Regele Sudului

De Calia Read

SERIA „DINATIA BELGRAVE“

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 16 feb. 2022
• ISBN: 9786063388705

Previzualizare carte

1.png

King of the South

Calia Read

Copyright © 2020 by Calia Read

Toate drepturile rezervate

Alma este marcă înregistrată a Grupului Editorial Litera

tel.: [phone]

e-mail: [e-mail]

www.litera.ro

Regele Sudului

Calia Read

Copyright © 2022 Grup Media Litera

pentru versiunea în limba română

Toate drepturile rezervate

Editor: Vidrașcu și fiii

Redactor: Dragoș Ghițulete

Corector: Păunița Ana

Copertă: Mariana Manolache

Tehnoredactare și prepress: Laura Carîp

ISBN 978-606-33-8563-6

ISBN EPUB 978-606-33-8870-5

Lui Kim,

expertul oficial în genealogie din Belgrave

și prima iubire adevărată a lui Livingston

Cele mai importante două zile din viața unui om sunt ziua în care s-a născut și ziua în care a aflat de ce.

Mark Twain

Prolog

RAINEY

M-am născut pe 5 iunie 1891, în plină arșiță a verii. Zilele erau atât de fierbinți, încât abia puteai respira. După ce apunea soarele, umiditatea rămânea cu încăpățânare în aer.

Oamenii dormeau cu ferestrele deschise, înfruntând riscul muș­căturilor de țânțari. Un strat de sudoare îți lucea pe frunte și pe gât noaptea întreagă.

Cu toate acestea, în noaptea în care m-am născut eu, o furtună a măturat orașul Charleston. A zdruncinat obloanele și a făcut ca vântul să șuiere prin crăpăturile ușilor de la intrare ale caselor de pe bulevardul The Battery*.

– Tunetul acoperea țipetele mamei și plânsul tău, îmi poves­tea tata când eram mică.

– Diavolul știa că vii și s-a speriat, spunea mama.

Pentru mine, este fascinant ce își amintește fiecare din acea noapte.

Fratele meu mai mare, Miles, ar fi trebuit să fie plecat de acasă, dar, din cauza furtunii, l-au trimis la etajul trei. Imediat după ce m-am născut, Miles a coborât scările tropăind, urmat îndeaproape de prietenul lui cel mai bun.

Au dat buzna în cameră exact în momentul în care moașa mă așeza în brațele mamei, înfășată și fericită.

– Ea este sora ta mai mică, Raina Leonore.

După spusele mamei, Miles m-a mângâiat pe cap și m-a salutat. Prietenul lui a venit și el lângă mine și m-a analizat cu atenție.

– De ce are fața atât de roșie? a întrebat Livingston Lacroix răspicat.

Câteva secunde mai târziu am început să urlu și între familiile noastre s-a născut gluma că acesta a fost momentul care a definit relația pe care urma să o am cu Livingston.

Când m-a împuns cu degetul, am protestat.

Cu toate acestea, pe măsură ce anii au trecut și am crescut, eu aveam să fiu cea care îl împungea pe el. Aversiunea mea pentru Livingston creștea exponențial. Șicanele dintre noi deveniseră com­plexe și iscusite. Când știam că familiile noastre urmau să se întâlnească, mă preocupam să găsesc cele mai bune modalități de a-l tortura. Și, la rândul lui, el făcea același lucru.

La doar șapte ani, am dus tachinările noastre la un alt nivel când l-am rănit în picior cu arcul și săgeata lui Miles. Livingston avea optsprezece ani. Prin felul lui de a fi, scotea tot ce era mai rău din mine și când mi-a spus să-i las în pace pe el, pe Étienne și pe Miles, m-am hotărât atunci și acolo că între noi va fi război. Am fugit în casă și am urcat scările. Am căutat în camera lui Miles până i-am găsit arcul și săgețile și am fugit înapoi afară, unde m-am cățărat într-un copac și l-am așteptat calmă pe Livingston.

Avea un farmec pe care nimeni nu-l putea nega. Putea să scape din orice necaz doar cu un zâmbet și să te facă să râzi în hohote și să uiți de tristețe. Dar nici un zâmbet sau cuvânt pe care le-ar fi spus nu puteau să îl salveze de precizia desăvârșită a tirului meu. În 1899, când a murit tata, am fost copleșită de durere și am fluturat steagul alb, în semn că mă predam. Livingston mi-a alungat durerea cu poveștile lui fantastice. Fiecare mai bună și mai inteligentă decât precedenta. Atât de vii și de reale, încât m-au transportat într-o altă lume, iar durerea mea s-a domolit. A fost ceva temporar, dar pentru o clipă am simțit că totul era bine.

Asemenea majorității bărbaților, nici el nu era prieten cu lacrimile. A avut ocazia să le vadă destul de des în anul de după moartea tatei, dar ăsta era un lucru ce nu putea fi evitat. Îmi simțeam ochii ca pe niște fântâni arteziene care nu puteau fi oprite. Într-o seară târziu, când a venit să îl viziteze pe fratele meu, m-a găsit plângând în grădină. S-a așezat lângă mine, sub un copac de Tillandsia, și m-a mângâiat pe mână. Nu voi uita niciodată ce mi-a spus atunci:

– Rainey, e mai multă putere în degetul tău mic decât vor avea vreodată mulți dintre bărbații în toată firea. În curând, vei învinge această durere. Te-ai născut ca să poți trece peste asta.

În 1901, pe când avea douăzeci și unu de ani, Livingston a fost cel care a fluturat steagul alb atunci când și-a pierdut părinții și fratele mai mic într-un accident de tren. I-am arătat aceeași bunătate, la rândul meu, spunându-i povești. A fost o perioadă întunecată pentru familia Lacroix și mai ales pentru Livingston. Știam mai bine decât oricine că, deși se va descurca mai bine în fața durerii, aceasta nu va dispărea niciodată. Pur și simplu a învățat să trăiască fără cei dragi. În acea perioadă, Livingston a devenit un vizitator frecvent în casa Pleasonton.

Până în 1902, Livingston Lacroix a devenit Regele Sudului, cu înfățișarea lui splendidă și cu un comportament periculos, la limita legii. A băut și a fermecat pe toată lumea în stânga și în dreapta în timp ce eu mă simțeam abandonată și dată la o parte. Nu mai avea nevoie de povești și de confort. Spre groaza tuturor rudelor, eu am fost prima care a luat în mână arma proverbială și a pus capăt tratatului nostru de pace.

Deși a absolvit colegiul odată cu fratele lui geamăn, Étienne, și cu fratele meu, Miles, ocaziile în care ne-am întâlnit au fost rare.

– Dumnezeu să o ajute pe cea care se va căsători cu el, spunea mama oftând când Livingston venea în vizită.

– Dumnezeu să apere lumea în care trăim, mormăiam eu ori de câte ori pleca, pentru că, oriunde mergea, erau șanse să lase în urmă un șir de inimi frânte.

Se transforma rapid în bărbat. Deși nu s-a plictisit niciodată de jocurile noastre, pe măsură ce anii treceau, continua să mă trateze ca pe sora cea mică a celui mai bun prieten. Când am mai crescut, mi-am dorit să fac lucruri care să îl determine să vadă că nu mai eram un copil, așa că purtam rochii care se potriveau siluetei mele sau îmi lăsam părul desfăcut, sau foloseam chiar fard de obraji. Mama era oripilată de preferințele mele. Spunea că o adevărată doamnă din Sud nu ar face niciodată astfel de lucruri, dar mi-am jurat că, în momentul în care voi fi suficient de mare, le voi face pe toate trei pur și simplu pentru a demonstra ce era evident. Nu pentru afecțiunea lui Livingston.

Nu îmi plăcea de Livingston în sensul acela. Nu aveam să fiu niciodată una dintre multele femei care se îndrăgosteau de farmecul lui. Eram convinsă de acest lucru.

De-a lungul anilor, am fost în război unul cu celălalt. Dacă îl răneam cu cuvintele mele, îmi întorcea favorul de fiecare dată cu o constanță pe măsura așteptărilor. Femeile veneau și plecau din viața lui, iar eu eram acolo să-i amintesc că e un nemernic imposibil. Iar el zâmbea, cu zâmbetul lui răpitor care le făcea pe majoritatea dintre ele să roșească, și spunea: „Hei, Bestie mică, mi se pare că ești supărată că nu sunt nemernicul tău".

Avea toată viața înainte și credeam că și eu la fel. Apoi însă, totul s-a schimbat când a izbucnit războiul. A plecat. A plecat și fratele meu. În 1919 el s-a întors. Fratele meu, nu.

Amândoi ne pierduserăm părți din suflet.

Problema era că nici unul dintre noi nu știam să cerem ajutor.

Și nici nu mai aveam steaguri albe de fluturat.

Capitolul 1

LIVINGSTON

Sângele mi se scurge printre degete, îmi pătează pielea și acoperă murdăria de sub unghii. Cu amândouă mâinile apăs pe rana de la piciorul lui, folosesc cât de multă presiune pot, dar asta nu pare să ajute. Transpirația îmi picură de pe frunte direct în ochi.

Obuzele de artilerie care lovesc Țara Nimănui produc mult fum în jurul nostru. Mirosul metalic al sângelui umple aerul. Șanțul în care se află unitatea a devenit casa mea în ultimele opt zile. Aici dorm, aici mănânc și mă apăr cu arma mea model Chauchat.

Alții nu sunt atât de norocoși. Alții mor aici. Sergentul de sub mine pierde prea mult sânge, așa că apăs și mai tare pe rană. „Oprește sângerarea. Oprește sângerarea. O să-l salvezi." Cuvintele astea mi se învârt prin cap.

Sângele nu se oprește deloc. Urlu după un medic până îmi pierd vocea, apoi mă uit în jur. Deasupra mea e o pasarelă șubredă care se întinde pe lățimea șanțului. Șuvițe de sârmă ghimpată sunt înnodate în jurul ei.

Un coleg soldat îngrijește un alt soldat rănit. În tot acest timp, presiunea cu care apăs rana nu slăbește deloc. Cu toate acestea, simt că îl pierd pe sergent. Strig întruna după doctor. Chiar și după ce ochii sergentului se închid de tot, nu-mi iau mâinile de pe rană pentru că poate-poate, există o șansă ca el să fie salvat din acest iad de pe pământ...

Când mă trezesc, sunt transpirat din cap până în picioare. Nu îngrijesc nici o rană și nu aud oameni care mor în jurul meu strigându-și mamele. Nu aud nici sunetul focurilor de armă. Nu, în schimb, ochii mei clipesc încet, adaptându-se la albul tava­nului. Trec câteva secunde până îmi dau seama că sunt acasă. În Charleston. În camera mea, întins pe podea.

Dar sunt în siguranță.

Apoi, o roșcată drăguță îmi blochează imaginea către tavan.

– La naiba, spun eu, tresărind la apariția ei bruscă.

– Ah, bine că te-ai trezit, spune Serene sec.

Mă răsucesc pe o parte, mă sprijin pe cot și mă uit în sus la cumnata mea, cu ochii pe jumătate deschiși.

– Ce faci aici?

Din picioare, se uită în jos la mine.

– Mai bine ai întreba de ce eu și Étienne batem la ușă de zece minute?

– Nu primesc musafiri chiar acum, mormăi eu.

– Ei bine, atunci e bine că eu și fratele tău facem parte din familie și nu suntem simpli oaspeți, nu-i așa? spune Serene în timp ce traversează camera și deschide draperiile cu o smucitură.

Lumina puternică pătrunde în cameră, întețindu-mi instantaneu durerea de cap.

– Vrei să mă omori? Închide draperiile, gem eu în timp ce mă întind pe spate și îmi acopăr ochii cu un braț.

Mișcarea bruscă îmi provoacă greață și, deși am ochii închiși, camera începe să se învârtă în jurul meu ca și cum aș fi într-o barcă. Pașii lui Serene se aud pe podea în timp ce vine către mine. Din fericire, nu folosește un parfum puternic cum fac alte femei. Asta cred că m-ar înnebuni.

Oftează și mă împunge ușor cu piciorul în coapsă. Deschid doar un ochi suficient ca să văd că îmi arată abdomenul ei mărit.

– Eu nu mă pot apleca, evident, dar te pot ajuta să te ridici.

Nu sunt pe de-a-ntregul confuz după noaptea precedentă încât să am nevoie de ajutorul unei femei însărcinate. Mai am ceva mândrie, totuși. Cu atenție și foarte încet mă ridic și mă sprijin de marginea patului. Îmi strâng genunchii la piept, îmi las mâinile să îmi atârne între picioare și mă holbez la podeaua care a simțit greul pașilor multor strămoși Lacroix. „Ei au realizat atât de multe... spre deosebire de tine", mă gândesc. Îmi ridic privirea.

– Cu ce pot să te ajut, Serene?

Serene începe să se plimbe prin cameră. Mă așteptam să vadă starea în care era și să aibă o expresie de dezgust pe față, dar nu. Se sprijină cu mâna de stâlpul patului în timp ce ridică o cămașă murdară de pe podea. Se uită după un loc unde să o pună și alege un scaun din colț. Cu mâinile în șolduri, se uită în jos la mine fără să mă judece și fără dispreț. E ca și cum nu e deloc surprinsă să mă vadă într-o situație ca aceasta.

– Nici Étienne, nici eu nu am primit nici o veste de la tine și eram îngrijorați.

– Nu sunt un copil.

Serene ridică o pereche de pantaloni cu vârful pantofului. Scutură puțin materialul și îl lasă să-i atârne între degete înainte de a mă privi direct în ochi.

– Și ce ziceai?

Îmi las capul într-o parte și afișez un rânjet leneș.

– Vrei să îmi speli rufele, drăguță?

– Pune-o pe una dintre multele doamne îndrăgostite de tine, Lacroix, răspunde ea și îmi aruncă pantalonii în față.

Aproape că vomit când simt mirosul și arunc pantalonii cât colo exact în momentul când intră Étienne în cameră. Spre deosebire de Serene, el se arată nemulțumit de starea camerei. Încruntarea lui permanentă se adâncește până ce sprâncenele aproape i se ating. Îmi sprijin capul de pat și gem.

– Știe cineva din familia asta să bată la ușă?

– Da, răspunde fratele meu geamăn, noi am bătut, și chiar îndelung. Și pentru că nu ne-ai răspuns, ne-am permis să intrăm.

Étienne își încrucișează brațele și se uită gânditor la mine.

– Ai ratat slujba religioasă!

Evident că am ratat-o. Nu știe nimeni mai bine ca mine că am ratat-o. Când nu pot să-mi alung gândurile negre, beau, și beau, și iar beau până nu mai rămâne nici un gând. Beau până când dispar și ultimele gânduri despre cum or fi fost cele din urmă clipe de viață ale celui mai bun prieten al meu.

– Étienne s-a înecat cu Miles.

Ridic încet privirea.

– Poftim?

Étienne mijește ochii către soția lui.

– Mi-ai promis că nu o să spui nimic.

– Da, dar unele lucruri chiar merită împărtășite.

Serena își îndreaptă acum atenția către mine.

– Când Rainey și mama ei au început să împrăștie cenușa lui Miles de-a lungul bulevardului The Battery, a venit o pală de vânt care a luat cu ea și cenușa. Étienne al nostru și-a ales fix momentul acela să caște și s-a înecat cu cenușa lui Miles.

– Au voie să facă așa ceva? mă uit spre cei doi. Să împrăștie cenușa?

Étienne se uită tăios către soția lui, dar un rânjet reticent i se formează pe buze.

– Nu, dar numai prietenii foarte apropiați erau acolo, și tu știi cât de mult îi plăcea apa.

Ce poveste absurdă i s-a întâmplat celui mai rece și distant om pe care îl cunosc! În ciuda durerii de cap năucitoare și a stării ge­nerale de rău, încă pot să văd comicul din scena descrisă de Serene și zâmbesc.

Zâmbește și ea:

– Știam eu că o să te amuze povestea asta.

Étienne ridică din sprâncene.

– Serene, poți, te rog, să te concentrezi pe Livingston și nu pe mine. Crezi că se poate?

Își scutură capul ca și cum ar vrea să își limpezească mintea și bate din palme. Sunetul îmi vibrează prin cap.

– Așa e, să ne întoarcem la Livingston. Mă arată cu degetul. De ce nu ai venit?

– Am avut o întâlnire cu... Văd o sticlă goală pe jos și o ridic. Mă dor ochii când încerc să citesc cuvintele. An-gos-tu-ra, silabisesc eu rar. Învârt sticla și când văd profilul unui bărbat pe fundul sticlei, privesc chiorâș. Oh, Doamne, ce trăsături masculine are femeia asta!

Étienne îmi smulge sticla din mână și dă din cap.

– Ăsta e Franz Joseph I al Austriei.

– Aha, acum se explică mustața.

Fratele meu înjură și dă cu sticla de pământ. Dar în loc să se spargă, se lovește zgomotos de podeaua din lemn masiv și se ros­togolește încet sub pat.

Eu mă mișc mult prea încet pentru a putea ajunge la sticlă, iar capul continuă să mă doară. Închid ochii și gem.

– De ce ai făcut asta? întreb eu cu o voce tărăgănată. Putea să mai fie ceva de băut în sticla aia.

Când deschid ochii, îl văd pe fratele meu privindu-mă și abia stăpânindu-și indignarea. Pe față îmi apare o grimasă.

– Serene, poți să ne lași un pic singuri? întreabă Étienne gâtuit.

– Desigur.

Înainte să iasă din cameră, cumnata mea îmi mai aruncă o privire. Nici măcar nu încearcă să își ascundă tristețea. În ultimul timp, numai așa se uită la mine. După ce iese, Étienne se duce și se așază picior peste picior pe un scaun dintr-un colț al camerei.

– Étienne, oricât de plăcută ar fi liniștea asta încordată, zi-mi la ce te gândești. Am un pat în care să dorm.

Deodată, Étienne se apleacă, își așază coatele pe genunchi, își împreunează degetele și se uită gânditor la podea.

– Cât timp va mai dura chestia asta, mai exact?

– Ce să dureze?

Étienne lovește în aer cu vârful cizmei în direcția patului meu unde se rostogolise sticla de băutură goală.

– Asta!

– Chestia asta durează de ceva timp, rânjesc eu.

Étienne șuieră printre dinți:

– Ai treizeci și nouă de ani!

– Știu asta, doar avem aceeași zi de naștere.

– Nu te obosește rutina asta?

„Când ai văzut ce am văzut eu, nu, niciodată."

Cu toții avem anumite credințe în viață, iar atunci când ne îndepărtăm de la ele, oamenii care ne sunt cel mai aproape observă asta. Prin urmare, acesta e motivul pentru care fratele meu e aici, acum. Étienne își dă seama că nu mai sunt acel Livingston veșnic jovial. Își dorește ca lucrurile să revină la normal, dar e mai mult pentru el decât pentru mine. Și dacă ar fi atât de ușor, m-aș întoarce imediat la Livingston care am fost odată. Doamne, ce n-aș da să fie așa!

– Sunt bine, așa că poți să pleci, Étienne!

Fratele meu continuă să mă analizeze. Ca să îl fac să plece, mă uit fix în ochii lui, deși corpul mă imploră să mă întind undeva cât mai repede.

– Foarte bine atunci, plec. Vorbim curând.

Étienne se îndreaptă către ușă, iar eu schițez un gest slab de adio.

Deodată, se oprește și se întoarce către mine.

– Trebuie să găsești ceva care să te scoată din casa asta. O să înnebunești dacă vei continua să trăiești în trecut.

– O să mă ocup de asta mâine-dimineață la prima oră. Imediat după ce fac o baie și mănânc ceva. Deși numai gândul la mâncare îmi întoarce stomacul pe dos.

Privirea lui Étienne se adâncește. Tocmai când credeam că nu are cum să mă respecte mai puțin de atât, cobor și mai jos ștacheta.

– Negarea creează o închisoare mai puternică decât barele de fier, îmi zice el.

Deschid gura să spun ceva, dar bufnetul ușii trântite îmi oprește replica ce îmi stătea pe limbă. Închid ochii și îmi masez tâmplele. Câteva secunde mai târziu, toată casa se zguduie de la ușa de intrare dată de perete. Étienne e nemulțumit de mine în momentul ăsta, dar își va reveni destul de repede.

Nu pot spune același lucru și despre mine. Îmi dau seama că fratele meu are dreptate. Trebuie să găsesc ceva pe lumea asta care să îmi trezească interesul sau care să mă țină ocupat. Dar nu am nici energia și nici voința necesare. Pare că nu mai am nici un pic de forță în mine. Și din cauza asta beau. Ca toate zilele de azi să se contopească cu zilele de mâine... și cu zilele de după aceea.

Nu am trăit suficient de mult ca să beau în halul în care beau eu, dar pot spune că am văzut suficiente lucruri care pot să împingă pe cineva în brațele nebuniei. Durerea de cap nu dă semn să cedeze, iar pentru mine cel mai bun remediu pentru durere este alcoolul.

Mi se strânge stomacul. Nu pot să îmi dau seama dacă o să îmi fie rău sau dacă doar o să eructez. Mă întorc repede pe-o parte, închid ochii strâns și îmi aștept corpul să decidă ce vrea să facă. Scot un râgâit zgomotos. Pieptul mi se contractă și rămân nemișcat minute în șir. Am avut multe momente groaznice în viața mea, dar cred că ăsta e cel mai teribil. Oftez și îmi trec degetele prin păr. Am nevoie de un miracol. Nu îmi pasă ce formă o să aibă sau în ce fel va vrea Dumnezeu să mă salveze. Am doar nevoie de ceva de care să mă agăț.

Capitolul 2

RAINEY

O înmormântare se face doar pentru cei vii, nu pentru cei morți. Îi forțează pe cei apropiați să își ia rămas-bun chiar și atunci când nu sunt pregătiți pentru asta.

De când eram copil, nu am fost niciodată în stare să mă confrunt cu moartea și nici pe deplin obișnuită cu înmormântările. Am văzut prea multe pentru o singură persoană.

Cu toate acestea, slujba de înmormântare a fratelui meu a fost frumoasă și au participat toți prietenii apropiați pe care i-a avut de-a lungul anilor. Toți în afară de o persoană. Aș fi putut să jur că l-am zărit pe Livingston, dar doar ce am clipit și imaginea lui a dispărut. Poate că imaginația mi-a jucat feste. Sau poate doar am vrut foarte tare să cred că Livingston o să facă tot posibilul să fie prezent. Sau poate l-am confundat cu fratele lui, Étienne. De multe ori, cei doi au o mimică foarte asemănătoare.

Bineînțeles, Étienne a venit împreună cu soția lui. Mamei nu prea îi place de Serene. Zicea despre ea că e necivilizată. Mulți din cercul apropiat de prieteni ai mamei gândeau la fel. Mie îmi făcea bine compania ei și o consideram de încredere. Părerile ei sincere erau revigorante. Serene Lacroix nu era vreo panseluță timidă și nici nu se sfia să arate asta. Mi se părea că orice mamă care încerca să își mărite fiica sau orice femeie singură de peste optsprezece ani o disprețuia pe Serene pentru că reușise ceva ce nu mai reușise nici o altă femeie: să îmblânzească un bărbat Lacroix.

Mai era vorba și de istoricul ei. Nimeni nu cunoscuse vreodată pe cineva din familia ei. O auzisem pe Serene odată menționându-l în treacăt pe fratele ei Ian. Și Nathalie a confirmat că Serene avea doi frați. Serene spunea că familia ei trăiește undeva prin Midwest, dar nimic mai mult de atât. Eu nu voiam să mă amestec pentru că toți avem un trecut. Eram pur și simplu fericită că ne înțelegeam atât de bine. Și din momentul ăsta, aveam nevoie de orice sprijin posibil. Pentru că acum apăruse problema cu testamentul.

Nu am putut să dorm noaptea trecută cu gândul la ziua de azi. Deși eram mică atunci când a murit tata, tot îmi amintesc înmormântarea lui și frânturi ale zilelor ce au urmat. A fost extrem de greu să accept că nu mai era cu noi. Poate tocmai de aceea mă încăpățânam să nu cumva să cedez de dimineață la gândul că voi merge la înmormântarea lui Miles. Nu voiam să încep procesul de doliu și suferință.

Pe hol nu se aude decât ticăitul metodic de la ceasul bunicului.

În fața mea stă mama strângând în mână o batistă brodată. A fost pierdută toată ziua. Trupul lui Miles a fost găsit în mai, dar se crede că a murit de fapt în martie. După ce l-au găsit, a durat câteva luni până când au fost anunțate rudele cele mai apropiate, adică mama. Cât timp a fost dat dispărut, mama nu a renunțat nici o clipă să spere că se va întoarce acasă. Eu simțeam că nu se va mai întoarce. Era ca și cum aș fi suflat într-o lumânare și orbecăiam încercând să-mi găsesc drumul în întuneric. Credința mamei, oricât de inutilă ar fi fost, era mai ușor de suportat decât înfruntarea adevărului. Când am primit vestea, a început să plângă și de atunci nu s-a mai oprit. Gura ei, care mereu zâmbea cu ușurință, formează acum o curbă îndoită în jos și seamănă cu două virgule cu susul în jos. E într-o stare de tristețe permanentă și nu îi mai pasă de nimic. Lumina din ochii ei s-a stins.

Și-a pierdut soțul cu mulți ani în urmă. dar avea credință și speranță. Speranță în mine și în Miles. Eu urma să fiu o dulce doamnă din Sud, și Miles avea să devină un tip inteligent și chipeș, admirat de toate femeile.

Apoi Miles a murit și toată încrederea ei a dispărut. Dar mai avea speranță pentru mine. Unu din două nu e chiar așa de rău, pă­rerea mea.

În capul mesei stă avocatul familiei, domnul Parson. E indife­rent la liniștea grea și continuă să întoarcă fiecare pagină metodic, creând un teanc ordonat în spate.

Sub masă, piciorul meu bâțâie nervos. Vreau cu disperare să ies din cameră. Am nevoie de aer. Căldura asta înăbușitoare de iulie face rochia neagră pe care o port de nesuportat și simt cum pereții se strâng în jurul meu. Mă concentrez pe degetele împreunate din poală și respir. Când vederea mi se încețoșează, mă concentrez pe maxilarul domnului Parson. Îi dă un aer de bunic, dar cred că e doar cu câțiva ani mai în vârstă decât tata. Dacă ar fi trăit acum, ar fi avut oare și el maxilare la fel? Îmi înfig unghiile în piele în încercarea de a-mi păstra calmul. Tata e ultimul lucru la care ar trebui să mă gândesc acum.

După câteva minute de agonie, domnul Parson își drege vocea. Îmi ridic privirea în timp ce el aranjează teancul de hârtii pe masă. Nu sunt la fel de rigidă în ceea ce privește tradițiile din Sud cum sunt alți locuitori din Charleston, dar mi se pare îngrozitor de lipsit de sens să citești testamentul la mai puțin de douăzeci și patru de ore de la slujba de înmormântare a fratelui meu. I-am împărtășit mamei gândurile astea înainte de sosirea domnului Parson și ea mi-a spus, ștergându-și lacrimile: „Nu îmi pasă când se fac lucrurile astea atât timp cât se termină odată cu ele".

Și ăsta a fost sfârșitul conversației.

– Înainte de a începe, vă rog să primiți condoleanțele mele. Dom­nul Pleasonton a fost un om minunat și ne va lipsi profund.

Eu și mama ne aplecăm capetele la unison și murmurăm niște mulțumiri. Ne-am obișnuit să acceptăm condoleanțele cu un sentiment amorțit de detașare. Cu cât le accepți mai repede, cu atât oamenii schimbă mai ușor subiectul discuției. A fost unul dintre puținele lucruri cu care am fost amândouă de acord.

– Sper că sunteți gata să începem, rostește el cu un zâmbet vag.

Cum nici una dintre noi nu spune nici un cuvânt, se foiește în scaun fâstâcit și respiră adânc.

Eu, Miles Thomas Pleasonton, din orașul Charleston din comitatul Charleston din statul Carolina de Sud, în vârstă de treizeci și cinci de ani și în toate facultățile mintale, îmi scriu aici ultimul testament. Mai întâi, după moartea mea, îi las moștenire mamei mele, Leonore Mae Pleasonton, toate imobilele pe numele meu. Ea poate accepta bani care mi se datorează la momentul morții mele. Părți egale din lucrurile mele personale se vor împărți între sora mea și mama. În al doilea rând, solicit ca toate datoriile mele și...

Pentru a doua oară astăzi, mă uit în jos la mâinile mele și îmi simt fierea în gât. Când cineva își face testamentul, oare simte moartea aproape sau își încredințează bunurile, banii și averea cu bună-credință? Mie mi se pare incredibil de macabru.

Știu că ar putea părea nepoliticos și lipsit de respect, dar sunt tentată să simulez epuizarea sau gripa. Domnul Parson o are pe mama, așa că de ce ar fi nevoie și de prezența mea în cameră? Oricum totul îi va reveni ei. Mă pregătesc să îmi dreg vocea în modul cel mai elegant în care ar putea o doamnă să o facă, bineînțeles – când domnul Parson își îndreaptă atenția către mine.

Am stabilit o zestre pentru sora mea, domnișoara Raina Leonore Pleasonton, în valoare de 60 000 de dolari. Cu condiția ca ea să își găsească un soț în termen de șaizeci de zile de la citirea prezentului testament.

Sar ca arsă în scaun. Inima îmi bate atât de tare că abia aud cuvintele care ies din gura domnului Parson. Mintea mea nu poate să se concentreze decât asupra unui singur aspect: șaizeci de mii de dolari.

Șaizeci. Mii. Dolari

– Zestrea ta a fost plasată într-un fond, iar un anume domn Livingston Adrien Lacroix a fost numit executorul fondului.

La auzul acestor cuvinte, rămân siderată și nu pot decât să articulez:

– Îmi cer scuze, dar nu cred că am înțeles bine. Despre cine este vorba?

Domnul Parson se uită la documentele din fața lui.

– Domnul Livingston Lacroix. Și apoi continuă: Și mai este stipulat că dacă nu vă găsiți un soț în termen de șaizeci de zile, zestrea dumneavoastră va fi anulată, iar banii vor fi donați către o organizație de binefacere la alegerea doamnei Leonore Pleasonton.

Este a doua oară când aud cuvintele zestre și Livingston Lacroix în aceeași propoziție. Cuvintele încă nu au în totalitate sens. Ce se întâmplă?

Mama are aceeași expresie de groază întipărită pe față, dar din cu totul alt motiv.

– Binefacere? Acest cuvânt îi iese din gură ca o otravă. Banii vor merge către binefacere?

Ne uităm una la cealaltă nedumerite.

Domnul Parson își ridică ochelarii pe nas, dar îi alunecă la loc. Își drege vocea.

– Aceasta este dorința domnului Pleasonton.

– Ce e în neregulă cu el? pufnește mama.

În același timp, eu declar:

– Nu am nevoie de zestre.

Domnul Parson se uită când la una, când la cealaltă neștiind cui să răspundă prima dată. Mă uit la mama ca să mă asigur că nu mai vorbim iar în același timp. Ea se holbează din nou la batistă.

– Când a fost întocmit testamentul? întreb eu.

Domnul Parson răsfoiește din nou hârtiile. Mama a avut o mică răbufnire dar acum este din nou reținută. Mie nu mi-e jenă să îmi exprim gândurile. Nimic nu are sens și am nevoie de răspunsuri.

– Domnul Pleasonton mi-a făcut o vizită la birou pe 13 octombrie 1917.

Răspunsul lui aduce cu el o liniște grea în camera de zi. Miles și-a întocmit testamentul cu un an și jumătate înainte de a muri. Mă holbez la mâinile mele împreunate și înghit în sec.

Oare eram în vreo relație romantică cu vreun domn în octombrie? Nu cred. Faptul că Miles a adăugat această zestre în testamentul lui în timp ce eu nu eram într-o relație e mai mult decât umilitor. Fratele meu mă cunoștea atât de bine încât a prevăzut viața mea fără nici un partener.

Dacă ar fi aici, l-aș zgâlțâi bine și i-aș cere un răspuns. De ce? De ce ar face una ca asta? Credeam că aveam o relație destul de apro­piată și dacă era îngrijorat de faptul că nu aveam pețitori, ar fi trebuit să vină la mine și să îmi spună asta. Nu îi stătea în fire să facă așa ceva.

După un moment de liniște, mama se oprește din frecat batista cu degetele și îl privește răbdătoare pe bătrân.

– Asta e tot, domnule Parson?

Domnul Parson dă din cap aprobator și începe să își adune hârtiile. Lasă deoparte doar testamentul. Acesta e cel mai vivace moment al lui de când a intrat pe ușă. Nu poți să îl învinovățești că vrea să plece. Tristețea din aer e atât de palpabilă încât, dacă ar intra cineva acum pe ușă, s-ar îneca cu atâta suferință.

Mama se ridică și îl conduce pe domnul Parson către ușă. Corpul îmi este amorțit, deși mintea aleargă în cercuri în timp ce îi urmăresc cum se îndreaptă spre hol.

Domnul Parson își mai prezintă încă o dată condoleanțele înainte de a pleca. În secunda în care se închide ușa după el, mă duc grăbită spre hol fără să îmi dau seama că majordomul nostru Stanley stă chiar lângă ușă.

– Nu voi accepta așa ceva. Nu voi accepta așa ceva! exclam răstit.

– Rainey...

Mă întorc brusc, dezvăluind panica din ochii mei.

– Mama, nu se poate să i se atribuie atâta putere lui Livingston! O să i se urce la cap și probabil va pierde banii.

– Banii se află într-un fond, îmi reamintește mama.

– E vorba de Livingston. Nu îl subaprecia, constat sec înainte de a mă întoarce la pașii mei grăbiți. De ce se întâmplă asta?

Mama încearcă să mă oprească, dar iar simt că se strâng pereții în jurul meu. Trebuie să continui să mă mișc.

– Calmează-te, draga mea. Livingston este un adult responsabil, cu picioarele pe pământ și, după ce îi vom explica situația, sunt sigură că ne va ajuta.

Singurul lucru pe care nu l-a făcut Livingston niciodată pentru mine a fost să mă ajute. Și nici eu pe el.

– Mama, singurul lucru cu care o să mă ajute el va fi să mă mărite cu unul dintre prietenii lui burlaci cu o și mai proastă reputație decât a lui! Trag aer în piept înainte să continui. Pentru numele lui Dumnezeu, nu înțeleg de ce Miles mi-a lăsat o zestre. Scutur din cap. Zestre!

Mama renunță la încercarea de a mă calma și se îndreaptă spre scări.

– Din păcate, nu vom ști asta niciodată.

Pentru mama, ăsta e sfârșitul conversației. Pentru mine, de-abia începe. E momentul ei de „siestă". Așa o numește de când a murit tata. Acum că a murit și Miles, știu că se duce în camera ei ca să bea o ceașcă de ceai în care toarnă generos și niște whisky de la bunicul. Pot doar să îmi imaginez ce se întâmplă în spatele ușilor închise când îi văd ochii roșii câteva ore mai târziu, la cină. Dar nu face niciodată scene și nu vorbește niciodată despre durerea ei. Ar fi nepotrivit pentru o doamnă din Sud.

Trag aer în piept.

– Tu i-ai spus lui Miles să facă asta?

Mama se oprește din mers, se uită la mine peste un umăr și își ridică sprâncenele.

Nu e deloc surprinzător că am pus o asemenea întrebare. Mama nu ratează nici o ocazie de a-mi reaminti cum mi-am irosit tinerețea cochetând în stânga și-n dreapta prin Charleston ca un pierde-vară în loc să mă comport ca o adevărată doamnă din Sud care își caută un soț.

– Poftim?

– I-ai spus lui Miles să îmi lase zestre cu asemenea prevederi neobișnuite? Nu s-ar fi gândit singur la un asemenea lucru.

– Nu am făcut așa ceva și chiar te rog să ții minte asta. Ce a decis fratele tău să lase în propriul testament a fost numai și numai voința lui. Nu aș putea să am vreun control asupra acțiunilor lui cum nu pot de altfel să am vreun control asupra a ceea ce spui tu, mi-a răspuns ea și și-a continuat drumul către etajul al doilea.

Am ignorat replica mamei și o urmez pe scări.

– Dacă tu ești persoana responsabilă pentru bunurile imobiliare ale lui Miles, atunci poți să anulezi și chestia asta.

– Nu, îmi răspunde ea din capul scărilor.

Mă întorc către ea.

– Nu?

– Nu, întărește ea. Voi respecta dorința fratelui tău și voi susține această decizie indiferent de cât de neobișnuită ar părea. Poate că ar trebui și tu să faci la fel.

– Vrei să mă căsătoresc pentru bani?

– Eu m-am căsătorit cu tatăl tău pentru bani și a fost iubirea vieții mele.

La auzul numelui tatei, mă înfurii și spun:

– Chiar dacă ar fi adevărat, nu toată lumea e la fel de norocoasă ca tine.

– Ai putea să fii și tu norocoasă dacă ai da o șansă cuiva.

– Poate că da, dar nu vom ști niciodată, pentru că refuz aceas­­tă zestre.

Mama închide ochii și își masează tâmplele înainte de a continua.

– Raina, am chestiuni mult mai apăsătoare de rezolvat. Nu o să mă împotrivesc acestei decizii și nici nu o să mă cert cu tine. Ziua de azi a fost foarte grea pentru mine. Te rog, trimite pe cineva să îmi aducă o băutură revigorantă în cameră imediat.

Mama nu mai așteaptă nici un răspuns din partea mea. Vorbele ei enigmatice atârnă greu deasupra mea. Ziua de azi a fost obositoare pentru toți. Ar trebui să mă detașez un pic din situația asta aberantă și să trag aer în piept pentru că până la urmă, eu și mama nu ne mai avem decât una pe cealaltă. Aud cum se închide ușa de la camera ei și închid și eu ochii.

Nu am nevoie de nici o zestre. Banii nu contează pentru mine și nici nu am nevoie de un soț. Am nevoie de un miracol. Sau să se întoarcă fratele meu și să îmi explice toată chestiunea asta, și cum acest lucru nu se va întâmpla, trebuie să găsesc o soluție practică. Există cineva care e bine mersi și în viață.

Cineva pe care nu l-am văzut azi, dar care îmi e dator cu niște răspunsuri.

Acea persoană nu e nimeni altul decât Livingston Lacroix.

Brusc, mă hotărăsc să acționez și mă îndrept spre ușă. Stanley îmi deschide ușa, dar îmi amintesc că nu am luat testamentul cu mine așa că mă întorc grăbită spre camera de zi. Îl înșfac de pe masă și ochii mi se opresc pe cuvintele „Livingston, „zestre și „soț". Puf­nesc și îmi spun în șoaptă:

– O să devii tu executorul meu când o să-ți devin eu soție.

Capitolul 3

LIVINGSTON

În mijlocul râsetelor stridente și al bancurilor fără perdea, am un déjà-vu al zilei de ieri, când aud bătăile insistente în ușa din față. S-au întors Étienne și Serene? Nu, nu pot fi ei. De când o au pe Alex, cei doi s-au retras să trăiască la Belgrave. Se culcă odată cu apusul soarelui.

Oricine ar fi la ușă, fie se va opri din bătut, fie va găsi o cale să intre.

Primul etaj al casei mele e plin de oameni. Pe mulți nu-i cunosc, dar încă nu am întâlnit o persoană care să nu îmi placă. Mai ales când prin vene îmi curge doar alcool. Cu cât mai mulți, cu atât mai bine!

Ignor bătăile din ușă în primul rând pentru că sunt un nemernic leneș. Se opresc într-un final. Eram sigur că, oricine ar fi fost la ușă, a renunțat și mai beau o gură din sticla pe care o am în mână.

Apoi bubuiturile enervante revin. Înjur printre dinți și le cer scuze musafirilor mei. Sunt atât de amețiți că nici nu observă absența mea.

Îmi simt corpul cald și mușchii relaxați în timp ce mă târăsc spre ușă. Ei, de-asta beau. În momentul ăsta, aș putea să îmi înfrunt toți demonii fără armură și fără plan de bătaie și tot aș învinge.

Chiar aș putea. Dacă demonii mei ar apărea și m-ar confrunta.

– Deschide odată ușa, Livingston Lacroix. Știu că ești înăuntru!

Recunosc vocea asta. Începe să îmi pară rău că l-am concediat pe majordomul meu, Charles. Dacă ar fi fost aici, l-aș fi rugat să o refuze politicos pe Rainey Pleasonton.

Cu o sticlă de whisky pe jumătate goală în mână, deschid ușa în timp ce pumnul lui Rainey e încă în aer gata să lovească ușa de stejar masiv. Când mă vede, am satisfacția să o văd cum se înclină în față pentru o secundă. Își recapătă echilibrul și își îndreaptă spatele. Cu mâinile încrucișate, mă înclin un pic în fața ei. Sticla de băutură îmi atârnă într-o mână.

– Bestia.

Am numit-o pe Rainey „Bestia" de când era mică, pentru simplul motiv că e feroce și neîmblânzită. Vorbele îi sunt la fel de ascuțite ca mintea. Încrederea ei la fel de mare ca și opiniile pe care le are.

Lumea era un loc simplu și mic în comparație cu voința ei de fier.

În câteva clipe, sângele îi invadează obrajii.

– Rainey, numele meu este Rainey.

– Poate cineva ca tine, care a avut atâtea porecle, să se mai numească Rainey? rânjesc eu.

Nu gustă gluma. Unul dintre musafiri râde și îi atrage atenția lui Rainey. Se ridică pe vârfuri și încearcă să se uite înăuntru. Știu sigur că numără în gând, nervoasă, câți oameni sunt pe hol. Mă pun în fața ei și îi blochez vederea.

Când eram copii, era mai ușor pentru mine să fac gestul ăsta. Era slabă când era mică și mult mai scundă, cu ochii ei mari, migdalați care erau disproporționați față de restul corpului ei mic.

Dar acum, la douăzeci și opt de ani, Rainey Pleasonton nu mai e o copilă. E o femeie înaltă și suplă. Ochii ei de culoarea coniacului sunt acum în perfectă armonie cu restul.

Pare fragilă. Unii bărbați ar considera-o atrăgătoare. Dar apoi deschide gura și sentimentul plăcut dispare.

– Îmi cer scuze că sunt atât de sensibilă, Lacroix Șchiopul.

Se uită la piciorul meu, pe care l-a folosit cândva pentru antrenamentul la țintă.

– Ai venit aici în seara asta ca să facem schimb de porecle?

– Nu, trebuie să vorbesc cu tine despre ceva extrem de important.

Se oprește brusc din vorbit. Mijește ochii și nu e greu de ghicit de ce. Femeia care cu câteva minute în urmă mă săruta pe gât și îmi șoptea tot felul de lucruri indecente pe care mi le-ar face ne întrerupe. Mă uit la ea și clipesc de câteva ori. Când a intrat în casă, mi-a spus cum o cheamă. Sunt sigur de asta. Dar nu îmi amintesc. Sunt aproape sigur că începe cu