Primele cazuri ale lui Poirot

De Agatha Christie

Primele cazuri ale lui Poirot reprezintă o colecție de povestiri scurte întocmită de Agatha Christie, în care autoarea trece în revistă câteva dintre primele cazuri din cariera lui Hercule Poirot înainte de a-și câștiga notorietatea internațională de detectiv.

Aceste prime 18 cazuri ale lui Hercule Poirot din perioada de dinainte de a deveni faimos sunt relatate de bunul prieten al acestuia, căpitanul Hastings. Hercule Poirot era încântat să le spună oamenilor că este probabil cel mai bun detectiv din lume, așa încât această întoarcere în timp, pentru a merge pe urma celor 18 cazuri care constituie temelia reputației sale profesionale, s-a dovedit o experiență fascinantă. Aflat în zorii carierei sale, eleganța cu care Hercule Poirot dezleagă chiar și cele mai încurcate mistere răzbate puternic încă de pe acum. Cu fiecare caz în parte, Poirot își dovedește binemeritata calitate de cea mai strălucită minte din ficțiunea polițistă. Notate cu minuția și pasiunea unui cronicar talentat de către căpitanul Hastings, aceste cazuri – de la furt și jaf până la răpire și crimă – constituie toate o garanție pentru a proba, până la limita absolută, „micile celule cenușii“ ale lui Poirot curând devenite celebre.

Având o structură interioară armonioasă și redactate în stilul inconfundabil al Agathei Christie, câteva dintre povestirile din acest volum sunt nestemate bijuterii narative, cu atât mai mult cu cât una dintre ele înregistrează primul și singurul eșec din cariera lui Poirot.

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 6 iun. 2015
• ISBN: 9786067418736

Agatha Christie

Agatha Christie (1890-1976) was an English author of mystery fiction whose status in the genre is unparalleled. A prolific and dedicated creator, she wrote short stories, plays and poems, but her fame is due primarily to her mystery novels, especially those featuring two of the most celebrated sleuths in crime fiction, Hercule Poirot and Miss Marple. Ms. Christie’s novels have sold in excess of two billion copies, making her the best-selling author of fiction in the world, with total sales comparable only to those of William Shakespeare or The Bible. Despite the fact that she did not enjoy cinema, almost 40 films have been produced based on her work.

Previzualizare carte

AFACEREA DE LA BALUL VICTORIEI

I

O pură întâmplare a făcut ca prietenul meu Hercule Poirot, fost șef în poliția belgiană, să fie implicat în afacerea Styles. Rezolvarea cazului i-a adus notorietate, astfel că s-a decis să se dedice rezolvării unor crime. După ce am fost rănit în bătălia de pe Somme și apoi trecut în rezervă, m-am dus în cele din urmă să mă stabilesc împreună cu el în Londra. Deoarece cunosc personal cea mai mare parte a cazurilor lui, mi s-a sugerat să aleg unele dintre cele mai interesante și să le consemnez. În acest demers, consider că ar fi cel mai bine să încep cu acea încurcătură stranie care, la acea vreme, a suscitat în mare măsură interesul publicului. Mă refer la afacerea de la Balul Victoriei.

Deși poate că nu e cazul cel mai reprezentativ pentru metodele absolut deosebite ale lui Poirot, așa cum sunt altele, mai puțin cunoscute, elementele sale senzaționale, personajele de notorietate implicate, ca și uluitoarea publicitate din presă l-au făcut să iasă în evidență ca o cause célèbre, iar eu am considerat întotdeauna că se cuvine ca implicarea lui Poirot în rezolvarea lui să fie cunoscută de publicul larg.

Era o dimineață frumoasă de primăvară, iar noi ne aflam în apartamentul lui Poirot. Micuțul meu prieten, aranjat și spilcuit ca întotdeauna, cu capul său în formă de ou aplecat ușor într-o parte, își aplica pe mustață, cu mișcări delicate, niște pomadă. Una dintre trăsăturile lui Poirot era o anume vanitate inofensivă, care se potrivea cu pasiunea lui pentru ordine și metodă. Ziarul Daily Newsmonger, pe care îl citisem, alunecase pe podea, iar eu eram cufundat în gânduri, când vocea lui Poirot mă trezi la realitate.

― La ce te gândești așa de intens, mon ami?

― Ca să fiu sincer, am răspuns, îmi frământ mintea cu afacerea asta inexplicabilă de la Balul Victoriei. Ziarele sunt pline cu ea.

Băteam cu degetul în pagina respectivă în timp ce vorbeam.

― Da?

― Cu cât citești mai mult despre ea, cu atât devine mai misterioasă toată povestea! spusei, începând să mă înfierbânt. Cine l-a omorât pe lordul Cronshaw? A fost oare moartea lui Coco Courtenay în aceeași noapte o simplă coincidență? A fost un accident? Sau a luat în mod deliberat o supradoză de cocaină? Făcui o pauză, apoi adăugai pe un ton dramatic: Astea sunt întrebările pe care mi le pun.

Spre nemulțumirea mea, Poirot nu îmi cântă în strună. Se privea cu atenție în oglindă și doar murmură:

― E limpede, pomada asta nouă e o minune pentru mustăți! Dar, surprinzându-mi privirea, adăugă repede: Chiar așa… și ce răspunsuri găsești la întrebările dumitale?

Dar înainte să-i pot răspunde, ușa se deschise și proprietăreasa noastră îl anunță pe inspectorul Japp.

Bărbatul de la Scotland Yard era un vechi prieten de-al nostru și îl primirăm cu căldură.

― Ah, bunul meu Japp, strigă Poirot, ce vă aduce pe la noi?

― Ei bine, monsieur Poirot, răspunse Japp, așezându-se și dând din cap către mine în chip de salut, mă ocup de un caz care mi se pare că este de competența dumneavoastră în mare măsură și am venit să vă întreb dacă nu cumva ați dori să vă implicați.

Poirot avea o părere bună despre abilitățile lui Japp, deși lipsa lui de metodă i se părea deplorabilă; eu însă consideram că cel mai mare talent al detectivului era arta lui delicată de a cere favoruri dând senzația că le oferă!

― E vorba de Balul Victoriei, spuse Japp stăruitor. Haideți, zău, sunt sigur că v-ar plăcea să vă implicați în asta.

Poirot îmi zâmbi.

― Prietenului meu Hastings i-ar plăcea cu siguranță. Tocmai îmi perora pe acest subiect, n’est-ce pas, mon ami?

― Sigur, domnule, spuse Japp condescendent către mine, veți participa și dumneavoastră. Credeți-mă, e oarecum un titlu de glorie să cunoști amănuntele tainice ale unui asemenea caz. Ei bine, să trecem la afacerea propriu-zisă. Bănuiesc că știți elementele principale ale cazului, nu, monsieur Poirot?

― Doar din ziare… iar imaginația jurnaliștilor e uneori amăgitoare. Spuneți-mi dumneavoastră toată povestea.

Japp se așeză confortabil, picior peste picior, și începu.

― Așa cum știe toată lumea, marțea trecută a avut loc marele bal al Victoriei. În zilele noastre, orice petrecere de doi bani cu dans își zice „bal", dar ăsta era veritabil, ținut la Colossus Hall, și toată Londra a venit acolo, inclusiv lordul Cronshaw și grupul lui de prieteni.

― Și dosarul lui? îl întrerupse Poirot. Ar trebui să spun bioscopia lui… nu, cum îi zice?… biografia?

― Vicontele Cronshaw era cel de-al cincilea viconte, în vârstă de douăzeci și cinci de ani, bogat, neînsurat și mare iubitor al lumii teatrului. Au existat zvonuri cum că s-ar fi logodit cu domnișoara Courtenay de la teatrul Albany, cunoscută în cercul ei de prieteni drept „Coco", care era, după spusele tuturor, o tânără de-a dreptul fascinantă.

― Bun. Continuez!

― Grupul lordului Cronshaw era alcătuit din șase persoane: el însuși, unchiul său, onorabilul Eustace Beltane, o văduvă americancă drăguță, doamna Mallaby, un tânăr actor, Chris Davidson, soția acestuia și, în sfârșit, domnișoara Coco Courtenay. După cum știți, era un bal mascat, iar prietenii din grupul lui Cronshaw înfățișau personaje din vechea comedie italiană… mă rog, ce-o mai fi și asta.

― Commedia dell’arte, murmură Poirot. Știu.

― Ei, oricum, costumele imitau un set de figurine din porțelan care făceau parte din colecția lui Eustace Beltane. Lordul Cronshaw era Arlecchino; Beltane era Punchinello, doamna Mallaby era perechea lui, Pulcinella; soții Davidson erau Pierrot și Pierette; iar domnișoara Courtenay era, evident, Colombina. Ei bine, încă de la primele ore ale serii părea că ceva nu e în regulă. Lordul Cronshaw era iritat și se comporta ciudat. Când grupul s-a reunit pentru supeu într-o mică încăpere rezervată de gazdă, toată lumea a observat că el și domnișoara Courtenay erau certați. Se vedea clar că ea plânsese și părea în pragul unei crize de isterie. Cina s-a desfășurat într-o atmosferă stânjenitoare și, în timp ce părăseau sala, ea s-a întors către Chris Davidson și i-a cerut cu voce tare să o conducă acasă, pentru că „se săturase de bal". Tânărul actor a ezitat și i-a aruncat o privire lordului Cronshaw, iar în cele din urmă i-a tras pe amândoi înapoi în sala unde luaseră masa.

Dar toate eforturile lui de a obține o împăcare au fost zadarnice și, în consecință, a chemat un taxi și a însoțit-o pe domnișoara Courtenay, acum în lacrimi, înapoi la apartamentul ei. Deși era în mod vizibil foarte supărată, ea nu i-a mărturisit nimic, ci doar repeta întruna că „o să-l facă pe bătrânul Cronch să regrete asta". Ăsta e singurul indiciu pe care îl avem că moartea ei s-ar putea să nu fi fost accidentală, dar e mult prea puțin ca să ne putem baza pe el. Când Davidson a reușit cât de cât să o liniștească, era prea târziu ca să se mai întoarcă la Colossus Hall, drept care s-a dus direct acasă în apartamentul lui din Chelsea, unde a ajuns și soția sa la scurt timp, aducându-i vestea teribilei tragedii ce avusese loc după plecarea lui.

Se pare că lordul Cronshaw a devenit tot mai irascibil pe măsură ce balul continua. A stat departe de prietenii lui și abia a fost văzut de ei tot restul serii. Era cam unu și jumătate a.m., chiar înainte de marele cotilion, moment în care toată lumea trebuia să-și dea masca jos, când căpitanul Digby, un ofițer care știa ce mască purta, l-a observat stând în picioare într-o lojă și privind în jos către scenă.

„Salut, Cronch!", i-a strigat el. „Vino jos și fii sociabil. Ce stai așa îmbufnat ca o bufniță opărită? Haide, vino, urmează un ragtime de demult."

„Bine, a răspuns Cronshaw. „Așteaptă-mă, că altfel n-o să te mai găsesc prin mulțime.

S-a întors și a părăsit loja în timp ce vorbea. Căpitanul Digby, care era însoțit de doamna Davidson, a așteptat. Minutele au trecut, dar lordul Cronshaw n-a mai apărut. În cele din urmă, Digby și-a pierdut răbdarea.

„Tipul ăsta crede că o să-l așteptăm toată noaptea?", a protestat el.

În acel moment, a venit lângă ei doamna Mallaby, căreia i-au explicat situația.

„Hei, a strigat vioaie drăguța văduvă, „în seara asta e cu capsa pusă. Haideți să mergem să-l luăm pe sus.

Au început să-l caute, fără succes însă, până când doamna Mallaby s-a gândit că ar putea fi în încăperea în care luaseră supeul cu o oră în urmă. S-au îndreptat într-acolo. Și ce priveliște s-a așternut sub privirile lor! Arlecchino era într-adevăr acolo, dar zăcând pe jos, cu un cuțit de masă înfipt în inimă!

Japp se opri din povestit, iar Poirot dădu din cap și spuse cu plăcerea specialistului:

― Une belle affaire! Și nu a existat nici un indiciu cu privire la făptaș? Dar cum ar putea să existe?

― Ei bine, continuă inspectorul, restul îl știți. Tragedia a fost dublă. A doua zi, în toate ziarele vestea apărea cu litere de-o șchioapă și o declarație scurtă anunța că domnișoara Courtenay, bine-cunoscuta actriță, fusese găsită fără viață în patul ei și că moartea fusese cauzată de o supradoză de cocaină. Acum, a fost accident sau sinucidere? Camerista ei, care a fost chemată să depună mărturie, a confirmat că domnișoara Courtenay era o consumatoare inveterată de cocaină, și s-a declarat verdictul de moarte accidentală. Cu toate acestea, nu putem să excludem posibilitatea suicidului. Moartea ei este regretabilă, cu atât mai mult cu cât acum nu avem nici un indiciu privind motivul disputei din seara precedentă. Apropo, asupra lordului a fost găsită o cutioară emailată. Pe ea era scris Coco cu diamante, și era pe jumătate plină cu cocaină. A fost identificată de camerista domnișoarei Courtenay ca aparținând stăpânei sale, care o purta aproape întotdeauna la ea, deoarece conținea provizia sa din drogul căruia îi devenea tot mai rapid sclavă.

― Era și lordul Cronshaw dependent de acest drog?

― Nici gând. Lordul era un dușman hotărât al drogurilor.

Poirot dădu din cap gânditor.

― Dar de vreme ce cutia se afla în posesia lui, știa că domnișoara Courtenay folosea drogul. E un lucru semnificativ, nu-i așa, bunul meu Japp?

― Ah! făcu Japp, într-un fel vag.

Eu zâmbii.

― Ei bine, zise Japp, ăsta-i cazul. Ce părere aveți despre el?

― N-ați mai găsit nici un indiciu, de nici un fel, despre care să nu-mi fi spus?

― Ba da, ăsta.

Japp scoase din buzunar un obiect micuț pe care i-l întinse lui Poirot. Era un mic pompon din mătase verde-smarald, cu niște ațe atârnând de el, ca și cum fusese smuls cu putere de pe ceva.

― L-am găsit în mâna mortului, care îl ținea strâns în pumn, explică inspectorul.

Poirot i-l dădu înapoi fără vreun comentariu și întrebă:

― Lordul Cronshaw avea dușmani?

― Nici unul de care să se știe. Pare să fi fost un tânăr îndrăgit.

― Cine îl moștenește?

― Unchiul său, onorabilul Eustace Beltane, capătă titlul și proprietatea. Există câteva elemente suspecte în privința lui. Mai multe persoane au declarat că au auzit o ceartă violentă din mica încăpere în care au servit supeul și că Eustace Beltane era unul dintre participanții la dispută. Vedeți dumneavoastră, cuțitul de masă s-ar potrivi cu o crimă comisă în înflăcărarea unei dispute.

― Ce spune domnul Beltane în privința asta?

― Afirmă că unul dintre chelneri era beat și că el îl muștruluia. De asemenea, că era mai degrabă spre ora unu decât unu și jumătate. Știți, declarația căpitanului Digby stabilește cu precizie ora. Doar zece minute au trecut între discuția lui cu Cronshaw și găsirea cadavrului.

― Și, în orice caz, presupun că domnul Beltane, ca Punchinello, purta o cocoașă și un guler cu volane, nu?

― Nu cunosc detaliile exacte ale costumului, răspunse Japp, uitându-se ciudat la Poirot. Și, oricum, nu văd ce legătură are asta cu cazul.

― Nu?

În vocea lui Poirot era o urmă de ironie. Continuă pe un ton liniștit, iar în ochii lui se vedea strălucind acea luminiță verde pe care începusem să o recunosc atât de bine:

― În micuța sală pentru supeu se afla o draperie, nu-i așa?

― Da, dar…

― În spatele căreia exista un spațiu în care se putea ascunde ușor un om?

― Da… de fapt, acolo e o mică nișă, dar de unde știți despre ea… n-ați fost acolo, nu-i așa, monsieur Poirot?

― Nu, bunul meu Japp. Mintea mea e cea care a descoperit draperia. Fără ea, drama nu are logică. Și întotdeauna trebuie să fii logic în gândire. Dar, spunție-mi, nu a fost chemat un doctor?

― Imediat, bineînțeles. Dar nu s-a mai putut face nimic. Probabil că a murit pe loc.

Poirot încuviință din cap destul de nerăbdător.

― Da, da, înțeleg. Și doctorul acesta a depus mărturie în cadrul anchetei?

― Da.

― Nu a pomenit nimic de vreun simptom neobișnuit… nu a fost nimic în felul în care arăta cadavrul care să i se pară anormal?

Japp îl privi lung și atent pe omuleț.

― Ba da, monsieur Poirot. Nu știu unde vreți să ajungeți, dar a menționat într-adevăr că existau o anumită încordare și o înțepeneală a membrelor pe care nu și le putea explica.

― Aha! făcu Poirot. Aha! Mon Dieu! Japp, asta vă pune pe gânduri, nu-i așa?

Cu siguranță, am remarcat eu, asta nu-l pusese deloc pe gânduri pe Japp.

― Dacă vă gândiți la otravă, monsieur, cine naiba ar otrăvi întâi un om, ca apoi să înfigă un cuțit în el?

― Adevărul e că ar fi ridicol, încuviință Poirot, calm.

― Acum, ați vrea să vedeți ceva, monsieur? Poate doriți să cercetați încăperea în care a fost găsit cadavrul…

Poirot își flutură mâna.

― Câtuși de puțin. Mi-ați spus deja singurul lucru care mă interesează – părerea lordului Cronshaw despre consumul de droguri.

― Atunci, nu vreți să vedeți nimic?

― Un singur lucru.

― Care anume?

― Setul de figurine din porțelan după care au fost copiate costumele.

Japp îl privi lung.

― Zău așa, ciudat mai sunteți!

― Puteți face asta pentru mine?

― Dacă vreți, veniți cu mine acum în Berkeley Square. Domnul Beltane, sau Excelența Sa, cum ar trebui să zic acum, nu va avea nimic de obiectat.

II

Plecarăm imediat cu un taxi. Noul lord Cronshaw nu era acasă, dar la cererea lui Japp furăm conduși în „camera porțelanurilor", unde erau păstrate cele mai valoroase piese ale colecției. Japp se uită în jur destul de neajutorat.

― Nu știu cum veți reuși să le găsiți pe cele pe care le doriți, monsieur, spuse el.

Dar Poirot trăsese deja un scaun în fața poliței căminului și se sălta pe el ca o vrăbiuță sprintenă. Deasupra oglinzii, așezate pe o policioară special făcută pentru ele, se aflau șase figurine din porțelan. Poirot le cercetă minuțios, făcând în același timp câteva comentarii către noi.

― Les voilà! Vechea comedie italiană. Trei perechi! Arlecchino și Colombina, Pierrot și Pierrette, foarte șic în alb și verde, și Punchinello și Pulcinella, în mov și galben. Foarte încărcat, costumul lui Punchinello – volănașe și zorzoane, o cocoașă, joben. Da, așa cum mă gândeam și eu, foarte încărcat.

Puse figurinele la loc cu grijă și sări jos de pe scaun.

Japp părea nemulțumit, dar, cum Poirot în mod clar nu avea de gând să-i explice nimic, detectivul se strădui să facă față situației cât mai bine. În timp ce ne pregăteam de plecare, intră stăpânul casei, iar Japp făcu prezentările.

Cel de-al șaselea viconte Cronshaw era un bărbat la vreo cincizeci de ani, cu maniere delicate, cu un chip frumos, de bărbat desfrânat. În mod evident, un berbant bătrâior, cu atitudinea indiferentă a unui pozeur. Nu mi-a plăcut din prima clipă. Ne-a salutat cu destulă amabilitate, declarând că auzise multe lucruri despre priceperea lui Poirot și că se pune cu totul la dispoziția noastră.

― Știu că poliția face tot ce poate, spuse Poirot.

― Dar tare mă tem că enigma morții nepotului meu nu va fi elucidată niciodată. Întreaga poveste pare extrem de misterioasă.

Poirot îl privea cu atenție.

― Nu știți dacă nepotul dumneavoastră avea vreun dușman?

― Absolut nici unul. Sunt sigur de asta. Făcu o pauză, apoi continuă: Dacă există vreo întrebare pe care ați vrea să mi-o adresați…

― Doar una. Vocea lui Poirot era gravă. Costumele au fost reproduse exact după figurinele dumneavoastră?

― Până în cele mai mici detalii.

― Mulțumesc, milord. Asta e tot ce voiam să știu sigur. Vă doresc o zi bună.

― Și acum? întrebă Japp în timp ce zoream de-a lungul străzii. Știți, trebuie să dau raportul la Scotland Yard.

― Bien! N-o să vă mai rețin. Trebuie să mă mai ocup de un mic amănunt și pe urmă…

― Da?

― Cazul va fi rezolvat.

― Ce? Doar nu vorbiți serios! Știți cine l-a omorât pe lordul Cronshaw?

― Parfaitement.

― Cine? Eustace Beltane?

― Ah, mon ami, doar știți mica mea slăbiciune! Întotdeauna am dorința de a ține toate ițele intrigii în mâinile mele până în ultima clipă. Dar nu vă temeți. Voi dezvălui totul la momentul potrivit. Nu vreau recunoștință – cazul va fi al dumneavoastră, cu condiția să-mi permiteți ca le dénouement să se desfășoare în stilul meu.

― De acord, spuse Japp. Asta, dacă le dénouement chiar va avea loc! Dar, nu-i așa, tăceți ca un pește, nu? Poirot doar zâmbi. Păi atunci, pe curând. Plec la Yard.

Japp se îndepărtă cu pași mari, iar Poirot opri un taxi.

― Acum unde mergem? întrebai eu, din cale-afară de curios.

― În Chelsea, să vorbim cu familia Davidson, răspunse și îi dădu șoferului adresa.

― Ce părere ai despre noul lord Cronshaw? l-am întrebat.

― Ce crede bunul meu prieten Hastings?

― Instinctul îmi spune să nu am încredere în el.

― Crezi că el e „unchiul cel malefic" din cărțile de povești, nu?

― Dumneata nu?

― Ei, eu cred că a fost foarte amabil cu noi, spuse Poirot, neutru.

― Pentru că avea motivele lui!

Poirot se uită la mine, clătină trist din cap și murmură ceva de genul: „N-are pic de metodă".

III

Familia Davidson locuia la etajul al treilea al unui bloc cu apartamente luxoase. Ni se spusese că domnul Davidson lipsea, dar doamna Davidson era acasă. Am fost conduși într-o încăpere prelungă și joasă, cu draperii orientale de prost-gust. Aerul era închis și apăsător, și se simțea un miros pătrunzător de bețișoare parfumate. Doamna Davidson apăru aproape imediat, o făptură micuță și blondă, a cărei fragilitate ar fi părut patetică dacă n-ar fi existat o licărire vicleană și calculată în ochii ei de un albastru pal.

Poirot îi explică legătura noastră cu respectivul caz, iar ea clătină cu tristețe din cap.

― Bietul Cronch… și biata Coco! Amândoi țineam foarte mult la ea, și moartea ei ne-a provocat o teribilă suferință. Ce doriți să mă întrebați? Chiar trebuie să retrăiesc toată acea seară cumplită?

― Oh, madame, credeți-mă, nu vă voi necăji în mod inutil. Într-adevăr, inspectorul Japp mi-a spus tot ce era necesar. Nu vreau decât să văd costumul pe care l-ați purtat la bal în acea seară.

Doamna păru cumva surprinsă, dar Poirot continuă pe un ton agreabil:

― Înțelegeți, madame, că eu acționez conform metodelor folosite în țara mea. Acolo, întotdeauna „reconstruim" crima. Este posibil chiar să fac o adevărată représentation și, în acest caz, înțelegeți, costumele ar fi importante.

Doamna Davidson încă mai părea puțin nesigură.

― Am auzit, bineînțeles, de reconstituirea unei crime, spuse ea. Însă nu știam că țineți atât de mult la detalii. Dar vă voi aduce acum costumul.

Ieși din cameră și se întoarse aproape imediat cu o grămăjoară delicată de satin alb și verde. Poirot luă costumul din mâna ei și îl examină, apoi i-l dădu înapoi cu o plecăciune.

― Merci, madame! Văd că ați avut ghinionul să vă pierdeți un pompon verde, cel de aici, de pe umăr.

― Da, s-a rupt la bal. L-am luat de jos și i l-am dat bietului lord Cronshaw să mi-l țină.

― Asta a fost după supeu?

― Da.

― Nu cu mult înainte de tragedie, pesemne?

În ochii pali ai doamnei Davidson apăru o umbră de panică și răspunse repede:

― Oh, nu… cu mult înainte. De fapt, chiar imediat după supeu.

― Înțeleg. Ei bine, asta e tot. Nu vă voi mai reține. Bonjour, madame.

― Bun, am vorbit eu în vreme ce ieșeam din clădire, asta explică misterul pomponului verde.

― Oare…?

― Ce vrei să spui?

― M-ai văzut cercetând rochia, Hastings?

― Da.

― Eh bien, pomponul care lipsea nu fusese smuls, așa cum a spus doamna. Din contră, fusese tăiat, mon ami, tăiat cu foarfeca. Firele de ață erau toate de aceeași dimensiune.

― Vai de mine! am exclamat. Totul devine din ce în ce mai complicat.

― Dimpotrivă, replică Poirot pe un ton placid, devine din ce în ce mai simplu.

― Poirot! strigai. Într-o bună zi o să te omor! Obiceiul dumitale de a considera totul cu desăvârșire simplu este îngrozitor de supărător!

― Dar când explic, mon ami, nu este întotdeauna cu desăvârșire simplu?

― Ba da; și asta e partea care mă supără! În clipa aceea simt că și eu aș fi putut rezolva totul.

― Și chiar ai putea, Hastings, chiar ai putea. Dacă te-ai obosi să îți pui ideile în ordine! Fără o metodă…

― Da, da, spusei eu repede, căci cunoșteam prea bine elocința lui Poirot când începea să peroreze pe tema lui preferată. Spune-mi, acum ce facem? Chiar ai de gând să faci o reconstituire a crimei?

― Nici gând. Să zicem că drama a luat sfârșit, dar că propun să adăugăm o… arlechinadă?

IV

Marțea următoare fu stabilită de Poirot ca ziua misterioasei sale reprezentații. Pregătirile lui mă intrigară nespus. Într-o latură a camerei fu instalat un paravan alb, flancat de-o parte și de alta de niște draperii grele. Apoi sosi un bărbat cu un soi de aparat de luminat, iar în cele din urmă un grup de actori, care dispărură în dormitorul lui Poirot, aranjat pe post de garderobă provizorie.

Cu puțin înainte de ora opt, sosi și Japp, nu tocmai binedispus. Am înțeles că detectivul oficial al cazului nu era deloc de acord cu planul lui Poirot.

― Puțin cam melodramatic, la fel ca toate ideile lui. Dar adevărul e că n-are ce strica și, așa cum zice el, s-ar putea să ne scutească de multă bătaie de cap. S-a descurcat foarte bine cu cazul. Și eu am urmat aceeași pistă, bineînțeles – aici am simțit instinctiv că Japp cam exagera –, dar asta e, i-am promis că îl voi lăsa să încheie totul în felul lui. Ah! Iată personajele!

Lordul sosi primul, însoțind-o pe doamna Mallaby, pe care nu o cunoscusem încă. Era o brunetă drăguță, care părea în mod vizibil nervoasă. Urmă familia Davidson. Și pe Chris Davidson îl vedeam pentru prima oară. Era destul de chipeș într-un fel oarecum vădit, înalt și oacheș, cu acea grație degajată tipică unui actor.

Poirot aranjase scaunele pentru public cu fața la paravanul scăldat într-o lumină puternică. Stinse toate celelalte lumini, astfel încât încăperea rămase cufundată în întuneric, cu excepția paravanului.

Vocea lui Poirot răsună din întuneric.

― Messieurs, mesdames, o scurtă explicație. Prin spatele paravanului vor trece șase personaje. Ele vă sunt familiare. Pierrot și a sa Pierrette; Punchinello, bufonul, și eleganta Pulcinella; frumoasa Colombina, în pași ușori de dans, Arlecchino, spiridușul, invizibil oamenilor!

Cu această prezentare, spectacolul începu. Pe rând, fiecare personaj pomenit de Poirot trecu prin fața paravanului, rămase acolo pentru o clipă, apoi dispăru. Luminile se aprinseră și se auzi un oftat general de ușurare. Toată lumea fusese agitată, temându-se de ceva, fără să știe de ce anume. Mie mi se părea că totul ieșise foarte prost. Dacă asasinul se afla printre noi, iar Poirot se așteptase ca el să cedeze doar văzând o figură familiară, metoda lui eșuase în mod vizibil – așa cum aproape că era de așteptat. Cu toate acestea, Poirot nu părea câtuși de puțin tulburat. Făcu un pas înainte, zâmbind.

― Acum, messieurs et mesdames, sunteți amabili să-mi spuneți, pe rând, ce am văzut adineauri? Vreți să începeți dumneavoastră, milord?

Lordul păru nedumerit.

― Mă tem că nu prea înțeleg.

― Spuneți-mi doar ce am văzut cu toții.

― Eu… ăăă… păi, aș zice că am văzut șase siluete trecând prin fața unui