Judecatorul

De Adrian Chifor

"Judecatorul s-a asezat in genunchi in sala mare a tribunalului si a inceput sa se roage la Dumnezeu inca o data, sa il ierte de tot raul pe care l-a facut, apoi s-a ridicat in picioare, a strans biblia la piept si a plecat cu pasi marunti catre usa."
Judecatorul este romanul de debut al lui Adrian Chifor.

• Limbă: Română
• Editor: Adrian Chifor
• Data lansării: 24 dec. 2019
• ISBN: 9786069668092

Previzualizare carte

1989, august.

Comuniștii încă erau în fruntea țării și cu greu cetățeanul își putea procura pâinea cea de toate zilele, care încă se vindea la cartelă. Jumătate de pâine albă de persoană pe zi, aceasta era rația de care putea beneficia un locuitor al României în acele timpuri.

Carnea era la mare căutare. Tache măcelarul vindea sau dădea totul pe sub mână. De fiecare dată când era aprovizionat, carnea trebuia păstrată pentru miliție, primărie, judecătorie și cunoștințe. Lumea se îmbulzea la ușa măcelăriei doar pentru „adidași" (picioarele de porc), cap de porc și tacâmuri de pui. Toate rafturile alimentarelor erau goale. Pentru uleiul care se dădea cu rația, trebuia să stai la rând o zi întreagă, la fel și pentru zahăr, orez, făină și toate cele de trebuință, pe care nu le găseai nici în ruptul capului.

Sică tocmai se întorcea spre casă cu sacoșa de alimente pentru care a stat la rând în jur de patru ore. Un kil jumate de zahăr, unu jumate de ulei, două kile de orez, iar făină de grâu nu a mai apucat: s-a terminat la cinci persoane în fața lui.

Când a intrat în casă, maică-sa l-a primit bucuroasă, i-a luat sacoșa din mână și a-nceput să cerceteze cu atenție.

-Făină nu ai mai apucat, nu?

-S-a terminat la câteva persoane înaintea mea, a spus Sică, dar au zis că o să aducă săptămâna viitoare.

Mama băiatului, o femeie rigidă și plină de energie, a luat sacoșa și a început să aranjeze alimentele în dulapul de la bucătărie, la care ușa se ținea doar într-o balama.

-De două zile îți spun să bați un cui la balamaua asta, a spus femeia. Dacă nu o repari, o să se rupă de tot.

Sică s-a dus alene după un ciocan și a început a meșteri la balamaua dulapului care scârțâia din toate încheieturile.

Sică era un băiat pe la vreo douăzeci și doi de ani, pielea îi era negricioasă, arsă de soare și de greutăți. Munca la câmp l-a oțelit, palmele îi erau pline de bătături și aspre ca glaspapirul. În fiecare dimineață, pe timpul verii, se trezea și se ducea la muncă prin fermele din jurul comunei. Când activitatea fermelor înceta, acesta mergea la colectiv și avea grijă de vacile comunei, comună care de doi ani încoace s-a transformat în oraș. Șase blocuri de patru etaje, o miliție și o judecătorie, aceasta era toată averea comunei pe care partidul comunist a transformat-o în oraș. Deoarece în orașul vecin judecătoria era mai mereu plină și procesele prea multe, aici s-a construit o judecătorie, iar comuna a devenit oraș.

Judecătorul a venit special pentru judecătoria nou-construită tocmai de la Vaslui. Când acesta a auzit că în comuna lui natală s-a făcut o judecătorie, a tras sfori în stânga și în dreapta și cu suma de zece mii de lei a ajuns să fie judecător în comuna în care s-a născut.

Judecătorul era un bărbat înalt la un metru și nouăzeci, cântărea o sută patruzeci de kilograme, gușa îi atârna cu tot cu fălcile mari peste grumazul gros, mustața lată se întindea după buza de sus până aproape de bărbia dolofană și lată, iar sprâncenele groase adăposteau ochii afundați în pungile de grăsime din jurul lor. De altfel, judecătorul era un om pus pe șotii. Toate judecățile bărbatului păreau simple glume, care, în afară de inculpat, erau gustate de aproape toată audiența.

De când s-a deschis judecătoria în comună, de câte ori avea ocazia și de câte ori nu mergea cu ziua la muncă, Sică se ducea în sala de judecată și asista cu plăcere la procesele pe care le ținea judecătorul „hazliu".

Într-una din zile, negăsind de muncă, Sică a adăpat animalele din gospodărie, le-a dat de mâncare, după care s-a gândit să își petreacă restul zilei la judecătorie. Acesta a ajuns acolo în jurul orei unsprezece, drumul de acasă până la judecătorie îl străbătea în jumătate de ceas. Odată ajuns acolo, s-a așezat pe una din băncile din spatele sălii de judecată. În boxa acuzaților se afla un bărbat în vârstă de cincizeci, cincizeci și ceva de ani, un om sărac și pricăjit, care după ochii larg deschiși ce parcă căutau o portiță de scăpare se vedea că era speriat.

-Ia zi, Gheorghiță, a spus judecătorul. Cum ai făcut cu vaca lui tanti Lenuța?

Tanti Lenuța (partea vătămată), o femeie bătrână, gârbovă, stătea rezemată într-un băț de alun, în fața sălii de judecată.

-Domnule judecător, a răspuns omul. Am spus și domnului șef de post: am luat-o, domnule, am muls două kile de lapte, că nu mai aveam ce să le dau de mâncare la copii, că am trei copii, și nu mai aveam ce să la dau de mâncare în acea zi. Erau aproape morți de foame, iar când am vrut să o duc înapoi de unde am luat-o, m-am găsit cu șeful de post, acesta m-a întrebat ce fac cu vaca lui tanti Lenuța, că o cunoștea, iar eu i-am zis că o duc înapoi pe izlaz, după care el mi-a zis:

-Du-o înapoi pe izlaz, iar pe tine, mă țigane, te duc unde îți e locul, grijania mă-tii de hoț, după care m-a lovit de câteva ori cu pulanul și m-a dus la post, iar de acolo iacătă-mă aici în fața dumneavoastră.

-Așa, deci, spuse judecătorul în timp ce își scărpina bărbia dolofană. Ia zi, mamaie, dumneata ce pretenții ai?

-Păi, dragul mamii, zise bătrâna, dacă a fost vorba numai de două kile de lapte și nu a vrut să o fure, io n-am nicio pretenție, io zic să îi dați drumul.

-Nu putem să îi dăm drumul când vrei dumneata, te-am întrebat dacă ai vreo pretenție bănească din partea lui Gheorghe.

-Nu, mamă, n-am, e amărât și el, ce să-i cer, a spus femeia.

-Mă Gheorghe, a zis omul cu fălcile mari, ce să fac eu cu tine, mă... continuă acesta încă scărpinându-și bărbia. Ia zi, mamaie, câți ani avea vaca?

-Cinci ani, mamă, cinci, astă primăvară i-a împlinit, spuse aceasta pe un ton blând.

-Mă Gheorghe, cinci ani s-a chinuit biata bătrână cu vaca asta să o crească, iar tu ca un hapsân ai vrut să o ai într-o singură zi.

-Nu, tovarășe judecător, io v-am zis cum s-a întâmplat.

-Liniște, în sală nu vorbești decât dacă ești întrebat!

-Câți ani ai zis, mamaie, că avea vaca?

-Cinci, mamă, cinci, a spus baba, după care s-a întors și șontâc, șontâc, sprijinită în bățul de alun, s-a îndreptat către ieșire bolborosind în barbă cuvinte pe care numai ea le auzea.

-Cinci o să îi dăm și noi lui Gheorghe, să se învețe minte să nu mai caute pe la gospodăriile oamenilor.

După toate acestea, omul gras s-a ridicat și s-a îndreptat cu pași greoi către biroul care se afla în dreapta sălii de judecată, a trecut pe lângă secretara grasă, care era așezată în fața unui birou mare, pătrățos și plin de dosare. Aceasta s-a uitat la el pe sub ochelarii mari și rotunzi, așteptând ca acesta să îi ceară cafeaua cu care era obișnuit. De această dată, judecătorul nu spuse nimic, s-a îndreptat cu același mers greoi către biroul lui, ea l-a urmărit cu privirea până la ușa biroului, după care și-a afundat din nou în dosare ochelarii mari și rotunzi.

Grăsanul s-a așezat pe scaunul cu spătar înalt al biroului și, gâfâind, a scos din sertarul acestuia o sticlă de coniac Ovidiu, și-a turnat un pahar aproape plin, după care a aprins o țigară Kent, gândindu-se la ce i-a spus șeful de post:

-Domnule judecător, deja cred că se simte dispariția pădurii, a venit la mine ieri un secretar PCR și mi-a spus că dispare prea mult lemn din partea de sud a pădurii, iar acum Stanciu s-a apucat să taie și din deal, dincolo de movilă. Ce spuneți, le zicem să înceteze, deocamdată?

-Lasă, mă Lupule, că mă ocup eu de asta, o mai lăsăm așa câteva luni, vedem noi cum o lungim și după aia, cu o șpagă grasă, o scoatem noi la capăt.

Șeful de post era un om scurt și îndesat, cu o burtă mare și rotundă, peste care trecea o curea lată de piele neagră cu cataramă galbenă, de care atârna într-o teacă de piele roasă un pistol Carpați, care îi bătea peste pulpa grasă a piciorului.

-Bine, domnule judecător, cum zici dumitale, că, de, vorba aia, e afacerea dumitale.

-Lasă, mă Lupule, doar știi că de acolo mănânci și tu.

Judecătorul a mai sorbit un gâtlej din paharul de coniac, a tras cu nesaț din țigară și gândi cu voce tare:

-Las’ că ne descurcăm noi, câteva luni bune, câteva luni bune, se repetă acesta, după care sorbi din nou cu aceeași plăcere din paharul de coniac.

Sică a ieșit aproape ultimul din sala mare a judecătoriei, a rămas cu imaginea întipărită în minte a sărmanului Gheorghe. Atunci când judecătorul i-a spus cinci ani, acesta a rămas ca de gheață, doar ochii parcă i s-au mărit, jucând de neoprit în stânga și în dreapta, și numai patul de pușcă al milițianului care îl escorta l-a trezit la realitatea crudă, pe care Gheorghe o înfrunta cu greu.

Sică a ieșit din sală și se îndrepta cu pași grăbiți către casă. Pe drum trecea pe lângă viile judecătorului, hectare întregi de vie Ceasla, Fetească regală, Muscat otonel. Sică se uita la strugurii mari aproape copți, luna august era aproape de sfârșit și de acum trebuia să înceapă culesul viilor.

Multă lume muncea în via judecătorului, mama lui Sică și chiar și el veneau în fiecare an la cules în acea vie. În via judecătorului munceau și oameni care erau prinși la câte un furtișag, pe care judecătorul îi ierta punându-i să muncească la el toată toamna.

Într-un final, Sică a ajuns acasă. În bătătură, îl aștepta maică-sa cu amândouă mâinile în șolduri.

-Da, bine, mă băiatule, iar ai fost la judecătorie, mă?

-Da, mamă, iar am fost.

-Du-te, mă, că moare vaca de sete.

-Mă duc, mamă, mă duc.

-Dă și la cal mă, taică-tu e obosit, acu’ a intrat în casă. Dacă aude că nu ai dat la animale, te snopește în bătaie.

-Dau, mamă, dau.

Sică s-a îndreptat către pompa de apă din ogradă, a umplut jgheabul, după care a adus-o pe Maricica, o vacă mare, neagră și cu pete albe. Ugerul de care trăgea un tăuraș jucăuș aproape că atingea pământul, vaca se adăpa cu nesaț din jgheabul plin de apă, iar vițelul tot împingea cu capul în țâța vacii, să dea drumul la lapte. Bătăile zgomotoase din poartă o făcură pe Lenuța să alerge până la aceasta.

-Ce e? Că doar nu dau turcii, strigă femeia în timp ce descuia poarta.

-Nimic, Lenuțo, au spus cei doi bărbați din pragul porții, am venit pentru vițel. Ia zi, l-ai înscris la primărie?

-Păi nu am avut timp, domnule Jumară, a zis femeia, căci am o mulțime de treburi pe cap și cu munca, și cu animalele, numai timp de vițel nu aveam eu acu’.

-Lenuțo, doar știi că, dacă nu îl înscrii, se pedepsește cu amendă.

Jumară era un tip înalt și subțirel, cu o mustăcioară mică, precum o muscă ce îi mâzgălea buza de sus, iar pe cap purta o pălărie maron cu borurile mici. Acesta era însoțit de un bărbat dolofan, iar privirea ți se oprea la ochii mici și albaștri înconjurați de gene albe ca de purceluș. Nu degeaba i se spunea Godacul.

-Nici bărbată-tu nu a avut timp, cucoană? spuse acesta din urmă.

-Nici el, domn’ Costache, că și el a plecat la fabrică mai toată ziua, nu mai are el timp de lighioni. Noroc cu băiatul că mai are grijă de ele.

-Bine, Lenuțo, săptămâna asta să vii să îl înscrii, că altfel îți dau amendă.

-Da, domn’ Jumară, o să vin. La revedere.

La revedere spuse și Jumară, după care a plecat către casa lui tanti Tuța, că și ei îi fătase joiana o vițică de mai mare frumusețea.

Sică a intrat în casă în jurul orei opt.

-Ai dat la animale, mă?, îl întrebă taică-său.

-Am dat.

-Pregătiți-vă să mâncați!, a strigat Leana din fundul bucătăriei.

-Pune masa peste o jumate de oră, Lenuța, că a-nceput telejurnalul, strigă Vasile din fața televizorului Snagov, care din când în când îl mai „repara" cu câte un pumn să nu îi mai fugă imaginea.

Mămăliga fierbinte intra gogoloaie pe gâtul lui Vasile, pe care o stingea cu borș rece de fasole și ceapă de apă, care crănțăne între dinți ca în gura unui cal.

Băiatul se uită cu mirare la tătâne-su și se întrebă: cum de poate el să mănânce mămăligă așa fierbinte sau cum de crănțăne ceapa atât de tare în gura lui?

-Ia zi, măi băiete, ce ai mai făcut astăzi?

Sică, chinuindu-se să răcească un boț de mămăligă frământându-l în palme, a spus:

-Mai nimic, tată, am fost pe la judecătorie, iar apoi cu animalele.

-Iar la judecătorie, mă, ai grijă de gospodărie, mă, că vezi că maică-ta e bolnavă și nu are cine să o ajute.

-Lasă-l, Vasile, că nu-i bai, a spus Leana, știi că Sică al nostru e muncitor, continuă femeia, după care plecă după tocană de ceapă cu carne de vită.

După masă, Vasile și-a aprins o țigară Carpați fără filtru, a scuipat tutunul care i s-a lipit de buze, a tras un fum adânc până în fundul pieptului și a strigat către Sică:

-Vezi, mă, să nu uiți să mai arunci un braț de ciocan la vacă.

Luna august s-a sfârșit, era de acum începutul lui septembrie, lumea se pregătea de culesul viilor și de strânsul recoltelor, la fermele din jurul comunei era mare vâlvă. La bază se curățau hambarele pentru a putea face loc noilor grâne ce trebuiau să vină de pe ogoare, peste tot se muncea cu spor. Liderii țineau discursuri despre cum înflorește România an de an, iar în țările democrate, cetățenii, chipurile, nu au case, dorm pe străzi și mor de foame, în timp ce, cum spuneam, România crește măreață și înfloritoare. Cetățeanul de rând era mândru că e român, că are loc de muncă și o casă pe care partidul comunist o dădea oricărei familii.

Vasile era norocos că nu muncea la CAP. Țăranii se descurcau cu greu în acele vremuri, Vasile a avut noroc că CAP-ul nu i-a luat și lui vaca. Sică era mic, Leana nu avea lapte la sân, așa că primarul s-a gândit, bineînțeles după ce s-a consultat cu membrii de partid, să le lase vaca.

Câțiva porci, o vacă cu vițel, un cal și câteva duzini de găini constituiau toată averea lui Vasile.

Lenuța muncea la CAP, tot acolo muncea uneori și Sică. Muncă multă, bani puțini, noroc de Vasile, el muncea în orașul vecin, la fabrica de chimicale, era motostivuitorist, încărca vagoane de marfă cât era ziulica de lungă. În fiecare dimineață se trezea la ora cinci, să prindă trenul de șase fără douăzeci, iar la șapte intra pe poarta fabricii.

Dimineața, la ora cinci, Vasile s-a sculat din pat și, ca de obicei, nici bine nu a făcut ochi, căci a început să bâjbâie buzunarele pantalonilor de stofă, a scos dintr-unul un pachet mototolit de Carpați, a scos o țigară, a băgat-o între buzele uscate, apoi, cu mâinile butucănoase și pline de bătături, a scos din aceleași buzunare și o cutie de chibrituri, cu care și-a aprins țigara, a tușit de câteva ori, după care a scos un mârâit printre dinții galbeni de tutun.

-Mi-am zis de o mie de ori că le las.

Lenuța era de mult trează, cafeaua Inka aburea într-un ibric de un kilogram pe masa din bucătărie.

Vasile și-a turnat într-o cană, a sorbit o gură strâmbă din buze și se gândi cu plăcere la gustul cafelei adevărate. Băuse el mai demult, când a fost la oraș la nunta fratelui Lenuței, ăia erau oameni înstăriți, aveau de toate, ce nu a adus el de acolo, gumă străină pentru Sică, țigări Kent pe care le-a păstrat pentru doctori, două pachete de cafea măcinată, plus un pachet de cafea boabe, ba mai mult de atât, fratele Lenuței i-a dăruit un ceas Orient, pe care, de altfel, și acum îl avea. Toți prietenii se minunau de ceasul lui, tare mândru mai era Vasile cu el.

Lenuța îl trezi pe Vasile din vise cu o farfurie de ouă și jumări, pe care i le puse în față pe masa de lemn.

-La ce te gândești, Vasile, căci văd că nici acu’ nu ai făcut ochi, hai, ia și mănâncă, să nu întârzii la muncă.

Vasile se apucă să înfulece cu poftă din ouăle cu jumări, mămăligă și varză murată.

Leana i-a pus acestuia în traistă o bucată de șuncă de o palmă, o bucată de brânză de vaci și o ceapă mare de apă. Știa că Vasile o să vină târziu, azi era vineri, avea multe vagoane de încărcat.

Omul și-a luat traista cu merinde și ziua bună de la Lenuța și cu pași mari și hotărâți s-a îndreptat către halta din marginea comunei. Răcoarea dimineții de septembrie care trecea prin haina subțire a omului l-a făcut pe acesta să își strângă gulerul în jurul gâtului. Micuța haltă s-a umplut repede de lumea care se îndrepta fiecare care încotro, care la târg, care la oraș, unii la muncă în orașul învecinat, alții după cumpărături. Vasile s-a așezat pe o băncuță de pe peronul gării, și-a aprins o țigară și admira lumea care vânzolea peronul în sus și în jos. După câteva minute, lângă el s-a așezat un bărbat trecut de vârsta a doua, pe umăr ținea un rucsac verde de armată, iar în mână avea o ploscă plină pe jumătate cu vin.

-Ia de bea, Vasile, a zis omul cu rucsacul verde și fața uscată de vânt, întinzând plosca spre Vasile.

-Nu beau, Gheorghe, nu știi