Misterul camerei galbene

De Gaston Leroux

Imaginați-vă în fața unei încăperi perfect închise. Dinăuntru se-aude strigătul de ajutor al unei femei rănite de moarte. Reușiți să deschideți, dar înăuntru nu găsiți decât victima. Unde s-a volatilizat asasinul? Acesta este Misterul camerei galbene, cea mai celebră aventură a lui Rouletabille și unul dintre cele mai celebre romane polițiste din lume scris de Gaston Leroux, autorul altui bestseller care a rezistat timpului, Fantoma de la operă.

• Limbă: Română
• Editor: Crime Scene Press
• Data lansării: 5 dec. 2023
• ISBN: 9786306542390

Previzualizare carte

Misterul-camerei-galbene.jpg

Colecție coordonată de

Alexandru Arion

2017

Gaston Leroux

Misterul camerei galbene

Traducere din limba franceză de Rodica Chiriacescu

Gaston Leroux (6 mai 1868, Paris – 15 aprilie 1927, Nisa) a fost jurnalist și autor de romane polițiste. La vârsta de douăzeci de ani, după studii strălucite în Drept, moștenește o avere uriașă dar, stăpânit de patima jocurilor de noroc, își pierde toți banii în cazinouri în câteva luni. Profesează, mai întâi fără entuziasm, meseria de avocat și, ulterior, devine cronicar judiciar pentru ziarul Le Matin. Devine repede un reporter curajos și este atras tot mai mult de dorința de a scrie. Publicată în 1907, Misterul camerei galbene – opera sa de debut –se bucură de un uriaș succes la public. Continuă să scrie atât nuvele, cât și alte romane, Fantoma de la Operă fiind un alt mare bestseller al lui Leroux.

În 1909 este uns Cavaler al Legiunii de Onoare.

Mare autor de literatură populară, lasă în urma sa o operă impresionantă.

1

Unde începe

să nu se înţeleagă nimic

Nu fără o oarecare emoţie, încep să povestesc aici aventurile extraordinare ale lui Joseph Rouletabille. Până acum, acesta s-a opus atât de categoric, încât aproape că pierdusem speranţa să mai public vreodată cea mai stranie poveste poliţistă din aceşti ultimi cincisprezece ani. Mă gândesc chiar că publicul n-ar fi cunoscut niciodată „întregul adevăr despre uluitorul caz, numit al „Camerei Galbene, care a provocat atâtea misterioase, necruţătoare şi senzaţionale drame şi în care prietenul meu a fost atât de intim amestecat, dacă, în urma recentei nominaliz`ri a ilustrului Stangerson la Legiunea de Onoare, \n grad de Mare Cruce, un ziar de seară nu ar fi reînviat într-un articol de o deplorabilă ignoranţă sau obraznică maliţiozitate această înspăimântătoare aventură, pe care Joseph Rouletabille ar fi vrut s-o ştie uitată pentru totdeauna, după cum îmi spunea chiar el.

Camera Galbenă! Cine îşi mai amintea de acest caz care făcuse să curgă atâta cerneală cu vreo cincisprezece ani în urmă? La Paris lucrurile se uită atât de repede! Nu a fost oare uitat chiar și numele procesului de la Nayves şi tragica poveste a morţii micului Menaldo? Şi, cu toate astea, în acea perioad` atenţia publică se concentrase atât de mult asupra subiectului, încât o criză ministerială ce izbucnise tocmai în acel moment trecuse complet neobservată. Or, procesul Camerei Galbene, anterior cu câţiva ani afacerii de la Nayves, avusese un răsunet şi mai mare. Timp de câteva luni, întreaga lume s-a lăsat absorbită de această chestiune nebuloasă, probabil cea mai \ncâlcit` anchet` care a pus vreodat` la \ncercare atât perspicacitatea poli]iei noastre, cât [i con[tiin]a judec`torilor de la noi. Fiecare căuta soluţia acestei probleme n`ucitoare. A fost întocmai ca o încercare de rezolvare a unui rebus dramatic, asupra căruia s-au înverşunat atât bătrâna Europă cât şi tânăra Americă. Adevărul este că – şi mie mi-e permis să o spun „întrucât în privința aceasta nu poate fi vorba despre amorul propriu al vreunui autor", eu nefăcând altceva decât să transcriu faptele asupra cărora o documentaţie excepţională îmi permite să arunc o lumină nouă – așadar, adevărul este că nu ştiu dacă, în domeniul realităţii sau în cel al ficţiunii, am putea găsi ceva comparabil CA MISTER – nici chiar la autorul Crimelor din Rue Morgue sau prin născocirile unora mai slabi decât Edgar Allan Poe sau mai brutali decât Arthur Conan Doyle – cu misterul veritabil al Camerei Galbene.

Ceea ce nimeni n-a putut să descopere, a reuşit tânărul Joseph Rouletabille, de optsprezece ani, pe vremea aceea un neînsemnat reporter la un mare ziar. Numai că, atunci când a prezentat în faţa Curţii cu juri cheia întregii afaceri, n-a spus tot adevărul. El nu a lăsat să iasă la lumină decât ceea ce trebuia pentru a explica inexplicabilul şi pentru a achita un nevinovat. Astăzi, motivele pentru care a tăcut au dispărut. Prietenul meu trebuie cu atât mai mult să vorbească. Veţi afla, deci, totul. Aşadar, fără o introducere prea lungă, voi prezenta în faţa privirilor dumneavoastră chestiunea Camerei Galbene, aşa cum a apărut în ochii întregii lumi în ziua următoare dramei de la castelul din Glandier.

La 25 octombrie 1892, următoarea notă apărea drept ştirea de ultima oră a ziarului Le Temps:

„O crimă îngrozitoare tocmai a fost comisă la Glandier, la marginea pădurii Sainte Geneviève, mai sus de Épinay-sur-Orge, în locuinţa profesorului Stangerson. În noaptea asta, în timp ce profesorul lucra în laboratorul său, a avut loc o tentativă de asasinat împotriva domnişoarei Stangerson, care dormea într-o cameră învecinată cu laboratorul. Medicii sunt rezerva]i cu privire la starea domnişoarei Stangerson."

Vă puteţi închipui emoţia ce a pus stăpânire pe întregul Paris. Deja, în această perioadă, lumea ştiinţei era extrem de interesată de cercetările profesorului Stangerson şi ale fiicei sale. Aceste cercetări, primele ce fuseseră făcute în domeniul radiografiei, aveau să-i conducă, mai târziu, pe domnul şi doamna Curie la descoperirea radiului. În plus, toată lumea se afla în aşteptarea unei comunicări senzaţionale privind noua sa teorie, disocierea materiei, pe care profesorul Stangerson urma s-o citească la Academia de Ştiinţe. Era destinată să zdruncine din temelii întreaga ştiinţă oficială care, de atâta vreme, se baza pe principiul „nimic nu se pierde, nimic nu se creează".

A doua zi, ziarele de dimineaţă nu vorbeau decât despre această dramă. Printre altele, Le Matin publica următorul articol, intitulat O crimă supranaturală.

„Iată singurele amănunte" – scria redactorul anonim de la Le Matin – „pe care le-am putut primi în ceea ce priveşte crima de la castelul Glandier. Starea de disperare în care se află profesorul Stangerson, imposibilitatea de a obţine vreo informaţie din gura victimei au creat dificultăţi atât investigaţiilor noastre, cât şi celor ale justiţiei, astfel încât, la ora actuală, nu poţi să-ţi faci nici cea mai vagă idee despre ceea ce s-a petrecut în Camera Galbenă, unde domnişoara Stangerson a fost găsită în cămaşă de noapte, horcăind pe podea. Totuși, am reuşit să-i luăm un interviu lui moş Jacques – cum i se spune acolo – un bătrân servitor al familiei Stangerson. Moş Jacques a intrat în Camera Galbenă odată cu profesorul Stangerson. Această cameră se află chiar alături de laborator. Laboratorul şi Camera Galbenă se află într-un pavilion situat în fundul parcului, la o depărtare de aproximativ trei sute de metri de castel.

– Era douăsprezece şi jumătate noaptea – ne-a povestit acest om cumsecade – şi mă aflam în laboratorul unde domnul Stangerson încă mai lucra când s-a întâmplat totul. Întreaga sear` aranjasem şi curăţasem instrumentele şi aşteptam ca domnul Stangerson să plece, ca să mă duc şi eu la culcare. Domnişoara Mathilde lucrase împreună cu tatăl ei până la miezul nopţii. Odată ce au răsunat cele douăsprezece bătăi ale ceasului cu cuc din laborator, ea s-a ridicat și și-a îmbrățișat tatăl, urându-i noapte bună. Mi-a spus şi mie „Bună seara, moş Jacques! şi a deschis uşa Camerei Galbene. Am auzit-o foarte clar încuind uşa cu cheia şi trăgând zăvorul, încât nu m-am putut împiedica să nu râd şi să-i spun domnului: „Ia uitaţi la domnişoara care se încuie de două ori. Desigur că îi e frică de Fiara Domnului! Domnul nici nu m-a auzit, atât era de absorbit de lucrul lui. Dar un miorlăit înfricoşător mi-a răspuns de afară şi am recunoscut chiar strigătul Fiarei Domnului, care face să te treacă fiori de groază. „Oare ne va împiedica să dormim şi în noaptea asta?", m-am gândit eu, căci trebuie să vă spun, domnule, că, până la sfârşitul lui octombrie, locuiesc în podul pavilionului, deasupra Camerei Galbene, cu singurul scop ca domnişoara să nu rămână singură toată noaptea în fundul parcului. Este ideea domnişoarei să petreacă vremea frumoasă în pavilion. Îl găseşte, fără îndoială, mai vesel decât castelul şi, de patru ani de când a fost construit, ea nu a pierdut nicio ocazie să se instaleze aici odată cu venirea primăverii. Când vine din nou iarna, domnişoara se întoarce în castel, deoarece în Camera Galbenă nu există şemineu.

Am rămas, deci, domnul Stangerson şi cu mine, în pavilion. Nu făceam niciun zgomot. El se afla la biroul lui. Cât despre mine, aşezat pe un scaun, deoarece îmi terminasem treaba, îl priveam şi îmi spuneam: „Ce om! Câtă inteligenţă! Câtă ştiinţă!. Dau importanţă faptului că noi nu făceam niciun zgomot, deoarece cu siguranţă din cauza asta asasinul a crezut că noi plecaserăm. Şi, deodată, în timp ce cucul orologiului suna jumătatea de oră de după miezul nopţii, un strigăt disperat s-a auzit din Camera Galbenă. Era vocea domnişoarei, care striga: „Asasinul! Asasinul! Ajutor! Imediat au răsunat două focuri de revolver şi s-a deslușit un zgomot puternic de mese, mobile răsturnate, azvârlite pe jos, ca în timpul unei lupte, apoi iar vocea domnişoarei care striga:

„Asasinul! Ajutor! Tată! Tată!"

Vă daţi seama că atât eu, cât şi domnul Stangerson, am sărit şi ne-am năpustit spre uşă. Dar, vai!, aşa cum v-am spus, aceasta era încuiată, chiar foarte încuiată, din interior, cu cheia şi zăvorul, prin grija domnişoarei. Domnul Stangerson părea că înnebunise şi într-adevăr avea de ce, căci glasul domnişoarei se auzea dinăuntru, horcăind: „Ajutor!… Ajutor!…". Iar domnul Stangerson izbea cu lovituri teribile în uşă, plângând de furie şi hohotind din cauza disperării şi a neputinţei.

Atunci mi-a venit o idee. „Poate asasinul o fi intrat pe fereastră, îmi spuneam eu, „să merg, aşadar, la fereastră! Şi am ieşit din pavilion, alergând ca un smintit!

Nenorocirea era că fereastra Camerei Galbene dădea spre câmpie, astfel încât zidul parcului, care se întindea până la pavilion, mă împiedica să ajung mai repede la fereastra aceea. Ca să ajung acolo trebuia mai întâi să ies din parc. Am alergat pe lângă grilaj şi, pe drum, i-am întâlnit pe Bernier şi pe nevastă-sa, portarii, care veneau atraşi de zgomotul de împuşcături şi de strigătele noastre. I-am pus la curent, în două vorbe, cu situaţia. I-am spus portarului să se ducă de îndată la domnul Stangerson şi i-am poruncit nevesti-sii să vină cu mine ca să-mi deschidă poarta de fier a parcului. Cinci minute mai târziu eram, portăreasa şi cu mine, în faţa ferestrei Camerei Galbene. Era un clar de lună minunat şi am văzut bine că nimeni nu se atinsese de fereastră. Nu numai că gratiile erau intacte, dar şi obloanele din spatele lor erau închise, aşa cum le închisesem eu însumi seara în ajun, cu toate că domnişoara, care mă ştia foarte obosit şi încărcat peste măsură cu treburi, îmi spusese să nu mă deranjez, pentru că le va închide chiar ea. Rămăseseră cum erau, fixate pe dinăuntru cu un ivăr de fier, aşa cum avusesem eu grijă. Prin urmare, asasinul nu intrase pe acolo şi nici nu putuse să fugă prin acel loc. Dar, pe de altă parte, nici eu nu puteam intra pe fereastră!

O nenorocire! Să-ţi pierzi minţile, nu alta. Uşa camerei încuiată pe dinăuntru cu cheia, obloanele singurei ferestre închise şi ele din interior şi, în fața obloanelor, gratiile neatinse, gratii printre care nu ai fi putut nici măcar să-ţi treci mâna. Şi domnişoara care striga după ajutor! Sau, mai curând, nu, nu se mai auzea. Murise, probabil. Dar îl mai auzeam încă, în fundul pavilionului, pe domnul care tot \ncerca s` sparg` uşa…

Am pornit-o din nou la fugă, portăreasa şi cu mine, şi ne-am întors în pavilion. Uşa mai rezista încă, în ciuda loviturilor năprasnice ale domnului Stangerson şi ale lui Bernier. În cele din urmă, a cedat sub eforturile noastre furibunde şi ce-am văzut atunci? Trebuie să vă spun că, în spatele nostru, portăreasa ţinea o lampă de laborator, o lampă puternică, luminând întreaga încăpere.

Trebuie să vă mai spun, domnule, că această Cameră Galbenă este foarte mică. Domnişoara o mobilase cu un pat de fier destul de lat, o măsuţă, o noptieră, o oglindă şi două scaune. Aşa încât, la lumina lămpii celei mari pe care o ţinea portăreasa, am văzut totul dintr-o privire. Domnişoara, în cămaşă de noapte, zăcea pe jos, în mijlocul unei dezordini de nedescris. Mesele şi scaunele răsturnate arătau că avusese loc o serioasă ceartă violentă. Cu siguranţă domnişoara fusese smulsă din pat. Era plină de sânge, avea urme groaznice de unghii pe gât – carnea gâtului era aproape sfâşiată de unghii – şi o rană adâncă la tâmpla dreaptă, de unde se scurgea un firicel de sânge, făcând o mică baltă pe jos. Când domnul Stangerson a văzut-o pe fiica sa într-o asemenea stare, s-a repezit spre ea, scoţând un strigăt atât de disperat, încât ţi se făcea milă auzindu-l. El a constatat că nefericita mai respira încă şi nu s-a mai ocupat decât de ea. Cât despre noi, noi căutam asasinul, nenorocitul care voise s-o omoare pe stăpâna noastră şi, vă jur, domnule, că dacă l-am fi găsit, l-am fi mătrăşit cum se cuvenea. Dar cum puteam să înțelegem că el nu se afla acolo și că o ştersese deja? Asta depăşea orice închipuire. Sub pat nu se afla nimeni, în spatele mobilelor – nimeni! N-am găsit decât urmele lui: amprentele însângerate ale unei mâini puternice de bărbat pe pereţi şi pe uşă, o batistă mare, plin` de sânge, fără nicio monogram`, o şapcă veche şi, pe podea, urme proaspete de paşi ale unui bărbat. Omul care păşise pe acolo avea un picior mare, iar tălpile lăsaseră în urma lor un soi de funingine negricioasă. Pe unde dispăruse omul ăla? Pe unde se evaporase? Nu uitaţi, domnule, că în Camera Galbenă nu există şemineu. Pe uşă n-ar fi putut să scape. Era foarte îngustă şi în pragul ei stătuse portăreasa ţinând lampa, în timp ce portarul şi cu mine căutam asasinul în acest mic pătrat al camerei, unde era imposibil să te ascunzi şi unde, de altfel, n-am găsit pe nimeni. Uşa spartă şi dată de perete nu putea ascunde nimic, doar ne asiguraser`m de acest lucru. Prin fereastra ce rămăsese închisă, cu obloanele trase şi gratiile ei, de care nimeni nu se atinsese, nu era în niciun caz posibil să fugi. Atunci? Atunci… am început să cred că Necuratul îşi băgase coada.

Când, iată, am descoperit pe jos revolverul meu. Da, propriul meu revolver. Asta m-a readus la realitate! Diavolul nu ar fi avut nevoie de revolverul meu ca s-o ucidă pe domnişoara. Însă bărbatul care trecuse pe aici trebuie că urcase mai întâi la mine în pod, îmi luase revolverul din sertar şi se slujise de el pentru planurile lui ticăloase. Atunci am constatat, examinând cartuşele, că asasinul trăsese două focuri. Vă dați seama, domnule, ce noroc am avut în această situaţie atât de nefericită, că domnul Stangerson se găsea acolo, în laborator, când nenorocirea s-a întâmplat şi că a văzut cu proprii lui ochi că şi eu mă aflam tot acolo căci, din pricina poveştii cu revolverul, nu ştiu unde s-ar fi ajuns. În ce mă priveşte, aş fi fost deja la închisoare. Nu-i trebuie prea mult justiţiei să trimită un om la eşafod!"

Redactorul de la Le Matin continua acest interviu cu următoarele rânduri:

„L-am lăsat pe moş Jacques, fără să-l întrerupem, să ne povestească în linii mari ceea ce ştia despre crima din Camera Galbenă. Am reprodus chiar termenii pe care i-a folosit. L-am scutit pe cititor numai de nesfârșitele sale lamentări cu care îşi presăra relatarea. E de înţeles, moş Jacques! E de înţeles să-ţi iubeşti mult stăpânii! Ai nevoie să se ştie lucrul acesta şi îl repeţi mereu, mai ales după descoperirea revolverului. Este dreptul dumitale şi nu vedem niciun inconvenient în asta! Am fi vrut să-i mai punem încă multe întrebări lui moş Jacques – Jacques-Louis Moustier – dar a fost chemat la judecătorul de instrucţie, care îşi conducea ancheta în sala cea mare a castelului. Ne-a fost imposibil să pătrundem la Glandier – iar stejărişul este păzit pe o rază mare de câţiva poliţişti care veghează cu stră[nicie asupra tuturor urmelor ce duc la pavilion şi care ar putea duce la descoperirea asasinului.

Am fi vrut, de asemenea, să-i interogăm pe portari, dar se făcuseră nevăzuţi. În cele din urmă, am aşteptat într-un han, nu departe de poarta cu grilaj a castelului, să plece domnul de Marquet, judecătorul de instrucţie din Corbeil. L-am văzut la ora cinci şi jumătate împreună cu grefierul său. Înainte să urce în maşină, am putut să-i punem următoarea întrebare:

– Domnule de Marquet, aţi putea să ne daţi vreo informaţie despre cazul de faţă, fără ca acest lucru să afecteze ancheta dumneavoastră?

– Ne este imposibil – ne-a răspuns domnul de Marquet – să spunem ceva. De altfel, este cazul cel mai ciudat pe care îl cunosc. Cu cât credem că ştim mai mult, cu atât descoperim că nu ştim nimic!

I-am cerut domnului de Marquet să aibă bunăvoinţa să ne explice ultimele cuvinte. Şi iată ce ne-a spus, afirmaţii a căror importanţă nu va scăpa nimănui:

– Dacă nimic nou nu se va adăuga constatărilor materiale făcute astăzi de Parchet, mă tem foarte tare că misterul care înconjoară acest oribil atentat, al cărei victimă este domnişoara Stangerson, nu se va lămuri prea curând. Dar trebuie să sperăm, în numele raţiunii umane, că cercetarea pereţilor, a plafonului şi a podelei Camerei Galbene, cercetare pe care vreau s-o încep chiar de mâine, împreună cu antreprenorul care a construit pavilionul acum patru ani, ne va aduce dovada că nu logica lucrurilor este aceea care ne face să ajungem la disperare. Căci problema se află aici: ştim pe unde a intrat asasinul – a intrat pe uşă şi s-a ascuns sub pat, aşteptând-o pe domnişoara Stangerson. Dar pe unde a ieşit? Cum a putut să fugă? Dacă nu vom găsi nicio trapă, nicio uşă secretă, nicio firidă sau vreo deschizătură, de orice fel, dacă examinarea pereţilor şi chiar demolarea lor – căci sunt hotărât, iar domnul Stangerson a decis să meargă până la demolarea pavilionului – nu ne vor revela vreo trecere pe care s-o poată folosi nu neapărat o fiinţă umană, ci chiar o fiinţă de orice fel, dacă plafonul n-are vreo gaură, dacă podeaua nu ascunde vreun pasaj subteran, atunci va trebui într-adevăr să credem că avem de-a face cu Necuratul, cum spunea moş Jacques!"

Şi redactorul anonim remarca în acest articol – articol pe care l-am ales ca fiind cel mai interesant dintre toate cele publicate în ziua aceea despre cazul de fa]` – că judecătorul de instrucţie părea să exprime o anume intenţie cu această ultimă frază: „atunci va trebui să credem că Necuratul şi-a vârât coada, cum spune moş Jacques".

Articolul se termina cu aceste rânduri: „Am vrut să ştim ce înţelege moş Jacques prin «strigătul Fiarei lui Dumnezeu». Este numit aşa, ne-a explicat proprietarul hanului de la Donjon, miorlăitul cu totul sinistru pe care îl scoate, uneori, noaptea, pisica unei bătrâne, maica Agenoux, cum i se spune în ţinut. Maica Agenoux este un fel de sfântă care locuieşte într-o colibă în mijlocul pădurii, nu departe de peştera Sainte-Geneviève.

Camera Galbenă, Fiara lui Dumnezeu, maica Agenoux, Necuratul, Sainte-Geneviève, moş Jacques,iată-ne în faţa unei crime foarte încâlcite, pe care o lovitură de târnăcop dată în ziduri ne-o va descurca mâine. Sau cel puțin sper`m c` o va face, \n numele ra]iunii umane, după cum spune judecătorul de instrucţie. Până atunci, se crede că domnişoara Stangerson, care continuă să delireze şi nu pronunţă clar decât acest cuvânt – «Asasinul! Asasinul! Asasinul!» – nu va apuca ziua de mâine."

În sfârşit, la ultima oră, acelaşi ziar anunţa că şeful Siguranţei telegrafiase celebrului inspector Frédéric Larsan, care fusese trimis la Londra pentru a elucida furtul unor acţiuni la Bursă, să vină imediat la Paris.

2

În care Joseph Rouletabille

apare pentru prima oară

Îmi amintesc, ca şi cum acest lucru s-ar fi întâmplat ieri, de intrarea tânărului Rouletabille în camera mea, în dimineaţa aceea. Era către ora opt şi jumătate şi mă aflam încă în pat, citind articolul din Le Matin despre crima de la Glandier.

Dar, înainte de toate, a venit momentul să vi-l prezint pe prietenul meu.

L-am cunoscut pe Joseph Rouletabille pe vremea când era încă un neînsemnat reporter. În perioada aceea, începusem să lucrez în barou şi aveam deseori ocazia să-l întâlnesc pe lâng` birourile judecătorilor de instrucţie, când mergeam să cer un permis de vizitare pentru vreo persoană aflată la închisoarea Mazas sau la Saint Lazare. El avea, cum se spune, o minte limpede. Capul s`u fiind rotund ca o ghiulea, mă gândeam că din cauza asta colegii săi din presă îi dăduseră o poreclă pe care a p`strat-o [i a f`cut-o celebră. „Rouletabille! – L-ai văzut pe Rouletabille? –Uite! Iată-l pe afurisitul de Rouletabille!" De multe ori, era aprins la faţă ca o roşie, când vesel ca un piţigoi, când serios ca un papă. Cum putea oare, atât de tânăr – avea, atunci când l-am văzut pentru prima oară, şaisprezece ani şi jumătate – să îşi câştige traiul în presă? Iată ce ar fi putut să se întrebe toţi cei ce intrau în legătură cu el, dacă nu erau la curent cu începuturile sale. Căci, în cazul femeii ciopârţite de pe strada Oberkampf – încă o poveste uitată cu totul – el adusese redactorului şef de la L’Époque, ziar care pe vremea aceea rivaliza cu Le Matin în privinţa informaţiilor, piciorul stâng ce lipsea din coşul în care fuseseră descoperite sumbrele rămăşiţe. Poliţia căutase în zadar timp de opt zile acest picior stâng, iar tânărul Rouletabille îl găsise într-un canal, unde nimănui nu-i trecuse prin cap să se uite. Fusese obligat pentru asta să se angajeze într-o echipă de vidanjori de ocazie, pe care administraţia Parisului o formase ca urmare a stricăciunilor produse de o extraordinară rev`rsare a apelor Senei.

Când redactorul şef s-a aflat în posesia preţiosului picior şi a înţeles prin ce şir de deducţii inteligente ajunsese să-l descopere acest copil, a fost prins între admiraţia pentru ingeniozitatea poliţistă a unei minţi de şaisprezece ani fericirea de a putea expune \n vitrina-morg` a ziarului piciorul stâng din strada Oberkampf.

– Cu acest picior, exclamă el, voi face un articol de pagina întâi!

Apoi, după ce a încredinţat sinistrul pachet medicului legist care colabora cu redacţia ziarului L’Époque, l-a întrebat pe cel care urma să fie în curând Rouletabille cât voia să câştige pentru a face parte, în calitate de reporter începător, din redacţia „faptelor diverse".

– Două sute de franci pe lună, spuse modest tânărul, gata să-şi piardă răsuflarea, surprins de o asemenea propunere.

– Vei primi două sute cincizeci, continuă redactorul şef. Dar vei spune tuturor că faci parte din redacţie de o lună de zile. Să fim bine înţeleşi: nu dumneata ai descoperit piciorul stâng din strada Oberkampf, ci ziarul L’Époque. Aici, micul meu prieten, individul nu înseamnă nimic. Ziarul este totul!

După care, îl rugă pe noul redactor să se retragă. Totuşi, în pragul uşii, îl opri ca să-l întrebe cum se numea. Celălalt îi răspunse:

– Joseph Josephin.

– Ăsta nu-i nume, zise redactorul-şef, dar pentru că tot nu semnezi, nu are nicio importanţă.

Foarte curând, imberbul redactor îşi făcu o mulţime de prieteni, căci era serviabil şi înzestrat cu o bună dispoziţie, care îi încânta chiar și pe cei mai morocănoşi şi îi dezarma pe cei mai invidioşi.

La cafeneaua Baroului, unde se întâlneau reporterii de fapt divers înainte să urce la Parchet sau la Prefectură pentru a-şi căuta crimele cotidiene, începu să-şi facă o reputaţie de descurcăreţ care, curând, depăşi chiar pragul uşii de la cabinetul şefului Siguranţei! Când un caz merita osteneala şi Rouletabille – fusese deja poreclit astfel – era lansat pe pista de atac de către redactorul-şef, i se întâmpla adeseori să-i „încalece" pe cei mai renumiţi inspectori.

Ne-am cunoscut mult mai bine la Cafeneaua Baroului. Avocaţii şi ziariştii care se ocupă de afaceri criminale nu se duşmănesc, unii având nevoie de publicitate, ceilalţi de informaţii. Am stat de vorbă şi, foarte repede, am simțit o mare simpatie pentru Rouletabille, acest copilandru curajos. Era de o inteligenţă atât de vie şi de originală şi avea un mod de gândire pe care nu l-am mai întâlnit vreodată la altcineva.

La ceva vreme după aceea, m-am angajat la ziarul Cri du Boulevard să ţin cronica judiciară. Intrarea mea în jurnalistică nu putea decât să întărească şi mai mult legăturile de prietenie care existau deja între mine şi Rouletabille. Până la urmă, prietenul meu având ideea unei mici corespondenţe judiciare pe care o semna „Business", la L’Époque, ziarul unde lucra, chiar eu am fost cel care i-a furnizat informaţiile juridice de care avea nevoie.

Au trecut astfel aproape doi ani şi, cu cât învăţam să-l cunosc mai bine, cu atât îl îndrăgeam mai mult, căci, sub aparenta sa extravaganţă plină de voioşie, îl descoperisem extraordinar de serios pentru vârsta lui. De ceva vreme, eu, care eram obişnuit să-l văd foarte vesel, adesea chiar prea vesel, l-am surprins, de mai multe ori, cufundat într-o adâncă tristeţe. Am vrut să-l întreb care era cauza acestei schimbări de dispoziţie dar, de fiecare dată, începea să râdă şi