Moarte Pe Nil

De Agatha Christie

CEL MAI VÂNDUT SCRIITOR AL TUTUROR TIMPURILOR PESTE 2 MILIARDE DE EXEMPLARE VÂNDUTE CĂRȚI TRADUSE ÎN PESTE 100 DE LIMBI Linnet Doyle este, în aparență, o ființă aproape neverosimilă, căci pare să aibă tot ceea ce-și poate dori o femeie: frumusețe, bogație, inteligență, farmec și... un soț iubitor. Când ea este însa ucisă, micul detectiv și subtilul psiholog Hercule Poirot, aflat întâmplător în aceeași excursie, descoperă cu tristețe tot vălmășagul de interese și de patimi țesut în jurul bogatei moștenitoare. Agatha Christie considera Moarte pe Nil unul dintre cele mai reușite romane ale sale, iar criticii și publicul n-au contrazis-o. Într-adevăr, în stilul său lapidar și eficient, scriitoarea oferă cititorilor nu doar o intriga sinuoasă și seducătoare, cu un final neașteptat, ci și o ilustrație exemplară a dramelor și pasiunilor omenești esențiale. S E R I A „ H E R C U L E P O I R OT “ AGATHA CHRISTIE este cunoscută în întreaga lume drept „Regina Crimei“. Hercule Poirot, cel mai celebru detectiv din romanele polițiste de la Sherlock Holmes încoace, a fost creat pentru primul roman al Agathei Christie, Misterioasa afacere de la Styles. Poirot și Miss Marple au devenit faimoși la nivel mondial și au făcut subiectul multor filme realizate pentru marele și micul ecran.

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 7 ian. 2019
• ISBN: 9786063342035

Agatha Christie

Agatha Christie is the most widely published author of all time, outsold only by the Bible and Shakespeare. Her books have sold more than a billion copies in English and another billion in a hundred foreign languages. She died in 1976, after a prolific career spanning six decades.

Previzualizare carte

1.png

Prefața autoarei

Capitolul unu

Capitolul doi

Capitolul trei

Capitolul patru

Capitolul cinci

Capitolul șase

Capitolul șapte

Capitolul opt

Capitolul nouă

Capitolul zece

Capitolul unsprezece

Capitolul doisprezece

Capitolul treisprezece

Capitolul paisprezece

Capitolul cincisprezece

Capitolul șaisprezece

Capitolul șaptesprezece

Capitolul optsprezece

Capitolul nouăsprezece

Capitolul douăzeci

Capitolul douăzeci și unu

Capitolul douăzeci și doi

Capitolul douăzeci și trei

Capitolul douăzeci și patru

Capitolul douăzeci și cinci

Capitolul douăzeci și șase

Capitolul douăzeci și șapte

Capitolul douăzeci și opt

Capitolul douăzeci și nouă

Capitolul treizeci

Capitolul treizeci și unu

Agatha Christie este cunoscută în întreaga lume drept „Regina crimei". A scris 80 de romane poliţiste și volume de povestiri, 19 piese de teatru (dintre care Cursa de șoareci este cea mai longevivă din istorie) și șase romane publicate sub pseudonimul Mary Westmacott.

Celebrul Hercule Poirot – cel mai cunoscut detectiv de la Sherlock Holmes – apare încă din primul roman al Agathei Christie, Misterioasa afacere de la Styles. Poirot și Miss Marple, bine-cunoscutul personaj imaginat de scriitoare, au devenit faimoși la nivel mondial și au făcut subiectul multor filme realizate pentru marele și micul ecran.

Agatha Christie a mai scris volume de nonficţiune, o auto­biografie, dar și povestiri amuzante despre numeroa­sele expediţii în care a participat alături de soţul ei, arheologul sir Max Mallowan.

A murit în 1976.

Death on the Nile

Agatha Christie

Death on the Nile Copyright © 1937 Agatha Christie Limited.

All rights reserved.

DEATH ON THE NILE, AGATHA CHRISTIE, POIROT and the Agatha Christie Signature are registered trademarks of Agatha Christie Limited in the UK and elsewhere.

All rights reserved.

www.agathachristie.com

Editura Litera

O.P. 53; C.P. 212, sector 4, Bucureşti, România

tel.: [phone]

e-mail: [e-mail]

Ne puteţi vizita pe

www.litera.ro

Moarte pe Nil

Agatha Christie

Copyright © 2019 Agatha Christie Limited

pentru versiunea în limba română

Toate drepturile rezervate

Editor: Vidraşcu şi fiii

Corector: Sabrina Florescu

Copertă: Flori Zahiu

Tehnoredactare şi prepress: Gabriela Anghel

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

CHRISTIE, AGATHA

Moarte pe Nil / Agatha Christie; trad. din lb. engleză de Justina Bandol. - Bucureşti: Litera, 2019

ISBN 978-606-33-3929-5

ISBN EPUB 978-606-33-4203-5

I. Bandol, Justina (trad.)

821.111

Prefața autoarei

Moarte pe Nil a fost scrisă după o iarnă petrecută în Egipt. Recitind-o acum, mă văd parcă din nou pe vaporul care călătorea de la Assuan la Wadi Halfa. Erau mulți pasageri la bord, dar cei prezenți în această carte făceau călătoria în mintea mea, devenind treptat tot mai reali pentru mine, într-un cadru natural similar. Romanul are multe personaje și o intrigă foarte elaborată. Cred că povestea centrală este interesantă și are posi­bilități dramatice, iar cele trei personaje principale, Simon, Linnet și Jacqueline, mi se par vii și credibile.

Cartea i-a plăcut foarte mult prietenului meu Francis L. Sullivan, care m-a tot îndemnat s-o adaptez pentru scenă – ceea ce până la urmă am și făcut.

Cred eu însămi că, printre cărțile mele inspirate din „călătorii în străinătate, este una dintre cele mai bune. Iar dacă romanele detective sunt „literatură escapistă (și de ce n-ar fi?), cititorul poate să scape, cu ea în brațe, într-un peisaj însorit, cu cer și ape albastre, chiar și din fotoliul său comod de acasă.

Agatha Christie

Capitolul unu

I

– Linnet Ridgeway!

– Ea e! spuse domnul Burnaby, proprietarul barului Three Crowns, și-i dădu un cot tovarășului său.

Cei doi bărbați holbară niște ochi rotunzi bucolici și rămaseră cu gura căscată.

Un Rolls-Royce masiv, roșu aprins, se oprise în fața poștei.

Din el sări afară o tânără cu capul gol, îmbrăcată într-o rochiță ce părea (dar numai părea) cât se poate de simplă. O fată cu păr auriu și cu trăsături regulate, care-i trădau autoritatea, și cu o siluetă încântătoare – o fată cum rar se vedea în Malton-under-Wode.

Cu pași repezi, imperioși, intră în incinta poștei.

– Ea e! zise din nou domnul Burnaby și continuă impresionat, cu voce scăzută: E milionară... Are de gând să bage zeci de mii în proprietatea aia. Piscine, grădini italienești, o sală de bal, plus juma’ de casă dărâmată și reconstruită...

– O să aducă bani în oraș, spuse prietenul său, un ins subțire, cam jerpelit. Vocea îi era plină de invidie și de resentiment.

Domnul Burnaby fu de acord.

– Da, e mare lucru pentru Malton-under-Wode. Mare lucru! Domnul Burnaby era foarte mulțumit că așa stau lucrurile. O să ne scuture pe toți cum trebuie, adăugă.

– Nu ca Sir George, zise celălalt.

– A, pe el caii l-au nenorocit, replică domnul Burnaby indulgent. N-a avut niciodată noroc.

– Cât a luat pentru moșie?

– Vreo șaij’ de mii bunicele, așa am auzit.

Bărbatul cel subțire scoase un fluierat.

Domnul Burnaby continuă triumfător:

– Și cică ea o să mai cheltuiască șaizeci cu toate reamenajările.

– Frățioare! replică subțiraticul. De unde are toți banii ăștia?

– Din America, așa am auzit. Maică-sa a fost singurul copil al unuia dintre milionarii ăia ai lor. Ca în filme, nu?

Tânăra ieși din incinta poștei și urcă în mașină. Bărbatul cel subțire o urmări cu privirea în timp ce pornea motorul și se îndepărta și mormăi:

– Zău dacă nu mi se pare nedrept cum arată. Și bani, și frumusețe – e prea mult! Când o fată e atât de bogată, n-are dreptu’ să fie și frumușică. Iar ea e chiar frumușică... Are de toate fătuca asta. Nu e drept, pur și simplu...

II

Extras din rubrica de mondenități a ziarului Daily Blague:

Printre cei care luau cina la Chez Ma Tante am zărit-o pe frumoasa Linnet Ridgeway. Stătea la masă cu onorabila¹ Joanna Southwood, cu lordul Windlesham și cu domnul Toby Bryce. După cum se știe, domnișoara Ridgeway este fiica lui Melhuish Ridgeway, căsătorit cu Anna Hartz, și moștenește de la bunicul ei, Leopold Hartz, o avere imensă. Încântătoarea Linnet este vedeta momentului, și se zvonește că logodna ei ar putea fi anunțată curând. Cu siguranță lordul Windlesham părea foarte „prins"!

III

– Draga mea, cred că domeniul are să fie absolut superb! spuse onorabila Joanna Southwood.

Erau în dormitorul lui Linnet Ridgeway din Wode Hall.

Pe fereastră, dincolo de grădini, se vedea câmpul deschis, cu umbrele albastre ale pădurilor.

– Arată perfect, nu-i așa? zise Linnet și se rezemă cu brațele de pervazul ferestrei.

Avea un chip însuflețit, înflăcărat, energic. Lângă ea, Joanna Southwood părea cumva ștear­să – o tânără înaltă, subțire, de 27 de ani, cu o figură alun­gită, inteligentă, și cu sprâncene pensate într-un mod neobișnuit.

– Și ai făcut atât de multe în atât de puțin timp! Ai avut mulți arhitecți?

– Trei.

– Cum sunt arhitecții? Nu cred că am văzut vreodată vreunul.

– Erau bunicei. Mi s-au părut cam nepractici câteodată.

– Draga mea, sunt sigură că ai avut tu grijă de asta! Ești cea mai pragmatică ființă din lume! Joanna luă în mână un șirag de perle de pe masa de toaletă. Bănuiesc că astea sunt adevărate, nu, Linnet?

– Bineînțeles.

– Știu că e „bineînțeles" pentru tine, draga mea, dar pentru majoritatea oamenilor n-ar fi deloc. S-ar mulțumi cu unele de cultură sau chiar cu imitații. Scumpa mea, sunt absolut incredibile, se asortează perfect. Trebuie să coste o avere!

– Ți se par vulgare?

– Nu, nici vorbă – sunt doar o mostră de frumusețe pură. Cât valorează, până la urmă?

– Cam cincizeci de mii.

– O sumă de toată frumusețea! Nu ți-e teamă c-o să ți le fure cineva?

– Nu, le port în fiecare zi – și, oricum, sunt asigurate.

– Dă-mi voie să le port până la cină, te rog, scumpa mea! M-aș simți foarte bine!

Linnet râse.

– Desigur, dacă vrei.

– Știi, Linnet, te invidiez cu adevărat. Ai pur și simplu tot ce-ți poți dori. La douăzeci de ani ești propria ta stăpână, ai o avere incalculabilă, ești frumoasă și debordezi de sănătate. Ba mai ești și deșteaptă! Când împlinești douăzeci și unu?

– În iunie. O să dau o mare petrecere de majorat la Londra.

– Și pe urmă ai de gând să te măriți cu Charles Windlesham? Toți gazetărașii ăștia dezgustători de scandal sunt puși pe jar. Iar Charles ți-e într-adevăr uimitor de devotat.

Linnet dădu din umeri.

– Nu știu. Adevărul e că nu vreau să mă mărit cu nimeni deocamdată.

– Draga mea, ai perfectă dreptate! Pe urmă nu mai e niciodată la fel, nu?

Telefonul sună strident, iar Linnet se duse să răspundă.

– Da? Alo?

Îi răspunse vocea majordomului.

– Vă caută domnișoara de Bellefort. Să vă fac legătura?

– Bellefort? Da, da, desigur, fă-mi legătura!

Se auziră un clic și apoi o voce, însuflețită, plăcută, ușor gâfâită.

– Bună ziua, domnișoara Ridgeway? Linnet!

– Jackie, draga mea! N-am mai auzit nimic de tine de o grămadă de vreme!

– Știu. E groaznic. Linnet, aș vrea foarte mult să te văd.

– Draga mea, n-ai putea să vii încoace? Să vezi noua mea pasiune. Mi-ar face mare plăcere să ți-o arăt.

– Chiar asta aveam de gând să fac.

– Foarte bine, ia repede trenul sau mașina!

– S-a făcut. Mi-am luat un hârb cu două locuri. Am dat cinșpe lire pe el. În unele zile se comportă foarte frumos, dar are toane. Dacă nu ajung până la ora ceaiului, să știi că e vreo toană de-a mașinii. La revedere, scumpa mea!

Linnet puse receptorul jos și se apropie din nou de Joanna.

– E prietena mea cea mai veche, Jacqueline de Bellefort. Am fost împreună la o mănăstire de maici din Paris. A avut un ghinion îngrozitor. Tatăl ei era conte francez, mama – americancă, din Sud. Tatăl a fugit cu altă femeie, iar mama și-a pierdut toți banii în crahul bursei de pe Wall Street. Jackie a rămas complet lefteră. Nu știu cum o fi reușit să se descurce în ultimii doi ani.

Joanna își lustruia unghiile sângerii cu pernița de unghii a amicei sale. Se lăsă pe spate, cu capul într-o parte, examinând rezultatele.

– Draga mea, zise ea cu voce tărăgănată, nu ți se pare agasant? Eu, când o prietenă pățește vreo belea, o abandonez instant! Știu că sună oribil, dar așa sunt scutită de o mulțime de neplăceri mai târziu! Altfel, întotdeauna fie o să vrea să-i împru­muți bani, fie o să-și deschidă un atelier de croitorie, și tu va trebui să cumperi de la ea tot felul de haine oribile. Sau se apucă de pictat abajururi sau de confecționat eșarfe.

– Deci, dacă mâine mi-aș pierde toți banii, m-ai lăsa baltă?

– Da, scumpa mea, te-aș lăsa baltă. Nu poți spu­ne că nu sunt sinceră! Îmi plac numai oamenii de succes. Și ai să descoperi că lucrul ăsta e valabil pentru aproape toată lumea – numai că majoritatea nu vor să-l recunoască. Se plâng doar că nu se mai pot înțelege sub nici o formă cu Mary, cu Emily sau cu Pamela! „A devenit atât de acră și de ciudată, biata de ea, cu atâtea probleme pe cap!"

– Ce nesuferită ești, Joanna!

– Dau doar din coate, ca toată lumea.

– Eu nu dau din coate!

– Din motive evidente! N-ai de ce să fii meschină când ai niște tutori americani chipeși, în floarea vârstei, care îți plătesc o sumă enormă în fiecare lună.

– Și te înșeli în privința lui Jacqueline, spuse Linnet. Nu e o cerșetoare. Am vrut s-o ajut, dar nu m-a lăsat. E îngrozitor de mândră.

– De ce crezi că ține să te vadă atât de repede? Pun pariu că vrea ceva. Așteaptă doar, și ai să vezi!

– Da, părea entuziasmată de ceva, recunoscu Linnet. Jackie se ambala întotdeauna foarte tare. Odată a înfipt un briceag în cineva!

– Ah, de-a dreptul pasionant!

– Era un băiat care chinuia un câine. Jackie a încercat să-l oprească, el n-a vrut, ea l-a tras și l-a smucit, dar el era mult mai puternic, și până la urmă a scos un briceag și l-a înfipt în el. A fost o scenă absolut îngrozitoare!

– Cred și eu. Sună tulburător!

În odaie intră camerista lui Linnet. Murmurând câteva scuze, luă o rochie din șifonier și ieși cu ea.

– Ce-i cu Marie? întrebă Joanna. Se vede că a plâns.

– Biata de ea! Știi că ți-am spus că voia să se mărite cu un individ care lucra în Egipt. Nu aflase prea multe despre el, așa că m-am gândit că ar fi bine să-l verific. S-a dovedit că avea deja soție – și trei copii.

– Cred că-ți faci o mulțime de dușmani, Linnet.

– Dușmani? Linnet păru surprinsă.

Joanna încuviință din cap și se servi cu o țigară.

– Da, dușmani, scumpa mea. Ești înspăimântător de eficientă. Și te pricepi mult prea bine să faci exact ceea ce trebuie.

Linnet râse.

– Nici gând, n-am nici un dușman pe lumea asta.

IV

Lordul Windlesham stătea sub cedrul de lângă Wode Hall, contemplând proporțiile grațioase ale conacului. Nimic nu-i știrbea frumusețea de modă veche – noile clădiri și dependințe se înălțau după colț, nevăzute. Era o priveliște plăcută și pașnică, scăldată în lumina apusului de toamnă. Și totuși, pe măsură ce privea, Charles Windlesham vedea din ce în ce mai puțin Wode Hall. În fața ochilor îi apărea în schimb tot mai clar o clădire elisabetană mai impozantă, cu un parc vast, pe un fundal mai auster... Conacul familiei sale, Charltonbury. Iar în fața conacului se vedea o siluetă – silueta unei fete cu păr auriu strălucitor și cu un chip însuflețit ce trăda încrederea în sine... Linnet stăpână la Charltonbury!

Lordul se simțea încrezător. Refuzul ei nu fusese nici pe departe definitiv. Era mai degrabă o amânare. Ei bine, el își putea permite să mai aștepte...

Cât de uimitor de bine se potriveau toate! Era, desigur, preferabil să se însoare cu o moștenitoare bogată, dar nu era o necesitate care să-l împingă ca, la o adică, să-și ignore sentimentele. Iar pe Linnet o iubea. Și-ar fi dorit s-o aibă de soție chiar și dacă ar fi fost lipsită de orice mijloace, în loc să fie una dintre cele mai bogate fete din Anglia. Numai că, din fericire, Linnet era una dintre cele mai bogate fete din Anglia...

Mintea lordului Windlesham croia tot felul de planuri de viitor. Să obțină poate administrația moșiei Roxdale, să resta­ureze aripa de vest, să nu mai fie nevoit să-și închirieze ca­bana de vânătoare din Scoția...

Charles Windlesham visa cu ochii deschiși.

V

Era ora patru când micul automobil hârbuit cu două locuri se opri cu un scrâșnet pe pietrișul din fața casei. Din el ieși o fată – o ființă micuță, zveltă, cu o claie de păr întunecat – care se repezi pe scări și trase zdravăn de clopoțel.

Câteva minute mai târziu era introdusă în sufrageria lungă și impozantă, și un majordom cu față de preot o prezenta pe un ton mohorât potrivit cu slujba sa:

– Domnișoara de Bellefort.

– Linnet!

– Jackie!

Windlesham stătea deoparte, privind cu înțele­gere cum mica ființă impetuoasă se aruncă asupra lui Linnet cu brațele deschise.

– Lordul Windlesham – domnișoara de Bellefort, prietena mea cea mai bună.

„O copilă drăguță", se gândi el – nu chiar dră­guță, dar cu siguranță atrăgătoare, cu părul ei negru inelat și cu ochii aceia enormi. Lordul murmură câteva nimicuri politicoase, apoi ieși pe ne­simțite, lăsându-le pe cele două prietene singure.

Jacqueline se năpusti îndată asupra lui Linnet – într-un fel care, își aminti aceasta, îi era carac­teristic.

– Windlesham? Windlesham? Deci ăsta e bărbatul despre care ziarele spun întotdeauna că ți-e logodnic! Te măriți, Linnet? Chiar te măriți?

Linnet murmură:

– Poate.

– Draga mea! Mă bucur foarte mult! Pare un tip de treabă.

– A, nu fi atât de sigură – nici eu nu sunt încă.

– Bineînțeles că nu! Reginele își aleg întotdea­una cu nesfârșită grijă prințul consort.

– Nu fi ridicolă, Jackie!

– Dar ești o regină, Linnet! Ai fost întotdeauna. Sa Majesté, la reine Linette. Linette la blonde! Iar eu… ei bine, eu sunt confidenta reginei. Domni­șoara de onoare și de încredere.

– Jackie, scumpa mea, vorbești prostii! Unde ai fost atât timp? Dispari pur și simplu și nu scrii niciodată.

– Urăsc să scriu scrisori. Unde am fost? Eh, cam pe trei sferturi îngropată. În SLUJBE. Slujbe sinistre cu femei sinistre!

– Scumpa mea, mi-aș fi dorit să...

– Profit de generozitatea reginei? Ei bine, draga mea, sinceră să fiu, exact de asta sunt aici. Nu, nu ca să-ți cer bani cu împrumut. N-am ajuns încă pân-acolo! Dar am venit să-ți cer o mare favoare.

– Dă-i drumul!

– Dacă ai de gând să te măriți cu Windlesham, poate ai să mă-nțelegi.

Pentru câteva clipe, Linnet păru buimăcită. Apoi fața i se lumină.

– Jackie, vrei să spui că...?

– Da, scumpa mea. Sunt logodită!

– Deci asta era! Mi s-a părut mie că arătai deosebit de vivace. Arăți întotdeauna așa, bineînțeles, dar acum parcă mai mult ca de obicei.

– Chiar așa mă și simt.

– Povestește-mi despre el!

– Îl cheamă Simon Doyle. E un tip masiv, lat în umeri, incredibil de simplu și de copilăros și absolut adorabil! E sărac – n-are nici un ban. E exact genul de băiat bun de la țară – dar de la o țară foarte săracă –, fiul cel mai mic și tot așa. Ai lui sunt din Devonshire. Îi place mult tot ce ține de viața la țară, dar în ultimii cinci ani a trăit la Londra, a lucrat într-un birou aglomerat. Iar acum firma lor face concedieri, și el a rămas fără slujbă. Linnet, mor dacă nu mă mărit cu el! Mor! Mor, serios îți spun...

– Nu fi ridicolă, Jackie!

– Dacă-ți spun că mor! Sunt nebună după el. Și el e nebun după mine. Nu putem trăi unul fără altul.

– Draga mea, chiar că te-ai aprins!

– Știu. E groaznic, nu? Dragostea asta te prinde cu totul și nu mai ai ce-i face. Jacqueline făcu o scurtă pauză, și ochii ei întunecați se dilatară, devenind deodată tragici. Fu străbătută de un fior. Câteodată e... înfricoșător! Eu și Simon suntem făcuți unul pentru altul. N-am să iubesc niciodată pe nimeni altcineva. Iar tu trebuie să ne ajuți, Linnet. Am auzit că ai cumpărat domeniul ăsta, și mi-a venit o idee. Uite ce-i! Va trebui să ai un administrator – poate chiar doi. Aș vrea să-i dai slujba lui Simon.

– Ah! făcu Linnet surprinsă.

Jacqueline continuă grăbită:

– Să știi că se pricepe de minune la chestiile astea. Știe totul despre moșii – a crescut el însuși pe o moșie. Și are și un pic de experiență în afaceri. Ah, Linnet, ai să-i dai o slujbă, nu, de dragul meu? Dacă nu se descurcă, dă-l afară! Dar se va descurca. Și putem locui într-o căsuță, și am să te văd tot timpul, și totul în grădină va fi absolut divin. Jacqueline se ridică de pe scaun. Spune da, Linnet! Spune da! Frumoasa mea Linnet! Linnet cea înaltă cu părul de aur! Linnet a mea cea deosebită! Spune da!

– Jackie...

– Îi dai?

Linnet izbucni în râs.

– Jackie, ești ridicolă! Adu-l aici pe tânărul tău domn, așteaptă să-l văd, și apoi mai stăm de vorbă.

Jackie se repezi la ea și o sărută cu înflăcărare.

– Scumpa mea Linnet – ești o adevărată prietenă! Știam eu că ești! Nu m-ai lăsa niciodată baltă, niciodată. Ești cea mai minunată ființă din lume! La revedere!

– Jackie, dar credeam că rămâi!

– Eu? Nu, nu rămân. Mă întorc la Londra, și mâine vin iar și-l aduc pe Simon, și aranjăm totul. O să-ți placă mult de tot. E foarte dulce.

– Dar nu poți măcar să aștepți să luăm ceaiul?

– Nu, nu pot, Linnet. Sunt prea emoționată. Trebuie să mă întorc și să-i spun lui Simon. Știu că sunt nebună, draga mea, dar n-am ce face. Mă aștept ca măritișul să mă vindece. Pare întotdeauna să aibă un efect liniștitor asupra oamenilor.

Când ajunse la ușă, Jacqueline se întoarse, stătu o clipă, apoi se repezi înapoi spre Linnet și o îmbrățișă încă o dată în grabă.

– Draga mea Linnet, nu mai e nimeni ca tine.

VI

Domnul Gaston Blondin, proprietarul micului restaurant monden Chez Ma Tante, nu era un om căruia să-i facă plăcere să-și flateze prea mult clienții. Vizitatorii săi bogați, frumoși, celebri sau aristocratici puteau să aștepte mult și bine să fie observați și tratați cu toate onorurile. Numai în cazuri foarte rare domnul Blondin își permitea, cu o condescendență grațioasă, să salute vreun client, să-l însoțească la o masă privilegiat amplasată și să schimbe cu el câteva remarci cât se poate de pertinente.

În seara aceasta, domnul Blondin își exercitase de trei ori prerogativele regale – o dată cu o ducesă, a doua oară cu un jocheu faimos și a treia, cu un omuleț cu înfățișare comică, posesor al unor mustăți negre uriașe, care unui vizitator întâmplător i-ar fi părut că nu onorează prin nimic restaurantul Chez Ma Tante.

Dar domnul Blondin era cât se poate de mieros față de oaspetele său. Deși de jumătate de oră doritorilor li se spunea că nu mai sunt mese libere, una apăru acum în mod misterios, amplasată într-o poziție foarte bună. Domnul Blondin își conduse clientul la ea dând toate semnele unei cordialități excesive.

– A, dar bineînțeles, pentru dumneavoastră se găsește întotdeauna o masă, monsieur Poirot! Ce bine-ar fi dacă ne-ați onora mai des cu prezența!

Hercule Poirot surâse, amintindu-și de un vechi incident în care fuseseră implicați un cadavru, un ospătar, domnul Blondin și o foarte frumoasă doamnă.²

– Sunteți prea amabil, monsieur Blondin, spuse el.

– Sunteți singur, monsieur Poirot?

– Da, sunt singur.

– Ei bine, Jules, aici de față, va compune pentru dumneavoastră un mic meniu ca o poezie – o poezie fără doar și poate! Femeile, oricât de încântătoare ar fi, au marele dezavantaj că distrag atenția de la mâncare! Astăzi vă veți savura cina, monsieur Poirot, vă promit. Cât despre vin...

Urmă o conversație destul de tehnică, la care asistă și sus-numitul Jules, maître d’hotel.

Înainte de a se despărți, domnul Blondin mai zăbovi puțin, coborându-și confidențial vocea.

– Aveți treburi grave de rezolvat?

Poirot clătină din cap.

– Sunt, din păcate, un om al repausului, spuse el încet. Am făcut ceva economii la vremea mea și dispun acum de mijloacele necesare pentru o viață de trândăvie.

– Vă invidiez.

– Nu, nu, n-ar fi înțelept din partea dumneavoastră. Vă asigur că nu e atât de plăcut pe cât sună. Poirot oftă. Zicala că omul a fost nevoit să inventeze munca pentru a scăpa de efortul de a gândi e cât se poate de adevărată.

Domnul Blondin făcu un gest de uimire.

– Dar sunt atâtea alte lucruri de făcut! Puteți călători!

– Da, pot, într-adevăr. Am și călătorit deja. Iarna aceasta am să vizitez, cred, Egiptul. Clima, după câte se spune, e minunată. Scapi de ceață, de zilele cenușii, de monotonia ploii neîntrerupte din Anglia.

– O, Egiptul! șopti domnul Blondin.

– Mi se pare că acum se poate chiar ajunge acolo cu trenul, evitând orice călătorie pe mare, afară de traversarea Canalului Suez.

– A, marea nu vă pică prea bine, nu?

Hercule Poirot clătină din cap și fu scuturat de un fior.

– Nici mie, spuse domnul Blondin înțelegător. E curios efectul pe care îl are asupra stomacului.

– Dar numai asupra anumitor stomacuri! Sunt oameni care nu suferă de nici un pic de rău de mare. Ba chiar le place!

– O nedreptate a bunului Dumnezeu, spuse domnul Blondin.

Dădu trist din cap și, meditând la impietatea rostită, se retrase.

Masa fu pusă de ospătari îndemânatici, aproape neauziți. Apărură felii subțiri de pâine prăjită, unt, un recipient cu gheață – toate accesoriile unei cine rafinate.

Orchestra de negri se dezlănțui într-o ciudată simfonie de note discordante. Londra dansa.

Hercule Poirot privea în jur cu atenție, înregistrând impresiile în spațiul ordonat al minții sale.

Ce