Divertisment pentru doi incornorati si cvartet de coarde

De Toni Bega

O inventie misterioasa, veche de aproape un secol, dispare dintr-un muzeu bucurestean. O zi mai tarziu, Sfinxul din Bucegi decide ca e timpul sa o stearga din peisaj. Un telefon de la Presedintele Romaniei si inalte ratiuni de stat il pun pe Toni Bega pe urmele taraseniei. Si se starneste un iures cum nu s-a mai pomenit de la Ghilgames incoace.

Al treilea roman din seria TB il poarta pe cititor pe ruta Bucuresti - Zurich - Dubai - Busteni, de-a lungul careia se intampla niste chestii ultra-begoase. Comoara de langa lacul Zurich. Nitica plaja la Burj Khalifa din Dubai. Scene de groaza la Cabana Babele din Bucegi. Intr-un cuvant, “Divertisment” la greu.

• Limbă: Română
• Editor: Editura Metro
• Data lansării: 22 apr. 2016
• ISBN: 9781311440419

Previzualizare carte

Mișcarea întâi

ALLEGRO

Când te sună Președintele țării, iar tu tocmai ești angrenat într-un schimb de feromoni reciproc avantajos cu o tânără căprioară cu picioare lungi și tot felul de acareturi delicioase răspândite prin diverse puncte ale organismului, n-ai ce-i face.

Îi dai reject.

Și-ți vezi înainte de turnarea coproducției în care ești prins cu toate cele 5 simțuri simultan. Că na, președinți tot alegem la fiecare 5 ani, dar vietăți atât de reușite ca tânăra sunt exact motivul pentru care a fost creată la nivel planetar eticheta specie rară ocrotită, pe cale de dispariție. Plus că bambina are chiar și patalama de la WWF, sub formă de tatuaj cu un panda plasat pe o bucată ultra-comestibilă a anatomiei pe care o posedă. Și n-ar avea nici un fel de sens să te trezești târât prin campanii de presă de diverse entități și organizații, pe motiv că n-ai îndeplinit întocmai indicațiile pe care ocrotita ți le strigă în gura mare.

Iar când telefonul insistă că e musai să-i oferi și lui oareșce senzații tari, scărpinându-l cu policarul exact în locul marcat cu verde, fiindcă altfel o să te țârâie până o să ți se lase arcușul, n-ai de ales.

Îl închizi și-l arunci cât colo.

Mult, mult mai târziu, după ce manevrele de andocare ale Submarinului Muclear Guleratul Impetuos la Stația Submersibilă Vrăbiuța Gingașă s-au finalizat cu bucurii semnalizate în gura mare de ambele părți, te întinzi lenevos spre noptieră să iei telefonul ca să vezi cam cât e ceasul.

Intuiești că e târziu, fiindcă lumina a șters-o de la fereastră, dar ești și tu doar un om (chiar dacă unul bine dotat în toate punctele care contează) și ca urmare, ai vrea niște certitudini. Și atunci îți aduci aminte de cele petrecute în focul acțiunii.

Așa că patrupezești din nou și bâjbâi ca orbul pe drumul spre Brăila, căutându-ți aparatul rezultat al încrucișării dintre pâlnia lui Bell și ecranul lui Jobs.

Îl găsești, îl pornești și-l scapi din mână, pentru că începe să vibreze de cum a prins prima liniuță de semnal. Dar pentru că ești un tip cu reflexe de talie mondială, prinzi telefonul chiar înainte să se împrăștie în bucăți pe parchet și-l duci la ciuperca dreaptă. Moment de unde începe faptic iureșul.

Trimite copiii la culcare (ai vecinilor, dacă tu n-ai pe inventar), instalează-te comod, adă-ți felinarele înspre încoace și pregătește-te să fii fermecat.

Muzica, maestre!

§ § § § §

- Toni Bega, bună seara! îmi strecor vocea la volum mic prin microfon.

O voce metalică și nazală îmi gâdilă timpanul pe post de răspuns:

- Pa'atu' Cotroceni, 'n' seara! Rămâneți vă rog pe fir, vă fac legătura cu 'mnu' 'Reședinte.

- Un sec…

…ol, vă rog, voiam să-i zic, dar mi-a tăiat maul fără drept de apel. În creieri îmi răsună acum Deșteaptă-te române!. Că doar n-ai vrea ca la palatul prezidențial centrala telefonică să-ți intoneze în așteptare Țara te vrea prost, nu?

N-apuc să fredonez decât primele opt strofe din imnul nostru național (în gând, firește, să nu trezesc căprioara din somnul cel de relaxare în care-o adânciră barbarii de hormonari), că-mi biciuie auzul o paranghelie de mare angajament din partea cealaltă a legăturii telefonice. Lăutăriile și chiuiturile sunt însă acoperite cu succes de un glas cu un timbru gros și lejer răgușit:

- Dom' Bega, aici Președintele. Vă caut de vreo două ore, dom'le.

- Am…

- Nu mai conteză acum ce ați, important este ce o să. Sunt la Bruxelles (El Presidente pronunță Brusăl, la fel ca olandezii), la chindia tradițională pe care o dau grecii la fiecare pachet cu bunătăți pe care-l primesc de la bunica Uniune. În jumătate de oră plec de aici, peste trei ore sunt la București. O să trec în drum spre Cotroceni să vă iau de acasă, să vorbim. E o problemă de importanță CA-PI-TA-LĂ la mijloc.

Și zdrang! îmi închide.

Rămân știi cum? Exact, ca la un miting aviatic. Nu atât de poziția corpului zic, cât mai cu seamă de expresia care trebuie că mi s-a instalat ca un screensaver pe mândru-mi chip. Nu doar că n-am vorbit niciodată cu Președintele, dar nici măcar când prestam pe plantație, în Servicii, nu l-am întâlnit vreodată, oficial sau ne-.

Ca să nu mai zic că mâine-poimâine se face cincinalul de când onor Statul Român m-a lăsat la vatră pe motiv de nepotrivire de caracter cu șeful meu. Și se știe, pentru bahjetzii din Servicii, în frunte cu Comandantul lor suprem, Ză Prezident Ăv Rumeinia, o dată ieșit din schemă, nu mai ești decât un rahat de muscă. Un civil. Un CNP. Un țâști-bâști.

După ce mi se mai zbicește uluiala, o iau agale spre baie. Mă introduc în cabina spațială și multifuncțională care-mi servește pe post de cabină de duș. Îmi pun pe farfurie o porție de 30 minute de saună turcească, urmată de o porție de 30 minute de duș cu apă rece ca gheața.

Când părăsesc încăperea înfaianțato-gresiată cu un prosop montat artistic pe șolduri, mă simt proaspăt ca un boboc de trandafir abia înmugurit. Nu mi-am alergat Wilkinsonul pe ten, din simplul motiv că mă ferchezuisem în prealabil pentru întâlnirea cu tânăra Dama Dama (deși după exclamațiile zgomotoase pe care i le-am smuls, aș zice că dânsa face mai degrabă parte din specia Damă Damă). Pe care, apropou în furou, o găsesc tot cu cornul înfipt în pernă când mă întorc în dormitor. Îmi extrag niște haine din dulap și mă retrag în vârful picerelor, închizând totodată ușa în urma mea. Să se odihnească și ea, înăltuța (1,78 m, mie-mi zici?), că merită cu vârf și mai cu seamă îndesat.

Mă echipez, apoi mă învârt fără rost între bucătărie și leaving, cum ar scrie nea Gigi. Orologiul zice că mai este cale de vreo două ceasuri până se anunță Întâiul Bărbat Al Țării. Geaba încerc să-mi fac de treabă cu laptopisețul, că n-am stare.

Mă duc să-i cânt o arie lui nea Gigi la ușă, să văd dacă e acasă.

E.

- Bucuroși de oaspeți, nea Gigi?

Mă privește vădit îngrijorat.

- Te lovi careva la bibilică, tăticu? De când deveniși tu uaspe la mine în casă?

- Haide bre, n-o lua chiar așa, literal. E o expresie încetățenită, care vrea să spună dacă deranjez, că am…

Deschide larg ușa și-mi pune palma pe frunte.

- Uliu, muică! Cre' că ai febră, arzi ca un cuptor, Toni! Auzi tu la el, dacă deranjează!

Mă scutur ca un pinguin ieșit din bazinul de înot.

- Îți calc pragul într-un minut. Am doar o mică trebușoară de terminat, venisem să văd dacă te găsesc acasă.

- Vezi că nu încui, să intri direct. Lăsai niște mâncare pe foc.

Șorțul lui de bucătăreală depune mărturie că într-adevăr, a venit și ziua aceea din an în care nea Gigi s-a apucat să gătească. Trebuie s-o afli de la mine, ca să n-o citești din ziare mai târziu: dragul de nea Gigi e un anti-talent nativ și desăvârșit la acest sport. Nu o dată și-a pus în pericol viața (fără glumă!) dedându-se unor experimente culinare aproape letale.

Mă duc din nou la mine în bârlog. Îi scriu un bilet Deliei (căprioara, îhm) în care o anunț că motive independente de voința mea, dar nu mai puțin urgente, m-au făcut să părăsesc domiciliul burlăceal. Și că exact aceleași motive nu au avut deloc amabilitatea să-mi comunice când anume voi avea posibilitatea să mă întorc lângă o făptură atât de divină cum este ea. Dar că o voi suna imediat ce voi avea atât credit pe cartelă, cât mai ales posibilitatea, că o rog să se simtă ca la ea acasă, că mi-a făcut o mare plăcere că și niște enorme plăceri să, că o sărut în următoarele puncte (și fiecare articol de pe lunga listă are în dreptul lui câte un X și niște cifre care indică numărul de repetări) și în general, îmi exprim speranța că și speranță să și mai cu seamă speranța că o să.

Îi las la vedere hrisovul, împreună cu o dublură a cheilor de la apartament, de care am rugat-o să se servească fără menajamente când simte nevoia să-și mâne trăsura către găoacea ei și pe care să mi le planteze la plecare în cutia poștală. Știu ce zici: cam temerară acțiune din partea lui măndel, ținând cont că Delia este o tipă căreia îi formasem din greșeală numărul de telefon acum vreo trei luni și în toată această perioadă ne vrăjisem foarte intens, dar de la distanță. Iar astăzi fusese prima zi în care ne văzusem IRL și în mărime naturală, de unde și acțiunile de mai devreme, prin care sărbătorisem amândoi cu maximum de entuziasm faptul că ReaLitatea ne întrecuse toate așteptările.

Dar ce poate să se întâmple, spune și tu, când port mereu cu mine cel mai prețios bun al meu: eu însumi? Îmi iau cele trebuincioase pentru un drum de seară, ies și încui, apoi mă duc peste palier, la nea Gigi, cel mai celebru taximetrist bucureștean de la primul roman Toni Bega încoace.

§ § § § §

Îl găsesc precum un Mefisto, învăluit în abur și înconjurat de flăcări și fum.

O oală mare și înaltă, genul în care bunică-ta fierbea borcanele înainte să le umple cu zacuște, dulcețuri și alte conservării, degajă o coloană de abur, dens și gros, cu un miros ușor picant, de ceapă și ardei iute mărunt tocate, care-ți umple mintenaș ocheanele de lacrimi. Iar pe de alt ochi al aceluiași aragaz se găsește un fel de tigaie enormă. După conformația ei particulară, aș crede că a fost manufacturată de cele două mânuțe neagigeace dintr-un wok capabil să furnizeze într-o singură tură mâncare caldă pentru un orășel din China.

Dânsa este responsabilă cu limbile lungi și roșiatice care ling lacome tavanul în timp ce, concomitent, îi prăjesc cu nădejde obrajii lui nea Gigi. Și tot ea răspândește, în moleculele de aer care încă nu s-au sinucis, un fum înecăcios, cu iz de obiele care au făcut frontul de la Atlantic la Volga și au sfârșit prin a fi servite la Stalingrad pe post de calcan prăjit.

- Nea Gigi, ai nevoie de un extinctor de ajutor?

- Nu tăticu, tu nu vezi că-s cărare pe situație cum fuse Otilia pe car?

Cred că vrea să zică de Attila și cal, dar scuză-l, te rog, e absorbit complet de procesul de manufacturare în care este prins până peste urechi.

- Leit, da. Cu puțin ambâț și cu tigaia aia, cred că ai cuceri și tu jumătate din Europa. Prin asfixiere. Sigur, cu condiția să gătești exact aceleași grozăvii ca acum. Chiar așa, ce e în meniu în seara asta?

- Stai un pic, Toni, că te luminez acușica, da' mai am de adăugat un ultim îngredent la minunea asta.

Și zicând acestea, fără să lase mânerul tigăii din mână, deschide ușa frigiderului, scoate o cutie de lapte, îi smulge dopul cu dinții și-i deșartă conținutul în wok-ul cel scaraoțchesc. Izbucnește o vâlvătaie care pe mine mă face să mă arunc pe burtă, iar pe nea Gigi să scape coada tingirii din mână și să cadă pe spate, în frigiderul rămas deschis.

Cum măndel e degrabă vărsătoriu de cuvinte, au ba declanșatoriu de obiective, n-am reflexul să-mi scot fonfănitorul din poznar, să-l trag în poză pe nea Gigi. Și e mare păcat, îți spun, penisul lui Terente ar fi avut în sfârșit un companion pe măsură în Muzeul Chestiilor cu Totul Și Cu Tontul Remarcabile din România.

Îl ajut să se ejecteze din dulapul cu temperaturi scăzute și să pună un pic de ordine în ambientul cel răvășit. Post apocaliptus rezultă doi saci uriași de gunoi, pe care nea Gigi se învrednicește să-i scoată la aer, la ghenă. Timp în care măndel comandă niște mâncare tradițional chinezească de la un restaurant cu livrare la domițil.

Cât așteptăm să ne vină potolul, pontăm la Societatea Română de Frecat Menta (alintată SOROFREM) și facem schimb de cuvinte organizate în propoziții și fraze.

- Și zi așa, ce nebunii te puseseși să gătești, nea Gigi?

- Păi în oala 'a mare vrusei să fac ciorbă de fasole cu ciolan, dar al naibii să fie, uitai taman de ciolan și de fasole, în rest pusei de toate - apă, ceapă, leuștean, praz, ardei gras, ardei iute, morcov, păstârnac, țelină, mere…

- Mere? La ciorbă, nea Gigi?

- Așa-mi dictă rețeta Mitza, na! Drept e că poate nu zisă mere, ci miere.

Mitza e mătușă-mea, sora mai mare a Maminei. A lucrat ca Chef în Ministerul de Externe până acum vreo 10 ani, când s-a pensionat. Cea mai mare parte din carieră a petrecut-o în ambasadele României din America de Sud, de unde s-a ales cu dragostea pentru limba spaniolă, pasiunea pentru telenovele și dependența de table, căpătată de la un grec care era furnizorul de pește al ambasadei noastre din Ciudad de México.

- Sau, poate, oțet de mere?

- Pfff!

Își trântește cu zgomot dreapta pe frunte.

- Așa e, tăticu! Oțet de mere îmi zisă Mitza! Pentru acrit ciorba, de. Că mă mirai io, cum adică 2-3 linguri de mere și-mi zisăi că scrisăi greșit linguri, deci care vra să zică, pusei 2 chile jumate de mere.

- Superb, ce pot să zic. Dacă puneai și niște alcool în fiertură, mai că îți ieșea un grog pe cinste.

Ridică sprâncenele a mirare, așa că mă grăbesc să-i servesc pe post de dicționar:

- Grogul e un fel de băutură caldă, făcută cu rom, zahăr și lămâie. Și merele alea, numai bine ar fi ținut loc de lămâie și de zahăr, mă gândesc. Așa, bun, ne-am lămurit cu felul întâi. Pentru felul doi ce se afla în producție?

- Nu-ți zic, că o să râzi de mine.

- Haide, încearcă-mă, Benny Hill.

- Promiți?

Ridic mâna dreaptă:

- Jur, onorată instanță!

Nu mă crede, i-o citesc în ochi, dar nici nu-l rabdă inima să mă lase nerăspuns:

- Scoici.

Mă gândesc la cel mai trist lucru pe care l-am trăit (cele 4 boabe pe care le-a încasat Steaua în finala Cupei Campionilor Europeni cu AC Milan din 1989) și probabil că la exterior mă înroșesc puțin de la efort, dar nu-mi scapă nici măcar o umbră de zâmbet:

- La ce supermarket ai găsit scoici, bre?

- Nah, dă olteanul din mână, ce supermarchet, tăticu? Păi are ei chestii naturale colo-șa? De unde, numa' ieuri și producții modificate generic. Nu, tăticu, loai de la un băiat, de la noi din piață. Avea o plasă iote așa - îmi arată cu mânuțele o cantitate deloc neglijabilă - cu scoici proaspăt culese.

Trebuie să-mi mușc zdravăn buza pe interior, că altfel simt că mă ia valul.

- Da' ale naibii scoici, nu știu ce avuseră, cre' că ierea așa de proaspete că încă trăia. Nu putui sparge nici una, nici măcar cu ciocanu'. Așa că le pusei la copt ca pe semințele de floare.

Îmi ard un bobârnac în nas de-mi dau lacrimile de durere. Nu-i chip să-i reziști altfel lui nea Gigi, te execută sobru ca un cioclu.

- Și laptele pentru ce era?

- Păi citii io mai demult în ceva ziar că laptele frăgezește totul și practic orice, de-l adaugi la mâncări. Că-mi spusei: mă Gigi, dacă nu s-or deschide scoicile alea, măcar le frăgezești, tăticu, și le servești cu cuțâtu'.

Am noroc, că dăngăne clopotul de la intrare și nea Gigi se duce să deschidă. Mă reped în baie, trag apa și eliberez râsul care stătea să-mi plesnească pe interior.

Când revin, pe măsuța din sufrageria lui nea Gigi a crescut o mică piramidă de cutii de carton de culoare roșie, pictate pe toate fețele cu ideograme.

- Tăticu, noi de unde o să știm ce băgăm în noi? Că-s numai răhățeii ăștia peste tot - îmi arată cu un gest circular ideogramele - nu scrie în nici o limbă pământenească despre ce e vorba.

- După numerele de pe tricou ale jucătorilor, nea Gigi.

Îl lămuresc care este înțelesul cifrelor scrise de mână pe fiecare cutie și cum sunt client vechi, le știu ca pe apă (porc gătit de două ori, rață afumată cu ceai, pui gong bao ș.a.m.d.) și i le recit ca la un concurs de cultură generală. Îi recomand niște preparate și ne apucăm să balotăm ca doi băieți mari și flămânzi ce ne aflăm.

Dar n-apuc să iau mai mult de patru sau cinci îmbucături, că deșteptofonul din buzunar mi se pune pe urlat.

- 'N'seara. 'Mnu' 'Reședinte vă așteaptă în fața blocului 'neavoastră, 'mnu' Bega. Grăbiți-vă, vă rog.

Închid și îi spun lui nea Gigi că trebuie să o șterg. El protestează, că-i rămâne gârlă de mâncare și nici măcar nu știe ce este, eu îi răspund că de-aia ne-a înzestrat Marele Bucătar cu miros și gust, să le folosim cu nădejde. Dă să mai zică oareșce, dar îi strâng caltaboșul și o întind ca din praștie.

§ § § § §

Ajung cât ai zice Nabucodonosor în fața blocului.

În locul coloanei de mașini oficiale peste care mă aștept să dau, mă ciocnesc cu un peisaj care cuprinde următoarele elemente: un tractor înhămat la o remorcă, ambele având cam o dată și jumătate vârsta aortelor mele; patru reflectoare așezate în așa fel încât să formeze un dreptunghi cu latura mare de 3 metri, legate între ele cu o panglică lată și galbenă pe care se tot repetă cuvântul Pericol; și în fine, două grupuri de muncitori echipați în salopete și cu veste reflectorizante pe deasupra - o parte din ei sunt cocoțați în remorca răpciugoasă, iar ceilalți sunt împrăștiați în jurul panglicii gălbioare. Cu toții privesc cu luare-aminte ceva ce se petrece în interiorul dreptunghiului.

Mă uit la stânga, mă uit la dreapta, mă uit în sus. Nici urmă de 'mnu' 'Reședinte. Firește, în cazul în care nu-i vreunul din participanții la acțiunea care se petrece în fața mea, caz în care întreaga administrație de la Cotroceni ar fi îndreptățită să primească următoarele premii Oscar pentru scenariu, costume, machiaj și efecte speciale.

Poate că telefonista s-o fi grăbit din exces de zel, îmi spun, și mă apropii de grupul muncitoresc, să vază și ochii mei de vază ce se petrece.

Un ciobănesc mioritic, mare cât roata tractorului, flocos și murdar ca un bagabont care a dormit o viață doar prin gurile de canal, încearcă să cordească un pudel pitic, alb și pufos, împodobit cu o fundă roșie pe care o are prinsă deasupra urechilor. Iar ceea ce îi face pe oamenii din asistență să-și țină răsuflarea sunt mișcările absolut incredibile pe care le face ciobănescul mioritic în eforturile de a se introduce în problemă. Fiindcă e cam ca atunci când un păsăroi care a înghițit lacom o pastilă de Viagra nu are prin preajmă decât o boabă de piper să se rezolve.

N-ai văzut în viața ta asemenea contorsionări, îngustări,