână și mă joc cu el. Îl învârt între degete. Mă uit la ecran să văd cine e. Mă sună „unknown".

― Alo!

Vocea mi-e plictisită. Sictirită, chiar.

― Domnu’ Robi? îmi sună în ureche.

Nimeni cunoscut. De obicei, recunosc voci. Mai ales când sunt cele din capul meu. Pe asta, nu.

― El, confirm.

― Nu vă pot spune cine sunt, îmi zice tipul.

― Nu mi se pare corect. E contrar principiilor profesiei mele să discut cu necunoscuți, îi spun.

N-am chef de glumele proaste ale altora, așa că prefer să le fac eu pe-ale mele decât să închid.

― Vă rog să mă ascultați!

Măcar e politicos. Alții te iau direct cu povestea, nici măcar nu se sinchisesc să întrebe dacă te deranjează sau nu. Poate ești pe budă. Sau poate faci sex.

― Vă ascult.

― Nu pot să vă spun la telefon despre ce e vorba.

― Păi, și atunci de ce m-ați mai sunat? îl iau eu ceva mai tare.

― Vreau să ne întâlnim!

Tonul vocii îi trădează îngrijorarea. Mie îmi vine să-l întreb: La mine sau la tine? Mama nu știe că a crescut un cinic. Nici tata.

― Când? Acum?

― Dacă puteți...

Tace. Așteaptă răspunsul meu. Îi aud respirația. O mașină de salvare trece prin dreptul geamului redacției. Apoi se îndepărtează. Stau și mă gândesc ce să fac. Tipul își trage nasul. E răcit. Sau are alergie, îmi zic. Aud salvarea și în receptor cum se apropie și apoi se îndepărtează. Îmi dau seama că individul mă sună de undeva foarte aproape de redacție. Întreb:

― Mai sunteți?

― Da. Aștept să-mi spuneți dacă puteți.

― Pot.

Și simt că vocea mi-a devenit încordată.

― Unde și la cât ne vedem? îl întreb.

― La cafeneaua la care mergeți de obicei dimineața, în 10 minute, zice și închide.

Mă duc repede la geam. Dau perdeaua la o parte cât să văd în stradă, dar să nu fiu văzut. Nimic suspect. Mașini trecând prin bălțile lăsate de ploaia de iunie, oameni pe biciclete, niște tipe și niște tipi, în grup, care râd zgomotos și trec încet, spre centru.

Mă uit la ceas. Mai am șapte minute. Îmi iau umbrela, închid redacția, cobor scările și ies. Ușa de acces se trântește. E stricat amortizorul. Evident, nimeni nu are chef să-l repare.

Cafeneaua în care mă duc aproape în fiecare dimineață se numește „La Tribunal". Beau o cafea lungă, fără zahăr și fără lapte. Ăsta e al treilea lucru pe care trebuie să îl știi despre mine. Și e suficient. Dacă știi trei lucruri despre un om, poți porni cu el o conversație. Așa că, dacă ne întâlnim vreodată, ai despre ce vorbi cu mine.

Intru și mă așez la o masă. Nu-s tipicar. Nu mă pun tot timpul la aceeași masă. Dimineața e și greu să faci asta, mai ales că nu ajung la aceeași oră de fiecare dată. Dacă am cauze, vin târziu. Dacă n-am, când mă lasă traficul. Și somnul. Sunt bun prieten cu somnul. Prea bun.

La ora asta, e deja șapte seara, cafeneaua e aproape goală. Arunc o privire în jur, dar nu recunosc pe nimeni. Toți avocații sunt acasă. Numai eu mă plimb ca nebunu’ prin cafenele.

Nu mă pot decide ce să beau. Cafea? Exclus. Nu mai dorm la noapte, e prea târziu pentru cafea. Nimic? E o variantă. Doar avocații sunt renumiți pentru zgârcenie. Dacă nu apare tipul care a sunat, n-o să-mi fac singur cinste cu o cafea. Aș călca în picioare Codul deontologic al Loierilor fără cotiere. Cel puțin asta mi-ar zice Loieru’, dacă ar fi aici. Nu știi cine e Loieru’? Ai vreme să-l cunoști.

Înainte să mă decid, apare una dintre chelnerițe. Avocații care vin pe aici îi spun domnișoara judecător. Ca de altfel tuturor chelnerițelor de aici. Îmi pune în față o cafea și un bilet. Primul meu gând e că tipa mă place. N-am mai primit bilețele din clasa a cincea, când doi colegi au vrut să facă mișto de mine. Mi-au trimis câteva ca și când ar veni din partea uneia de care-mi plăcea mult. Când, încurajat de cele citite în ele, m-am dus la ea să-i spun că și eu simt la fel, tipa a început să râdă, împreună cu cei doi colegi, care întâmplător erau prin preajmă. M-am înroșit la față și am ieșit din clasă, urmărit de râsetele lor.

Iau biletul în mână și îl deschid:

Atenție pe ce parte dormiți, domnule Ciobanu.

Sub text, o semnătură: Omul în Flăcări.

― Ce-i cu ăsta? o întreb pe blondă.

― Un domn care a stat la bar înainte să vii m-a întrebat dacă te știu. I-am zis că da. Mi-a lăsat biletul și mi-a zis să ți-l dau când vii și să-ți dau împreună cu o cafea din partea lui. Mi-a plătit cafeaua și a plecat.

― Cum arăta tipul?

― Cum să arate?

― Era în flăcări? o întreb cât se poate de serios.

― Poftim?

― Era sau nu era în flăcări?

Stă și se uită la mine cu un zâmbet tâmp. Crede că fac mișto de ea.

― Nu era... în flăcări, îmi zice, nu foarte convinsă. Era calm, nu era nervos.

― Și atunci de ce s-a semnat Omul în Flăcări?

Îi arăt ce scrie în bilet.

― Habar n-am. Eu nu l-am deschis, mie nu mi l-a arătat. Mi-a zis doar să ți-l dau și să-ți dau și o....

― Am înțeles, mersi, o expediez eu.

Se întoarce și pleacă. De la bar, se uită la mine încruntată. Probabil vrea să mă transforme pe mine într-un om în flăcări.

Iau o gură de cafea. E bună. De aceea și vin aici, fac niște cafele foarte bune. Numai mie îmi ies la fel de bune.

Afară se înserează. Cerul e limpede, semn că ploaia de după-masă nu se va repeta mai târziu. Se spune că preocuparea asta legată de starea vremii e una de oameni bătrâni. Sau e semn că ajungi ca ei. Mie mi se pare o preocupare firească. Oamenii nu agreează schimbarea. Vremea e tot timpul schimbătoare. Oamenii, nu. Mai ales după ce se maturizează și își fixează în cap anumite idei, pe care nu le mai poți schimba chiar dacă le dovedești că sunt greșite. Oricine preferă minciuna confortabilă unui adevăr dureros, zicea cineva, nu mai știu cine.

Mi-am terminat cafeaua. Iau biletul, îl bag în buzunar, mă ridic de la masă și ies.

Ajung acasă relativ repede. La ora asta traficul e lejer. Parchez mașina, mă dau jos și insprir adânc aerul plăcut al serii. Mă simt foarte viu. Oare te poți simți foarte mort? îmi vine automat întrebarea. Mă gândesc că ar fi o întrebare bună, pusă la începutul unei cărți:

„Oare te poți simți foarte mort? se întrebă detectivul, privind corpul din fața lui, lipit la propriu de asfalt, fiindcă sinucigașul se aruncase de pe un bloc cu 20 de etaje."

Poate nu mă apuc să scriu o carte chiar acum, îmi zic.

Iau liftul până la etajul șase al blocului în care locuiesc. Nu, nu stau la vilă. Avocații nu stau la vilă. De fapt, aici în Iustopia nici nu prea sunt vile. E o insulă mică, ceva mai mică decât Distopia și ceva mai mare decât Utopia. Vilele, cele din zona rezidențială, sunt ale traficanților. Ce fel de traficanți, mă-ntrebi? Poate-ți povestesc și despre ei, dar mai încolo.

Îmi fac ceva de mâncare, ceva ușor, de seară. Mi-a cam crescut burta, așa că mă gândesc să mă apuc de sport. De vreo trei ani. De vreo trei ani mă gândesc. Burta mi-a crescut doar în ultimul an. Probabil de la bere.

După ce termin de mâncat, deschid iar biletul primit de la chelneriță. Îl recitesc și rememorez o amintire uitată, proaspăt trezită în minte de la semnătura care apare pe bilet. Iau mobilul și îl sun pe Loieru’:

― Salut, ce faci?

― Pe-acas’. Tu?

― Ești cam plictisit, îi zic.

― Neh. Citeam.

― Ai chef de o bere?

― Hai că vin. Unde? Tot acolo?

― Tot.

― Bine, mormăie lung. Zece minute?

― Cinșpe.

Închide. Loieru’ poate fi monosilabic câteodată. Și guraliv în alte dăți. Dar asta cred că e valabil pentru mulți avocați.

Îmi schimb cămașa cu un tricou și îmi iau alți blugi. Prind autobuzul în ultima clipă și ajung la bar primul. Cer o bere brună după ce mă așez undeva mai ferit de ochii și urechile lumii. Nu-s paranoic, dar ce am de discutat cu Loieru’ e bine să rămână doar între noi. Avocații au tendința să tragă cu urechea. Și apoi să bârfească.

― Ce bei? îl întreb pe Loieru’ când se trântește pe scaunul de lângă mine.

Ridic mâna spre chelneriță.

― Am cerut deja de la bar, zice, semn că eram cufundat în gânduri și nu l-am văzut decât când era deja lângă mine.

― Na, care-i baiu’? întreabă.

Ieșim des la bere. Faptul că l-am chemat într-o miercuri seara în oraș nu e motiv să bănuiască ceva. Loieru’ are un al zecelea simț, unul care pare rezervat doar pentru el, la fel ca parcarea pentru președintele CSJ și simte când nu e vorba doar de o bere de dragul băutului cu prietenii. Îi întind biletul. Îl citește și mă întreabă, parcă nelămurit:

― Iar?

― Se pare că da.

― Mersi, îi spune chelneriței care îi adusese berea.

― Când l-ai primit?

― De vreo două ore. Eram la redacție, m-a sunat unu’ să mă cheme la cafenea că are ceva să-mi spună. M-am gândit că e vreun client. Când am ajuns, domnișoara judecător...

― Care? mă întrerupe Loieru’.

― ...aia blondă, mi-a dat biletul.

― L-ai recunoscut?

― La telefon? Nu. Nu era vocea lui. A pus pe altcineva să sune.

Loieru’ ia o gură de bere și tace. Privește în gol și nu mai spune nimic.

― Ce zici? îl întreb după un timp.

― Ce să zic? Vedem ce-a fi. Nu? Are rost să ne agităm?

― Probabil că nu.

Simt un început de teamă. E de neconceput să se repete toată treaba.

― Poate face mișto, zice Loieru’. Știi cum e el.

― Crezi?

― Sper.

Ne bem tăcuți berea. Îmi amintesc cum a început totul în urmă cu aproape patru ani.

Track 1:

SHINE ON YOU

CRAZY DIAMOND (I)

1.

În holul Parchetului nu e nimeni. Programul de lucru e de la ora nouă. E deja nouă și jumătate. De undeva din capătul coridorului se aud râsete și căni de cafea ciocnite. Dau să mă afund în umbra culoarului. De după o ușă care se deschide brusc apare un pitic milițian.

― Dumneavoastră cine sunteți? tună vocea piticului.

Fiu’ lu’ mama, îmi vine să-i răspund.

Cu voce tare însă:

― Sunt Robi. Am venit să depun o cerere.

― Legitimația!

I-o arăt. O întoarce pe toate părțile până se lămurește pe ce parte se deschide.

― De ce aveți o ștampilă în loc de poză? întreabă piticul în uniformă.

― Fiindcă l-ați deschis la capăt. Întoarceți-o, îi sugerez.

Îmi privește poza, apoi pe mine. Dă pagina. Fața i se luminează.

― De ce n-aveți pe ultimul semestru ștampila ONG-ului din care faceți parte?

― Că n-am apucat. Știți, noi avem de lucru, nu ne gândim tot timpul la ștampila lipsă de pe legitimație. Nu am voie să intru dacă n-am ștampilă? mă interesez.

Mormăie ceva, dar nu-l înțeleg. Mă privește mustrător.

― Să fie pentru ultima dată, îmi spune. Unde ziceați că aveți treabă?

― La registratură. Am o cerere de depus.

― Penultima pe stânga.

― Mersi.

Ajung în biroul piticilor registratori. Două doamne își fac de lucru cu niște registre. Desenează în ele steluțe, căluți de mare și milițieni pitici.

― Am o cerere de depus, dacă se poate...

― Aveți ștampilă? Ștampilă de procuror pitic de serviciu?

Îmi întorc cererea pe toate părțile.

― Nu, n-am. De unde obțin așa ceva?

― Al treilea birou pe dreapta, cum ați intrat în Parchet.

La procurorul pitic de serviciu în birou e destul de multă lume. Se spun bancuri cu avocați și se bea cafea.

― Cică de ce poartă avocații robă?

― De ce? De ce? întreabă toți cu zâmbetul pe buze.

― C-așa le trebuie, tu-i în gură!

Toată lumea râde zgomotos. Când hăhăielile se domolesc, îmi dreg vocea pentru a mi se sesiza prezența.

― Ce doriți? mă întreabă procurorul pitic de serviciu.

― Am înțeles că trebuie să-mi puneți ștampilă pe cerere pentru a o putea înregistra.

― Da’ ștampilă pe legitimația de avocat aveți?

― N-am, dar promit că atunci când termin cu toate treburile serioase, îmi voi viza și legitimația. E așa de importantă ștampila aia?

― Păi!

Și privește către colegi cu subînțeles.

― Noi de unde să știm că încă mai sunteți avocat? Poate ați fost exclus din avocatură și profesați ilegal.

― Și dacă eu vă spun că nu e așa, nu mă credeți?

― Dumneavoastră dacă ați fi în locul meu pe cine ați crede? Ștampila sau avocatul?

― Aveți dreptate, îmi pare rău, promit să îmi vizez legitimația. Vă rog faceți o excepție acuma și puneți-mi și mie ștampila dumneavoastră pe cerere.

După un lung moment de falsă gândire:

― Fie... Dar să fie pentru ultima dată.

Îmi aruncă aceeași privire mustrătoare ca jandarmul. Ajung înapoi la registratură.

― Am ștampila procurorului pitic de serviciu, am aprobarea lui și a jandarmului că prin excepție, azi, dar să fie pentru ultima dată, pot să depun cerere fără ștampilă pe legitimația de avocat, vă rog, îmi puneți și ștampila de înregistrare a cererii?

Registratoarea-șefă pitică se uită mustrător la mine. Aplică ștampila și-mi zice înainte să ies:

― Dar să fie pentru ultima dată!

Privesc mândru cele două ștampile de pe cerere și o recitesc:

Stimată doamnă prim-procuror pitic,

Subsemnatul Robi Ciobanu, reprezentant al Ligii avocaților de înălțime medie, prin prezenta adresă doresc să vă informez că în opinia Ligii pe care o reprezint ștampilele pe care le solicitați pe documente dovedesc incompetența unui sistem din care faceți parte și care încearcă să își acopere prin aceasta lipsa de operativitate și de adaptare la secolul în care trăim.

Pentru a veni în întâmpinarea eficientizării activității Parchetului pe care îl conduceți vă propunem să înființați ștampila universală, unică și valabilă pentru orice act, pe care să o folosească milițianul pitic. Această măsură are doar avantaje: 1. Milițianul pitic face mușchi. 2. Procurorul pitic de serviciu poate lucra în liniște și nederanjat de momente întreruptive pentru aplicarea ștampilei. 3. Costurile se reduc la jumătate, fiindcă cele două ștampile devin una singură.

Vă rugăm să primiți sugestia noastră cu cele mai alese și