Pana cand moartea ne va desparti

De Amanda Quick

În Londra victoriană, Calista Langley are o agenție care facilitează întâlniri între doamne și domni respectabili care, din diverse motive, nu și-au găsit încă un partener de viață. Însă, din senin, un individ periculos și obsedat a început să îi trimită diverse mici cadouri potrivite doar cuiva care a suferit pierderea cuiva drag. Toate gravate cu inițialele ei.
Disperată să găsească ajutor și temându-se că poliția nu ar fi de mare ajutor în acest caz, Calista își îndreaptă toate speranțele către Trent Hastings, un scriitor de romane polițiste care se bucură de mare succes. Gândindu-se că domnișoara Langley urmărește să profite de sora lui, Eudora, care i-a devenit clientă, Trent este inițial vizibil pornit împotriva Calistei, Cum trecutul i-a lăsat urme vizibile ‒ și fizice, și sufletești ‒, Trent a învățat să își țină emoțiile în frâu, chiar și când atracția irezistibilă pe care o simte față de Calista îi cam zdruncină toate mijloacele de apărare.
În vreme ce Trent și Calista cercetează dosarele potențialilor clienți ai Calistei pe care aceasta i-a respins, în speranța de a identifica astfel persoana care i-a pus gând rău, devine tot mai limpede că doar moartea ei îl va mulțumi pe cel care o urmărește…

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 23 mai 2017
• ISBN: 9786060732655

Previzualizare carte

capitolul 1

– Trebuie să scap de ea, Birch. Nestor Kettering se întinse după sticla de coniac şi îşi reumplu paharul. Nu suport s-o văd pe soţia mea. Habar nu ai cum e să locuieşti în aceeaşi casă cu ea.

Dolan Birch îşi schimbă poziţia în scaun, după care îşi întinse picioarele spre şemineu.

– Nu eşti primul bărbat care se căsătoreşte pentru bani şi apoi se pomeneşte nemulţumit de târgul pe care l-a făcut. Majoritatea soţilor aflaţi în situaţia ta ar încerca să găsească o cale de a coexista cu soţia lor. La urma urmei, e ceva destul de obişnuit pentru cuplurile din înalta societate să ducă vieţi separate.

Nestor contemplă flăcările vreme de câteva clipe. Dolan îl invitase să bea un pahar de coniac târziu în noapte, după o altă seară petrecută la clubul lor jucând cărţi. Şi, ca rezultat, în clipa de faţă, stăteau amândoi în biblioteca micuţă, dar elegantă de la conacul lui Dolan. Nestor se gândi apoi că probabil ar fi făcut orice ca să evite să se ducă înapoi la propria sa casă de la Lark

Street numărul cinci.

Discutaseră pe drum dacă să facă o scurtă oprire la un bordel, dar Nestor nu se arătase prea entuziasmat de idee. Pentru că, la drept vorbind, lui nu-i plăceau deloc bordelurile. Îşi făcea griji că femeile acelea erau purtătoare de cine ştie ce boli. În plus, nu era nici un secret în faptul că prostituatele obişnuiau să le fure clienţilor ceasurile, acele de cravată şi banii.

Aşa că prefera ca femeile lui să fie respectabile, virginale şi – mai presus de toate – lipsite de legături familiale strânse. Ultimul lucru pe care şi-l dorea era să fie confruntat de vreun tată sau de vreun frate furios. Îşi alegea amantele din rândul fetelor bătrâne ale Londrei – adică femei inocente şi bine-crescute, care erau extrem de recunoscătoare pentru că primeau atenţia unui domn.

Şi, datorită lui Dolan Birch, în ultimul an, el avusese acces la un „stoc" stabil de guvernante tinere şi atrăgătoare, care îndeplineau criteriile sale. Îşi pierdea apoi interesul de îndată ce finaliza cucerirea, desigur, dar asta nu reprezenta o problemă. Femeile erau destul de uşor de lepădat. Mai cu seamă că nu îi păsa nimănui ce se întâmpla cu ele.

Conacul lui Dolan nu era nici pe departe la fel de mare ca al său, cugetă Nestor, dar i se părea cu mult mai confortabil, de vreme ce prietenul său nu avea nici o soţie care să se perinde pe acolo. Dolan moştenise conacul după moartea soţiei sale – o văduvă înstărită. Femeia murise în somn la scurt timp după nuntă – şi la puţin timp după ce îşi schimbase testamentul –, lăsându-i conacul şi întreaga sa avere frumuşică noului ei soţ.

Iar asta îl făcu pe Nestor să cugete că unii bărbaţi pur şi simplu aveau parte de tot norocul din lume.

– Nu ştiu cât mai pot suporta prezenţa Annei, zise el. Mai luă o înghiţitură mare de coniac, după care lăsă paharul pe masă. Jur că bântuie prin casă ca o fantomă ameţită. Apropo, ea chiar crede în spirite, dacă nu

ştiai. Şi participă la şedinţe de spiritism cel puţin o dată pe săptămână… ba chiar cu o precizie de ceas elveţian. Iar la fiecare lună, sau aşa ceva, îşi căută câte un

mediu¹ nou.

– Dar pe cine încearcă să contacteze?

– Pe tatăl ei, răspunse Nestor încruntat. Nemernicul care m-a prins în capcana asta cu termenii testamentului său.

– Dar de ce ar vrea să-l contacteze?

– Habar n-am şi nu-mi pasă nici cât negru sub unghie. Nestor trânti apoi tare pe masă paharul de coniac. La început, am crezut că o să fie totul extrem de simplu… o mireasă frumoasă, o avere la pachet… şi cu asta, basta!

Dolan contemplă gânditor flăcările din şemineu.

– Există mereu un clenci.

– Mda, aşa am descoperit.

– Soţia ta e foarte frumoasă. Majoritatea bărbaţilor ar spune că eşti extrem de norocos să ai o asemenea femeie în patul tău.

– Ha! În pat, Anna seamănă izbitor de mult cu un cadavru. E aşa rece, că ai zice că e moartă de-a binelea. Şi nici nu m-am mai culcat cu ea de când am fost forţat de împrejurări să scurtez luna de miere.

– Miresele caste tind să fie destul de reci. De-aia trebuie seduse.

Nestor pufni dispreţuitor.

– Anna nu era virgină când m-am căsătorit cu ea. Presupun că ăsta a fost un alt motiv pentru care taică-său s-a grăbit aşa tare s-o mărite.

Dolan lăsă paharul deoparte şi îşi sprijini coatele pe braţele fotoliului, după care îşi uni vârfurile degetelor.

– Există o veche zicală care spune că, dacă te căsătoreşti pentru bani, o să ajungi să plăteşti pentru fiecare bănuţ.

– Nu am cum să scap de ea! Dacă moare, toţi banii se duc la nişte rude îndepărtate din Canada, şi, crede-mă, oamenii ăia abia aşteaptă să pună mâna pe moştenire!

– Alţii în situaţia ta ar interna-o într-un azil de nebuni, cugetă Dolan. Dacă e declarată nebună, atunci o să piardă controlul asupra averii.

Nestor mârâi înverşunat şi zise:

– Din păcate, taică-său s-a gândit şi la posibilitatea asta. Dacă o internez la nebuni, rezultatul e acelaşi ca dacă ar muri – toţi banii se duc în Canada.

– Te-ai gândit să cumperi sau să închiriezi o casă undeva în provincie şi s-o trimiţi să locuiască acolo?

– Normal că m-am gândit, răspunse Nestor. Problema e că nu vrea să mi se supună şi nu am cum s-o oblig să plece. Zice că nu vrea să trăiască la ţară.

– Dar nu iese niciodată în societate.

– Nu, dar majoritatea mediilor ălora blestemate pe care le vizitează locuiesc la Londra.

– O bătaie bună s-ar putea s-o facă să se răzgândească.

Nestor mârâi din nou.

– Mă îndoiesc de asta, zise scurt şi îşi încleştă pumnul. După cum ţi-am zis deja, îşi controlează singură moştenirea. Şi, dacă mă părăseşte, poate să ia cu ea toţi banii. Fir-ar a naibii! Trebuie să existe o cale.

Dolan rămase tăcut o clipă îndelungată.

– Poate că există, zise el în cele din urmă.

Nestor înlemni.

– Ai vreo sugestie?

– Da. Dar există un preţ.

– Banii nu sunt o problemă, răspunse Nestor.

Dolan luă o înghiţitură de coniac, după care coborî paharul.

– Întâmplarea face că nu bani vreau la schimb pentru serviciile mele.

Un fior de nelinişte îl făcu pe Nestor să rămână tăcut timp de câteva clipe.

– Dar ce vrei?

– După cum ştii, sunt om de afaceri. Vreau să-mi extind una dintre afaceri şi, din întâmplare, tu te afli în poziţia unică de a-mi fi de ajutor.

– Nu pot să-mi dau seama cum, zise Nestor. N-am fost niciodată prea priceput la afaceri.

– Din fericire, eu da, aşa că nu o să am nevoie de priceperea ta în afaceri. Celălalt talent al tău este cel

de care vreau să mă folosesc.

– Ce alt talent?

– Ai darul de-a fi fermecător şi seducător, zise Dolan. Iar abilităţile tale la acest capitol sunt absolut

extraordinare.

Nestor respinse afirmaţia cu o fluturare a mâinii. Dar era adevărat. Avea într-adevăr un dar remarcabil pentru seducţie.

– Ce vrei de la mine? întrebă.

Dolan îi explică. Nestor se relaxă. Zâmbi.

– Nu ar trebui să fie nici o problemă, zise el. Şi asta e toată plata pe care o vrei la schimb pentru a o îndepărta pe Anna din viaţa mea?

– Da. Şi, dacă o să reuşeşti, voi considera că ţi-ai achitat partea.

– Atunci, ne-am înţeles, zise Nestor.

Era pentru prima dată după noaptea nunţii sale când întrezărea o licărire de speranţă.

Persoană care poate comunica cu spiritele şi poate fi intermediar între ele şi o a treia persoană, servind ca legătură între tărâmul celor vii şi tărâmul celor morţi. (n.tr.)

capitolul 2

Ea îi aparţinea lui.

El era închis într-o cuşcă de mărimea şi forma unui sicriu. O exaltare întunecată îi făcea sângele să-i clocotească în vene, ca un drog puternic şi îmbătător.

La momentul potrivit, o va purifica pe femeie şi se va curăţa şi pe sine cu sângele ei. Dar noaptea aceasta nu era acel moment. Ritualul trebuia urmat cu sfinţenie. Femeia trebuia ajutată să înţeleagă şi să recunoască marele rău pe care-l făcuse. Şi nu exista nici un profesor mai bun decât frica.

Se cuibări în compartimentul ascuns, ascultând sunetele făcute de persoana care se mişca prin dormitorul aflat de partea cealaltă a peretelui. Exista o crăpătură îngustă în lambriul de lemn. Exaltarea se revărsă din nou prin venele sale când o întrezări pe femeie. Stătea aşezată la măsuţa ei de toaletă, aranjându-şi agrafele în părul castaniu-închis. Era aproape ca şi când ştia că el o privea şi îl tachina intenţionat.

La prima vedere, oricine ar fi zis că avea un aspect fizic acceptabil. Doar că el o mai zărise pe stradă înainte de asta şi nu fusese deloc impresionat de înfăţişarea ei. Era excesiv de înaltă pentru o femeie şi pe chip se citeau dovezile incontestabile ale tăriei sale de caracter. Era periculoasă. Şi ochii ei tulburători nu făceau decât să-i confirme bănuiala iniţială.

Nici nu era de mirare că fusese trimis să o purifice. Din fericire, el avea puterea să o salveze de ea însăşi – şi să se salveze şi pe el în acelaşi timp.

Nu era prima femeie pe care o salva. Şi poate că de data aceasta se va fi purificat şi el.

Ascensorul acela fusese instalat între zidurile groase ale conacului cu scopul de a ajuta o femeie bătrână şi infirmă să se deplaseze de la un etaj la altul. Doar

că bătrâna murise cu câţiva ani în urmă, iar conacul rămăsese în posesia nepoatei şi a nepotului ei. Şi el aflase din surse sigure că nici unul dintre cei doi nu mai folosea dispozitivul. Iar după ce stătuse închis acolo o perioadă de timp care i se părea echivalentă cu o eternitate, nu-i venea deloc greu să înţeleagă de ce. Aerul dinăuntru era rânced şi stătut, şi era aproape la fel de întuneric ca

într-un sicriu adevărat. Aproape.

Totuşi, avea libertatea de a folosi ascensorul acela şi de a coborî oricând voia. Era operat de o serie de frânghii şi scripeţi, care puteau fi controlate atât dinăuntrul, cât şi din afara compartimentului. Ştia cum funcţionau pentru că avusese mai multe discuţii folositoare cu unul dintre numeroşii comercianţi care vizitau regulat conacul atunci când proprietara pregătea acele petreceri scandaloase pe care le numea serate. Dar adevărul era că singura diferenţă dintre serviciile ei şi cele ale unui bordel era aparenţa respectabilităţii pe care reuşise cumva să o confere adunărilor sociale pe care le organiza.

Iar acel anume negustoraş cu care vorbise îl informase despre utilitatea ascensorului de a transporta lucruri grele între etaje. Şi menţionase şi că femeia nu mai folosea niciodată ascensorul. Pentru că, în mod evident, se temea să nu rămână captivă în cuşca aceea metalică.

Femeia se ridică de pe scaunul din faţa măsuţei de toaletă şi ieşi din raza lui vizuală. O clipă mai târziu, auzi sunetul înăbuşit al uşii dormitorului deschizându-se şi închizându-se la loc.

Şi apoi linişte deplină.

Împinse la o parte uşa cuştii şi deschise panoul din lemn. Lumina candelabrului de perete fusese dată la minimum, dar tot putea distinge conturul patului, al măsuţei de toaletă şi al garderobei.

Ieşi din ascensor. Euforia tumultuoasă pe care o simţea în astfel de momente clocotea din nou în venele sale. Cu fiecare pas al ritualului, se apropia tot mai mult de propria lui purificare.

Timp de câteva secunde preţioase cugetă unde să-i lase cadoul. Pe pat sau pe măsuţa de toaletă?

Hotărî apoi că patul era locul cel mai potrivit. Pentru că era cu mult mai intim.

Traversă încăperea, fără să se îngrijoreze prea mult din cauza sunetului înăbuşit al paşilor săi pe covor. Ştia că invitaţii începuseră să sosească. Putea auzi clar

zarva şi forfotul de pe aleea lungă care ducea spre treptele

de la intrare ale conacului Cranleigh. Zăngănitul roţilor trăsurilor şi huruitul copitelor de cai făceau foarte

mult zgomot.

Când ajunse în dreptul patului, scoase din buzunarul paltonului săculeţul de catifea şi plicul cu chenar negru. Deschise săculeţul şi scoase inelul cu jais² şi cristal. Era o piesă elegantă de bijuterie memento mori³, aşa că piatra era gravată cu imaginea strălucitoare a unui craniu. Iniţialele numelui femeii erau inscripţionate în aur pe lateralele emailate în negru: C.L. Se gândi apoi că, atunci când va veni momentul, o mică şuviţă din părul ei va fi plasată în medalionul ascuns de sub piatra în formă de craniu. O va adăuga la colecţia lui.

Admiră inelul câteva clipe, după care îl strecură înapoi în săculeţ. Şi apoi aşeză cadoul pe pernă – acolo ea nu avea cum să-l rateze.

Era mulţumit. Rămase nemişcat timp de câteva clipe, savurând intensitatea intimităţii acelui moment. Se

afla în cel mai personal spaţiu al ei. În camera unde dormea – în locul unde se considera singură şi unde fă­ră îndoială se simţea în siguranţă.

Dar acel sentiment de siguranţă va fi distrus în curând. Ea îi aparţinea lui. Doar că pur şi simplu nu ştia asta încă.

Porni înapoi spre ascensorul ascuns, dar se opri când zări fotografia înrămată de pe perete. Era o reprezentare care o ilustra pe femeie aşa cum fusese cu probabil zece ani în urmă – o fetiţă de şaisprezece sau şaptesprezece ani, la un pas de a înflori ca femeie. Încă nevinovată şi neştiutoare. Şi totuşi, încă de pe atunci exista ceva tulburător

în ochii ei.

Era şi fratele ei în poză. Părea să aibă în jur de zece ani. Iar cei doi adulţi din fotografie erau fără îndoială părinţii copiilor. Putea vedea o oarecare asemănare între bărbat şi băieţel.

Scoase tabloul din cârligul de pe perete şi se grăbi spre ascensor. Păşi înăuntru, după care închise panoul de

lemn şi trase la loc uşa cuştii. Şi fu imediat învăluit

de un întuneric la fel de desăvârşit precum culoarea pietrei de jais. Dar nu îndrăznea să aprindă o lumânare.

Apucă funiile şi răsuflă uşurat când acestea funcţio­nară fără probleme. Şi apoi coborî ascensorul până

la parter.

Când ieşi, se găsi din nou în anticamera micuţă din spatele scării servitorilor. Nu era nimeni prin preajmă. Menajera bătrână şi soţul ei la fel de vârstnic erau ocupaţi cu adunarea socială din bibliotecă.

Pe vremuri, când conacul găzduise o familie numeroasă şi cel puţin doisprezece servitori, i-ar fi fost aproape imposibil să se strecoare înăuntru şi apoi să iasă neobservat. Dar în clipa aceea nu mai locuiau acolo decât femeia, fratele ei, menajera bătrână şi majordomul.

Îşi croi drum spre intrarea servitorilor, ieşi pe uşă şi se făcu nevăzut în grădini. Poarta era încă descuiată, aşa cum o lăsase.

Câteva minute mai târziu, dispăru în ceaţă. Ţinea strâns fotografia înrămată în mâna sa înmănuşată. Greu­tatea cuţitului pe care-l purta în teacă pe sub palton îi oferea un sentiment de linişte şi siguranţă.

Ritualul era aproape complet.

În curând, femeia aceea cu ochi tulburători urma a înţelege că era a lui. Era destinul ei să îl purifice. Era sigur de asta. Conexiunea dintre ei era o legătură care nu putea fi distrusă altfel decât prin moarte.

Varietate de antracit, dură, sticloasă, de culoare neagră, folosită la confecţionarea unor mărgele. Cunoscut şi sub denumirea de

„chihlimbar negru", era folosit preponderent pentru bijuteriile

de doliu. În trecut se considera că alungă energia negativă şi temerile iraţionale, fiind considerat un apărător împotriva „entităţilor tenebrelor". (n.tr.)

În traducere din limba latină: „Adu-ţi aminte de moarte!" Era salutul călugărilor trapişti. La figurat, semnifică un soi de avertisment suprem. În cazul de faţă, face referire la obiecte folosite în secolul al XIX-lea în ritualul de înmormântare – mai exact, pentru jelirea morţilor. (n.tr.)

capitolul 3

– Doar nu vorbeşti serios, zise Nestor Kettering cu aroganţa rece a unui om obişnuit să primească mereu orice îşi dorea. Ştiu că în adâncul inimii încă mă iubeşti. Nu aveai cum să uiţi pasiunea pe care am simţit-o unul pentru celălalt. Nişte sentimente aşa puternice nu mor atât de uşor.

Calista îl privea din spatele baricadei biroului ei masiv din lemn de mahon. Prin ea se revărsa un amestec de furie şi de scepticism.

– Te înşeli. Ai distrus sentimentele pe care le aveam pentru tine acum mai bine de un an, când ai pus capăt asocierii noastre.

– Am fost obligat să-i pun capăt când am descoperit că m-ai minţit.

– Nu te-am minţit niciodată, Nestor. Tu ai crezut că sunt o moştenitoare bogată. Dar, când ţi-am explicat cum stau de fapt lucrurile, ai dispărut peste noapte.

– Mi-ai lăsat impresia că eşti bine poziţionată în societate, spuse Nestor şi întinse mâna, arătând ostentativ spre conacul impunător şi grădinile impresionante din jurul lor. Şi nu m-ai minţit doar pe mine, ci continui să păcăleşti societatea respectabilă şi pe toţi clienţii tăi. Adevărul este că te ocupi de negoţ, Calista. Şi nu poţi nega asta.

– Nici nu o fac. Exact la fel cum nici tu nu poţi nega că eşti căsătorit acum. Ţi-ai găsit moştenitoarea pe care o voiai. Du-te înapoi acasă la ea! Nu mă interesează

absolut deloc să devin amanta ta.

Se gândi atunci că fusese o mare greşeală să accepte să stea de vorbă cu Nestor între patru ochi. Cu trei săptămâni în urmă, îi trimisese un buchet de flori

şi un bilet în care îi cerea o întrevedere. Gestul lui o luase

complet prin surprindere, mai cu seamă că nu mai vorbiseră de aproape un an, dar apoi se adunase şi îi dăduse instrucţiuni foarte clare doamnei Sykes să scape de florile acelea. Şi nu-i trecuse nici o clipă prin minte să îi mulţumească pentru cadoul floral.

Al doilea buchet sosise câteva zile mai târziu. Şi încă o dată îi spusese menajerei sale să arunce florile la

gunoi.

Şi, de vreme ce nu îl încurajase în nici un fel, nu se aşteptase niciodată ca Nestor să apară aşa la uşa ei, pe nepusă masă. Era un om bogat în momentul de faţă.

Şi dacă ceea ce căuta era o amantă, ei bine, atunci existau suficiente femei în Londra dintre care să aleagă.

Când sosise neanunţat – cu puţin timp înainte –, domnul Sykes îl confundase cu un potenţial client. Calista cugetă atunci că probabil nu fusese în totalitate vina lui. Pentru că Nestor chiar avea un talent aparte de a convinge oamenii să creadă orice voia el.

Era un bărbat extraordinar de chipeş, cu un aspect elegant, păr blond argintat şi ochi la fel de calzi şi de albaştri precum cerul într-o zi de vară. Iar, atunci când zâmbea, oricui i-ar fi fost aproape imposibil să-şi mute privirea. Dar nu aspectul său era lucrul care-l făcea atât de periculos, ci abilitatea lui de a fermeca şi

de-a amăgi.

Calista se gândi apoi că era într-adevăr un fel de magician, unul specializat în a frânge inimi şi în a distruge visurile oamenilor.

Însă problema cu magicienii era alta. Odată ce ştiai secretele din spatele trucurilor făcute, fascinaţia pentru spectacolul în sine dispărea pentru totdeauna. Şi, văzându-l din nou pe Nestor după un pic mai mult de un an de la despărţire, nu putea decât să fie recunoscătoare pentru că scăpase ca prin urechile acului. Şi când se gândea că la un moment dat chiar luase serios în calcul să

se căsătorească cu el.

Şi totuşi, în clipa de faţă trebuia să găsească o cale de a scăpa de el. Un potenţial client legitim urma să sosească în câteva minute. Şi nu voia ca Trent Hastings să audă din întâmplare cearta care avea loc în biroul ei. Pentru că ştia din surse sigure că scriitorul era un pustnic, care ar fi bătut imediat în retragere dacă ar fi fost martor la o asemenea scenă vulgară.

Nestor schimbă atunci tactica, fără îndoială înţelegând că nu o putea convinge să-şi asume vina pentru despărţirea lor:

– Să te părăsesc a fost cel mai greu lucru pe care a trebuit să-l fac vreodată, Calista. Îşi trecu apoi degetele prin păr şi începu să se plimbe de colo-colo prin biroul ei micuţ, cu un mers apatic, ce îl făcea să semene cu o felină. Cu siguranţă înţelegi situaţia în care mă aflu. Am fost nevoit să mă căsătoresc cu o moştenitoare, de dragul familiei mele. Cu siguranţă îţi dai seama că nu am avut de ales.

Cândva, privise gesturile dramatice ale lui Nestor şi înflăcărarea temperamentului său drept dovezi incontestabile ale unui suflet romantic. Îl crezuse un om al cărui spirit era mistuit de pasiuni arzătoare, un bărbat care căuta să aibă cu ea o adevărată legătură metafizică şi intelectuală. Dar acum îi era mai mult decât evident că ceea ce confundase în trecut cu pasiune şi senti­mente intense nu era altceva decât o melodramă superficială. Şi fără îndoială la teatru ar fi găsit nişte actori mult

mai talentaţi.

Oare ce văzuse la el, în afară de privirea lui arzătoare şi de frumuseţea aproape poetică, desigur?

– Să ştii că înţeleg cu adevărat situaţia în care te-ai aflat, zise ea. Se uită apoi spre ceas şi observă că mai avea mai puţin de cinci minute la dispoziţie până la următoarea întâlnire. Trecuse de mult timpul să scape de Nestor. Înţeleg perfect de ce ai vrut să te căsătoreşti cu mine. Aveai impresia că bunica mea ne-a lăsat o avere considerabilă mie şi fratelui meu. Iar când ţi-ai dat seama că tot ce mi-a lăsat de fapt a fost monstruozitatea asta de conac, nu doar că m-ai părăsit, dar ai fugit mâncând pământul.

Nestor se opri în dreptul ferestrei, îşi împreună mâinile la spate şi lăsă capul în pământ.

– Nu poţi să nu recunoşti şi tu că această căsoaie lasă impresia bogăţiei.

– Şi această impresie îmi este extrem de folositoare în afaceri, zise ea scurt şi tăios.

El clătină din cap.

– Nu-mi spune că nu te-ai mai gândit la mine în ultimul an. Eu te visez în fiecare noapte…

– Nu mă gândesc prea des la tine, Nestor, dar, atunci când o fac, îi mulţumesc lui Dumnezeu că ai încheiat asocierea noastră atunci când ai făcut-o. Mi-e groază să mă gândesc ce fel de viaţă aş fi avut dacă ne-am

fi căsătorit.

El se întoarse imediat şi îi cercetă chipul cu o privire pătrunzătoare.

– Poate că tu eşti mulţumită să duci o viaţă de fată bătrână, dar eu sunt căsătorit cu o căţea fără inimă, căreia i se pare amuzant să aibă legături amoroase cu prietenii mei, zise el.

– Probabil pentru că suspectează că şi tu ai aventuri cu prietenele ei.

Nestor oftă prelung şi greoi.

– Nu o să neg că ocazional am căutat alinare oriunde am putut. Mă simt singur, Calista. Îmi amintesc cum obişnuiam să râdem şi să împărtăşim impresii despre cărţi, artă şi poezie. Şi, din câte mi-am putut da seama, singurele preocupări intelectuale ale soţiei mele sunt mersul la cumpărături şi şedinţele de spiritism.

– Nu văd care ar fi problema, de vreme ce e mai mult decât evident că are banii necesari să le facă pe amândouă.

– Aproape un an întreg am îndurat o căsătorie infernală, zise Nestor, printre dinţii-i încleştaţi. Aşa că ai

putea măcar să mă scuteşti de ironii răutăcioase.

Ea se ridică atunci.

– Întâlnirea asta a luat sfârşit. Se pare că ai venit cu im­presia greşită că aş fi nerăbdătoare să reiau relaţia cu tine. Dar află că nu e deloc aşa. A trecut mai bine de un an de când mi-ai arătat adevărata ta faţă, şi acum, că te-am

văzut aşa cum eşti în realitate, nu mă mai interesează câtuşi de puţin să continui vreo relaţie cu tine.

– Nu te cred. Se opri în faţa biroului ei şi-şi propti palmele pe suprafaţa lucioasă. Ţi-e frică să ai din nou

încredere în ceea ce simţi. Înţeleg asta. Dar îmi amintesc foarte bine pasiunea care se ascunde în sufletul tău.

– Orice am simţit pentru tine cândva s-a evaporat cu mult timp în urmă, Nestor.

– Nimic nu ar putea distruge flacăra mistuitoare care ne-a unit. Noi doi nu suntem ca alţi oameni. Amândoi posedăm o apreciere profundă pentru ezoterism. Înţelegem ce înseamnă o adevărată uniune a sufletelor. Şi nu avem nevoie de capcane legale şi de alte formalităţi sociale. Suntem meniţi să fim împreună până când moartea ne va despărţi.

– În circumstanţele astea, aş prefera să nu-mi citezi vechile versete ale jurămintelor maritale. Îţi pierzi

timpul, Nestor.

– Trebuie să îmi dai o şansă. Îmi datorezi măcar atâta lucru.

– Nu-ţi datorez nimic, zise ea. Insist să pleci. Am o întâlnire în câteva minute.

– Nu-mi spune că nu mai simţi nimic pentru mine. Refuz să cred asta. Noi doi am fost privilegiaţi să trăim o dragoste rară şi excepţională, una care ne va purta din nou pe aripile pasiunii spre un plan superior al existenţei. Îţi promit că voi aprinde din nou în inima ta sentimentele pe care le-ai avut pentru mine cândva.

– Îmi pare rău, dar nu se mai poate.

Se ocupa deja de mult timp de intermedierea de întâlniri între oameni şi, dacă învăţase un lucru în tot acest răstimp, acela era că prietenia – şi nu pasiunea – oferea singura bază solidă pentru o relaţie de durată. Şi tot ce le promitea clienţilor ei era ocazia de a cunoaşte alţi oameni cu concepţii şi credinţe asemănătoare şi poate de a dezvolta prietenii. Iar dacă unele dintre acele asocieri evoluau şi se transformau în căsătorii, atunci era cu atât mai bine pentru toată lumea. Dar agenţia ei nu oferea nici o garanţie în acest sens. Iar clienţii ei – fete bătrâne şi bărbaţi ajunşi la o anumită vârstă, care se pomeneau singuri pe lume – tindeau să fie la fel de realişti ca ea în privinţa aceea.

Chiar dacă nu i-ar fi spus niciodată asta lui Nestor, adevărul era că, în clipa aceea, se simţea bine înrădăcinată

şi liniştită în siguranţa pe care i-o oferea condiţia de celibatară, de care se temuse cândva. Şi ajunsese să aibă rezerve serioase în legătură cu valoarea căsătoriei – cel puţin în ceea ce le privea pe doamne. Da, din punctul ei de vedere, căsnicia nu era altceva decât o mână de cărţi etalată în avantajul bărbaţilor.

Într-adevăr, Actul de Proprietate al Femeilor Căsătorite⁴ promulgat cu câţiva ani în urmă oferea femeilor o oarecare uşurare din punct de vedere legal, pentru că în clipa de faţă puteau deţine proprietăţi pe numele lor şi le puteau controla după bunul-plac, chiar şi după căsătorie. Dar, dat fiind cât de greu îi era de fapt unei femei să-şi câştige traiul într-un mod respectabil şi chiar să achiziţioneze o proprietate, adevărul era că în realitate proiectul de lege în cauză nu reuşea să ajute un număr prea mare de femei şi majoritatea rămâneau prizoniere în căsnicii îngrozitoare. Divorţul era încă foarte scump şi dificil de obţinut. Şi adesea lăsa o femeie în voia sorţii, confruntându-se cu perspectiva unei vieţi trăite

pe străzi.

Calista nu mai avea iluzii romantice în privinţa instituţiei căsătoriei. Şi însuşi Nestor fusese cel care o ajutase să înveţe această lecţie. Iar pentru asta nu îl putea ierta.

Huruitul copitelor de cai şi al roţilor de trăsură îi atrase apoi atenţia spre scena care se derula sub geamul biroului ei. O birjă se apropia pe alee. Fără îndoială era persoana pe care o aştepta la întâlnire. Chiar trebuia să scape de Nestor numaidecât.

Birja se opri în faţa treptelor de la intrarea în conacul Cranleigh. Din ea coborî un bărbat îmbrăcat într-un pardesiu lung, de culoare gri. Avea gulerul înalt ridicat în jurul feţei, ascunzându-i parţial chipul. Iar pălăria pe care o purta lăsată pe frunte îi întuneca ochii şi-i masca trăsăturile. Într-una din mâinile-i înmănuşate purta

un baston lung şi elegant, cu un mâner curbat, însă nu se

ajută de el ca să urce scările până la uşa principală.

Se deplasa cu paşi lungi şi apăsaţi. Calista se gândi că era un om foarte hotărât.

Nerăbdarea şi curiozitatea o cuprinseră. Aşadar, acesta era Trent Hastings.

Nu ştia nici ea la ce se aşteptase, dar cu siguranţă la orice altceva numai nu la acea tresărire de exaltare.

„A venit în scopuri de afaceri", îşi aminti atunci.

Încercă să-l vadă mai bine, dar ajunsese deja în capul scărilor şi dispăruse din raza ei vizuală.

– Mă asculţi, Calista? o întrebă Nestor. Nu făcea nici un efort pentru a-şi ascunde iritarea şi nerăbdarea din voce.

– Hmm? Nu, de fapt, nu te ascult. Fii amabil şi fă-mi marea favoare de a pleca! Sunt foarte ocupată astăzi.

– La naiba cu tot! Nestor clocotea de nervi. Nu am venit aici ca să cer să devin unul dintre clienţii tăi. Sunt aici pentru că nu pot trăi fără tine.

– Totuşi, pari să te descurci minunat şi fără mine. În plus, ţi-am zis deja că nu am nici cea mai mică dorinţă de a deveni amanta ta.

– Am bani acum. O să am grijă de tine. Vom fi iubiţi.

– Îmi pare foarte rău, dar sunt ocupată cu altceva în clipa de faţă. În plus, nu mă iubeşti. Nu m-ai iubit niciodată. Şi cred că singura persoană pe care eşti capabil să o iubeşti de fapt pe lumea asta

Recenzii pentru Pana cand moartea ne va desparti

[Mihaela · Evaluare: 5 din 5 stele]

Desi titlul sugerează o poveste foarte siropoasa autoarea a reușit să ma surprindă. Reuseste sa tina ascunsa identitatea criminalului până aproape de final, iar povestea de dragoste ce se înfiripă între personajele pozitive este minunată