Primul care moare la sfârşit

De Adam Silvera

Este ajunul lansării programului care va schimba concepția lumii despre viață și moarte și toți se întreabă același lucru: oare chiar pot Crainicii Morții să prezică moartea cuiva sau totul e doar o farsă elaborată?

Orion Pagan așteaptă de câțiva ani buni să i se spună că va muri. Are o problemă cardiacă gravă și s-a înscris la Crainicii Morții ca să știe ce-i rezervă soarta.

Valentino Prince începe o viață nouă la New York. Are tot viitorul în față și s-a înscris la Crainicii Morții după ce sora lui geamănă era să moară într-un accident de mașină.

Orion și Valentino se întâlnesc în Times Square, iar între ei se formează imediat o legătură profundă. Însă când se dau primele telefoane de Ziua Sfârșitului, viețile lor se schimbă pentru totdeauna: unul dintre ei este sunat. Deși niciunul dintre băieți nu știe sigur cum se va termina ziua, amândoi știu că vor să o petreacă împreună… chiar dacă li se va frânge inima când vor trebui să-și ia rămas-bun.

Spusă de îndrăgitul autor Adam Silvera, în stilul lui caracteristic, povestea celebrează impactul profund pe care oamenii îl au asupra celor din jur și dovedește că viața merită întotdeauna trăită din plin.

• Limbă: Română
• Editor: Storia Books
• Data lansării: 10 feb. 2023
• ISBN: 9786306525140

Previzualizare carte

Primul-care-moare-la-sfarsit-coperta-2D.jpg

Despre autor

Copyright © 2022 by Adam Silvera

All rights reserved.

© Storia Books, 2023, pentru ediția în limba română

Storia Books respectă legea dreptului de autor pentru că apreciază şi încurajează munca scriitorului. Prin cumpărarea ediţiei autorizate a cărţii susţii în continuare drepturile de autor. Îţi mulţumim că nu scanezi, încarci sau distribui cartea, în orice format. Ai dreptul să preiei citate scurte, dar pentru publicarea unui fragment este necesar acordul scris din partea editorului.

Titlul original: The First To Die at the End

Autor: Adam Silvera

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Silvera, Adam, Primul care moare la sfârşit; traducere din engleză de Irina Stoica, Bucureşti, Storia Books,

ISBN 978-606-9072-99-8

eISBN 978-630-6525-14-0

Pentru a fi la current curent cu noutăţile şi ofertele noastre, abonează-te la newsletterul Storia Books (www.storiabooks.ro) şi urmăreşte-ne pe Facebook (@storiabooks) şi pe Instagram (@storia.books).

Pentru cei care mi-au fost alături de la început.

Mulţumiri speciale Nicolei şi lui David Yoon, vecinii mei preferaţi, cu cele mai mari inimi. Ei îmi arată din nou şi din nou cum ar trebui să arate dragostea.

PARTEA ÎNTÂI: AJUNUL CRAINICILOR MORŢII

Cu toţii ne dorim să ştim cum putem prezice moartea. Dar permiteţi-mi să vă pun o întrebare. Le cereţi piloţilor să vă explice noţiuni de aerodinamică înainte să vă suiţi într-un avion sau pur şi simplu călătoriţi spre destinaţie? Vă cer să nu vă puneţi întrebări referitoare la cum ştim cine va muri, ci să vă concentraţi pe cum să vă trăiţi viaţa. Destinaţia voastră finală poate fi mai aproape decât credeţi. — Joaquin Rosa, creatorul Crainicilor Morţii

ORION PAGAN

30 iulie 2010 22:10

Crainicii Morţii ar putea să sune la miezul nopţii, dar nu ar fi prima dată când cineva îmi spune că o să mor.

În ultimii ani m-am luptat pentru propria viaţă, din cauza unei probleme cardiace grave, speriat de-a dreptul că aş putea să mor dacă trăiesc prea intens. Apoi a apărut din senin o organizaţie numită Crainicii Morţii, care a pretins că poate să spună când - nu doar dacă - vom muri. Suna ca intriga uneia dintre povestirile mele. În viaţa reală n-am avut parte de victorii din astea. Dar totul a devenit foarte real, foarte repede, când preşedintele Statelor Unite a ţinut o conferinţă de presă unde l-a prezentat pe creatorul Crainicilor Morţii şi a confirmat abilităţile lor de a ne prezice soarta.

În noaptea aia m-am înscris pe listele Crainicilor Morţii.

Acum sper doar să nu fiu printre primii care o să primească telefonul inaugural de Ziua Sfârşitului.

Dacă e să mă sune, măcar ştiu că s-a terminat, bănuiesc.

Până atunci, am de gând să trăiesc.

Şi primul pas e să particip la evenimentul unic de lansare a Crainicilor Morţii.

Crainicii Morţii organizează o mulţime de petreceri prin toată ţara, cred că vor să îi mai binedispună pe oameni şi să-i facă să fie entuziasmaţi de programul care va schimba viaţa şi moartea, aşa cum le ştim azi. Probabil au început deja în multe locuri, cum ar fi Santa Monica Pier din California sau în Millenium Park din Chicago sau la Muzeul Naţional al Forţelor Aeriene Americane din Ohio sau pe Sixth Street în Austin şi astea sunt doar câteva. Bineînţeles, eu o să particip la cea mai tare - cea din Times Square, inima New Yorkului şi locul primelor birouri ale Crainicilor Morţii. Îmi iubesc oraşul, dar nu m-aţi prinde nici mort în Times Square în ajunul Anului Nou - e mult prea frig. Dar acum, pentru că e o noapte caldă de vară, mă relaxez şi aştept momentul ăsta cu adevărat istoric.

E o nebunie să te gândeşti câţi bani cheltuie Crainicii Morţii în toată ţara. Chiar şi doar în Times Square. Ecranele astea uriaşe promovează de obicei un milion de lucruri în acelaşi timp, de la reclame la sucuri la seriale sau site-uri noi, dar nu şi în seara asta. Pe fiecare ecran se vede doar o clepsidră digitală neagră, pe un fundal alb, strălucitor. Clepsidra e aproape plină, semn că la miezul nopţii vor începe telefoanele care anunţă Ziua Sfârşitului. Dar senzaţia e că se întâmplă ceva chiar şi mai important. E aproape ca şi cum produsul pe care îl promovează Crainicii Morţii este timpul însuşi. Marketingul ăsta funcţionează, pentru că o mulţime de oameni se adună la birourile de informaţii de parcă s-ar lansa un nou model de iPhone, doar ca să discute cu echipa de relaţii cu clienţii a Crainicilor Morţii.

— Imaginează-ţi cum ar fi să lucrezi la Crainicii Morţii. Prietena mea cea mai bună, Dalma, îşi ridică privirea din

telefon.

— N-aş putea să fac asta.

— Pe bune. E ca şi cum fiecare apel salvează viaţa cuiva, deşi, mă rog, nu prea. Cum poţi să mai dormi noaptea, când ştii că toţi oamenii cu care ai vorbit în ziua aia sunt morţi?

— Ştiu că ai numai moartea în cap, Orion, dar mă termini psihic.

— Practic am moartea în inimă.

— Doamne, te urăsc! O să mă angajez la Crainicii Morţii doar ca să te sun.

— Neah, nu poţi să trăieşti fără mine.

Nu adaug că oricum va trebui să facă asta la un moment dat. Nimeni nu pariază că o să trec de 18 ani. Nici măcar Dalma, deşi n-o să recunoască niciodată asta cu voce tare şi mereu vorbeşte despre toate lucrurile pe care o să le facem împreună. Gen cum visează la prima mea lansare de carte, de fiecare dată când spun că vreau să-mi public povestirile sau romanul pe care mi-ar plăcea să-l scriu, dacă aş crede că o să trăiesc suficient cât să-l termin. Sau cum eu o să fiu alături de ea când o să devină un nume mare al industriei IT. Sau când vorbeşte despre toţi tipii pe care o să-i aducem acasă, ceea ce e complet improbabil, pentru că n-o să fim niciodată suficient de curajoşi ca să ne băgăm în seamă cu tipi pe care îi considerăm drăguţi şi/sau interesanţi. Dacă nu aş avea inima asta tâmpită, am putea să facem toate astea şi multe altele.

Trebuie doar să fiu prezent. Poate n-o să ajung în viitor, dar pot să trăiesc acum.

Deşi e cam greu să îmi scot moartea din cap - da, din cap de data asta, nu din inimă - când un tip de patruzeci şi ceva de ani trece pe lângă noi cu o pancartă pe care scrie Crainicii Morţii o să ducă la sfârşitul lumii. OK, înţeleg că nu e fan al Crainicilor Morţii, dar să pretindă că au puterea să cauzeze sfârşitul lumii? E cam mult. Dar nu e singurul. De când au fost anunţaţi Crainicii Morţii, la începutul lunii, fataliştii ăştia vorbesc întruna numai despre oceane care fierb şi furtuni care mătură tot în calea lor şi alunecări de teren şi oraşe care iau foc. Înţeleg că romanele apocaliptice şi distopice sunt pe val acum, dar oamenii chiar ar trebui să mai respire şi să se mai liniştească puţin.

Asta nu e viaţă, să te panichezi în fiecare minut gândindu-te la moarte, şi totuşi o mulţime de oameni se panichează mereu.

E de parcă vine sfârşitul lumii pe bune.

În ultimele zile a avut loc un număr record de jafuri în supermarketuri; pesemne că hoţii îşi fac rezerve de conserve, apă şi hârtie igienică. Au avut loc prea multe crime, pentru că sentinţele pe viaţă n-o să fie prea lungi, dacă sfârşitul lumii vine aşa de repede cum zic fataliştii. Dar nu e nimic mai greu decât să asculţi poveşti despre oamenii care s-au sinucis pentru că ne îndreptăm spre un viitor cu prea multe incertitudini.

M-am enervat când am auzit de morţile alea.

Cum pot cei de la Crainicii Morţii să aibă acces la informaţiile astea şi să nu prevină crimele sau să nu intervină în cazul sinuciderilor? Dar se pare că nu s-a pus niciodată problema aşa. Crainicii Morţii pretind că nu pot şti cauza morţii cuiva, doar care va fi Ziua Sfârşitului, şi le spun oamenilor, ca să-i pregătească. Din păcate, odată ce numele cuiva apare în mod misterios în sistem, soarta îi e bătută în cuie - cum o să-i fie şi sicriul după.

Poate că nu le-or şti Crainicii Morţii chiar pe toate, dar pe mine o să mă ajute mult cu anxietatea. Dacă nu primesc telefonul care îmi anunţă Ziua Sfârşitului, o să pot să trăiesc cu mai mult curaj, în loc să mă gândesc de două, de trei, de patru ori înainte să fac orice, de teamă să nu-mi sperii inima şi să intru în stop cardiac. Nici n-o să mai fiu luat prin surprindere când o să moară cei dragi mie. Ca atunci când aveam nouă ani şi părinţii mei s-au dus în oraş la o întâlnire şi au fost ucişi, după ce un avion a intrat în turnul de sud de la World Trade Center.¹ Evident că pe atunci nu existau Crainicii Morţii, dar mă urmăreşte pentru totdeauna gândul că trebuie să fi fost un moment în care şi-au dat seama că aveau să moară.

Încerc să alung toate gândurile astea care îmi frâng inima.

Crainicii Morţii o să se asigure că o să pot să-mi iau rămasbun de la toată lumea.

Sau, mă rog, că o să am măcar şansa să-mi iau rămas-bun.

Ştiu că nu am tot timpul din lume, o simt în adâncul inimii.

Trebuie să încep să fac lucruri pentru prima dată - poate şi pentru ultima dată - cât încă mai pot.

VALENTINO PRINCE

22:22

Crainicii Morţii nu mă pot suna, pentru că nu m-am înscris în sistemul lor. Oricum nu m-ar suna, din moment ce viaţa mea de-abia acum începe.

Mai mult, mă simt de parcă am renăscut azi.

E de înţeles că o persoană născută şi crescută în Phoenix, Arizona, vrea să renască. E timpul să-mi iau viaţa de la capăt în New York. Din Valea Soarelui în Marele Măr². Visez la oraşul ăsta de atât de multă vreme, încât, după ce mi-am printat biletul la aeroport şi am văzut scris PHX -> LGA, am izbucnit în plâns. Biletul ăla, doar dus, mi-a arătat că n-o să trebuiască să-mi mai văd părinţii vreodată. Că pot să-mi construiesc o casă nouă, împreună cu sora mea geamănă.

Probabil n-ar fi trebuit să rezerv un loc la geam. Am făcut toate eforturile să-mi păstrez calmul cât avionul a gonit pe pistă şi a ţâşnit în aer. Se pare că toate eforturile mele nu au fost suficiente. În timp ce clădirile şi drumurile şi munţii se micşorau, eu plângeam printre nori. Vecinul meu de scaun părea că mă judecă. M-a făcut să-mi doresc şi mai mult ca sora mea să fi fost alături de mine, dar i-a apărut un proiect în ultimul moment. Din fericire, Scarlett o să se suie în următorul avion şi o să vină să locuim împreună.

Cinci ore mai târziu, când a început să se vadă conturul New Yorkului, totul a căpătat sens, deşi nu mai fusesem niciodată în parcurile şi pe lângă zgârie-norii ăia. Când am aterizat şi m-am dus cu bagajele la coada de taxiuri, unde toată lumea părea groaznic de frustrată pentru că trebuia să aştepte, eu eram superentuziasmat că o să pot în sfârşit să merg cu taxiurile galbene pe care le mai văzusem doar la televizor şi în reclame. Şoferul s-a prins că n-am mai fost aici, din moment ce nu puteam să-mi iau ochii de la ce se întâmpla pe stradă. Primul pas pe trotuar a fost scos parcă dintr-un film, mă simţeam de parcă eram înconjurat de camere; dar o să vină momentul ăla.

Începând cu seara asta, începând de acum, pot să mă consider newyorkez.

Sau poate trebuie să aştept până când o să apară proprietarul cu cheile apartamentului, ca să mă asigur că nu e vreo ţeapă - la urma urmei, am găsit studioul ăsta pe Craigslist. Cât aştept, admir colţul meu frumos din Upper East Side. Lângă bloc e o pizzerie micuţă, care încearcă să mă ademenească, din răsputeri, cu mirosul de chifle cu usturoi. Claxoanele maşinilor îmi atrag atenţia spre stradă, unde cineva care ar putea să-mi fie bunic răcneşte în telefon ca să fie auzit, din cauza muzicii care răsună din barul de pe colţ.

Oraşul e zgomotos şi asta îmi place la nebunie.

Mă întreb dacă o să mi se facă vreodată dor de liniştea din vechiul meu cartier.

Uşa se deschide în spatele meu şi văd un bărbat îmbrăcat într-un maiou alb şi nişte pantaloni scurţi, cu papuci în picioare. Are o mustaţă deasă şi păr negru, cam rar, şi se uită urât la mine.

— Ai de gând să intri odată? mă întreabă.

— Bună, eu sunt Valentino. Sunt noul chiriaş. Bărbatul face semn spre valiza mea.

— Îmi dau seama.

— Îl aştept pe proprietar.

Dă din cap, dar nu pleacă. De parcă aşteaptă să intru eu.

— Tu eşti Frankie? Dă iar din cap.

— Încântat de cunoştinţă, îi zic. E sceptic, dar îmi strânge mâna.

— Te mişti şi tu odată?

Am fost prevenit că nu toţi newyorkezii o să fie amabili cu mine, dar poate Frankie e doar obosit - la urma urmei, e destul de târziu. Îmi iau valizele şi intru în clădire. E o noapte plăcută, dar, odată ce intru, înţeleg de ce Frankie e îmbrăcat de parcă a ieşit să-şi ia ziarul în Arizona. E aşa de cald, încât simt că am intrat în cuptorul din pizzeria de alături. Holul e îngust, vopsit într-un galben-muştar care nu e deloc o încântare pentru ochi, dar îi respect alegerile. Văd imediat câteva cutii de scrisori de metal prinse în perete şi nişte pachete pe jos, care aşteaptă să fie ridicate, un coş de gunoi, plin de reclame, inclusiv fluturaşi de la Crainicii Morţii. Îmi dau seama că mulţi dintre locatari nu s-au înscris să primească telefonul de Ziua Sfârşitului. Nici eu nu m-am înscris, pentru că părinţii mei sunt supersceptici, dar paranoia asta e o altă moştenire de care trebuie să scap.

Frankie se opreşte puţin după ce urcăm primul rând de scări.

— Unde-i cealaltă?

— Cealaltă?

— Geamăna ta.

— A, ajunge mâine-dimineaţă. Frankie continuă să urce.

— Vezi să te ocupi repede de orice cutie îţi mai vine. Mi-am rupt spatele cărându-ţi toate pachetele pe scări.

— Îmi pare rău.

A trebuit să trimit câteva lucruri mai devreme, gen salteaua pneumatică, prosoape, oale şi tigăi. Deşi cred că şi-a rupt spatele mai degrabă din cauza celor cinci cutii pline de haine, pantofi şi accesorii, care sunt la fel de importante ca un pat încropit, până marţi, când îmi ajunge salteaua bună.

— Nu merge liftul?

— Nu mai merge de când era tata proprietar, răspunde Frankie.

Înţeleg. Nu ştiu cât e de legal să faci reclamă clădirii şi să spui că are lift, dacă e doar de decor, dar nu contează. Toţi anii ăia petrecuţi în mica sală de gimnastică din casa familiei mele m-au pregătit pentru genul ăsta de viaţă. Car valizele, deşi ştiu că fiecare are peste douăzeci de kilograme din moment ce le-am cântărit la aeroport. Frankie nici nu se oferă să mă ajute, dar e OK. La etajul 3, îmi aduc aminte că apartamentul e la etajul 6. Încep să transpir pe spate şi sunt sigur că pot să sar peste antrenamentul de picioare de acum încolo. Deja nu mai pot să respir când ajungem sus, dar... de fapt, niciun dar. Face parte din procesul de iniţiere. Nu există lucru mai newyorkez decât să locuieşti la etajul 6 într-o clădire fără lift din Upper East Side.

Sunt condus la apartamentul 6G fără nicio urmă de ceremonie. Nu tu bun-venit în clădire, nu tu felicitări pentru prima casă departe de casă. Frankie pur şi simplu deschide uşa şi îl urmez înăuntru, înainte să-mi las bagajele pe holul strâmt. Baia e cum intri, pe stânga, şi, deşi ştiu că o să stau ore întregi aici în fiecare săptămână, cât îmi fac rutina de dimineaţă şi de seară, sunt mai curios să explorez spaţiul în care îmi voi petrece cea mai mare parte a timpului. Podeaua de lemn scârţâie sub bocanci când calc. Cutiile pe care le-am trimis înainte sunt aşezate lângă peretele din stânga, unde am de gând să pun patul. Două ferestre dau spre stradă şi mai e una deasupra chiuvetei din bucătărie, care dă spre apartamentul unui vecin. Dar nu-i nicio problemă. O să cumpăr perdele săptămâna asta.

Cea mai mare problemă e cât de mic e apartamentul. Eu şi Scarlett folosim banii strânşi de părinţii noştri pentru taxele de facultate ca să ne urmăm visurile - modelling şi fotografie - şi sperăm să ne ajungă cât mai mult, de unde şi studioul.

— Pozele de pe net îl fac să pară mai mare, îi zic.

— Eu am făcut pozele alea, spune Frankie.

— Erau foarte drăguţe. Dar sigur ai încărcat pozele care trebuie? Ne aşteptam la un spaţiu mai mare.

Frankie se uită lung la mine.

— Puteai să vii să-l vezi înainte să îl închiriezi.

— Nu locuiam aici. De-abia am ajuns.

— Nu-i problema mea. Tu şi sor-ta aţi împărţit acelaşi pântec. Sigur găsiţi voi o soluţie.

Sper că studioul ăsta se va extinde ca uterul mamei, să ne facă loc amândurora.

Din fericire pentru Frankie, nu-mi place să mă cert. Nu pot spune acelaşi lucru despre Scarlett, dar o să vadă singur asta când ajunge. Partea bună e că e prima mea noapte în New York şi deja începe celebrul conflict cu proprietarul. Avem contract pe un an şi sunt sigur că până la final o să am multe poveşti despre perioada asta, pe care să le împart cu prietenii mei.

Se aude cineva la uşă şi văd un băieţel, care intră. Nu mă pricep la ghicit vârste. Are cinci ani şi e foarte înalt sau zece şi e scund? Mi se pare ceva cunoscut la el, dar nu pot să-mi dau seama ce.

Poartă pijamale şi îmi face cu mâna.

— Eşti noul nostru vecin? mă întreabă şi zâmbeşte.

— Da. Mă cheamă Valentino.

— Eu sunt Paz.

— Fain nume, Paz.

— E prescurtarea de la Pazito, dar doar mama îmi zice aşa. Şi mie îmi place numele tău.

E primul moment în care chiar mă simt bine-venit aici. Înainte să apuc să-i mulţumesc, văd că Frankie se uită urât la Paz.

— De ce nu eşti în pat? îl întreabă.

— Mi-e frică de Crainicii Morţii. Frankie îşi freacă ochii.

— Crainicii Morţii nu există. Du-te la culcare! Paz începe să plângă.

— Bine, tati.

Îşi târăşte picioarele spre uşă, dar se uită peste umăr, sperând ca tatăl lui să se răzgândească. Nimic. Porneşte pe hol, fără să mai zică un cuvânt.

Chiar vreau să-l opresc pe Paz şi să-l liniştesc, să-i spun că totul o să fie bine, dar bănuiesc că nu ar trebui să-i subminez autoritatea lui Frankie în faţa puştiului. Sigur o să mai fie ocazii.

— Simpatic copil, îi zic.

Frankie nu mai zice nimic de Paz. Pune două rânduri de chei pe blatul din bucătărie.

— Cheia mare e de la apartament, aia mijlocie, de la intrare, iar aia mică, de la cutia de scrisori. Eu stau chiar acolo, dar să nu vii înainte de 9 sau după 5.

— Am înţeles. Mulţumesc mu... Frankie pleacă şi închide uşa după el.

— ... mult, Frankie, zic, deşi nu mai am cui.

Studioul nu pare cu mult mai mare fără Frankie, dar, din fericire, nu mai e aşa de rece.

Mă uit la ceas - 22:31 - şi vreau s-o sun pe Scarlett pe FaceTime. New York e cu 3 ore înainte, aşa că o sun acum, sperând că o mai prind înainte să plece să facă fotografii la petrecerea dată de Crainicii Morţii în Phoenix. Prin contractul ăsta o să ne plătim chiria pe o lună şi o să ne mai şi ajungă pentru bilete de metrou şi prânzuri modeste. Mă aşez pe blat cât aştept ca Scarlett să răspundă şi îl văd pe Frankie pe geamul de la bucătărie. Logic că tocmai acolo stă. Frankie îşi ia o bere din frigider şi sper că adoarme repede când bea, pentru că e deja insuportabil.

După câteva secunde, pe ecran apare faţa veselă a lui Scarlett, care mă binedispune imediat.

— Val! strigă Scarlett şi-şi pune telefonul pe chiuveta din baie, cât se machiază. Eşti în noua noastră casă?

— Chiar aici.

— Vreau şi eu s-o văd!

Întorc camera şi îi arăt spaţiul. Nu durează mult.

— Mi se pare mie sau...

— Nu ţi se pare. E mai mic decât pe net.

— Au micşorat şi chiria?

— Proprietarul a zis, citez, că o să ne descurcăm, din moment ce am împărţit acelaşi pântec.

— Dacă aş avea timp să mă opresc o secundă din datul cu mascara şi să-mi dau ochii peste cap, aş face-o. Trebuie să fug într-un minut. Zi-mi că te duci în Times Square.

Contractul lui Scarlett şi campania uriaşă de modelling pe care am prins-o nu ne permit să sărbătorim Ajunul Crainicilor Morţii împreună. Dar asta n-o împiedică pe Scarlett să-mi zică să mă duc la petrecerea din Times Square.

— Chiar nu ştiu, Scar. Cu toată schimbarea asta de fus... Scarlett scoate un bâzâit.

— Răspuns greşit. Ai pierdut trei ore, dar nu eşti obosit. Mai încearcă o dată.

— Tot trebuie să mă odihnesc pentru şedinţa foto de mâine.

— Oricum eşti prea entuziasmat ca să adormi, Val. Aşa că, în loc să te foieşti pe salteaua aia ieftină, mergi şi bucură-te de ceea ce va fi fie un eveniment istoric, fie cea mai mare farsă din ţara asta.

— Mi-ar plăcea să le văd feţele părinţilor dacă se dovedeşte că sunt pe bune cei de la Crainicii Morţii.

— Şi mie, dar n-am de gând să stau pe-aici să le fac poze.

— Pleci imediat după petrecere?

— Logic. Mai ales după cum s-au purtat cu tine mai devreme.

Sunt încă puţin şocat. E ca arsura pe care o simţi după ce te juleşti în coate sau în genunchi, când cazi în timp ce alergi.

— Apreciez solidaritatea.

— Aş fi o geamănă oribilă - şi un om oribil - dacă nu ţi-aş lua partea. Dar hai să nu le dăm putere şi să nu ne gândim la ei în seara asta. Sau vreodată. În viitorul foarte apropiat, mama şi tata n-o să te mai poată ignora, odată ce faţa ta o să fie în reclamele din toată ţara, inclusiv în revistele lor preferate.

— Pun pariu că o să-şi anuleze abonamentele.

— Ceea ce înseamnă că ai câştigat. Acum fugi în Times Square, până nu îţi ajunge faţa şi pe ecranele de acolo.

Respir adânc, ştiu că are dreptate.

— Mi-ar plăcea să fii şi tu aici.

— Şi mie, dar cu banii din seara asta putem să luăm două bilete în primul rând la o piesă de pe Broadway.

— Vrei să zici o lună de chirie.

— Trebuie să mai şi trăim un pic.

— Asta sună a trăit din plin.

— O zici de parcă ar fi ceva rău, Val.

— Ai dreptate.

M-am mutat pentru că viaţa devenise sufocantă alături de părinţii mei, după ce le-am zis că sunt gay. M-au făcut să mă simt ca un străin în propria casă. Am crezut că o să se schimbe ceva când mi-am adus bagajele în sufragerie. Dar nu au zis nimic, nici măcar când Scarlett le-a spus că e ultima lor şansă înainte să plecăm la aeroport. Mama şi tata au stat acolo, fără să spună nimic, de parcă ar fi avut un singur copil. M-am uitat la crucifixul de deasupra uşii de la intrare, rugându-mă să cadă când am trântit uşa, şi am lăsat viaţa aia în urmă.

Libertatea ar trebui să fie eliberatoare, dar asta nu înseamnă că nu îţi poate frânge inima în acelaşi timp. Acum o să-mi găsesc propriul drum.

— Mai dă-mi şi mie un semn de la petrecere, îi zic lui Scarlett.

Sora mea îşi ia jacheta şi stinge lumina.

— Apropo, trebuie să plec acum cinci minute. Te iubesc.

— Te iubesc identic, îi spun, zicala noastră preferată, din moment ce suntem gemeni identici. Ai grijă cum conduci.

— Tot timpul am grijă!

Chiar conduce mereu cu atenţie. Dar nu se poate spune acelaşi lucru despre ceilalţi şoferi.

În mai, Scarlett era să moară din cauza unui şofer neatent. A trebuit să-mi imaginez o lume de coşmar în care sora mea nu mai străluceşte, ceva ce n-am experimentat niciodată, pentru că m-am născut cu două minute înaintea ei. N-o să mai exist niciodată fără ea. Chiar şi în seara asta mi se pare ciudat să nu fie cu mine în New York, dar măcar ştiu că e vie şi nevătămată, în Phoenix. Prefer să fiu pe altă planetă, numai să ştiu că ea respiră la capătul celălalt al galaxiei.

Operaţia i-a salvat viaţa surorii mele, deşi părinţii mei susţin că a fost un miracol de la Dumnezeu. Atunci le-am mulţumit şi doctorilor, şi lui Dumnezeu, dar acum nu prea mai reuşesc să cred în forţe misterioase. Asta include şi Crainicii Morţii, o organizaţie care se aşteaptă să avem încredere în ea, fără vreo dovadă concretă. O parte din mine vrea să creadă, dar cealaltă parte a experimentat pe propria piele ce se întâmplă când credinţa e dusă la extrem. Spre deosebire de părinţii mei, aş accepta să mi se schimbe părerea, astfel încât să nu mai trebuiască să mă tem că o să-mi pierd sora din senin. Poate o să ştim mai multe peste câteva zile. Dumnezeu să-i binecuvânteze pe...

Mă opresc, încercând să recalibrez totul în mintea şi în inima mea.

Mult noroc celor care o să fie efectiv cobaii Crainicilor Morţii.

Cât despre mine, eu am renăscut şi vreau să trăiesc din plin.

ORION

22:34

Chiar dacă lumea s-ar sfârşi, asta tot nu i-ar opri pe unii să vândă chestii.

Tarabele din Times Square sunt de obicei prea turistice ca să-mi pese, n-am ce să fac cu magneţi cu Empire State Building sau brelocuri cu numele meu. (Nu că s-ar gândi cineva să facă ceva pentru cei pe care-i cheamă Orion). Dar, deşi a trecut doar o lună de când s-a anunţat programul Crainicilor Morţii, vânzătorii stradali n-au pierdut nicio secundă şi au început să facă suveniruri tematice: brichete cu Arde-o, dac-o ai; pahare de shot-uri cu cranii; ochelari de soare cu două X-uri desenate pe lentile; şi multe obiecte de îmbrăcăminte, gen tricouri şi şepci. E o căciulă a naibii de simpatică pe care sunt tentat s-o iau, dar deja am şapca cu Yankees, care a fost a tatălui meu şi pe care n-o dau jos niciodată. N-aş da şapca asta pentru nimic în lume. OK, poate exagerez, aş da-o pentru o inimă sănătoasă într-o milisecundă, dar v-aţi prins ce vreau să zic.

— Nici măcar nu sunt prea inteligente, îmi zice Dalma, uitându-se la un tricou pe care scrie Crainicii Morţii mor de nerăbdare să te sune!

E atât de penibil, încât îmi vine să-i dau foc.

— Da, n-am de gând să-l iau pe-ăsta.

Dar văd un tricou care-mi atrage atenţia. E alb şi pe piept scrie Să ai o Zi a Sfârşitului fericită! cu un font care imită maşina de scris. E cât de cât elegant, chiar dacă nu cred că Ziua Sfârşitului poate fi fericită. Ce-o fi aşa de tare când ştii că mori? Dar cred că se vrea a fi inspiraţional şi nu pot să comentez la asta. Măcar ar fi un suvenir şmecher şi ceva cu care să te dai mare, când oamenii o să întrebe, inevitabil, Unde erai când cei de la Crainicii Morţii au lansat programul?, ca atunci când te întreabă Unde erai în timpul atacurilor de la 11 septembrie?

Sper să nu se întâmple nimic traumatizant în noaptea asta.

Nu am nevoie de şi mai multă durere în viaţa mea. Cumpăr tricoul şi mi-l trag peste bluza albastră pe care o purtam deja, ca să meargă cu blugii skinny. N-arată rău.

— Tu îţi iei ceva? o întreb pe Dalma.

— O durere de cap, răspunde Dalma, cu ochii în telefon. Mama tot nu mă lasă în pace.

Familia noastră - mă rog, familia Dalmei - e în vizită la părinţii lui Floyd, tatăl vitreg al Dalmei, în Dayton, Ohio, toată săptămâna şi e prima dată când ne-au lăsat să ne facem de cap. Mama ei, Dayana, îşi ia responsabilitatea de tutore legal al meu foarte în serios, mai ales ca să cinstească memoria mamei, adică cea mai bună prietenă a ei din copilărie.

— Vrea doar să nu murim, îi zic. Măcar pe noi ne-a lăsat să rămânem aici.

— Un moment de reculegere pentru Dahlia, zice Dalma şi îşi închide ochii.

Deplângem planurile de vacanţă ale surorii ei vitrege, din moment ce nu a avut de ales şi a trebuit să meargă să-şi vadă bunicii, care sunt aşa de bătrâni, încât ar putea fi primii oameni pe care îi sună Crainicii Morţii. Lita şi lito³ sunt în Puerto Rico acum şi vorbim pe Skype de fiecare dată când verişorii mei sunt acolo ca să le deschidă aplicaţia. I-am văzut în persoană doar de câteva ori, dar se bucură mult când stăm de vorbă, din moment ce semăn perfect cu tata, în afară de ochii căprui, pe care i-am moştenit de la mama. Nu-i corectez când îmi mai zic Ernesto, din greşeală. Numele lui le umple de bucurie inimile, frânte de când şi-au pierdut fiul. Dalma oftează adânc şi întrerupe momentul de tăcere.

— Mă simt mult mai bine acum. Gracias.

— De nada.

— Hai să-i trimitem mamei o poză, să vadă că n-am murit. Dalma îşi trece Iphone-ul 4 pe camera de selfie şi încearcă

să prindă lumina perfectă printre reclamele de la spectacole de pe Broadway. Se opreşte când găseşte cel mai bun unghi, cu clepsidrele digitale pe fundal.

Ne îngrămădim unul în celălalt cât face poza, zâmbind de parcă ne distrăm de minune în Ajunul Crainicilor Morţii. Apoi vine partea amuzantă, în care mă uit obsesiv la fiecare detaliu care nu-mi place la mine. Dalma e superbă, clar 10/10, cu ochii ei căprui, mascara argintie, care se asortează cu rujul, piele ciocolatie strălucitoare şi păr negru împletit într-un coc. Singurul meu avantaj e că, la 1,80, sunt mult mai înalt decât ea, dar, în rest, sunt vai de capul meu. Ador faptul că am ochii verzi-căprui, dar nu înţeleg de ce ochiul stâng e puţin leneş, de parcă vrea mereu să se ducă la culcare. Cârlionţii castanii îmi ies de sub şapcă într-un fel de smoc şi se electrizează de la umiditate - deloc drăguţ. Nasul şi obrajii sunt încă roşii de când m-am ars săptămâna trecută, când am lenevit pe acoperiş. Îmi iau imediat balsamul, când văd cât de uscată mi-e buza de jos. Şi, oricât de multe complimente primesc în fiecare zi pentru pomeţii bine conturaţi, tot pot să jur că par palid şi aproape mort, ceea ce, bănuiesc, se potriveşte destul de bine.

— Nu-ţi place, îmi zice Dalma. Nici măcar nu e o întrebare.

— Merge. Oricum n-o s-o mai vadă nimeni în afară de noi, îi spun.

— Putem să mai facem una, dacă vrei.

— Neah, e OK.

Mergem mai departe, doar ca să ne oprim zece secunde mai târziu să ne uităm la tombola unde un reprezentant al Crainicilor Morţii oferă abonamente gratuite. Dacă n-ar fi coada aşa de lungă, m-aş opri şi eu, pentru că serviciile lor nu sunt deloc ieftine. O femeie câştigă o lună gratis, care valorează 275 de dolari. Poţi să plăteşti 20 de dolari pe zi sau 3 000 de dolari pe un an întreg. Facturile mele medicale sunt oricum uriaşe, dar tutorii mei au investit în abonamentul anual, pentru că boala mea cardiacă nu mă slăbeşte nici măcar o zi. Cred că e tare să nu trebuiască să dai atâţia bani şi să îţi iei doar o zi sau două când ai de gând să faci ceva supernebunesc, gen să sari cu paraşuta sau să faci rafting (probabil n-ai mai sări dintr-un avion şi nu te-ai da pe ape învolburate dacă ai afla că urmează să mori).

Din păcate, nici serviciile Crainicilor Morţii nu sunt acoperite de asigurările de sănătate. Ceea ce bănuiesc că oricum nu contează dacă ai mii şi mii de dolari în buzunar.

— Ai citit articolul ăla despre oamenii care vor abonamente Premium? o întreb pe Dalma.

— Nu. Vreau să ştiu?

— Mai degrabă vrei să dai cuiva un pumn în faţă?

— Niciodată, dar surprinde-mă.

— Nişte clovni bogătaşi ziceau că cei de la Crainicii Morţii ar trebui să aibă o categorie Premium şi că operatorii ar trebui să-i sune pe ei primii.

Dalma se opreşte brusc.

— Oamenii bogaţi sunt fix motivul pentru care nu putem avea nimic drăguţ pe lumea asta.

Pe de altă parte, Dayana şi Floyd au investit 15 000 de dolari din economiile lor ca să le facă abonament tuturor din familie, fără să le pese de cât de repede va veni avertizarea Crainicilor Morţii, atâta vreme cât vine la timp şi ne dă şansa să mai trăim puţin.

Îmi mut privirea de la tombolă după ce văd pe cineva dezamăgit că a câştigat o singură zi. Se pare că voia mai mult, poate nu-şi permite abonamentul. Sunt multe lucruri care mi-ar plăcea să fie gratis şi acum pun şi Crainicii Morţii pe listă. La urma urmei, sunt în joc vieţile oamenilor.

Dalma şi cu mine mergem mai departe şi ne oprim lângă băncile mai noi de sticlă roşiatică, dispuse ca nişte trepte şi care fac Times Square să pară un amfiteatru urban, perfect pentru cei care vor doar să lenevească puţin, în mijlocul agitaţiei oraşului. Treptele sunt pline de spectatori care privesc o femeie pe o scenă mică. Mai întâi cred că e vreun reprezentant al Crainicilor Morţii, la cum vorbeşte despre cum crede că serviciul ăsta va schimba lumea. Văd un panou mobil, precum cel de la intrarea în frizeria unde mă duc, dar pe el nu te invită nimeni înăuntru pentru un tuns care o să te facă să te simţi mai bine. Scrie Spune-ţi povestea. Femeia asta nu e niciun reprezentant. Vorbeşte despre motivele pentru care s-a înscris. Când termină de povestit cum i-a fost viaţa de când a fost diagnosticată cu siclemie, o reprezentantă a Crainicilor, care stă la o masă, extrage un nume dintr-o urnă transparentă şi invită pe scenă o fată pe nume