Destinul lupului singuratic

De Adrian Christescu

Volumul este un roman captivant cu un personaj principal carismatic. Virgil nu este un supererou și nici un asasin plătit. El este, pur și simplu, un bărbat puternic, înzestrat cu o structură fizică de fier și cu un mental deplin echilibrat, un soldat perfect antrenat în misiunile din teatrele de război apărute în Europa la sfârșitul secolului trecut. Un maestru al supraviețuirii în condiții cumplite, un luptător implacabil pentru apărarea cu orice preț a principiilor care ar trebui să ne călăuzească oricând, oriunde.

• Limbă: Română
• Editor: Adenium
• Data lansării: 28 ian. 2016
• ISBN: 9786067421446

Previzualizare carte

fiarei

1

8 decembrie 2010

În dimineaţa aceea se trezi fericit.

Nu era prima oară când îşi punea întrebarea cum de are atâta noroc. Să poţi face în viaţă numai ceea ce vrei şi ce îţi place! Puţină lume se poate lăuda cu asta, dar, iată, se pare că el era unul dintre aleşi. E adevărat că pentru asta trebuie plătit şi un preţ, dar el era pregătit să plătească. Acum sau… mă rog, atunci când va trebui. Nu voia să se gândească la momentele acelea când… Virgil se alinta în fiecare dimineaţă punându-şi mereu aceeaşi întrebare la care încerca cu încăpăţânare să găsească un alt răspuns de fiecare dată. Simţea că, dacă ar putea veni mereu cu câte o altă motivare, sentimentul acesta de satisfacţie ar putea să se autogenereze, să se amplifice continuu şi să îi rafineze trăirile de zi cu zi.

Îndepărtă draperia grea de pluş cu vârful degetelor şi privi pe geam. Dincolo de gardul de piatră cu fier forjat trecea o alee îngustă ce permitea riveranilor să-şi aducă maşinile în garaje. După pavajul îngust al aleii începea un spaţiu verde de 50 de metri plin de copaci, care vara îţi dădea impresia că Bulevardul Copou, cu toată aglomeraţia lui, s-ar afla undeva, foarte departe. Dar acum nu era vară. Mai erau doar două săptămâni până la Crăciun şi printre arborii lipsiţi de frunze ce răsăreau din stratul gros de zăpadă se vedeau tramvaiele urcând Copoul. Ici-colo, câte un trecător înfofolit, singur sau cu un câine în lesă, mai înviora nemişcarea de pe trotuarele late.

Deschise televizorul şi apăru sigla canalului Mezzo. Nu suporta dimineaţa alt post în afară de acesta, câteodată făcea o excepţie cu Discovery Channel, însă rar de tot. Să asculte televiziunile de ştiri, chiar şi fără să fie atent la ele, i se părea o tortură cumplită, pe care chiar nu credea că ar fi meritat-o. În dimineaţa aceea, pe Mezzo era o înregistrare cu La Traviata. Mustăci mulţumit. Era opera lui preferată, iar Thomas Hampson era baritonul lui favorit. Nici înregistrarea nu era foarte veche. Părea să fi fost făcută la Opera din Zürich prin 2005. Werner îi povestise că asistase la premieră şi chiar îl făcuse curios. Se pare că ziua începea sub auspicii bune.

Trecu în camera alăturată, în care ar fi trebuit să fie un living, dar care acum era sala lui de sport şi, uneori, când mai spăla acasă, şi nu la spălătorie, o folosea şi ca uscătorie. Îmbrăcă treningul, trase hanoracul pe el şi ieşi afară, în curte. Aici îl scărpină după urechi pe Bruno, apoi îl invită să intre în padoc. Rottweilerul se bosumflă, apoi, cu paşi mici şi trăgând cu coada ochiului la el – poate se răzgândea! –, o luă către cuşcă. Închise padocul, deschise apoi poarta şi, până ieşi la trotuarul de pe bulevard, făcu câteva mişcări de încălzire. Ca de obicei, începu să alerge la deal, către Facultatea de Agronomie. Chiar dacă era mai greu, lui Virgil îi plăcea să simtă rapid efortul, pentru ca apoi uşor-uşor să-şi intre în ritm. Toate aceste tabieturi şi ritualuri îl ajutau pe bărbatul de circa 45 de ani înalt şi agil să se conecteze la programul zilei. După ce dădu ocol rondului de la Agronomie, ca de obicei, în timp ce alerga pe Copou la vale, începu să-şi facă în minte programul zilnic. După zece ture prin Grădina Expoziţiei, mări ritmul şi sprintă către casă. Alergatul pe zăpadă, precum şi efortul de a rămâne în echilibru pe oglinzile mici de gheaţă de pe trotuar îl făcură să se recupereze mai greu ca de obicei când ajunse acasă. Dar endorfinele suplimentare făceau toţi banii!

După un duş fierbinte, îşi savură cafeaua zăcând câteva minute bune în fotoliu, ascultând pierdut aria Violettei, Addio del passato. Se mobiliză cu greu, iar după ultimele acorduri trecu la bucătărie şi îşi făcu un castron de cereale cu Sana.

La ora nouă şi jumătate ajunse în staţia de troleibuz. În acest moment al zilei, obişnuiţii campusului universitar, studenţii, nu erau în troleibuz, iar ceilalţi călători erau foarte puţini, astfel încât, atunci când acesta coborî huruind prin gropile de pe Copou către Piaţa Unirii, alături de Virgil se aflau numai doi pensionari. Pesemne ieşiseră să-şi facă de lucru cu plata vreunei facturi de gaz sau curent.

Intră în Poşta Mare şi îşi verifică rapid căsuţa poştală închiriată. Găsi plicul într-un maldăr de reclame şi reviste. Plicul albastru cu alb de dimensiunea A4 avea ca de obicei colţul tăiat, prin care se vedea revista. Aruncă la primul coş toate reclamele fără ca măcar să se uite pe ele şi dădu să plece, când simţi că cineva îl fixează din priviri.

O cucoană grasă de la ghişeul de timbre se uita la el oarecum indignată de indiferenţa cu care aruncase atâtea hârtii. Era genul de grăsană care toată ziua stă cuplată la televizor, mestecând toate idioţeniile de pe OTV sau ProTV, deplângând soarta piţipoancelor părăsite sau bătute de prietenii lor, în general, nişte manelişti grohăitori. Deşi îl mânca limba, Virgil se abţinu şi întoarse privirea. Îi intrase de mult în sânge reflexul de a aluneca prin mulţime ca o umbră fără să iasă cu nimic în evidenţă. Trase cu ochiul din uşa grea şi văzu uşurat că balena uitase de el şi se apucase să-l certe pe un pensionar amărât ce stătea în faţa ei cu un plic în mână. Amărâtul îi suporta mizeriile legănându-se de pe un picior pe altul, aşteptând umil să treacă furtuna, pentru ca apoi să i se permită să depună plicul pe tejgheaua grea de marmură.

Ieşi în curte şi frigul îl izbi ca un zid. Norii cenuşii stăteau să cadă pe oraş. Luă plicul şi îl introduse în buzunarul interior al gecii matlasate, apoi ridică gulerul îmblănit şi, cu mâinile adânc băgate în buzunarele largi, o luă pe jos spre Piaţa Unirii.

Din mers, înlătură plicul şi îl aruncă în primul coş de gunoi, apoi urcă în tramvai şi căută din reflex un loc strategic. În cele din urmă, se aşeză pe scaunul din spatele vatmanului, apoi se apucă să răsfoiască revista.

Cine l-ar fi zărit răsfoind revista Die Geflügel ar fi spus: iată un pasionat columbofil! Un observator mai atent însă ar fi fost mai rezervat. Virgil nu părea deloc un om mistuit de această domestică pasiune. Înalt, în jur de 1.90 metri, bărbatul era brunet, aproape negricios la faţă. Umerii laţi, precum şi talia subţire, surprinzătoare pentru un bărbat de vârstă mijlocie, depuneau mărturie pentru nenumăratele ore de sală şi kilometrii alergaţi zilnic. Mereu îmbrăcat în haine largi, de culori şterse sau chiar negre, avea un fel aparte de a nu ieşi în evidenţă. O barbă de câteva zile îi acoperea aproape mereu ovalul feţei, dar, pentru cine privea cu atenţie, ochii albaştri şi nasul drept, precum şi fruntea înaltă îi dădeau un aer de distincţie ce nu putea fi ascuns.

Deschise revista la pagina 3 şi începu să caute literele însemnate cu markerul. După ce le identifică pe toate cele şase, le scrise cu pixul pe ultima pagină sub o reclamă, apoi închise revista, o băgă în buzunar şi, întinzându-şi picioarele, se uită pe geam la forfota de afară.

Deşi mai era o săptămână până la vacanţă, studenţimea avea propriul calendar: străzile şi staţiile de autobuz şi tramvai se umpluseră de tineri plini de bagaje, roşii în obraji, flecărind cu voce tare şi flirtând pe ultima sută de metri.

Virgil coborî la a doua staţie de la Universitate, după ce privise amuzat năvala mulţimii în tramvaiele care circulau în direcţia opusă. Abia ajunse în staţie, garniturile erau luate cu asalt în cel mai pur stil revoluţionar. Un comando format din trei-patru studenţi năvăli la fiecare uşă a tramvaiului şi le blocă, apoi, ca într-un plan prestabilit, o studentă frumuşică intră în vorbă cu vatmanul. După ce pe uşi erau zvârlite înăuntru o grămadă de bagaje, urmă un şuvoi de tineri ce îi copleşiră pe puţinii pasageri surprinşi pe scaunele din plastic. Ultimii dintre ei, mai graşi sau mai slabi, umplură spaţiile de tranzit din garnituri. Invazia fiind consumată, frumuşica se putu retrage pe un scaun strategic ocupat de prietenii săi şi se puse pe chicotit. Tramvaiul porni la vale trosnind pe şine.

Jos, în staţie, rămaseră ceilalţi cetăţeni, care, pe moment, nu înţelegeau ce li s-a întâmplat. Într-un târziu, dumirindu-se, cei mai tineri o luară sprinten la picior, timp în care ceilalţi, mai deprinşi cu aşteptatul, înghiţiră în sec şi îşi lungiră gâturile după vreun alt tramvai ce s-ar fi putut ivi de pe culmea Copoului.

Nu se schimbaseră prea multe lucruri de când fusese el student! După ce îşi râse în barbă, amintindu-şi plecările sale în vacanţă, se gândi apoi – mai trist, ce-i drept! – că niciunul dintre studenţii de acum nu era născut în timpurile acelea.

Ajuns acasă, intră pe net pe site-ul www.jagdschein.be şi evită în viteză ferestrele cu diverse trofee de vânătoare, apoi se duse la ultima, care trata folosirea câinilor de aport în vânatul păsăretului. Se duse în bara de pe ultima pagină şi găsi imediat reclama pe care o căuta. Din când în când, cam la trei luni distanţă, dacă cei ce navigau pe acest site ar fi fost atenţi la reclama pătrăţoasă de culoare sepia din bara de jos a paginii, ar fi rămas surprinşi. Aceasta înfăţişa un elefant african ce ducea în spate o căsuţă de stuf din care se întrezărea îngrijitorul cu turban ascuţit şi un ditamai toiagul în mână. Peste grafica în gen retro, care avea pe fundal şi nişte munţi înalţi, acoperiţi de păduri, trona o frază scrisă cu violet: Visit Africa with Our Elephants.

Faptul că reclama era destul de neclară nu era cine ştie ce. În definitiv, e plin netul de reclame tâmpite şi fără vreo legătură cu locul postării, dar dacă cineva ar fi dat click, voit sau din greşeală, ar fi rămas surprins să vadă cum pe iconul reclamei s-ar fi deschis o fereastră albă, ce permitea să tastezi o parolă de maximum opt caractere.

Dar bărbatul nu fu câtuşi de puţin surprins. Tastă cele şase litere pe care le copie din revistă, apoi adăugă cifra 12, a lunii în curs, şi dădu enter. Ecranul se înnegri o secundă, apoi dădu impresia, pe măsură ce se lumina, că se traversează cu mare viteză un tunel la capătul căruia se auzi un click. Pe ecran apăru o poartă masivă de stejar, exact ca într-un joc pe calculator.

Pe Virgil îl pufni râsul. Era curios să vadă ce mai scornise de data asta Werner. La fiecare accesare trebuia să treacă prin tot felul de probe, una mai trăsnită ca alta. Deşi amuzat, venise momentul să se concentreze, pentru că altfel totul se putea sfârşi aici, iar aceasta nu era o opţiune. La început fusese iritat, dar, odată cu trecerea timpului, simţul umorului şi detaşarea dobândită prin rezolvarea numeroaselor şarade îl determinaseră să privească admirativ ingenioasele teste prin care Werner, singurul chip cunoscut dintre partenerii săi, se asigura că datele puse la dispoziţie ajungeau la el, şi nu la altcineva. Dădu click pe poartă şi apăru o mână masivă care bătu de două ori, făcând un zgomot înfundat. Poarta se deschise greu, cu un sunet enervant de balamale neunse şi în pragul ei apăru Diana, zeiţa vânătorii în mitologia romană, însoţită ca întotdeauna de un pui de căprioară. Frumoasa femeie, ale cărei trăsături fuseseră împrumutate de la Diane Kruger, actriţa preferată a lui Werner, descoperită de acesta în filmul Troia, se înclină graţios, ţinându-şi cu o mână arcul şi cu cealaltă sprijinindu-se de grumazul ciutei:

— Bine ai venit, chipeşul meu prieten! Astăzi am pentru tine trei întrebări. Pentru început, aş vrea să-mi spui unde este locul în care nişte bărbaţi scăpaţi din iad şi-au cioplit viitorul în abur?

Virgil surâse în faţa amintirilor şi îşi aduse aminte cum, scăpaţi cu viaţă din infernul operaţiunii „Storm", care pusese capăt războiului sârbo-croat, el şi camarazii săi petrecuseră o săptămână de pomină în Budapesta, în septembrie ’95. La celebrele băi termale din Buda, toţi, printre care şi Werner, ameţiţi de alcool şi moleşiţi de abur şi-au spus fiecare, pe rând, speranţele şi planurile pe care le ciopliseră de-a lungul celor patru luni infernale, în tranşeele din Croaţia şi Krajna.

Tastă în căsuţa de răspuns: Băile Gellért. După ce dădu enter, Diana îi zâmbi şi îşi flutură genele, privindu-l ca o femeie îndrăgostită. Apoi îi puse a doua întrebare:

— Cine are cea mai senzuală interpretare a lui Core Ingrato, iubitule?

Răspunse simplu: Mario Lanza şi lovi tasta enter. Diana se îmbujoră toată, apoi, cu un zâmbet seducător, îl întrebă:

— Ce se vede din Cuib, dacă priveşti spre vest?

Zâmbi şi tastă rar: Notre Dame.

Odată mesajul trimis, prinse viaţă şi scena bucolică de pe ecran. Căprioara ţopăi de câteva ori, apoi o zbughi în pădure, în timp ce vântul începu să bată puternic, înfoind copacii. Diana râse cu capul dat pe spate şi cu părul răsfirat de vânt, apoi îi trimise drept rămas-bun un pupic din vârful degetelor. Zeiţa se întoarse graţioasă şi, încordându-şi arcul, trase o săgeată într-unul dintre stejarii din dreapta pădurii, dispărând apoi într-o pulbere fină şi scânteietoare. În spatele copacului se ivi o ladă veche din lemn masiv, ferecată în chingi groase de fier, care, spre mirarea lui, se deschise la primul click. Înăuntru, pe fundul lăzii, se afla un plic. În momentul în care poziţionă cursorul pe el, apăru întrebarea: download?

— Dar, pentru Dumnezeu, ce altceva aş putea eu să caut aici?! mormăi Virgil în timp ce descărcă fişierul. Listă fişierul pe imprimanta lui HP LaserJet şi îi ieşiră aproape cincisprezece pagini, iar pentru cele două poze îşi conectă laptopul la o imprimantă foto Sony DPP-FP 97. După ce termină de lipit pozele şi de perforat colile, le introduse într-un dosar din plastic şi se apucă de curăţenie. Mută fişierul parolat pe un memory stick nou şi şterse din memoria calculatorului, cu un program special, toate operaţiunile făcute…

Ieşi pe verandă şi îl fluieră pe Bruno, chemându-l în bucătărie. Rottweilerul mare cât un viţel veni tropăind vârtos şi, cu urechile pliate spre spate, îl umplu pe mâini de bale. În timp ce Bruno încerca să se urce pe el în două labe, iar ciotul de coadă se învârtea ca o elice de elicopter, stăpânul îi puse în castron o cutie de „Lăbuş pe care o amestecă cu nişte grăunţe uscate de „Azor. În vreme ce Bruno clefăia bucuros, îi roti zgarda astfel încât medalia groasă, pe care câinele o purta deasupra pieptului, să îi ajungă pe ceafă. Apăsă un arc minuscul de sub teşitura medalionului şi acesta se deschise ca o carte, lăsând să se vadă că în interior era exact atâta loc cât să poată intra memostickul. După ce îl introduse în medalion şi îl închise pocnind, aşteptă ca Bruno să termine de înfulecat, apoi deschise uşa şi îi făcu semn din cap să o şteargă afară. Acesta se uită cam nedumerit, dar până la urmă ieşi tacticos din bucătărie legănându-se pe picioarele strâmbe din spate, nu înainte de a-i trage o ultimă limbă care îi udă manşetele şi îi acoperi ceasul Atlantic Worldmaster Art Deco cu o peliculă udă.

După masa de prânz compusă din paste cu trei tipuri de brânză şi un pahar de vin roşu, Virgil pierdu aproape două ore făcându-şi rezervările pe net pentru plecare. Către seară aprinse un foc în şemineu şi adormi cu ochii la jăratic, în timp ce pe combină se derula, pentru a doua oară în aceea seară, Italianca din Alger de Rossini în varianta lui preferată, cea din ’54, cu Cesare Valletti şi Giulietta Simionatto. Alături de el, pe măsuţa mică de stejar sclipeau în reflexele roşietice un pahar de vin roşu pe jumătate gol şi telecomanda de la combina Hi-Fi. Sus, în colţul opus al camerei, un ochi întunecat de sticlă ce aparţinea unei camere de luat vederi disimulate sub o grindă de stejar înregistra tăcut. Văzut de sus, bărbatul cufundat în somn în fotoliul uriaş, acoperit cu o pătură din păr de cămilă, părea o pată întunecată ce absorbea licăririle de lumină aruncate de flăcările din şemineu. Afară, liniştea adâncă învăluise Copoul, fiind tulburată doar de trosnetele crengilor încărcate peste măsură de zăpada ce acoperise totul.

Dimineaţa plecă spre Bucureşti cu Intercity-ul de ora 5.15. Pe drum, stând comod în compartimentul deschis de la clasa a II-a, lucră absorbit la laptopul aşezat pe măsuţa din faţa lui. Controlă corespondenţa, trimise câteva e-mailuri, apoi se ocupă de planul de acţiune pentru următoarele zile. Nici nu simţise cum trecuse timpul, când observă deja blocurile jegoase de pe Calea Griviţei ce reprezentau cartea de vizită a Bucureştiului pentru orice om care intră în capitală pe calea ferată.

Luă primul taxi care îi sări în faţă şi merse până la Otopeni, ajungând tocmai la timp pentru check-in-ul pentru Paris. Cursa Wizz Air, plecată cu o uşoară întârziere, ateriză la ora 15.30, ora locală, pe pista de la Beauvais, la Terminalul 1. La ora 17.30 ieşi din staţia de metrou Pont Marie şi trecu podul în plimbare, intrând pe Île Saint Louis şi ajunse pe Quai d’Orléans, la numărul 18. Aici, într-o clădire cu patru etaje, acoperită până pe la mijloc de iederă, la etajul trei, cu balconul orientat spre cheile Senei, se afla Cuibul.

Cu cinci ani în urmă, o corporaţie cu sediul în Guernsey închiriase apartamentul pe o perioadă de doi ani, cu posibilitatea prelungirii lui în mod automat, lucru care se şi întâmplase anual, spre marea satisfacţie a doamnei Schwaab proprietăreasa clădirii. Aceasta, o descendentă a unei familii ce se ocupase de-a lungul a trei secole cu felurite afaceri urât mirositoare prin colonii, printre care şi contrabanda cu fildeş, în mod obişnuit nu avea curiozităţi, atât timp cât clientul îi plătea chiria la timp. Dar, în acest caz, locul de unde provenea firma îi stimulase interesul, astfel încât, făcând o excepţie, dădu o căutare pe Google. Astfel, madame aflase că Guernsey face parte din Insulele Canalului Mânecii situate la intrarea în golful Saint-Malo, la 130 de km de coasta engleză, şi că este una dintre domiciliile preferate ale diverselor corporaţii care doresc să evite impozitele din ţările de origine. Deci, madame Schwaab, Jenny pentru puţinii ei prieteni, nu avea de ce să-şi facă griji, chiriaşul ei cu siguranţă nu avea să-i facă probleme de plăţi, iar faptul că la semnarea contractului se înfiinţă un avocat de la prestigioasa firmă Jean Lemaître Delarue & Associés, după cum citi pe cartea de vizită lăsată de acesta, o linişti pe deplin.

Rareori apartamentul era ocupat, iar singura persoană pe care madame Jenny o văzuse locuind aici fusese monsieur Christian Luca, un foarte amabil şi chipeş bărbat între două vârste, originar, se pare, din România sau Ungaria. Madame nu reuşea niciodată să deosebească între ele statele astea din estul Europei, iar faptul că nu îl întrebase niciodată pe Monsieur Luca despre asta era de la sine înţeles; în definitiv, era o doamnă discretă în ceea ce priveşte chiriaşii săi, lucru pe care nu înceta să îl dea de înţeles oricui.

— Bonjour, madame Jenny, mes hommages! Anii trec peste noi toţi, numai dumneavoastră vă păstraţi prospeţimea! Cum Dumnezeu reuşiţi să fiţi mereu atât de frumoasă? o salută monsieur Christian în timp ce depuse trolerul şi servieta pe mocheta groasă din dreptul apartamentului cu nr. 1, unde locuia proprietăreasa, pentru a-i săruta mâna.

— Bonjour, monsieur Christian. Vous étes très galante, toujours! se înroşi toată de plăcere cucoana.

Esticii ăştia încă mai păstrau ceva din politeţea de odinioară, în care crescuse. Îşi promise în gând, a nu ştiu câta oară, ca la vară, în concediu, să viziteze şi partea aceea de lume. Dacă doar o zecime din bărbaţii de acolo mai păstrează aceste obiceiuri, trebuie să fie o lume minunată în comparaţie cu Parisul de astăzi, care a fost împânzit de tot felul de brute.

— Nu mă gândeam că o să am plăcerea să vă revăd acum, în prag de Crăciun. Eram convinsă că sunteţi pe undeva, în vacanţă cu familia şi vă pregătiţi de sărbători, continuă madame încă ţinându-l de mână.

Bărbatul vorbea o franceză minunată; va trebui odată, bineînţeles, într-un moment oportun, să afle unde învăţase chiriaşul său să stăpânească limba atât de bine. Dacă nu ar fi ştiut că este străin, ar fi bănuit după un accent abia sesizabil că are de a face cu un intelectual din Provence.

— Madame Jenny, în ziua de astăzi afacerile nu mai ţin cont de sărbători ori de sfârşituri de săptămână. Ieri m-au anunţat de la centru că trebuie să negociem un contract cu o firmă de aici şi, cum eu sunt singurul celibatar din departament, iată că eu sunt alesul.

— Monsieur Christian, doar v-am mai spus de câteva ori că dacă v-aţi găsi o fată frumoasă viaţa vi s-ar schimba cu siguranţă, şi nici n-aţi mai fi obligat ca, în momentele când toţi stau cu cei dragi, dumneavoastră să fiţi mereu pe drumuri. Votre chefs sont une certain coquin! se indignă madame Jenny.

— Nu vă faceţi griji, madame! M-am obişnuit şi îmi place ceea ce fac. Şi, pe de altă parte, ador Parisul în perioada sărbătorilor de Crăciun! spuse bărbatul în timp ce urca scările înguste.

— Vă aştept dimineaţă la micul dejun, nu? mai lansă o ultimă întrebare către chiriaşul ajuns deja la etajul I.

Madame Jenny era, de asemenea, proprietăreasa unui mic bistro, la nici 50 de metri de clădire, situat la intersecţia dintre străzile Le Regrattier şi Saint Louis en l’lle. Veniturile se puteau rotunji semnificativ dacă reuşea să îşi convingă chiriaşii să mănânce tot la ea, caz în care, evident, aveau parte şi de o reducere din partea casei.

— Naturellement, madame! Două-trei zile voi lucra în oraş, dar după aceea voi fi nevoit să plec într-o mică delegaţie.

Deschise uşa grea de metal şi intră în apartament. Despachetă repede, apoi ieşi pe balcon şi privi în dreapta peste cheile Senei. Deasupra unui Pont Saint-Louis plin de turişti şi muzicanţi ambulanţi ce se luptau cu frigul se zărea dantelăria masivă de piatră a celor trei turle gotice în mijlocul cărora urca spre cer turnul ascuţit şi zimţat al catedralei Notre-Dame. Se întoarse în apartament, deschise calculatorul, scoase dosarul din servietă şi începu din nou să îl citească, pentru a douăzecea oară. Aşternu din memorie pe o foaie albă scoasă din imprimantă planul de acţiune şi se apucă din nou de lucru. Apoi, pe măsură ce întunericul se lăsa peste Paris, Virgil se cufundă în gânduri.

2

17 decembrie 2010

Mai erau doar patru zile până în Ajunul Crăciunului şi tot Liège-ul strălucea sărbătoreşte, împodobit cu fel şi fel de ornamente, crenguţe de brad, ghirlande multicolore şi echipaje de reni din carton. Seara, magazinele decorate cu mii şi mii de beculeţe colorate creau o atmosferă ireală, de basm, iar fanfara din Place de la Cathédrale sau cea din Piaţa de Crăciun nu făceau altceva decât să animeze zecile de mii de oameni care invadaseră străzile. Doar în această perioadă a anului turiştii erau în minoritate pe străzi, dar, locuitori sau nu ai străvechiului oraş valon, toţi trecătorii erau cuprinşi de o furie a cumpărăturilor şi a distracţiei. Cupluri tinere cu braţele pline de cadouri, cucoane ambalate în blănuri argintii, singure sau cu companionul la braţ, cercetând magazinele de bijuterii de pe Rue des Dominicains, grupuri de adolescenţi gureşi, scăpaţi din lesă, cutreierând dintr-o cârciumă în alta se izbeau de câte un pâlc de cheflii falsând voios. Veselia umpluse străzile.

O siluetă masivă, încotoşmănată cu un palton gros şi pălăria trasă pe ochi păşea poticnit, şchiopătând vizibil, ferindu-se de trecători şi căutând disperat şi inutil un loc retras şi întunecos. Bărbatul trecut de 50 de ani avea o faţă buhăită şi o constituţie care depunea mărturie că sala de sport sau exerciţiul fizic nu fuseseră nicicând la preţ de cinste în preocupările sale. Răsuflând din greu şi păşind chinuit, omul bălăngănea în ritmul mersului o servietă subţire şi revoltător de scumpă, din piele de crocodil cusută de mână. Acest gen de accesoriu ar fi dat bine într-un pictorial de modă în care bărbaţi tineri şi atletici, împreună cu fete-şnur îmbrăcate business ar fi promovat ultimele realizări la capitolul marochinărie; în mâna personajului butucănos crea un efect ridicol.

Drumul de la biroul său, aflat într-o clădire din Place du Marché la nici 100 de metri de zidurile Palatului de Justiţie, şi vila din Rue de Glacis se făcea în mod normal în 20 de minute de plimbare relaxată. Vila domnului Lucien De Lairasse se afla peste drum de intrarea în cimitirul eroilor din al Doilea Război Mondial, situat în coasta vestitei Citadelle – cetate, fort, monument şi zonă rezidenţială. Dar astăzi, pentru domnul ce se îndrepta către casă, drumul părea să nu se mai sfârşească. Mormăi înciudat şi încercă să grăbească pasul, dar strada Pierreuse ce se cocoţa pe deal nu era chiar locul potrivit pentru străduinţa lui.

Domnul De Lairasse lucra de aproape zece ani la CreditGest Management şi, de obicei, acest drum era un prilej de relaxare după o zi de muncă în care, scufundat în cifre şi grafice, propunea cele mai viabile scenarii pentru împrumuturile acordate diverselor state de către Fondul Monetar Internaţional. CreditGest era de peste zece ani unul dintre colaboratorii de bază ai boardului FMI, având ca arie de competenţă estul Europei. Astăzi, în monotonia, ce-i drept, prosperă în care Lucien de Lairasse îşi petrecea ziua de lucru, avusese parte de un intermezzo de proporţii. Cu zece minute înainte de ora 17.00 primise un telefon extrem de ciudat:

— Domnul De Lairasse? se auzi.

Vocea uşor răguşită părea să aibă un uşor accent meridional.

— Da! Cu cine vorbesc, vă rog? răspunse uşor plictisit.

— Sunt inspectorul Martin Pascal de la Serviciul Public Federal de Finanţe. Derulăm o anchetă cu privire la nişte tranzacţii de mare valoare care, se pare, au trecut prin conturile dumneavoastră din străinătate.

— Ce fel de tranzacţii? La ce vă referiţi?

— Vom detalia mâine la ora 9.15, oră la care vă rog să vă prezentaţi cu extrase ale tuturor conturilor dumneavoastră în băncile din regat şi străinătate. De asemenea, vă rog să aveţi asupra dumneavoastră şi un istoric pe cinci ani privind toate taxele şi impozitele plătite, pentru o confruntare.

— Ce confruntare… istoric pentru ce?… o dădu în bâlbâială. Simţi cum îl iau frigurile şi o sudoare rece începu să îi curgă pe frunte.

— Domnule De Lairasse, veţi primi toate amănuntele mâine-dimineaţă. Vă rog să nu întârziaţi, pentru că vor fi de faţă şi inspectori de la Ministerul de Interne.

Vocea fermă nu părea să mai aibă chef de conversaţie.

— Deci, vă rog să reţineţi: ora 9.15, etajul al III-lea, camera 38. Bună seara.

Contabilul rămase încremenit, cu telefonul la ureche, până când ţiuitul din receptor îl readuse încet la viaţă. Puse sfârşit receptorul jos şi încercă să îşi revină. În mod normal, verificările se fac în anumite intervale comunicate cu mult timp înainte; înştiinţările se primesc prin poştă. Cât despre inspectorii de la Interne… Se pare că vom avea ceva probleme, gândi Lucien. Intuiţia îi spunea că rahatul care se apropia era ca o banchiză. Îi zărise numai vârful. Avea de dat câteva telefoane în seara aceea şi, cu siguranţă, trebuia să ajungă urgent acasă. Simţea nevoia să trimită nişte mesaje, să-şi ordoneze gândurile şi să ia legătura cu cine trebuie.

Mai rămase încă vreo zece minute, timp în care şterse o sumedenie de fişiere din calculatorul de serviciu, descărcă un virus de pe un CD scos din servietă, apoi trecu rapid în revistă actele din fişetul personal. Luă trei dosare de plastic şi o cutie cu CD-uri pe care le înghesui cu greu în servieta subţire din piele de crocodil. Înjură printre dinţi; cine dracu’ îl pusese să-şi schimbe vechea şi încăpătoarea lui servietă cu porcăria asta în care nu intra nimic! Într-un târziu, reuşi să înghesuie şi restul de acte, precum şi două agende. Ultima şi cea mai mare dintre ele, cea cu spire din oţel, o puse în buzunarul din interiorul paltonului, apoi ieşi din birou încuind cu grijă şi luă liftul.

Chinuindu-se din greu la deal, se consolă cu gândul că nici cu taxiul nu ar fi ajuns mai repede, mai ales acum, când tot centrul era închis din cauza târgului de Crăciun. Ar fi trebuit să ocolească jumătate de oraş şi, se părea, plimbarea asta îl ajutase să-şi pună ordine în gânduri. Ajuns aproape de casă, simţi nevoia să tragă o ţigară şi o luă peste drum, către parcul aflat în faţa intrării din Cimitirul Eroilor. Soţia nu îl lăsa să fumeze, dar, chiar dacă îl simţea că fumase, nu îi spunea niciodată nimic, cu condiţia să nu o facă în casă. Atâta vreme cât ritualul lui „de calmare şi concentrare", cum îi spunea el justificându-se, nu se petrecea înăuntru, ci pe banca de afară, pentru Marie era în regulă.

Lângă bancă se afla o stâncă de granit având încastrat stâlpul folosit de nemţi pentru execuţia membrilor Rezistenţei. Nu era o fire morbidă, totuşi acesta devenise locul lui de fumat de când se mutaseră aici, în urmă cu şase ani. Înconjurat de întuneric se simţea în siguranţă, iar la adăpostul tufişurilor ce încadrau banca putea să-şi savureze liniştit cele trei-patru ţigări zilnice.

Lucien De Lairasse fuma cu privirea pierdută undeva, deasupra stâlpului încastrat, absorbit de gânduri şi nu auzi că cineva se apropia pe alee. Din dosul tufişurilor apăru un alergător îmbrăcat complet în negru şi cu un fes tras adânc peste ochi. Acesta se opri la doi metri de bancă şi scoase cu o mişcare rotundă din rucsacul de schi purtat pe burtă, ca un marsupiu, un Glock 21 cu amortizor şi trase de două ori. Primul glonţ îl lovi pe domnul De Lairasse deasupra sprâncenei stângi, iar al doilea, în spatele urechii. Muri înainte să atingă pământul.

Virgil îl privi cum cade, apoi puse piedica la pistol şi îl băgă în rucsac. Se aplecă şi se asigură că nu mai avea puls, apoi luă servieta şi şi-o puse peste burtă, sub rucsac. Alergă 500 de metri în ritmul său obişnuit pe aleea pustie, înconjurând fortul cu zidurile sale cenuşii. Aproape de parcarea spitalului, aflată în partea de est a fortului, văzu doi adolescenţi care se sărutau pe o bancă. Aceştia ridicară ochii şi îl priviră fără interes pe alergător, întorcându-se apoi rapid la treaba tocmai întreruptă.

Porni Fordul Fiesta închiriat de la Avis şi ajunse în cinci minute pe bulevardul D’Avrois, după ce se asigură că nu este urmărit. Parcă maşina lângă parcul de distracţii din care se auzea un zgomot infernal. Ţipetele şi răcnetele celor care se dădeau în tot felul de roţi ale morţii sau trenuleţe erau acoperite de zgomotul utilajelor şi de sirena infernală a unei ciuperci rotitoare care îşi ridica rotindu-şi clienţii undeva la vreo 20 metri de pământ.

— Cum dracu’ or fi dormind vecinii? se minună Virgil în timp ce mută dosarele, dischetele şi stickul din servietă în geanta troler.

Desprinse punga de stofă fixată pe închizător cu cele două cartuşe recuperate şi demontă pistolul în bucăţele. Puse totul într-o sacoşă de hârtie pătată de grăsime de la KFC, apoi ieşi din maşină şi se amestecă printre sutele de tineri sau vârstnici cu copii care mişunau prin parc. Îşi cumpără o Cola mică, pe care o bău cu paiul în timp ce se plimbă printre chioşcurile de unde se puteau cumpăra tot felul de năzdrăvănii. Ajunse lângă containerele de gunoi şi aruncă punga într-unul, iar paharul în celălalt.

Ajunse cu câteva minute înainte de ora închiderii agenţiei şi înapoie maşina, apoi o luă pe jos către gară. Servieta subţire din piele de crocodil o lăsă într-un gang întunecat, lângă un homeless care dormita. Zâmbi în întuneric, gândindu-se că ar putea fi considerat un fel de Moş Crăciun al drogaţilor, mai ales că nu era pentru prima oară când făcea aşa ceva.

Părăsi superba gară futuristă din Liège cu trenul de Paris, de 8.20, nu înainte de a face câteva poze spectaculoase. Gara arăta ca o nacelă de mătase albă străbătută de mii de nervuri de oţel. Se gândi că o poză a ei în alb-negru, puţin prelucrată într-un Photoshop, pentru a sublinia contrastul dintre lumini şi umbre, ar arăta minunat în sufrageria din Copou. La difuzoarele din tren se auzeau colinde, una după alta, întrerupte din când în când de anunţurile conductorului. În trenul luminos şi bine încălzit care înghiţea drumul cu peste 200 de km pe oră prin întuneric, atmosfera de sărbătoare plutea în aer.

Virgil se afundă în fotoliul confortabil şi simţi cum starea de vacanţă îl pătrunde prin toţi porii. Mulţumit, închise ochii şi fredonă împreună cu Frank Sinatra refrenul din White Christmas:

May your days be merry and bright

And may all your Christmas be white.

3

Se născuse pe la mijlocul anilor ’60 în cartierul muncitoresc