Silueta de pe scara

De Maureen Johnson

Bestseller New York Times și Publishers Weekly

Al doilea volum din seria Stevie Bell

„Așteptarea următorului episod al seriei lui Maureen Johnson, un omagiu adus Agathei
Christie, lui Sherlock Holmes și literaturii mystery clasice, a fost o tortură, dar Silueta
de pe scară merită întru totul." - Bustle

Al doilea volum din seria Stevie Bell are mai multe răsturnări de situație decât își poate imagina eroina. Nimeni nu răspunde de bunăvoie la întrebări, iar cineva va plăti cu viața pentru aflarea adevărului.
Cazul Maestrul minciunilor — o răpire și o triplă crimă care au zguduit din temelii Academia Ellingham în 1936 — a chinuit-o ani de zile pe Stevie și e chiar motivul pentru care a venit la academie. Dar apoi mai moare cineva, iar părinții o retrag în grabă de la școală. Stevie e dispusă să facă orice ca să se întoarcă la Ellingham, să fie alături de prieteni și să rezolve cazul. Chiar dacă asta înseamnă să facă un pact cu detestabilul senator Edward King. Când se întoarce, în cele din urmă, la școală, se întoarce și la David: băiatul pe care l-a sărutat și care și-a ascuns adevărata identitate.
Însă e mult mai mult de-atât în joc. Unde s-a ascuns ucigașul? Care e înțelesul ghicitorii pe care a lăsat-o în urmă Albert Ellingham?

„Alternând între trecut și prezent, romanul lui Johnson creează o atmosferă încântătoare, cu o distribuție ramificată de suspecți și potențiale victime complexe, întorsături de situație surprinzătoare și un strop de poveste romantică. Johnson rămâne o maestră a combinației dintre tensiunea apăsătoare și observațiile pătrunzătoare și cât se poate de amuzante." – Publishers Weekly

• Limbă: Română
• Editor: Editura Trei
• Data lansării: 17 sept. 2022
• ISBN: 9786064014917

Previzualizare carte

1

Din tot cartierul din Pittsburgh, cafeneaua The Funky Munkee îi amintea lui Stevie Bell cel mai mult de Academia Ellingham. Era o relicvă din anii ’90, cu firma scrisă cu un font aiuristic. Pereții erau vopsiți în culori primare vii, fiecare din ei în altă nuanță. În difuzoare se auzea coloana sonoră obligatorie de cafenea, cu muzică plăcută, cântată la chitară acustică. Mai erau acolo pe pereți și poze cu boabe de cafea imense, plante, mese șchioape la care puteai să te așezi și căni uriașe. Niciunul dintre aceste lucruri nu se găsea la fosta ei școală.

Ceea ce-i plăcea și făcea localul să semene cu Elling­ham era faptul că nu era casa ei și că n-o deranja nimeni.

Săptămâna asta venise în fiecare zi și comandase cea mai mică și mai ieftină cafea. O ducea în încăperea din spatele cafenelei, o firidă înghesuită, neventilată, cu pereți roșii. Încăperea era întunecoasă și ponosită, cu mese șchioape și veșnic cam lipicioase. Toți ceilalți o evitau și asta îi și plăcea lui Stevie. Ăsta era acum biroul ei, unde făcea cea mai importantă muncă. Dacă ar fi încercat să facă asta acasă, puteau intra peste ea părinții ei. Aici era în public, dar nimănui nu-i păsa de ce făcea ea și nici măcar n-o observa nimeni.

Își puse căștile, dar nu dădu drumul la muzică — avea nevoie de un pic de liniște. Își puse rucsacul pe masă, cu fermoarul spre ea și-l deschise. Întâi scoase o pereche de mănuși chirurgicale. Le cumpărase de la farmacie în ziua când se întorsese. Probabil că de-acum era o precauție inutilă, dar, chiar și așa, nu strica să le pună. Le trase pe mâini foșnind. Gestul îi dădea o incredibilă senzație de satisfacție. Băgă ambele mâini până la fundul genții și scoase o cutiuță de tablă uzată.

Cutia era prea prețioasă ca s-o lase acasă. Când găsești ceva de importanță istorică, nu îl scapi din ochi. Stevie ducea cutia cu ea peste tot — o ținea încuiată în dulapul ei de la școală în timpul zilei și acasă stătea bine dosită în geanta ei. Ferită de priviri. Din când în când ducea mâna la spate ca să atingă umflătura din rucsac făcută de cutia pitită înăuntru, ca să se asigure că era în siguranță.

Cutia era pătrată și roșie, îndoită în mai multe locuri, cu rugină de jur împrejurul marginii capacului. Pe ea scria PLICULEȚE DE CEAI OLD ENGLISH. Deschise capacul. Se înțepenea un pic, așa că trebuia mișcat ușurel în sus și-n jos ca să-și dea drumul. Scoase dinăuntru: o bucățică dintr-o pană albă, o bucățică de pânză brodată cu mărgele, un tub de ruj auriu, oxidat, cu resturile mumificate ale unui ruj roșu înăuntru, o cutiuță de pastile minusculă, emailată, în formă de pantof, câteva bucăți de hârtie dintr-un caiet, fotografii alb-negru și ciorna unei poezii neterminate.

Aceste simple obiecte erau primele dovezi reale apărute în cazul Ellingham în ultimii 80 de ani. Și momentul în care Stevie le-a descoperit a fost momentul în care visurile ei legate de Ellingham s-au făcut praf.

Ellingham. Fosta ei școală. Ellingham, locul unde visase să meargă la școală. Locul în care reușise să ajungă pentru scurt timp. Și Ellingham, locul pe care acum îl lăsase în urmă.

Nimeni din Pittsburgh nu înțelegea ce i se întâmplase, de fapt, lui Stevie la Ellingham. Știau doar că plecase la o școală celebră și apoi tipul ăla de pe YouTube murise acolo într-un accident și Stevie se întorsese acasă câteva săptămâni mai târziu.

Era adevărat că moartea lui Hayes Major fusese catalizatorul plecării lui Stevie. Dar persoana responsabilă de faptul că părinții lui Stevie o luaseră pe sus de la Academia Ellingham se numea Germaine Batt și o făcuse absolut accidental.

Toată lumea de la Ellingham avea câte o chestie a sa, o pasiune aproape obsesivă, iar a lui Germaine era jurnalismul. Înainte de moartea lui Hayes, avea un site modest și un mic grup de cititori fideli. Dar moartea e bună pentru afaceri, dacă te ocupi de știri. Cum se spune: „Dacă e cu sânge, deschide jurnalul". (Cine erau cei care spuneau… Stevie nu prea știa. Lumea zicea asta. Însemna că reportajele sumbre, cu sânge și orori, erau puse primele și de aceea știrile dau mereu vești proaste. Oamenilor nu le pasă când lucrurile merg bine. Știrile înseamnă vești proaste.)

Materialul care i-a dat lovitura de grație lui Stevie a apărut a doua zi după ce Stevie a înfruntat-o pe Element Walker în privința adevăratului creator al serialului Sfârșitul. Știa că Ellie luase laptopul lui Hayes și îl ascunsese sub cada din Minerva. Stevie mai știa și că Hayes nu avea cum să fie cel care folosise cardul de acces ca să fure gheața carbonică ce avea să-l ucidă. Totodată, Hayes nu scrisese serialul care-l făcuse celebru, cel care era pe cale să-i aducă un contract de film. Ellie era autoarea.

Asta era tot ce încerca Stevie să le spună tuturor în seara respectivă. Ellie fusese luată la întrebări, mai întâi la Minerva, apoi în Casa Mare. Iar Ellie dispăruse dintr-o cameră încuiată. Uite-așa: pac! Ieșise prin peretele biroului lui Albert Ellingham, trecuse printr-un pasaj secret și de acolo… afară. Departe. Undeva.

Școala nu făcuse publică acea informație. Oficial, Ellie nu se făcea vinovată de nimic. Era o elevă care fugise de la școala cu internat. Numai că, după moartea lui Hayes, părinții lui Stevie puseseră o alertă pe Google pentru orice avea legătură cu Ellingham și așa văzuseră postarea de pe blogul Raportul Batt cum că Stevie ancheta moartea lui Hayes și că acum un potențial ucigaș era în libertate. La două ore după apariția articolului lui Germaine, telefonul lui Stevie a sunat și, zece ore după aceea, părinții ei urcau cu motorul mașinii turat la maximum aleea către Ellingham, în ciuda regulii școlii care interzicea intrarea vehiculelor străine pe proprietate. Noaptea care a urmat a fost plină de jale; Stevie a plâns tot drumul până la Pittsburgh, pe tăcute și necontenit, privind pe geamul mașinii până a adormit. În lunea următoare era înapoi la vechea ei școală, înscrisă în grabă la câteva cursuri.

Șmecheria era să nu se gândească prea mult la Ellin­g­ham — la clădiri, la cum mirosea aerul, la libertate, la aventură, la oameni…

Mai ales la oameni.

Putea trimite mesaje prietenilor ei, Janelle și Nate. Mai mult lui Janelle. Și mai mult Janelle îi trimitea ei, cu zecile, în fiecare zi, ca să se asigure că era bine. Stevie nu putea să răspundă decât la unul din trei sau patru, fiindcă să răspundă însemna să se gândească la cât de dor îi era s-o vadă pe Janelle pe coridor, în camera comună, în fața ei la masă. Cât de dor îi era să știe că o despărțea de prietena ei doar un perete când dormea — Janelle, care mirosea a lămâi sau flori de portocal, care își înfășura părul într-una din zecile ei de eșarfe multicolore ca să-l protejeze cât lucra cu utilaje industriale. Janelle era o creatoare, construia mici roboți și alte dispozitive și acum pregătea o mașinărie Rube Goldberg pentru prestigioasa competiție Sendel Waxman. Mesajele ei dădeau de înțeles că, de când plecase Stevie, petrecea mult mai mult timp în șopronul pentru mentenanță și că relația dintre ea și Vi Harper-Tomo devenea mult mai serioasă. Janelle ducea o viață împlinită și voia ca Stevie să facă parte din ea, iar Stevie se simțea departe și distantă și nimic din toate astea nu avea sens aici, în mallul cu Subway și magazinul cu bere și țigări, aici, în Funky Munkee.

Dar avea cutia și, atât timp cât avea cutia, avea cazul Ellingham.

Găsise cutia în camera lui Ellie cu puțin înainte să plece de la școală. O datase cu ajutorul imaginilor găsite pe internet. Era de undeva între 1925 și 1940, iar ceaiul era foarte popular și vândut pe scară largă. Pana avea vreo zece centimetri și arăta de parcă fusese atașată de o piesă de îmbrăcăminte. Pânza avea vreo cinci centimetri pătrați și era de un albastru strălucitor, cu mărgeluțe argintii, negre și albastre, iar marginile erau sfâșiate. Încă un mărunțiș oarecare. Pe o parte a rujului scria REZISTENT LA SĂRUT. Fusese folosit, dar nu prea mult. Cutia de pastile era singurul obiect care părea să aibă vreo valoare. Avea doar vreo șase centimetri lungime. Era goală.

La aceste patru obiecte, Stevie se gândea ca la un grup. Erau personale, erau legate de bijuterii sau dehaine. Pana și cârpa erau resturi, deci motivul pentru care fuseseră păstrate era un mister. Era posibil ca rujul și cutia de pastile să fi avut valoare. Probabil că toate aceste obiecte aparținuseră unei femei. Erau obiecte intime. Însemnau ceva pentru persoana care le pusese în această cutie.

Celelalte două piese aveau, probabil, mult mai multă însemnătate. Erau un set de fotografii cu doi oameni care se prefăceau că sunt Bonnie și Clyde. Stevie se uită la ele până i se încețoșă vederea. Fata avea părul negru, tuns drept, cu precizie geometrică. Stevie căutase pe Google poze cu lordul Byron, poetul, și descoperise că semăna, într-adevăr, cu băiatul din poze. Scriseseră o poezie despre ei înșiși. Dar cine erau? Problema era că nu existau on-line liste cu toate numele primilor elevi de la Elling­ham. Numele lor nu contaseră niciodată — nu făcuseră niciodată parte din caz. Deci nu existau nicăieri nici imprimate. Stevie cotrobăise tot internetul, citise toate paginile tuturor forumurilor pe care le frecventase pentru caz. La momentul crimelor și în anii care au urmat, câțiva elevi au ieșit la rampă și au dat declarații sau au vorbit cu presa. Cea care apărea cel mai des se numea Gertrude van Coevorden, o fată din înalta societate din New York, care susținea că era cea mai bună prietenă a lui Dottie Epstein. Dăduse interviuri înlăcrimate săptămâni în șir după răpiri. Niciunul util pentru a identifica persoanele din fotografii.

Și-apoi era poezia. Nu era o poezie bună. Nu era nici măcar o poezie întreagă.

Balada lui Frankie și Edward

2 aprilie 1936

Frankie și Edward aveau argint

Frankie și Edward aur aveau

Dar ei știau ce-ascundea jocul

Și-adevărul să-l spună voiau

Frankie și Edward pe rege-l sfidau

Trăiau pentru artă și-amor

Pe stăpânul ținutului l-au dat jos de pe tron

Au luat

Rege era un glumeț ce trăia sus pe culme

Stăpân peste joc se voia numai el

Dar Frankie și Edward și-au jucat cartea

Și lucrurile n-au mai fost niciodată la fel

Stevie nu știa multe despre poezie, dar știa multe despre crime reale. Bonnie Parker, celebra proscrisă din anii ’30, pe care Frankie o imita în poze, scria și ea poezii, printre care și una faimoasă, intitulată „Povestea lui Sal Sinucigașa", care era despre o femeie îndrăgostită de un gangster. Poezia asta părea să urmărească tiparul poeziei ei.

Și mai erau câteva lucruri în poezie care păreau să fie despre Albert Ellingham — pomenea de jocuri, de regele care era un glumeț ce trăia pe culme. Iar în poezie, Frankie și Edward făceau ceva, dar ce anume… nu scria nicăieri în poezie.

Reușise să găsească un singur lucru care ar fi putut explica ceva despre Edward și Frankie. Stevie citise și recitise interogatoriile poliției cu diverși suspecți; erau adunate într-o carte digitală pe care o ținea în telefon. Marcase un pasaj în care Leonard Holmes Nair, celebrul pictor care stătea la familia Ellingham în momentul răpirilor, descria niște elevi.

LHN: Îi văd pe toți, peste tot. Știți? Albert a deschis locul ăsta și a zis că-l umple cu copii superdotați, dar jumătate dintre ei sunt copiii prietenilor lui și nu sunt cine știe ce grozavi. Probabil că cealaltă jumătate sunt OK. Ca să fiu sincer, mai erau unul sau doi dintre ceilalți care mai dădeau semne de inteligență. Un băiat și o fată, nu mai știu cum îi cheamă. Păreau să fie un cuplu. Fata avea părul ca pana corbului, iar băiatul semăna puțin cu Byron. Îi interesa poezia. Ochii le sclipeau de spirit. Fata m-a întrebat de Dorothy Parker, ceea ce mi s-a părut o rază de speranță. Sunt prieten cu Dorothy.

Stevie nu avea nicio îndoială că acești doi elevi descriși de Leonard Holmes Nair erau aceiași doi elevi din aceste fotografii.

În orice caz, indiciul crucial era de fapt inclus în fotografii, sau, mai degrabă, între