Ultimul gambit

De Jennifer Lynn Barnes

Averea, viata lui Avery si toti cei pe care ii iubeste sunt in primejdie in jocul care va fi pe buzele tuturor.

Pentru a mosteni miliarde, tot ce trebuie sa faca Avery Kylie Grambs este sa mai supravietuiasca doar cateva saptamani la Hawthorne House. Paparazzii ii urmaresc fiecare pas. Presiunile financiare cresc. Pericolul e o realitate de zi cu zi. Iar cei care o ajuta pe Avery sa o scoata la capat sunt fratii Hawthorne. Viata ei este legata de a lor. Le cunoaste secretele, iar ei o cunosc pe ea.

Dar, pe masura ce se apropie momentul in care Avery urmeaza sa devina cea mai bogata adolescenta din lume, o noua problema se iveste la orizont, mai exact o musafira misterioasa care are nevoie de ajutorul ei – si a carei prezenta la Hawthorne House ar putea schimba totul.

In scurt timp devine limpede ca mai exista un ultim puzzle de rezolvat, iar Avery si fratii Hawthorne sunt atrasi intr-un joc periculos, in care au de infruntat un adversar necunoscut si puternic.

In aceasta infruntare, sunt in joc inimi si vieti – si nimic nu defineste mai bine un Hawthorne decat victoria.

• Limbă: Română
• Editor: Storia Books
• Data lansării: 10 feb. 2023
• ISBN: 9786306525058

Previzualizare carte

Capitolul 1

— Trebuie să vorbim despre aniversarea ta de optsprezece ani.

Cuvintele Alisei au răsunat în cea mai mare dintre cele cinci biblioteci din Hawthorne House. Rafturi din podea până-n tavan se înălțau pe două etaje, încercuindu-ne cu tomuri cu coperte cartonate și legate în piele, multe dintre ele de mare valoare, fiecare amintind de bărbatul care construise această încăpere.

Această casă.

Această dinastie.

Aproape că reușeam să îmi imaginez fantoma lui Tobias Hawthorne privindu-mă când am îngenuncheat și mi-am trecut degetele peste podeaua din mahon, căutând neregularități la îmbinări.

Cum nu am găsit niciuna, m-am ridicat în picioare și am răspuns la afirmația Alisei.

— Trebuie? am zis. Chiar trebuie?

— Din punct de vedere legal? a întrebat formidabila Alisa Ortega, ridicând dintr-o sprânceană. Da. Oi fi tu deja emancipată, dar când vine vorba despre clauzele moștenirii tale…

— Nu se schimbă nimic când fac optsprezece ani, am zis, cercetând încăperea cu privirea, în căutarea următoarei mișcări. Nu o să devin moștenitoare decât atunci când voi fi locuit un an în Hawthorne House.

Îmi cunoșteam destul de bine avocata ca să știu că despre asta voia de fapt să vorbim. Ziua mea era pe 18 octombrie. În prima săptămână din noiembrie aveam să împlinesc un an la Hawthorne House și să devin instantaneu cea mai bogată adolescentă de pe planetă. Până atunci, aveam alte lucruri de care să mă preocup.

Un pariu de câștigat. Un Hawthorne de învins.

— Chiar și așa…

Alisa era la fel de ușor de oprit ca un tren de mare viteză.

— Dat fiind că se apropie ziua ta, sunt câteva lucruri pe care ar trebui să le discutăm.

Am pufnit.

— Câte mai exact, patruzeci și șase de miliarde?

Alisa mi-a aruncat o privire exasperată, iar eu m-am concentrat asupra misiunii mele. Hawthorne House era plină de coridoare secrete. Jameson pusese pariu cu mine că nu le pot găsi pe toate. Am pus ochii pe trunchiul masiv de copac care servea drept birou și am dus mâna la teaca fixată în interiorul ghetei mele, din care am scos cuțitul și am încercat o fisură naturală de pe suprafața biroului.

Învățasem pe propria piele că nu îmi puteam permite să merg nicăieri neînarmată.

—Ia să verificăm nivelul de bufneală! a răsunat vocea lui Xander „sunt o mașină Rube Goldberg în carne și oase" Hawthorne, al cărui cap s-a ițit pe ușa bibliotecii. Avery, pe o scară de la unu la zece, cât de multă nevoie ai în momentul ăsta de ceva care să-ți distragă atenția și cât de mult ții la sprâncenele tale?

Jameson era în celălalt capăt al lumii. Grayson nu telefonase nici măcar o dată de când plecase la Harvard. Xander, autodesemnatul meu CMBPVH – Cel Mai Bun Prieten pe Vecie dintre Hawthorni –, socotea ca fiind o datorie sfântă pentru el să-mi mențină moralul ridicat în absența fraților lui.

— Unu, i-am răspuns. Și zece.

Xander a făcut o mică plecăciune.

— Atunci îți zic la revedere.

Și, cât ai clipi, a dispărut.

Ceva sigur avea să explodeze în următoarele zece minute. M-am întors din nou înspre Alisa și am cercetat cu privirea, cu mare atenție, restul încăperii: rafturile care păreau fără sfârșit, scările din fier forjat care se ridicau în spirală.

— Spune odată ce ai de zis, Alisa!

— Chiar așa, Lee-Lee, a răsunat tărăgănat, de pe coridor, o voce profundă și mieroasă. Luminează-ne.

Nash Hawthorne a luat poziție în cadrul ușii, înclinându-și pălăria de cowboy, marca lui distinctivă.

— Nash, a zis Alisa, care își purta costumul business ca pe o armură. Nu e treaba ta.

Nash s-a sprijinit de tocul ușii și și-a așezat alene piciorul drept peste glezna celui stâng.

— Dacă puștoaica îmi zice să plec, plec.

Nu avea încredere să mă lase pe mâna Alisei. Și asta de luni întregi.

— E în regulă, Nash, am zis eu. Poți pleca.

— Cred c-aș putea, a spus el, fără să se miște însă din ușă.

Era cel mai mare dintre cei patru frați Hawthorne și avea grijă de ceilalți trei. În decursul ultimului an, extinsese această grijă și în ce mă privește. El și sora mea „nu ieșeau împreună" de luni întregi.

— Nu e una din serile în care „nu ieșiți împreună"? l-am întrebat. Și nu înseamnă asta că trebuie să fii în altă parte?

Nash și-a dat jos pălăria de cowboy și m-a privit fix în ochi.

— Sunt gata să bag mâna în foc că vrea să vorbească cu tine despre crearea unui fond fiduciar.

Am așteptat ca Nash să nu mă mai poată auzi și m-am întors înspre Alisa.

— Un fond fiduciar?

— Vreau doar să îți cunoști toate opțiunile, a evitat Alisa detaliile, cu naturalețe avocățească. Am întocmit un dosar să te uiți peste el. Revenind la ziua ta, mai e și problema petrecerii.

— Fără petrecere, am zis eu imediat.

Ultimul lucru pe care mi-l doream era să-mi transform ziua de naștere într-un eveniment de prima pagină, care să facă să explodeze rețelele sociale.

— Ai o trupă favorită? Sau un cântăreț preferat? O să avem nevoie de divertisment.

Am simțit cum mi se îngustează ochii.

— Fără petrecere, Alisa.

— E vreo persoană anume care îți dorești să fie invitată?

Când a zis vreo persoană, Alisa nu se referea la oameni pe care îi cunosc, ci la vedete, miliardari, figuri din lumea mondenă, capete încoronate…

— Fără invitați, pentru că nu dau nicio petrecere, am zis.

— Ar trebui să te gândești la opinia publică…, a început Alisa să-mi explice și n-am mai ascultat-o.

Știam ce urma să spună. O spunea de aproape unsprezece luni. Toată lumea se dă în vânt după poveștile cu Cenușăreasa.

Ei bine, Cenușăreasa asta avea un pariu de câștigat. Am examinat scările din fier forjat. Trei spiralau în sens invers acelor de ceasornic. Dar cea de-a patra… M-am îndreptat înspre ea, apoi am urcat treptele. Pe palierul de la al doilea nivel, mi-am trecut degetele peste partea de jos a raftului aflat pe partea opusă scărilor. Un mecanism de deschidere. L-am declanșat și întregul raft curbat a descris un arc în sens invers.

Numărul doisprezece. Am zâmbit malițios. Joac-o p-asta, Jameson Winchester Hawthorne!

— Fără nicio petrecere! i-am strigat Alisei din nou.

Și apoi m-am făcut nevăzută în perete.

Capitolul 2

În acea seară m-am băgat în pat, simțind pe piele atingerea catifelată și răcoroasă a așternuturilor din bumbac egiptean. În timp ce așteptam să sune Jameson, mâna mi s-a îndreptat înspre noptieră, după o mică broșă din bronz, în formă de cheie.

— Alege o mână, spune Jameson, întinzând înspre mine pumnii strânși.

Îi ating mâna dreaptă, iar el își desface degetele, arătându-mi palma goală. Încerc cu stânga; același lucru. Atunci el îmi strânge degetele pumn. Le deschid și acolo, în palma mea, se află broșa asta.

— Ai descurcat cheile mai repede decât oricare dintre noi, îmi amintește Xander. A sosit momentul.

— Îmi pare rău, puștoaico, spune Nash cu voce tărăgănată. Au trecut șase luni. Acum faci parte din familie.

Grayson nu spune nimic, dar, când încerc să-mi pun broșa și o scap printre degetele stângace, o prinde înainte să atingă podeaua.

Amintirea asta voia să se înlănțuie cu alta – Grayson, eu, crama –, dar nu i-am dat voie. În ultimele câteva luni mi-am dezvoltat propriile metode de distragere a atenției. Am pus mâna pe telefon și am intrat pe un site dedicat strângerii de fonduri, unde am dat o căutare după facturi medicale și chirie. Averea Hawthorne nu avea să fie a mea decât peste șase săptămâni, dar partenerii din firma McNamara, Ortega și Jones se îngrijiseră deja să am un card de credit practic fără limită.

Donație anonimă. Am dat clic iar și iar pe respectiva căsuță. Când mi-a sunat în sfârșit telefonul, m-am lăsat pe spate și am răspuns.

— Bună!

— Am nevoie de o anagramă a cuvântului necioplit.

Vocea lui Jameson vibra de energie.

— Ba nu ai, am zis eu, întorcându-mă pe o parte. Cum e Toscana?

— Locul de naștere al Renașterii italiene? Plin de drumuri șerpuitoare, coline și văi, un loc unde ceața dimineții se vălătucește în depărtare, iar pădurile sunt presărate cu frunze de un roșu-auriu atât de intens, încât întreaga lume pare cuprinsă de flăcări în cel mai bun sens cu putință? Acea Toscana?

— Da, am murmurat. Acea Toscana.

— Am văzut și locuri mai frumoase.

— Jameson!

— Despre ce vrei să-ți povestesc mai întâi, Moștenitoareo: despre Siena, despre Florența sau despre podgorii?

Voiam să aflu despre absolut toate, dar era un motiv pentru care Jameson își folosea obișnuitul an sabatic Hawthorne ca să călătorească.

— Spune-mi despre villa.

Ai găsit ceva?

— Villa ta toscană a fost construită în secolul al XVII-lea. Se presupune că e o locuință de țară, dar arată ca un castel și e înconjurată de mai bine de patruzeci de hectare de livezi de măslini. Are o piscină, un cuptor de pizza pe lemne și un șemineu masiv din piatră care a fost construit odată cu casa.

Mi-o puteam imagina. Cât se poate de clar – și nu doar pentru că aveam un biblioraft cu poze.

— Și când ai verificat șemineul?

Nu era nevoie să întreb dacă verificase șemineul.

— Am găsit ceva.

M-am ridicat, iar părul mi-a căzut pe spate.

— Un indiciu?

— Probabil, a răspuns Jameson. Dar pentru ce puzzle?

Îmi simțeam întreg corpul ca electrizat.

— Dacă nu-mi spui, o să te termin, Hawthorne.

— Iar eu m-aș bucura foarte tare să fiu terminat, a răspuns el.

Buzele mele trădătoare au schițat un zâmbet. Simțind gustul victoriei, Jameson mi-a dat un răspuns.

— Am găsit o oglindă triunghiulară.

Creierul meu a intrat pur și simplu în viteză. Tobias Hawthorne își crescuse nepoții cu puzzle-uri, ghicitori și jocuri. Oglinda era, probabil, un indiciu, dar Jameson avea dreptate: nu se putea ști din ce joc era menită să facă parte. În orice caz, nu străbătuse atâta amar de drum ca să caute așa ceva.

— O să ne dăm noi seama ce e cu discul, a zis Jameson, citindu-mi parcă gândurile. Lumea e tabla de joc, Moștenitoareo. Nu trebuie decât să dăm mai departe cu zarul.

Așa o fi, dar de data asta nu urmăream o pistă și nici nu jucam unul dintre jocurile bătrânului. Bâjbâiam în întuneric, sperând că am putea găsi acolo niște răspunsuri – răspunsuri care să ne spună de ce un disc mic, ca o monedă, gravat cu cercuri concentrice, valora o avere.

De ce singurul fiu al lui Tobias Hawthorne, care îi poartă numele, îi lăsase acest disc mamei mele.

De ce Toby îl luase înapoi de la mine, smulgându-mi-l din mână, înainte să dispară ca să se dea din nou la fund.

Toby și discul ăla erau ultima mea legătură cu mama, însă dispăruseră în același timp. Era dureros să mă gândesc prea mult la asta.

— Am mai găsit azi o intrare în coridoarele secrete, am zis eu brusc.

— A, da? a răspuns Jameson, ceea ce era echivalentul verbal al unei mâini întinse la începutul unui vals. Pe care ai găsit-o?

— Pe cea din biblioteca rotundă.

La celălalt capăt a urmat un scurt moment de tăcere neechivocă.

Mi-am dat deodată seama.

— Nu știai de asta!

Victoria era tare dulce.

— Vrei să-ți spun unde e? am îngânat eu ademenitor.

— Când mă întorc, o să o găsesc singur, a murmurat Jameson.

Habar nu aveam când urma să se întoarcă, dar anul meu la Hawthorne House avea să se împlinească în curând. Aveam să fiu liberă. Aveam să pot merge oriunde, să fac orice – și de toate.

— Unde pleci mai departe? l-am întrebat pe Jameson.

Dacă îmi îngăduiam să mă gândesc prea mult la acel de toate, aș fi fost copleșită – de dorință, de dor, de credința că am putea avea totul.

— În Santorini, mi-a răspuns Jameson. Dar nu trebuie decât să spui un cuvânt, Moștenitoareo, și…

— Continuă-ți drumul. Caută mai departe.

Vocea mi s-a îngroșat.

— Și să-mi spui mereu totul.

— Totul? a repetat Jameson pe un ton scăzut, obraznic, care m-a făcut să mă gândesc la ce am fi putut face noi doi dacă aș fi fost acolo cu el.

M-am răsucit pe burtă.

— Cât despre anagrama pe care o căutai, e poticneli.

Capitolul 3

Săptămânile s-au scurs într-o învălmășeală de gale de caritate și examene la școală, seri de vorbit la telefon cu Jameson și prea mult timp petrecut întrebându-mă dacă Grayson avea să dea vreodată telefon.

Concentrează-te! Mi-am alungat toate astea din minte și am ochit. Privind de-a lungul țevii armei, am tras aer în piept, l-am dat afară și am tras – încă o dată și încă o dată.

Domeniul Hawthorne avea de toate, inclusiv propriul poligon de tragere. Nu eram genul care se dă în vânt după arme. Nu era asta ideea mea de distracție. Dar nici să fiu lipsită de apărare nu mă amuza. M-am forțat să-mi descleștez fălcile, am lăsat arma în jos și mi-am scos antifoanele.

Nash mi-a examinat ținta.

— Frumoasă grupare, puștoaico.

În principiu, nu aș fi avut niciodată nevoie de o armă – sau de cuțitul din gheată. Domeniul Hawthorne era, cel puțin în teorie, impenetrabil, iar când am ieșit în lume, am avut întotdeauna cu mine pază armată. Dar, de când am apărut în testamentul lui Tobias Hawthorne, se trăsese în mine, fusese cât pe ce să fiu aruncată în aer și fusesem răpită. Teoria nu mă apărase de coșmaruri.

Nash o făcuse învățându-mă să ripostez.

— Ți-a adus avocata ta actele pentru fondul fiduciar? m-a întrebat el cu un aer degajat.

Avocata mea era fosta lui, așa că o cunoștea mult prea bine.

— Poate, am răspuns, în timp ce explicația Alisei îmi răsuna în urechi.

În mod normal, când e vorba de un moștenitor de vârsta ta, se iau anumite măsuri de siguranță. Dat fiind că domnul Hawthorne nu a socotit necesar să fie luate, e o opțiune pe care ar trebui să o iei tu singură în calcul. Potrivit Alisei, dacă îmi puneam banii într-un fond fiduciar, ar fi existat un mandatar însărcinat să aibă grijă de averea mea și să o înmulțească în numele meu. Alisa și partenerii din firma McNamara, Ortega și Jones ar fi, desigur, dispuși să-și asume rolul de mandatari, cu înțelegerea că nu mi se va refuza nimic din ceea ce cer. Un fond fiduciar revocabil va reduce pur și simplu presiunea asupra ta până când vei fi pregătită să iei frâiele în propriile mâini.

— Mai spune-mi o dată, mi-a cerut Nash și s-a aplecat ca să se uite fix în ochii mei. Care-i regula noastră privitoare la a lupta murdar?

Nu era nici pe departe atât de subtil pe cât credea el când venea vorba de Alisa Ortega, dar tot i-am răspuns la întrebare.

— Nu există a lupta murdar atâta vreme cât câștigi, i-am spus.

Capitolul 4

În dimineața zilei când împlineam optsprezece ani – și în prima zi a vacanței de toamnă la mult-lăudata Heights Country Day –, când m-am trezit, am dat cu ochii de o rochie de bal superbă, atârnată de cadrul ușii de la camera mea. Era de un verde intens, lungă până în pământ, cu un corsaj împodobit cu nenumărate mici nestemate negre, care alcătuiau un încântător model delicat.

Era genul de rochie care te oprește în loc. Care îți taie răsuflarea și de la care nu îți mai poți lua ochii.

Genul care se poartă la un eveniment cu ținută obligatorie, care ține prima pagină și face să explodeze rețelele sociale. La naiba, Alisa! M-am îndreptat revoltată înspre rochie – și atunci am văzut bilețelul care atârna de umeraș: SĂ VEDEM DACĂ AI CURAJ SĂ MĂ ÎMBRACI.

Nu era scrisul Alisei.

*

L-am găsit pe Jameson în Black Wood, la lizieră. Purta un smoching alb care îi venea nepermis de bine și stătea lângă un balon cu aer cald adevărat.

Jameson Winchester Hawthorne. Am alergat fără să mai țin seama că mă apasă greutatea rochiei de bal și că aveam un cuțit atașat pe coapsă.

Jameson m-a prins și trupurile ni s-au ciocnit.

— La mulți ani, Moștenitoareo!

Ne-am sărutat delicat și blând –, dar ne-am sărutat și cu patimă.

În cele din urmă, creierul meu a reușit să-și dea seama că aveam public. Oren era discret. Nu se uita la noi, dar șeful serviciului meu de pază nu avea, fără îndoială, de gând să îi dea voie lui Jameson Hawthorne să zboare doar el cu mine.

Fără tragere de inimă, m-am desprins de Jameson.

— Un balon cu aer cald? l-am întrebat eu sec. Pe bune?

— Ar fi trebuit să te avertizez, Moștenitoareo… a zis Jameson și s-a săltat peste marginea nacelei, aterizând pe vine. Mă pricep periculos de bine la zile de naștere.

Jameson Hawthorne era periculos de bun la o groază de chestii.

A întins mâna în jos, înspre mine. Am apucat-o și nici măcar nu am încercat să mă prefac că ajunsesem să mă obișnuiesc cu lucrurile astea – cu toate și cu fiecare în parte, cu el. Chiar și într-un milion de ani, viața pe care mi-o lăsase Tobias Hawthorne tot avea să-mi taie răsuflarea.

Oren a urcat după mine în nacelă și și-a îndreptat privirea în zare. Jameson a desfăcut frânghiile și a întețit flacăra.

Ne-am ridicat drept în sus.

Odată ce am decolat, cu inima în gât, am privit în jos, la Hawthorne House.

— Cum se cârmește? l-am întrebat pe Jameson, în timp ce totul, în afară de noi doi și de discreta mea gardă de corp, devenea tot mai mic și mai îndepărtat.

— Nu se cârmește, mi-a răspuns el și și-a petrecut brațele în jurul torsului meu. Uneori, Moștenitoareo, nu trebuie decât să îți dai seama din ce direcție bate vântul și să stabilești un curs.

*

Balonul nu a fost decât începutul. Jameson Hawthorne nu făcea niciodată lucrurile pe jumătate.

Un picnic ascuns.

Un zbor cu elicopterul până în golf.

Demaratul în trombă pentru a scăpa de paparazzi.

Dansatul lent, cu picioarele goale, pe plajă.

Oceanul. Faleza. Un pariu. O cursă. O provocare. O să-mi amintesc ziua asta. Acesta era sentimentul care m-a copleșit în elicopter, când ne întorceam acasă. O să-mi amintesc tot. Și peste ani întregi tot o să fiu capabilă să o trăiesc. Greutatea rochiei de bal, vântul care-mi sufla în față. Nisipul încălzit de soare pe pielea mea, căpșunile în ciocolată topindu-mi-se pe limbă.

La apus, aproape ajunseserăm acasă. Fusese o zi perfectă. Fără mulțime. Fără vedete. Fără…

— Petrecere, am zis când elicopterul s-a apropiat de domeniul Hawthorne și am văzut priveliștea de dedesubt.

Grădina cu arbuști ornamentali și peluza adiacentă erau luminate de mii de luminițe – și ăsta nici nu era cel mai rău lucru.

— Sper din suflet că ăla nu-i un ring de dans, i-am spus lui Jameson pe un ton sumbru.

El a poziționat elicopterul pentru aterizare, și-a dat capul pe spate și a zâmbit.

— Nu ai de gând să zici nimic de Roata Mare?

Nu era de mirare că trebuise să mă scoată de pe domeniu.

— Ești mort, Hawthorne!

Jameson a oprit motorul.

— Din fericire, Moștenitoareo, bărbații Hawthorne au nouă vieți.

Când am coborât din elicopter ca să ne îndreptăm înspre grădină, i-am aruncat o privire lui Oren și am mijit ochii.

— Știai despre asta, l-am acuzat eu.

— S-ar putea să mi se fi prezentat o listă cu invitați ca să o verific pentru a acorda accesul pe domeniu.

Expresia de pe chipul șefului serviciului meu de pază era imposibil de descifrat… până când am dat cu ochii de tot ce însemna petrecerea. Apoi aproape că a zâmbit.

— S-ar putea să mai fi și tăiat câteva nume de pe lista aia.

Și prin câteva, mi-am dat eu seama în secunda următoare, se referea la aproape toate.

Ringul de dans era presărat cu petale de trandafir și luminat de șiruri de beculețe discrete care se întretăiau deasupra, scânteind ușor, asemenea licuricilor în noapte. Un cvartet de coarde cânta în stânga unui tort de genul unuia pe care m-aș fi așteptat să-l văd la o nuntă regală. Roata Mare se învârtea în depărtare. Chelneri îmbrăcați în smochinguri purtau tăvi cu pahare de șampanie și aperitive.

Dar nu existau invitați.

— Îți place?

Libby și-a făcut apariția lângă mine. Era îmbrăcată ca un personaj ieșit dintr-un basm gotic și zâmbea cu gura până la urechi.

— Eu aș fi vrut petale negre de trandafir, dar e drăguț și așa.

— Ce-i asta? am șoptit.

Sora mea m-a înghiontit cu umărul.

— Îi spunem balul introvertiților.

— Nu e nimeni aici.

Simțeam cum îmi apare zâmbetul pe față.

— Nu-i adevărat, a răspuns Libby cu veselie. Eu sunt aici. Nash a strâmbat din nas la mâncarea simandicoasă și și-a luat sarcina să se ocupe de grătar. Domnul Laughlin pune în funcțiune Roata Mare, sub supravegherea doamnei Laughlin. Thea și Rebecca fură câteva clipe prețioase mai la o parte, în spatele sculpturilor în gheață. Xander are grijă de surpriza ta și iată-le pe Zara și pe Buni!

M-am întors la fix ca să fiu împunsă cu un baston. Străbunica lui Jameson m-a privit încruntată, iar mătușa lui mă studia, cu un amuzament solemn.

— Tu, fato, a zis Buni, ceea ce era, practic, numele meu în varianta ei. Colierul pe care îl porți la rochia asta te face să arăți ca o stricată.

Și-a mișcat bastonul înspre mine, apoi a mormăit:

— Aprob.

— Și eu, a răsunat o voce din stânga mea. La mulți afurisiți de ani, trufă superbă ce ești!

— Max?

M-am holbat la ea, apoi am întors din nou privirea către Libby.

— Surpriză!

De lângă mine, Jameson a rânjit.

— Alisa s-ar putea să fi avut impresia că la petrecere ar urma să fie mult mai mulți oameni.

Dar nu erau. Eram doar… noi.

Max și-a aruncat un braț în jurul umerilor mei.

— Întreabă-mă cum e la facultate!

— Cum e la facultate? am întrebat-o, fără să-mi fi revenit încă din surpriză.

Max a zâmbit larg.

— Nici pe departe la fel de distractiv ca Meciul Mortal Jocul de-a Capra în Roata Mare.

— Meciul Mortal Jocul de-a Capra în Roata Mare? am repetat eu.

Asta era ceva cât se poate de limpede marca Xander. Știam sigur că ei doi păstraseră legătura.

— Cine câștigă? a întrebat Jameson, cu capul aplecat într-o parte.

Max a răspuns, dar, înainte să pot procesa ce spunea, am observat cu colțul ochiului o mișcare – sau poate că am simțit-o. L-am simțit pe el. Îmbrăcat complet în negru, purtând un smoching de zece mii de dolari așa cum alți tipi poartă tricouri jerpelite, Grayson Hawthorne a pășit pe ringul de dans.

A venit acasă. Acest gând era însoțit de o amintire: Grayson, distrus. Eu alături de el. Înapoi în prezent, Grayson Hawthorne a zăbovit o secundă cu ochii în ai mei, apoi și-a trecut privirea peste restul celor prezenți.

— Meciul Mortal Jocul de-a Capra în Roata Mare, a zis el calm. Asta nu se termină niciodată bine.

Capitolul 5

În dimineața următoare, când m-am trezit, mi-am văzut rochia de bal întinsă la capul patului. Jameson dormea lângă mine. Mi-am înăbușit pornirea de a-mi plimba vârfurile degetelor pe obrazul lui, de a-i atinge ușor cicatricea de pe piept.

Îl întrebasem de o groază de ori cum s-a ales cu acea cicatrice, iar el îmi dăduse tot atâtea răspunsuri diferite. În unele versiuni, de vină fusese o piatră colțuroasă. O tijă de oțel. Un parbriz.

Cândva o să aflu răspunsul adevărat.

Mi-am mai îngăduit câteva clipe lângă Jameson, apoi m-am dat ușor jos din pat, mi-am luat broșa de Hawthorne, m-am îmbrăcat și am coborât.

*

Grayson era în sufragerie, singur.

— N-am crezut că o să reușești să vii acasă, i-am spus eu și nu știu cum am făcut de m-am așezat pe locul din fața lui.

— Teoretic, nu mai e casa mea.

Chiar și când vorbea încet, vocea lui Grayson se izbea de pereții camerei ca un val de țărm.

— În foarte scurt timp, tot locul ăsta o să fie al tău în mod oficial.

Nu a spus-o ca pe o învinuire ori nemulțumire. Era un fapt.

— Asta nu înseamnă că trebuie să se schimbe ceva, am zis eu.

— Avery.

Ochii lui deschiși la culoare și pătrunzători i-au întâlnit pe ai mei.

— Trebuie să se schimbe. Tu trebuie să te schimbi.

Înainte să intru eu în scenă, Grayson fusese moștenitorul prezumtiv. Practic, era expert în ceea ce are de făcut un moștenitor.

Iar eu eram singura care știa: în spatele acelei aparențe de control și invincibilitate, era la pământ. Nu puteam spune lucrul ăsta, nu puteam nici măcar să îmi dezvălui acest gând, așa că m-am agățat de subiectul aflat la îndemână.

— Și dacă nu mă descurc de una singură? l-am întrebat.

— Nu ești singură.

Ochii lui Grayson au mai zăbovit câteva clipe ațintiți într-ai mei, apoi, cu grijă, a întrerupt deliberat contactul vizual.

— În fiecare an, de ziua noastră, bătrânul ne chema în biroul lui, a zis el, câteva clipe mai târziu.

Mai auzisem asta și înainte.

— Investește. Cultivă. Creează, am zis eu.

Încă de când erau mici, în fiecare an de ziua lor, fraților Hawthorne li se dăduseră zece mii de dolari să îi investească. Li se spusese de asemenea să își aleagă un talent sau un hobby pe care să îl cultive și pentru asta se cheltuise oricât fusese necesar. În cele din urmă, Tobias Hawthorne lansa o provocare de ziua de naștere: trebuia ca ei să inventeze, să creeze, să îndeplinească ori să înființeze ceva.

— Investește – asta o vei fi îndeplinit în curând. Cultivă – trebuie să alegi ceva ce îți dorești pentru tine. Nu un obiect ori o experiență, ci o aptitudine.

Am așteptat ca Grayson să mă întrebe ce aveam să aleg, dar nu a făcut-o. În schimb, a scos o carte legată în piele din buzunarul interior al sacoului său și a împins-o de-a curmezișul mesei.

— Cât despre provocarea de ziua ta, o să trebuiască să creezi un plan.

Pielea era de culoare maro-închis, intens, și moale la atingere. Marginile paginilor erau ușor inegale, ca și cum cartea ar fi fost legată de mână.

— Pentru început, trebuie să îți cunoști bine situația financiară. Apoi gândește-te la viitor și planifică-ți angajamentele de timp și pe cele financiare pentru următorii cinci ani.

Am deschis cartea. Paginile albicioase, groase, erau goale.

— Scrie totul, m-a instruit Grayson. Apoi rupe și scrie din nou. Iar și iar, până când o să ai un plan care funcționează.

— Tu știi ce ai face dacă ai fi în locul meu.

Aș fi fost gata să pun pariu pe întreaga mea avere că, pe undeva, avea un jurnal – și un plan – al lui.

Ochii lui Grayson i-au găsit din nou pe ai mei.

— Tu nu ești eu.

Mă întrebam dacă era cineva la Harvard – măcar o singură persoană – care să îl cunoască măcar a zecea parte atât de bine cum îl cunoșteam frații lui și cu mine.

— Mi-ai promis că o să mă ajuți, mi-a scăpat mie fără să vreau. Ai zis că o să mă înveți tot ce e nevoie să știu.

Știam foarte bine că nu trebuie să îi amintesc lui Grayson despre o promisiune încălcată. Nu aveam dreptul să îi cer asta, nu aveam dreptul să îi cer nimic. Eram cu Jameson. Îl iubeam pe Jameson. Și, toată viața lui, de la Grayson toți așteptaseră al naibii de mult.

— Iartă-mă! i-am spus. Asta nu e problema ta.

— Nu te uita la mine de parcă aș fi distrus! mi-a zis el poruncitor.

Nu ești distrus. Îi spusesem cuvintele astea. Nu mă crezuse atunci. Nu avea să mă creadă nici acum.

— Alisa vrea să pun banii într-un fond fiduciar, i-am zis, pentru că îi datoram măcar o schimbare a subiectului.

Grayson a răspuns ridicând din sprânceană.

— Normal că vrea.

— Încă nu mi-am dat acordul.

Un zâmbet abia schițat i-a apărut în colțul buzelor.

— Normal că nu ți l-ai dat.

Înainte să apuc să răspund, în ușă și-a făcut apariția Oren.

— Tocmai mi-a telefonat unul dintre oamenii mei. E cineva la poartă.

În minte mi s-a aprins un semnal de alarmă, pentru că Oren era perfect capabil să se ocupe singur de vizitatorii nedoriți. Skye? Sau Ricky? Mama lui Grayson și haimanaua de taică-meu nu mai erau la închisoare pentru o tentativă de asasinat asupra mea pe care, incredibil, nu ei o orchestraseră. Ceea ce nu însemna că nu erau în continuare o amenințare.

— Cine e? a întrebat Grayson, pe al cărui chip apăruse o expresie tăioasă.

Oren mi-a susținut privirea în timp ce răspundea la întrebare:

— Zice că o cheamă Eve.

Capitolul 6

Luni întregi am păstrat secretul existenței unei fiice a lui Toby față de toată lumea, cu excepția lui Jameson. Pentru că așa îmi ceruse Toby – dar nu numai pentru că îmi ceruse el.

— Trebuie să mă ocup de asta, am zis cu calm, deși numai calmă nu eram.

— Să înțeleg că nu e nevoie de prezența mea?

Grayson vorbea pe un ton detașat, dar îl cunoșteam. Știam că avea să considere refuzul meu de a-l lăsa să mă ajute drept dovadă că mă purtam cu el cu mănuși.

Cei din familia Hawthorne nu au voie să clacheze, mi-a șoptit în memorie vocea lui. Mai ales eu.

În momentul de față, nu îmi puteam permite luxul de a încerca să îl conving pe Grayson Hawthorne că pentru mine el nu e slab sau distrus sau defect.

— Apreciez oferta, dar mă descurc, i-am spus.

Ultimul lucru de care avea nevoie Grayson era să o vadă pe acea fată la poartă.

În timp ce mă lăsam condusă de Oren, mintea îmi funcționa la viteză maximă. Ce caută aici? Ce o vrea? Am încercat să mă pregătesc, dar, în momentul în care am văzut-o pe fiica lui Toby în fața porții, m-a cuprins un val de emoții. O adiere ușoară îi sufla prin părul de culoarea ambrei. Chiar și văzută din spate, cu toate că era îmbrăcată într-o rochie albă rufoasă, plină de pete, fata asta era radioasă.

Nu ar trebui să fie aici. Toby fusese cât se poate de clar: nu mă putea salva pe mine de moștenirea lăsată de Tobias Hawthorne, dar o putea salva pe Eve. De presă. De amenințări. De pomul otrăvit, mi-am zis, coborând