Cei patru mari

De Agatha Christie

Hercule Poirot pare că și-a găsit în sfârșit un adversar pe măsură: un cartel criminal cu puteri nelimitate, decis să cucerească întreaga lume. Atunci când un musafir neașteptat îi vorbește, înainte de a muri, despre „cei patru mari“, Poirot nici nu bănuiește că acesta este începutul unei lupte ce îl va pune în pericol de moarte pe prietenul său Hastings și chiar pe el însuși. O înmormântare neașteptată, un frate geamăn despre care nu s-a mai pomenit și o veche prietenă a lui Poirot vor provoca o răsturnare spectaculoasă de situație...

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 9 feb. 2017
• ISBN: 9786063313196

Agatha Christie

Agatha Christie (1890-1976) was an English author of mystery fiction whose status in the genre is unparalleled. A prolific and dedicated creator, she wrote short stories, plays and poems, but her fame is due primarily to her mystery novels, especially those featuring two of the most celebrated sleuths in crime fiction, Hercule Poirot and Miss Marple. Ms. Christie’s novels have sold in excess of two billion copies, making her the best-selling author of fiction in the world, with total sales comparable only to those of William Shakespeare or The Bible. Despite the fact that she did not enjoy cinema, almost 40 films have been produced based on her work.

Previzualizare carte

CAPITOLUL I

OASPETELE NEAȘTEPTAT

Am întâlnit oameni cărora le place să traverseze Canalul Mânecii; oameni care stau liniștiți în șezlongurile lor și care, la sosire, așteaptă până când vaporul acostează, apoi își strâng bagajele fără grabă și coboară. În ceea ce mă privește, nu pot să fiu așa. Din clipa în care urc la bord simt că timpul este prea scurt pentru a-mi permite un cât de mic răgaz. Îmi mut valizele dintr-un loc în altul și, dacă mă duc la bar să iau masa, înghit mâncarea cu frică să nu cumva să ajungem la țărm tocmai în timp ce eu mă aflu jos, în sala de mese. Poate că acest lucru e o moștenire a războiului, când era foarte important să-ți găsești un loc bun pe punte și să fii printre primii care coboară, ca să nu irosești minute prețioase din permisie.

În acea dimineață de iulie, stând lângă balustradă, cu privirea ațintită asupra dealurilor albe ale Doverului care se profilau în zare, mă minunam de pasagerii care rămâneau calmi pe scaunele lor, fără măcar să ridice ochii spre țara lor natală. Cazul lor era, probabil, diferit de al meu. Fără îndoială, mulți se întorceau dintr-un weekend la Paris, pe când eu petrecusem mai bine de un an și jumătate în Argentina, la o fermă. Avusesem noroc în afaceri acolo și ne bucuraserăm, eu și soția mea, de viața liberă și ușoară a Americii de Sud. Cu toate acestea simțeam un nod în gât văzând țărmurile familiare apropiindu-se puțin câte puțin.

Debarcaserăm cu două zile în urmă în Franța, puseserăm la punct niște afaceri și acum eram en route spre Londra. Aveam de gând să rămânem acolo câteva luni, timp suficient să-mi revăd vechii prieteni și, în special, pe unul dintre ei: un omuleț cu capul în formă de ou și cu ochii verzi – Hercule Poirot! Voiam să-l iau prin surprindere. În ultima mea scrisoare nu-i spusesem nimic despre întoarcerea mea – călătorie asupra căreia mă hotărâsem precipitat, mânat de niște complicații în afaceri – și mă bucuram anticipat de încântarea și stupefacția sa când mă va vedea.

Eram sigur că îl voi găsi pe Poirot acasă. Vremurile în care cazurile sale îl obligau să bată Anglia în lung și-n lat erau de mult apuse. Devenise celebru și nu mai permitea ca un caz să-i ocupe tot timpul. Încet-încet, se transformase în „detectiv consultant", asemenea renumiților medici de pe Harley Street. Ironizase mereu imaginea populară a copoiului care recurge la cele mai ingenioase deghizări ca să-i depisteze pe criminali și care se oprește la fiecare amprentă pentru a o verifica.

― Nu, dragul meu Hastings, obișnuia el să-mi spună. Lăsăm asta pe seama lui Giraud și a prietenilor săi. Hercule Poirot are alte metode. Ordine și disciplină, și „micile celule cenușii". Stând confortabil în fotoliile noastre, vedem ceea ce altora le scapă și nu sărim să tragem concluzii pripite ca bunul nostru prieten, inspectorul Japp.

Nu, eram sigur că aveam să-l găsesc pe Poirot acasă.

Ajuns la Londra, mi-am lăsat bagajele la hotel și m-am dus direct la vechea noastră locuință. Ce de amintiri emoționante îmi deștepta! Am salutat-o în grabă pe bătrâna proprietăreasă și m-am repezit în sus pe scări, ciocănind la ușa lui Poirot.

― Intră! mi-a strigat o voce familiară.

Am deschis ușa și am intrat. În fața mea era Poirot. Avea în mână o mică valiză pe care a scăpat-o când m-a văzut.

― Mon ami, Hastings! a exclamat el. Mon ami, Hastings!

S-a repezit spre mine și m-a îmbrățișat. Am început o conversație incoerentă și greu de reprodus. Exclamații, întrebări peste întrebări, răspunsuri incomplete, mesaje de la soția mea, explicații despre călătoria mea – toate amestecate.

― Presupun că fostul meu apartament este ocupat? am întrebat într-un final, după ce ne-am mai calmat. Mi-ar plăcea să locuiesc din nou cu tine.

Chipul lui Poirot s-a schimbat brusc.

― Mon Dieu! Dar ce chance épouvantable¹. Privește în jurul tău, prietene.

Pentru prima oară, am dat ochii roată prin încăpere: sprijinit de perete se afla un geamantan imens, cu un design preistoric. Lângă el erau așezate o serie de valize, aranjate minuțios, în ordine descrescătoare.

― Pleci undeva?

― Da.

― Unde?

― În America de Sud.

― Poftim?

― O farsă năstrușnică, nu-i așa? Plec la Rio și în fiecare zi îmi spuneam: nu o să-i povestesc despre asta lui Hastings în scrisorile mele. Ce surprins va fi când o să mă vadă!

― Dar când pleci?

Poirot s-a uitat la ceas.

― Peste o oră.

― Credeam că nimic nu te-ar putea convinge să te aventurezi într-o călătorie lungă cu vaporul.

Poirot a închis ochii și s-a cutremurat.

― Nu-mi mai aminti, prietene. Doctorul m-a asigurat că nu se moare din asta. E singura dată, mă înțelegi... N-am... n-am să mă mai întorc. Mi-a oferit un scaun. Uite, o să îți povestesc ce s-a întâmplat. Știi cine e cel mai bogat om din lume? Mai bogat chiar decât Rockefeller? Abe Ryland.

― Regele american al săpunului?

― Exact. Am fost contactat de unul dintre secretarii lui. Are o încurcătură cu o societate mare din Rio. A dorit să mă deplasez acolo pentru investigații. Am refuzat, spunându-i că, dacă faptele mi-ar fi expuse limpede, aș putea să-i ofer părerea mea de expert. Dar n-a vrut! Datele aveau să-mi fie comunicate la fața locului. În mod normal, afacerea s-ar fi oprit aici. Să-i dictezi lui Hercule Poirot e pură impertinență. Dar suma oferită a fost atât de mare încât, pentru prima dată în viață, m-am lăsat tentat de bani. E o avere! Și mai exista o atracție – tu, prietene. În ultimul an și jumătate am fost un bătrân singur. M-am gândit: „De ce nu? Am început să mă plictisesc de rezolvarea unor nesfârșite probleme prostești. Mi-am câștigat o oarecare faimă. Să încasez, așadar, banii aceștia și să mă stabilesc undeva, lângă vechiul meu prieten".

M-am simțit extrem de emoționat de gestul lui Poirot.

― Așa că am acceptat, a continuat Poirot, și într-o oră trebuie să prind vaporul. Una dintre ironiile vieții, nu ți se pare? Îți mărturisesc, Hastings, că, dacă suma de bani n-ar fi fost atât de tentantă, aș fi ezitat, mai ales că de curând am început o investigație pe cont propriu. Spune-mi, ce se înțelege în mod obișnuit prin expresia „Cei patru mari"?

― Cred că își are originea în Tratatul de la Versailles, și mai sunt „Cei patru mari" din lumea filmului. În fine, e un termen de respect folosit de indivizii neînsemnați.

― Înțeleg, a rostit gânditor Poirot. Dar vezi tu, am întâlnit expresia în anumite circumstanțe care nu au legătură cu aceste explicații. Se pare că se referă la o bandă de criminali internaționali sau așa ceva, numai că...

― Fii mai explicit!

― Cred că e vorba despre o afacere de mare amploare. Este doar o idee a mea, și nimic mai mult. Ah, și acum trebuie să-mi termin pregătirile. Timpul trece.

― Nu pleca, am insistat. Anulează-ți biletul și ne îmbarcăm mai târziu amândoi.

Poirot mi-a aruncat o privire plină de reproș.

― Ah, nu ai înțeles! Mi-am dat cuvântul. Cuvântul de onoare al lui Hercule Poirot. Numai o chestiune de viață și de moarte m-ar putea reține acum.

― Ceea ce nu are cum să se întâmple, am murmurat dezamăgit. Doar dacă în al doisprezecelea ceas ușa s-ar deschide și ar apărea oaspetele neașteptat.

Am râs puțin de vechea zicală, după care am rămas amândoi tăcuți. Deodată, un zgomot ciudat în camera vecină ne-a făcut să tresărim.

― Ce-a fost asta? am întrebat.

― Ma foi! a replicat Poirot. S-ar zice că în dormitorul meu se află „oaspetele neașteptat" despre care ai pomenit.

― Dar cum a intrat? Nu se poate ajunge acolo decât trecând prin camera asta.

― Ai o memorie excelentă, Hastings. Acum să trecem la deducții.

― Fereastra! Dar atunci e un hoț? A trebuit să facă o ascensiune grea – aș zice aproape imposibilă.

Tocmai mă ridicasem și mă îndreptam spre ușă, când am auzit pe cineva trăgând de clanță din interior și m-am oprit.

Ușa s-a deschis încet și în prag a apărut un om. Era plin din cap până-n picioare de praf și de noroi; slab și tras la față. Ne-a privit fix preț de o clipă, după care s-a clătinat și s-a prăbușit. Poirot s-a repezit spre el, apoi s-a uitat la mine și mi-a spus:

― Repede, coniac!

Am turnat grăbit niște coniac într-un pahar și i l-am întins. Poirot a reușit să-l facă să înghită puțin. L-am ridicat apoi împreună și l-am așezat pe canapea. După câteva minute, bărbatul a redeschis ochii și a privit în jur cu un chip golit de orice expresie.

― Ce doriți, monsieur? l-a întrebat Poirot.

Bărbatul și-a mișcat buzele și a spus mecanic, cu o voce stranie:

― Monsieur Hercule Poirot, Farraway Street, numărul 14.

― Da, da, eu sunt.

Bărbatul nu a părut să înțeleagă și a repetat pe același ton:

― Monsieur Hercule Poirot, Farraway Street, numărul 14.

Poirot i-a pus mai multe întrebări. Uneori bărbatul nu răspundea deloc, alteori repeta aceeași frază. Poirot mi-a indicat telefonul.

― Spune-i doctorului Ridgeway să vină aici.

Din fericire, doctorul era acasă și, cum locuința lui se afla chiar după colț, a sosit imediat.

― Ce s-a întâmplat?

Poirot i-a explicat pe scurt, iar doctorul a început să-l examineze pe bizarul vizitator, care nu părea a fi conștient de prezența lui sau de a noastră.

― Hmm! a făcut doctorul Ridgeway când și-a terminat consultația. Este un caz curios.

― Febră cerebrală? am întrebat.

Doctorul a izbucnit cu dispreț:

― Febră cerebrală! Febră cerebrală! Nu există febră cerebrală. Este o invenție a scriitorilor. Nu, acest om a suferit un fel de șoc. A venit aici condus de o idee fixă – să-l găsească pe monsieur Hercule Poirot, Farraway Street, numărul 14 – și repetă aceste cuvinte mecanic, fără să știe ce înseamnă.

― Afazie? am continuat nerăbdător.

Doctorul nu a respins această sugestie cu aceeași violență ca mai înainte. Nu a răspuns, dar i-a întins bolnavului o foaie de hârtie și un creion.

― Să vedem ce va face cu ele, a zis el.

La început bărbatul nu a făcut nimic, apoi a prins a scrie febril. După câteva momente, s-a oprit la fel de brusc și a lăsat să-i cadă creionul și hârtia.

― Nu e nimic concret, doar cifra „4" scrisă de nenumărate ori, din ce în ce mai mare. Cred că vrea să spună Farraway Street, numărul 14. Este un caz foarte interesant. Puteți să-l țineți aici până după-amiază? Acum trebuie să mă duc la spital, dar voi reveni să fac toate aranjamentele necesare pentru el. Este un caz prea curios ca să nu fie investigat.

L-am înștiințat cu privire la plecarea lui Poirot și despre intenția mea de a-i ține companie până la Southampton.

― E în regulă. Lăsați-l aici, nu i se va întâmpla nimic rău. Este complet epuizat și va dormi probabil vreo opt ceasuri. Vreau să schimb câteva vorbe cu proprietăreasa imobilului, buna doamnă Funnyface, s-o rog să-l supravegheze puțin.

Doctorul Ridgeway a plecat în viteză, după cum îi era obiceiul. Poirot s-a grăbit să termine de împachetat, cu ochii pe ceas.

― E de necrezut cât de repede zboară timpul! Uite, Hastings, nu-mi poți reproșa că te las fără treabă. Iată o problemă senzațională de rezolvat: necunoscutul. Cine e? De unde vine? Ah, sapristi², aș da doi ani din viața mea ca vaporul să plece mâine, și nu azi. E o afacere curioasă... foarte interesantă, dar necesită timp, mult timp. Ar putea dura zile, poate chiar luni, până ca el să fie în stare să ne transmită mesajul pentru care a venit.

― Voi face tot ce-mi stă în putință, Poirot. Poți să fii sigur de asta. Mă voi strădui să fiu un suplinitor eficient.

― Mda.

Replica lui mi s-a părut neîncrezătoare. M-am aplecat și am luat hârtia.

― Dacă ar fi să scriu un reportaj, am glumit eu, aș folosi ca punct de plecare ultima ta preocupare și l-aș intitula „Misterul celor patru mari".

Spunând acestea, am bătut ușurel cu degetele pe cifrele de pe hârtie.

Apoi am tresărit, căci invalidul nostru părea să-și fi revenit brusc din letargie. S-a ridicat în capul oaselor și a rostit clar și răspicat:

― Li Chang Yen.

Avea aerul unui om care tocmai s-a trezit din somn. Poirot mi-a făcut semn să nu scot nici un sunet. Bărbatul a continuat cu o voce clară și stridentă, cu intonații mecanice, de parcă ar fi citat un text învățat pe de rost:

― Li Chang Yen poate fi considerat creierul „Celor patru mari. El este cel care comandă și controlează totul. De aceea l-am botezat „Numărul 1. „Numărul 2 este rar menționat pe numele lui adevărat. Este reprezentat de un S barat cu două linii – semnul dolarului – sau prin două linii și o stea. Putem deduce că este american și că reprezintă puterea banului. Nu există nici un dubiu că „Numărul 3 este o femeie. O franțuzoaică. Poate o sirenă de demi-monde, dar nu se știe nimic precis. „Numărul 4"...

Vocea i-a ezitat și s-a oprit. Poirot s-a aplecat spre el.

― Ei bine, „Numărul 4"?

Avea ochii ațintiți asupra bărbatului. În încăpere domnea o atmosferă încordată. Fața bărbatului era cuprinsă de convulsii.

― Este „Distrugătorul"! a exclamat bărbatul, apoi, după un ultim spasm, a leșinat.

― Mon Dieu! a murmurat Poirot. Deci aveam dreptate!

― Crezi că...

― Așază-l în patul meu, în dormitor. Nu mai am nici un minut de pierdut dacă vreau să prind trenul. Nu că aș vrea să-l prind. Din contră, l-aș pierde bucuros. Dar mi-am dat cuvântul. Repede, Hastings.

Lăsându-l pe misteriosul nostru vizitator în grija doamnei Pearson, am plecat tocmai la timp pentru a prinde trenul la mustață. Poirot era când tăcut, când vorbăreț. Stătea și se uita pe geam ca un om pierdut în visare, părând să nu audă nimic din ce îi spuneam. Apoi, animându-se brusc, m-a copleșit cu un val de recomandări și ordine, insistând asupra necesității de a ține permanent legătura prin intermediul telegramelor.

După ce am trecut de Woking, o tăcere adâncă s-a așternut între noi. Trenul, desigur, nu staționa până la Southampton, dar, tocmai acum, un semnal neașteptat l-a obligat să oprească.

― Ah! Sacré mille tonnerres³! a izbucnit Poirot. Am fost un prost. Acum înțeleg! Îngerii noștri păzitori au oprit trenul. Repede, Hastings, să coborâm. Într-o clipă, a deschis ușa vagonului și a sărit pe linie. Aruncă valizele și sari și tu!

L-am ascultat. Exact la timp, căci n-am apucat bine să iau piciorul de pe scară, că trenul s-a pus din nou în mișcare.

― Și acum, Poirot, l-am întrebat exasperat, poate îmi vei explica despre ce este vorba.

― Am înțeles, prietene.

― Cu asta m-ai lămurit!

― Ar trebui, a spus Poirot, dar mă tem... tare mă tem că nu e așa. Dacă ai putea duce tu două