Tragedie în trei acte

De Agatha Christie

Bătrânul și inofensivul paroh Babbington moare subit, la petrecerea organizată de un celebru actor, după ce bea un cocktail care nu conține nici o urmă de otravă. Nici măcar Hercule Poirot, aflat printre invitați, nu are vreo suspiciune legată de acest deces. Dar când un prieten al aceluiași actor moare în circumstanțe asemănătoare, nu mai este nici o îndoială că e vorba de niște asasinate. Lipsa unor motive îl pune însă în încurcătură pe Poirot. Va trebui să aibă loc o a treia crimă pentru ca detectivul să descopere o cinică punere în scenă, al cărei unic scop este să deturneze atenția anchetatorilor...

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 31 mai 2015
• ISBN: 9786067418439

Agatha Christie

Agatha Christie (1890-1976) was an English author of mystery fiction whose status in the genre is unparalleled. A prolific and dedicated creator, she wrote short stories, plays and poems, but her fame is due primarily to her mystery novels, especially those featuring two of the most celebrated sleuths in crime fiction, Hercule Poirot and Miss Marple. Ms. Christie’s novels have sold in excess of two billion copies, making her the best-selling author of fiction in the world, with total sales comparable only to those of William Shakespeare or The Bible. Despite the fact that she did not enjoy cinema, almost 40 films have been produced based on her work.

Previzualizare carte

CAPITOLUL 1

Domnul Satterthwaite stătea pe terasa de la Crow’s Nest și se uita cum gazda lui, sir Charles Cartwright, urca pe poteca dinspre mare.

Crow’s Nest era un bungalou modern dintre cele mai bune. Fără paiantă, fără frontoane, fără ornamentațiile atât de dragi constructorilor de mâna a doua. O simplă clădire albă, solidă, înșelătoare în privința mărimii, de vreme ce era mult mai mare decât părea. Își datora numele¹ poziției sale, la înălțime, cu vedere către portul Loomouth. Într-adevăr, de la un colț al terasei, ocrotit de o balustradă trainică, era o distanță considerabilă până la apa mării de dedesubt. Dacă veneai pe șosea, Crow’s Nest se afla la un kilometru și jumătate de oraș. Drumul o lua spre interiorul continentului, apoi continua în zigzag pe coastă, sus deasupra mării. Pe jos, clădirea era accesibilă în șaptesprezece minute, la capătul abruptei cărări pescărești pe care urca acum sir Charles Cartwright.

Sir Charles era un bărbat de vârstă mijlocie, bine făcut și ars de soare. Purta o veche pereche de pantaloni din flanel gri și un pulover alb. Avea un mers ușor legănat și își ținea pumnii pe jumătate strânși în timp ce înainta. Nouă oameni din zece ar fi zis: „Marinar ieșit la pensie, genul inconfundabil". Al zecelea, mai perspicace, ar fi stat pe gânduri, intrigat de ceva nedefinit ce nu suna tocmai adevărat. Și atunci poate că i-ar fi venit în minte o imagine necăutată: puntea unei nave (dar nu a uneia adevărate), o corabie îngrădită de draperii dintr-un material gros, bogat, un bărbat, Charles Cartwright, stând pe punte, cu o lumină care nu era a soarelui revărsându-se peste el, cu pumnii pe jumătate strânși, cu mersul ușor și vocea relaxată, plăcută a unui marinar și gentleman englez, acum vorbind pe un ton mult ridicat.

„Nu, domnule, spunea Charles Cartwright, mă tem că nu îți pot oferi nici un răspuns la această întrebare."

Și, fâș, draperiile grele cădeau, luminile se intensificau, o orchestră se avânta și ataca ultima măsură sincopată, fete cu părul prins în cocuri exagerate întrebau: Ciocolată? Limonadă? Se termina primul act al piesei Chemarea mării, cu Charles Cartwright în rolul comandantului Vanstone.

Din locul lui de observație, domnul Satterthwaite zâmbi, privind în jos.

Bărbat mic și uscățiv, domnul Satterthwaite era un ocrotitor al artei și al teatrului, un snob ambițios, dar plăcut, mereu implicat în cele mai importante petreceri și activități sociale (cuvintele „și dl Satterthwaite" apăreau invariabil la coada oricărei liste de invitați). Una peste alta, un bărbat de o inteligență considerabilă, un fin observator al oamenilor și al lumii.

Acum murmură, clătinând din cap:

― N-aș fi crezut. Nu, zău, n-aș fi crezut.

Un zgomot de pași răsună pe terasă, iar el întoarse capul. Bărbatul înalt și încărunțit care trase un scaun și apoi se așeză își avea profesia întipărită pe chipul ager și binevoitor de om ajuns la mijlocul vieții.

„Doctor și „Harley Street², sir Bartholomew Strange reușise în meseria lui. Era un bine-cunoscut specialist în boli nervoase și primise de curând titlul de cavaler cu ocazia aniversării regelui.

Își trase scaunul în față, lângă cel al domnului Satterthwaite, și spuse:

― Ce n-ați fi crezut?

Zâmbind, domnul Satterthwaite îi atrase atenția asupra siluetei de jos, ce urca în viteză panta.

― N-aș fi crezut că sir Charles va rămâne atâta vreme mulțumit în… ăăă… exil.

― Pe legea mea, nici eu!

Celălalt izbucni în râs, aruncându-și capul pe spate.

― Îl cunosc pe Charles de când era copil. Am mers împreună la Oxford. Mereu a fost la fel: un actor mai bun în viața personală decât pe scenă! Charles joacă tot timpul. Nu se poate abține, e a doua lui natură. El nu iese dintr-o cameră, el își „face ieșirea și de obicei are câte o replică bună pentru asta. Totuși, îi place mai mult decât oricui să schimbe rolul. Acum doi ani s-a retras de pe scenă, spunând că vrea să ducă o viață simplă, la țară, departe de lume, și să-și satisfacă vechea pasiune pentru mare. A venit aici și a construit locul ăsta. Ideea lui despre o umilă cabană rustică. Trei băi și cele mai moderne articole! Eram ca dumneata, Satterthwaite, nu credeam că o să dureze. La urma urmei, Charles e om, are nevoie de spectatorii lui. Doi sau trei căpitani ieșiți la pensie, câteva bătrâne și un preot nu formează cine știe ce public în fața căruia să joci. Mă gândeam că „omul simplu, cu dragostea lui pentru mare o va lua la fugă după numai șase luni. Sincer să fiu, pe atunci socoteam că se va sătura de rolul ăsta. Credeam că următorul personaj care va umple afișul va fi plictisitul om de lume din Monte Carlo sau poate un moșier din nordul Scoției. Charles e versatil, așa e el.

Medicul se opri. Fusese un discurs lung. Ochii îi erau plini de afecțiune și amuzament în vreme ce îl privea pe neștiutorul bărbat de jos. Peste vreo două minute acesta avea să li se alăture.

― Dar, continuă sir Bartholomew, se pare că ne-am înșelat. Atracția față de traiul simplu rezistă.

― Un om care se joacă pe sine e uneori judecat greșit, sublinie domnul Satterthwaite. Lumea nu îi ia sinceritatea în serios.

Doctorul încuviință dând din cap.

― Da, spuse el îngândurat. E adevărat.

Cu un salut vesel, Charles Cartwright urcă în fugă treptele spre terasă.

― Mirabelle s-a depășit pe sine însăși, zise. Ar fi trebuit să veniți, Satterthwaite.

Domnul Satterthwaite scutură din cap. Suferise de prea multe ori în timpul traversării Canalului ca să-și mai facă iluzii cu privire la rezistența stomacului său când se afla pe apă. În dimineața aceea o observase pe Mirabelle de la fereastra dormitorului său. Bătea un vânt puternic, prielnic navigării cu pânze, iar domnul Satterthwaite îi mulțumise cerului pentru că se afla pe uscat.

Sir Charles intră în salon și ceru de băut.

― Ar fi trebuit să vii, Tollie, îi spuse prietenului său. La urma urmei, nu-ți petreci tu jumătate din viață stând pe Harley Street și spunându-le pacienților tăi cât de bine le-ar face valurile oceanului?

― Marele avantaj de a fi doctor, replică sir Bartholomew, este acela de a nu fi obligat să-ți urmezi propriile sfaturi.

Sir Charles râse. Încă își juca rolul fără să-și dea seama: marinarul jovial, fără fasoane, care le spune lucrurilor pe nume. Era un bărbat extraordinar de arătos, cu trupul frumos proporționat, cu un chip uscățiv și vesel, iar firele cărunte de la tâmple îi dădeau un plus de distincție. Arăta întocmai cum era: mai întâi, gentleman, și apoi, actor.

― Ai mers singur? îl întrebă doctorul.

― Nu.

Sir Charles se întoarse pentru a-și lua băutura de la o servitoare cochet îmbrăcată, care ținea o tavă.

― Am avut un „ajutor". Mai exact pe fata aceea, Egg.

Era ceva, o vagă urmă de stânjeneală în vocea lui, ceea ce îl făcu pe domnul Satterthwaite să ridice atent privirea.

― Domnișoara Lytton Gore? Știe câte ceva despre navigat, nu-i așa?

Sir Charles râse mai degrabă cu tristețe.

― Reușește să mă facă să mă simt ca un debutant în ale navigatului. Dar încep să mă descurc, grație ei.

Un gând se strecură iute prin mintea domnului Satterthwaite.

„Mă întreb… Egg Lytton Gore… poate că de-aia nu s-a săturat el – vârsta, o vârstă periculoasă, întotdeauna o tânără fată în acel moment al vieții…"

Sir Charles continuă:

― Marea, nimic nu e ca ea. Soare, vânt și mare. Și o bojdeucă la care să te întorci acasă.

Și privi încântat spre clădirea albă din spatele lui, echipată cu trei băi, apă caldă și rece în fiecare dintre ele, cel mai modern sistem de încălzire centrală, cele mai noi instalații electrice și un personal format dintr-o servitoare, o cameristă, un bucătar și un ajutor de bucătar. Interpretarea pe care o dădea sir Charles vieții simple era, poate, un pic exagerată.

O femeie înaltă și deosebit de urâtă ieși din casă, îndreptându-se către ei.

― Bună dimineață, domnișoară Milray.

― Bună dimineața, sir Charles. Bună dimineața (o ușoară înclinare a capului către ceilalți doi). Acesta e meniul pentru cină. Nu știu dacă n-ați dori să-i aduceți vreo schimbare.

Sir Charles îl luă și murmură:

― Să vedem: cantalup, borș, macrou proaspăt, potârniche scoțiană, sufleu surpriză, Canapé Diane³… Nu, cred că e excelent, domnișoară Milray. Toată lumea o să vină cu trenul de patru și jumătate.

― Deja i-am dat instrucțiunile cuvenite lui Holgate. Apropo, sir Charles, să nu vă supărați, dar mai bine dacă aș cina cu dumneavoastră în seara asta.

Sir Charles se arătă surprins, dar răspunse politicos:

― Încântat, desigur, domnișoară Milray, dar… ăăă….

Femeia se apucă să-i explice calm.

― Altfel, sir Charles, ar fi treisprezece persoane la masă și mulți oameni sunt superstițioși.

Din tonul ei se înțelegea că ea ar fi așezat treisprezece persoane la masă în fiecare seară a vieții sale fără nici cea mai mică tresărire. Domnișoara Milray continuă:

― Cred că totul e aranjat. I-am spus lui Holgate că mașina trebuie să-i ia pe lady Mary și pe soții Babbington. E corect?

― Absolut. Exact ce voiam să vă rog să faceți.

Cu un zâmbet ușor arogant pe chipul ei colțuros, domnișoara Milray se retrase.

― Aceasta, spuse sir Charles cu respect, e o femeie remarcabilă. Mereu mă tem că o să vină și o să mă spele pe dinți.

― Eficiența în persoană, replică Strange.

― Lucrează pentru mine de șase ani, zise sir Charles. Mai întâi mi-a fost secretară la Londra, iar aici presupun că e un fel de menajeră de rang mai înalt. Administrează casa asta cu o precizie de ceasornic. Iar acum, cu voia dumneavoastră, o să plece.

― De ce?

― Ea spune…, sir Charles își frecă nasul neîncrezător, ea spune că are o mamă invalidă. Eu unul n-o cred. Genul ăsta de femeie n-a avut niciodată o mamă. A luat naștere în mod spontan, dintr-un dinam. Nu, altceva e la mijloc.

― Probabil, spuse sir Bartholomew. Umblă vorbe.

― Vorbe?

Actorul îl privi lung.

― Vorbe despre ce?

― Dragul meu Charles, știi ce înseamnă „vorbe".

― Te referi la vorbe despre mine și ea? Cu fața aia? Și la vârsta ei?

― Probabil are sub cincizeci de ani.

― Presupun că da.

Sir Charles cântări ideea.

― Dar, zău, Tollie, i-ai observat fața? Are doi ochi, un nas și o gură, dar nu e ceea ce ai numi un chip. Nu un chip de femeie. Cea mai iubitoare de scandaluri cață din cartier n-ar putea lega la modul serios pasiunea sexuală de o față ca aia.

― Subestimezi imaginația fetelor bătrâne din Marea Britanie.

Sir Charles clătină din cap.

― Nu cred. Domnișoara Milray are un soi de respectabilitate oribilă pe care până și o fată bătrână din Marea Britanie trebuie s-o recunoască. E virtutea și respectabilitatea întruchipate. Și o femeie al naibii de folositoare. Mereu mi-am ales secretare urâte ca o ciumă.

― Deștept om.

Sir Charles rămase adâncit în gânduri vreme de câteva minute. Pentru a-i distrage atenția, sir Bartholomew întrebă:

― Cine vine în după-amiaza asta?

― Angie e una dintre cei așteptați.

― Angela Sutcliffe? Asta-i bine.

Domnul Satterthwaite se aplecă în față cu interes, nerăbdător să afle lista musafirilor. Angela Sutcliffe era o bine-cunoscută actriță, trecută de prima tinerețe, dar cu priză la public, renumită pentru inteligența și farmecul ei. Uneori se vorbea despre ea ca despre succesoarea lui Ellen Terry.

― Apoi sunt soții Dacres.

Din nou, domnul Satterthwaite încuviință în sinea lui. Doamna Dacres reprezenta Ambrosine, Ltd., acel atelier de croitorie de mare succes. L-ați văzut în programe: „Rochiile domnișoarei Blank din primul act au fost asigurate de Ambrosine, Ltd., Brook Street. Soțul ei, căpitanul Dacres, era un „cal negru⁴, conform propriului jargon de curse. Își petrecea mult timp pe hipodromuri – cu ani în urmă fusese el însuși călăreț în Garda Națională. Existaseră niște probleme – nimeni nu știa exact ce, deși circulaseră tot felul de zvonuri. Nu avusese loc nici o anchetă, nimic public, însă cumva toată lumea ridica din sprâncene atunci când era pomenit numele lui Freddie Dacres.

― Mai e Anthony Astor, dramaturgul.

― Desigur, spuse domnul Satterthwaite. Ea a scris Sens unic. Am văzut piesa de două ori. A fost o mare reușită.

Îi plăcea să arate că știe că Anthony Astor era de fapt o femeie.

― Așa e, răspunse sir Charles. Tot uit cum o cheamă în realitate. Wills, mi se pare. N-am întâlnit-o decât o dată. Am invitat-o ca să-i fac pe plac Angelei. Ăștia sunt toți. Cei ai casei, vreau să spun.

― Și dintre localnici? întrebă doctorul.

― Oh, localnicii! Ei bine, i-am chemat pe soții Babbington, el e parohul, un tip de treabă, nu excesiv de parohial, și soția lui, o femeie foarte agreabilă. Îmi ține predici despre grădinărit. Vin ei – plus lady Mary și Egg. Asta-i tot. Ah, da, mai e un tânăr pe nume Manders, jurnalist sau așa ceva. Un june arătos. Cu el se încheie lista invitaților.

Domnul Satterthwaite era un bărbat meticulos din fire. Numără persoanele.

― Domnișoara Sutcliffe, una, soții Dacres, trei, Anthony Astor, patru, lady Mary și fiica ei, șase, parohul și soția lui, opt, tânărul, nouă, noi, doisprezece. Ori dumneavoastră, ori domnișoara Milray trebuie să fi numărat greșit, sir Charles.

― Nu se poate să fi fost domnișoara Milray, îl asigură Charles. Femeia asta nu greșește niciodată. Stați să văd: da, pe legea mea, aveți dreptate! Am omis un invitat. Mi-a ieșit din minte.

Chicoti.

― Și n-ar fi prea încântat să audă asta. Tipul e cel mai înfumurat drăcușor pe care l-am cunoscut vreodată.

Ochii domnului Satterthwaite sclipiră. El întotdeauna fusese de părere că actorii erau cei mai vanitoși oameni din lume. Sir Charles Cartwright nu făcea excepție. Îl amuza situația aceasta în care râdea ciob de oală spartă.

― Cine-i egocentricul? întrebă el.

― Un tip mărunțel, cam într-o ureche, spuse sir Charles. Dar un individ destul de cunoscut. Se poate să fi auzit despre el. Hercule Poirot. E belgian.

― Detectivul, spuse domnul Satterthwaite. L-am cunoscut. Un personaj remarcabil.

― Eu nu l-am întâlnit niciodată, însă am auzit multe despre el. Totuși, s-a retras din activitate acum ceva vreme, nu-i așa? Probabil că majoritatea lucrurilor pe care le-am auzit sunt legende. Ei bine, Charles, sper că nu vom avea parte de o crimă în weekendul ăsta.

― De ce? Pentru că am invitat un detectiv în casă? Cam pui carul înaintea boilor, nu-i așa, Tollie?

― Păi, e pe cale să devină o teorie de-a mea.

― Care e teoria dumneavoastră, doctore? întrebă domnul Satterthwaite.

― Aceea că evenimentele ies în calea oamenilor, nu oamenii în calea evenimentelor. De ce unii trăiesc vieții palpitante, și alții duc un trai plicticos? Din pricina împrejurărilor? Absolut deloc. Un om poate călători până la capătul pământului fără ca nimic să i se întâmple. Va avea loc un masacru cu o săptămână înainte de sosirea lui și se va produce un cutremur a doua zi după ce el a plecat, iar vaporul pe care era cât pe ce să se îmbarce va pieri în valuri. Pe când un alt om poate să locuiască la Balham, în suburbiile Londrei, și să meargă zilnic până în City, dar să i se întâmple tot felul de lucruri. Va avea de-a face cu bande de șantajiști, cu fete frumoase și hoți de mașini. Unii au o înclinație spre naufragii. Chiar dacă ies cu barca pe un lac ornamental, tot li se întâmplă ceva. În același fel în care indivizii precum Hercule Poirot al dumneavoastră nu trebuie să caute crimele. Le ies singure în cale.

― În cazul acesta, spuse domnul Satterthwaite, poate e foarte bine că domnișoara Milray ni se va alătura și că nu vom fi treisprezece persoane la masă.

― Mă rog, replică sir Charles cu generozitate, îți poți avea crima, Tollie, dacă ții atât de mult. Cu o singură condiție: să nu fiu eu cadavrul.

Și cei trei bărbați intrară râzând în casă.

---

¹ În traducere, Cuibul de Cioară (n. tr.)

² Stradă din Londra, cunoscută, mai ales în secolul al XIX-lea, pentru numărul mare de cabinete particulare de practică medicală și chirurgicală. (n. red.)

³ Mici tartine din pâine prăjită cu ficat și șuncă (n. tr.)

⁴ În original, dark horse – cal de curse obscur, dar capabil totuși de o performanță surprinzătoare (n. tr.)

CAPITOLUL 2

Principala preocupare în viață a domnului Satterthwaite erau oamenii.

Era mai interesat de femei decât de bărbați. Pentru un bărbat în toată puterea cuvântului, domnul Satterthwaite știa mult prea multe despre femei. Caracterul lui avea o latură feminină care îi permitea să pătrundă în mintea acestora. De când se știa, doamnele și domnișoarele îi făceau confidențe, însă el nu le lua niciodată în serios. Câteodată se simțea puțin mâhnit din pricina asta. Avea impresia că e mereu în sală, urmărind piesa, niciodată pe scenă, luând parte la dramă. Dar, adevărul fie spus, rolul spectatorului i se potrivea foarte bine.

În seara aceasta, în timp ce stătea în spațioasa încăpere cu vedere spre terasă, inteligent decorată în stil modern pentru a semăna cu cabina de lux a unui vapor, pe domnul Satterthwaite îl interesa în principal nuanța exactă a vopselei de păr obținută de Cynthia Dacres. Era o tentă cu totul nouă (adusă direct de la Paris, bănuia el), un efect curios, dar destul de plăcut de arămiu-verzui. Cum arăta în realitate doamna Dacres, greu de zis. Era o femeie înaltă, cu o siluetă perfect supusă rigorilor momentului. Gâtul și brațele purtau obișnuita nuanță de bronz văratic specifică zonei rurale – dacă era obținută în mod natural sau artificial, nu se putea spune. Părul arămiu-verzui era prins în stilul rafinat și original pe care numai cel mai bun coafor al Londrei îl putea obține. Sprâncenele pensate, genele înnegrite, chipul splendid machiat și gura rujată astfel încât să deseneze o curbă