Pasiune de vis

De Amanda Quick

Cu mai mult de trei secole în urmă, Nicholas Winters și-a modificat irevocabil structura genetică în cursa lui obsesivă cu alchimistul și fondatorul Societății Oculte, Sylvester Jones. Hotărâți să-și sporească abilitățile psihice, cei doi iau decizii care îi vor influența pe toți descendenții lor, oferindu-le unora puteri dincolo de cele mai nebunești închipuiri, iar pe alții blestemându-i cu o viață plină de nebunie și halucinații.
În prezent, Jack Winters, descendent al lui Nicholas, a început de curând să fie afectat de coșmaruri și pierderi de cunoștință – și este convins că acestea reprezintă doar începutul manifestării blestemului familiei Winters. Legenda spune că trebuie să găsească Lampa de Foc – sau să riște să se transforme într-un monstru. Însă în demersul său are nevoie de ajutorul unei femei capabile să dirijeze puterile ascunse ale lămpii. Jack este convins că investigatorul privat Chloe Harper este acea femeie. Talentul ei de a găsi obiecte dispărute și de a accesa energii aflate dincolo de limitele oamenilor obișnuiți ar putea reprezenta salvarea lui Jack… dacă puternica atracție care se naște între ei de la prima vedere nu îi va copleși prea curând pe amândoi…

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 13 iun. 2017
• ISBN: 9786060732679

Previzualizare carte

Din Jurnalul lui Nicholas Winters,

14 aprilie 1694

Nu mai am mult de trăit, dar mă voi răzbuna. Dacă nu acum, atunci într-un alt timp şi alt spaţiu. Căci sunt sigur acum că cele trei puteri sunt ferecate în sânge şi vor fi transmise de-a lungul generaţiilor.

Fiecare putere vine cu un preţ. Aşa se întâmplă întotdeauna.

Prima putere umple mintea cu un val de nelinişte care nici nu poate fi stăvilit cu zeci de ore de muncă în laborator, nici calmat cu alcool ori cu opiu.

A doua este însoţită de vise întunecate şi de viziuni înspăimântătoare.

A treia este cea mai puternică şi cea mai periculoasă. Dacă cheia nu este întoarsă corect în broască, această ultimă abilitate psihică se va dovedi letală, aducând mai întâi nebunie şi apoi moarte.

Mari pericole pândesc începutul acestei ultime puteri. Cei din neamul meu care-i vor supravieţui trebuie să găsească Lampa şi o femeie care poate citi energia ei. Numai aceea va putea întoarce cheia şi va desfereca uşa către ultima putere. Numai acea femeie va putea opri sau inversa transformarea odată începută.

Dar atenţie: femeile cu putere pot fi înşelătoare. Ştiu asta acum, ăsta a fost preţul meu.

Din Jurnalul lui Nicholas Winters,

17 aprilie 1694

S-a înfăptuit. Ultima şi cea mai măreaţă creaţie a mea, Cristalul nopţii, e gata. L-am incrustat în Lampă, laolaltă cu celelalte cristale. Este o piatră uimitoare. Am pecetluit forţe de neimaginat în ea, dar nici chiar eu, care am făurit-o, nu îndrăznesc măcar să ghicesc toate proprietăţile ei şi nici nu ştiu cum poate fi descătuşată lumina ei. Această taină va fi a urmaşilor mei.

Dar de atât sunt sigur: cel care va stăpâni lumina Cristalului Nopţii va fi răzbunătorul meu. Căci am insuflat pietrei o poruncă psihică mai puternică decât orice magie sau vrăjitorie. Radiaţia fascinantă a cristalului îl va subjuga pe cel care-i va deţine puterea şi care va distruge tot neamul lui Sylvester Jones.

Răzbunarea îmi va aparţine!

prolog

Cartierul Capitol Hill, Seattle...

Noaptea târziu, distanţa de două cvartale de la staţia de autobuz de pe Broadway până la apartamentul ei era un chin. Şovăind, părăsi mica insulă de lumină proiectată de felinar şi îşi începu călătoria periculoasă în întuneric. Cel puţin nu mai ploua. Îşi ţinu strâns poşeta pe o parte şi îşi apucă cheile aşa cum fusese învăţată la cursul de două ore de autoapărare pe care spitalul îl oferise angajaţilor săi. Bucăţile mici şi zimţate de metal îi ieşeau printre degete ca nişte gheare.

„N-ar fi trebuit să accept tura de noapte", se gândi ea. Dar banii câştigaţi în plus o tentaseră prea mult ca să refuze. Peste şase luni va fi economisit suficient cât să poată cumpăra o maşină la mâna a doua. Gata cu plimbările singuratice nocturne cu autobuzul.

Era la un cvartal şi jumătate depărtare de clădirea apartamentului ei când auzi paşi în urma ei. Se gândi că inima avea să i se oprească. Se luptă cu instinctele şi se forţă să se întoarcă şi să privească. Un bărbat apăru dintr-o parcare aproape goală. Preţ de câteva secunde, lumina străzii străluci pe capul lui ras. Avea conformaţia solidă a unui culturist care ia steroizi. Ea se relaxă puţin. Nu îl cunoştea, dar ştia unde mergea.

Bărbatul masiv dispăru în spatele uşilor de sticlă ale sălii de fitness. Micul semn de neon din fereastră anunţa că era o sală deschisă non-stop. Era singurul loc de pe stradă care era încă iluminat. Librăria, cu vitrine plină de cărţi oculte şi bijuterii gotice, amanetul, micul coafor şi oficiul de împrumut erau deja închise de ore bune.

Sala de fitness nu era unul dintre acele cluburi luxoase cu clientelă interesată de yoga şi care poartă spandex; era genul de loc frecventat de culturişti dedicaţi. Bărbaţii musculoşi care intrau şi ieşeau din sală nu ştiau acest lucru, dar ea uneori îi considera drept îngerii ei păzitori. Dacă în lungul ei drum spre casă ea ar fi păţit ceva, singura ei speranţă ar fi să o audă ţipând cineva din sala de fitness şi să-i sară în ajutor.

Era aproape de intersecţie când surprinse cu privirea nişte umbre mişcându-se în cadrul unei uşi de dincolo de stradă. Acolo aştepta un bărbat. Oare o privea? Felul în care se mişca îi spunea că nu era unul dintre bărbaţii de la sală. Nu era umflat de la steroizi şi de la greutăţi. Avea, în schimb, un aer suplu, încordat, ca al unui prădător.

Pe măsură ce reacţia de „luptă sau fugi" devenea mai intensă, pulsul ei, deja accelerat, începu să bată şi mai tare. Pe ceafă simţea nişte furnicături teribile. Impulsul de a fugi era aproape copleşitor, dar acum abia putea să respire. În orice caz, nu avea nici o şansă să alerge mai repede decât un bărbat. Singurul refugiu era sala de fitness, dar silueta întunecată de pe partea cealaltă a străzii stătea între ea şi intrare. Poate că ar trebui să ţipe. Dar dacă imaginaţia îi juca feste? Bărbatul de peste drum nu părea să îi acorde vreo atenţie. Era concentrat pe intrarea în sala de fitness.

Încremeni, incapabilă să ia o decizie. Privi silueta aflată de cealaltă parte a străzii la fel cum un pui de iepure priveşte un şarpe.

Nu auzi ucigaşul apărând din umbră, în spatele ei. O mână transpirată şi masculină îi acoperi gura. Pe gât simţi înţepătura tăişului ascuţit al unei lame. Auzi ceva metalic căzând pe trotuar şi îşi dădu seama că tocmai scăpase singura ei armă, cheile.

– Linişte sau mori acum, îi şopti în ureche o voce răguşită. Ar fi păcat să nu avem timp să ne jucăm.

Ea se gândi că va muri oricum. Nu avea nimic de pierdut. Scăpă geanta şi încercă să se zbată, dar fără rost. Bărbatul o apucase cu braţul de gât. O târî pe alee, sugrumând-o. Ea se întinse şi reuşi să îi zgârie dosul palmei cu unghiile. Dacă tot nu va supravieţui în noaptea asta, măcar să adune nişte probe de ADN ale ticălosului pentru poliţişti.

– Te-am prevenit, nenorocito. Chiar o s-o iau pe îndelete cu tine. Vreau să te aud cum implori.

Ea nu putea să respire şi era imposibil să ţipe după ajutor pentru că el îi astupa gura cu mâna. Când te gândeşti că planul ei de rezervă fusese mereu să strige după ajutor de la sala de fitness.

Aleea era cufundată în întuneric, dar pe ea o învăluiau altfel de tenebre. Se gândea că, dacă avea noroc, se va sufoca din cauza presiunii pe care braţul lui o aplica asupra gâtului ei, înainte ca el să apuce să folosească cuţitul. Lucrase în centrul de traume de la Harborview. Ştia ce răni puteau face cuţitele.

Pe intrarea în alee se contură o siluetă, luminată de felinarul slab din spatele lui. Ştia că era bărbatul pe care îl văzuse în cadrul uşii de peste drum. Doi ucigaşi care lucrau în echipă? Era atât de cuprinsă de panică şi disperare, încât se întrebă dacă nu cumva avea halucinaţii.

– Dă-i drumul, spuse nou-venitul, înaintând pe alee.

Vocea lui promitea moartea, la fel de clar precum cuţitul de la gâtul ei.

Cel care o ţinea captivă se opri.

– Pleacă de aici sau îi tai gâtul. Jur că aşa o să fac.

– Prea târziu. Eşti deja mort.

Străinul înaintă. Nu se grăbea, dar mişcarea lui avea ceva letal şi de netăgăduit, un prădător care ştie că prada lui este prinsă în cursă.

Atunci ea simţi ceva, ceva ce nu putea explica. Era ca şi cum era prinsă în centrul unei furtuni electrice. Curenţi de energie îi invadară simţurile.

– Nu! E a mea! strigă tâlharul.

Iar apoi el începu să ţipe, un strigăt care făcea nervii ţăndări, în care se amestecau groaza şi şocul.

– Lasă-mă în pace! strigă el.

Brusc, ea căzu şi ateriză pe pavajul umed. Bărbatul cu cuţitul dădu înapoi şi se opri în zidul de pe alee.

Energia tulburătoare se evaporă la fel de repede şi de misterios precum apăruse. Ucigaşul se desprinse de zid ca şi cum ar fi fost eliberat dintr-o cuşcă.

– Nu! şuieră el, cuvântul vibrând de nebunie şi furie.

Se repezi spre celălalt bărbat. Lumina licări pe cuţitul pe care încă îl ţinea strâns în mână.

Prin alee tresări din nou un val greu de energie.

Ucigaşul strigă iar, un ţipăt ascuţit, care se opri uimi­tor de brusc. El scăpă cuţitul, se prinse de piept şi se prăbuşi pe pavaj.

Silueta întunecată zăbovi o clipă deasupra ucigaşului. Ea îl văzu cum se apleacă în faţă şi îşi dădu seama că îi verifica pulsul. Ştia că nu va simţi unul. Ştia să recunoască moartea.

Bărbatul se îndreptă şi se întoarse spre ea. Frica o încremenise. Era ceva în neregulă cu chipul lui. Era prea întuneric să îi distingă trăsăturile, dar crezu că putea să vadă o energie clocotindă în sferele întunecate unde ar fi trebuit să se afle ochii lui.

Fu străbătută de un alt val de panică, care aduse cu el o nouă doză de adrenalină. Se ridică în picioare împleticindu-se şi fugi spre stradă, ştiind, chiar în timp ce alerga, că nu mai avea speranţă. Creatura cu ochii de foc urma să îi taie calea la fel de uşor cum o făcuse cu ucigaşul cu cuţitul.

Dar monstrul nu o urmă. Ea se opri, în sfârşit, la un cvartal distanţă, ca să-şi recapete răsuflarea. Când privi în urmă, nu văzu nimic. Strada era pustie.

Sperase mereu că, dacă avea să păţească ceva rău în drum spre casă, ar putea primi ajutor din partea bărbaţilor de la sala de forţă. Dar în cele din urmă, un demon fusese acela care o salvase.

capitolul 1

Energia viselor strălucea slab pe mica statuie a reginei egiptene. Urmele erau întunecate şi în straturi groase. Mulţi oameni manevraseră obiectul de-a lungul deceniilor, dar nici una dintre urme nu data mai de mult de sfârşitul secolului al XVIII-lea, concluzionase Chloe Harper. În mod sigur nici unul nu data din vremea Dinastiei a Opta.

– Mă tem că este un fals. Ea îşi atenuă simţurile, se întoarse de la statuetă şi îl privi pe Bernard Paddon. Un fals foarte bine lucrat, dar tot un fals.

– La naiba, eşti absolut sigură? Paddon îşi încruntă sprâncenele stufoase şi argintii. Chipul său radia de enervare şi neîncredere. Am cumpărat-o de la Crofton. El a fost mereu de încredere.

Colecţia de antichităţi Paddon făcea de ruşine multe muzee din oraşe mari, dar nu era deschisă publicului. Paddon era un colecţionar secretos, obsesiv, care îşi păstra cu mare grijă comorile într-o încăpere seif, la fel ca un trol morocănos care îşi păzeşte aurul. Avea de-a face aproape exclusiv cu celebra lume cenuşie a pieţei subterane de antichităţi, preferând să evite birocraţia incomodă, cerinţele vamale şi alte autorizaţii legale necesare pentru a cumpăra şi a vinde de partea legitimă a pieţei.

Era, de fapt, exact genul de client pe care Harper Investigations dorea să îl păstreze, genul care plătea facturile. Ei nu îi făcea plăcere faptul că era nevoită să îi spună că statueta era un fals. Pe de altă parte, clientul pe care îl reprezenta în această afacere se va dovedi a fi pe măsură de recunoscător.

Paddon moştenise un mare număr de artefacte egiptene, romane şi greceşti din seiful său de la tatăl lui, un industriaş bogat care construise averea familiei într-o epocă foarte diferită. Bernard avea acum în jur de 70 de ani. Din păcate, deşi continuase tradiţia familiei de a colecţiona, nu se descurcase la fel de bine când venea vorba de investiţii. Rezultatul era că în ultima vreme trebuise să recurgă la vânzarea de obiecte din colecţia sa pentru a-şi putea finanţa noile achiziţii. Contase pe vânzarea statuetei pentru a putea plăti altă relicvă pe care şi-o dorea foarte mult.

Chloe era foarte atentă ca nu cumva să se implice în partea financiară a tranzacţiilor. Aceasta era o modalitate excelentă de a atrage atenţia nu doar a poliţiei şi a Interpolului, dar, în cazul ei, a foarte enervanţilor poliţişti parapsihici autoproclamaţi de la Jones & Jones.

Munca ei, aşa cum o vedea ea, era să dea de urma obiectelor de interes şi apoi să pună în contact cumpărătorii cu vânzătorii. Primea un tarif pentru acest serviciu, apoi îşi lua tălpăşiţa, după cum s-ar fi exprimat mătuşa Phyllis.

Tânăra privi peste umăr spre statuetă.

– Secolul al XIX-lea, aş zice. Epoca victoriană. A fost o perioadă a falsurilor remarcabile.

– Nu-i mai spune un fals, se răsti Paddon. Ştiu să recunosc un fals.

– Nu vă întristaţi, domnule. Multe dintre marile instituţii precum British Museum şi Met¹, ca să nu mai menţionez o serie de colecţionari serioşi ca dumneavoastră, au fost înşelaţi de falsuri din acea epocă.

– Să nu mă întristez? Am plătit o avere pe statueta aceea. Sursa este sigură.

– Sunt sigură că Crofton vă va returna banii. După cum spuneţi şi dumneavoastră, are o reputaţie foarte bună. Fără îndoială că a fost şi el, la rândul lui, păcălit. Putem afirma cu certitudine că această piesă a trecut neobservată drept original încă din anii 1880. De fapt, era sigură de asta. Dar în aceste circumstanţe, chiar nu îmi pot sfătui clientul să o cumpere.

Expresia de pe chipul lui Paddon s-ar fi potrivit mai bine unui buldog.

– Dar uită-te la aceste hieroglife deosebite.

– Da, sunt foarte bine făcute.

– Pentru că au fost făcute în Dinastia a 18-a, mârâi Paddon. Voi cere şi o a doua opinie.

– Desigur. Mă scuzaţi, trebuie să plec. Ea îşi luă rucsacul negru de piele. Nu trebuie să mă conduceţi până la ieşire.

Se îndreptă cu paşi repezi spre uşă.

– Stai puţin! Paddon se grăbi după ea. Îi vei spune clientului tău despre asta?

– Ei bine, mă plăteşte pentru opinia mea de expert.

– Pot să aduc oricâţi experţi care o să îi ofere o altă opinie, inclusiv pe Crofton.

– Sunt sigură că puteţi.

Nu se îndoia de asta. Statueta trecuse drept original încă de când fusese creată. Pe parcurs mai mulţi experţi probabil o consideraseră drept un original.

– Aceasta este modalitatea prin care dumneata vrei să negociezi un tarif suplimentar de la mine, nu-i aşa, domnişoară Harper? fornăi Paddon. Nu am nici o problemă cu asta. La ce sumă te-ai gândit? Dacă este o sumă rezonabilă, sunt sigur că putem ajunge la o înţelegere.

– Îmi pare rău, domnule Paddon. Eu nu lucrez aşa. Un astfel de aranjament ar fi foarte dăunător pentru reputaţia mea profesională.

– Te consideri o profesionistă? Nu eşti altceva decât un detectiv privat de doi bani care se întâmplă să activeze pe piaţa de antichităţi. Dacă aş fi ştiut că eşti atât de neştiutoare, nici nu aş fi fost de acord să te las să examinezi piesa. Mai mult, poţi să pui pariu că nu te voi angaja niciodată să mă consiliezi.

– Îmi pare rău că aşa credeţi, desigur, dar poate că ar trebui să luaţi un lucru în calcul.

– Care ar fi acela? strigă el după ea.

Ea se opri în cadrul uşii şi îl privi din nou.

– Dacă m-aţi angaja vreodată, aţi putea fi sigur că primiţi o apreciere onestă. Aţi fi sigur că nu aş putea fi cumpărată.

Nu aşteptă un răspuns. Ieşi din galerie şi porni pe hol spre foaierul casei masive. O femeie într-o uniformă de menajeră îi întinse trenciul încă umed şi pălăria cu boruri lăsate.

Chloe îmbrăcă haina. Trenciul era un cadou de la Phyllis, mătuşa ei. Phyllis îşi petrecuse anii de muncă în Hollywood. Pretindea că ştie cum anume trebuie să se îmbrace detectivii particulari, pentru că ea cunoscuse atât de multe celebrităţi care jucaseră în astfel de roluri. Chloe nu era atât de sigură de acest stil, dar îi plăcea comoditatea numeroaselor buzunare ale hainei.

Afară, pe treptele din faţă, se opri să îşi tragă pălăria mai jos, peste ochi. Ploua din nou şi, deşi era doar cinci fără un sfert, se întunecase aproape complet. Era zona de nord-vest a Pacificului şi era început de decembrie. În această perioadă a anului, întunericul şi ploaia erau la ele acasă. Unii oameni considerau că asta dă atmosfera zonei. Zilele scurte nu îi deranjau, pentru că ei ştiau că va exista un fel de echilibru karmic atunci când va veni vara şi afară va fi lumină până aproape de ora zece noaptea.

Cei care nu erau în acord cu principiile yin-yang îşi cumpărau veioze speciale menite să trateze condiţia depresivă cunoscută sub numele de depresia sezonieră.

Ei îi plăceau întunericul şi ploaia. Dar poate că asta se datora talentului ei pentru citirea energiei viselor. Visele şi întunericul se potriveau.

Coborî scările şi traversă aleea mare şi circulară unde era parcată maşina ei mică şi greu de definit. Câinele care aştepta răbdător pe locul pasagerului o privea atent în timp ce se apropia de el. Ea ştia că el stătuse cu privirea fixată pe uşa de la intrare a casei, aşteptând-o să reapară încă de când dispăruse înăuntru, în urmă cu patruzeci de minute. Câinele se numea Hector şi avea probleme de ataşament.

Când Chloe deschise portiera, el se entuziasmă ca şi când ea ar fi fost plecată o săptămână. Îl mângâie pe urechi şi îl lăsă să o lingă pe mână.

– Domnul Paddon nu este un om mulţumit, Hector. Ritualul de întâmpinare se termină, ea îşi puse rucsacul pe bancheta din spate şi se aşeză la volan. Nu cred că îl vom avea prea curând drept client al Harper Investigations.

Hector nu era interesat de clienţi. Mulţumit că ea se întorsese, îşi reluă poziţia obişnuită, de copilot pe scaunul pasagerului.

Chloe porni motorul. Îi spusese lui Paddon adevărul despre mica regină egipteană. Era un fals şi circula pe piaţa privată încă din perioada victoriană. Era sigură de acest lucru din trei motive, dar nu îi putea explica nici unul lui Paddon. Primul motiv era că talentul ei îi permitea să dateze obiectele cu destul de mare precizie. Al doilea motiv era acela că ea provenea dintr-o lungă descendenţă de experţi în artă şi antichităţi. Ea fusese crescută în această profesie.

Al treilea motiv era de asemenea destul de direct. Recunoscuse manopera şi semnele energiei viselor încă din clipa în care văzuse statueta.

– Nu-ţi poţi trăda stră-stră-străbunicul, Hector, chiar dacă este mort încă din primul sfert al secolului XX. Familia este familie.

Norwood Harper fusese un maestru. Munca lui era expusă în unele dintre cele mai renumite muzee din lumea vestică, dar nu sub semnătura lui. Şi acum unul dintre cele mai fermecătoare şi reuşite falsuri se afla în colecţia privată a lui Paddon.

Nu era prima oară când dăduse peste un fals Harper. Arborele ei genealogic vast cuprindea o serie de ramuri care se specializaseră în falsuri, escrocherii şi diverse fraude în domeniul artei. Alte ramuri găzduiau indivizi cu un talent remarcabil pentru înşelăciuni, iluzii şi scamatorii. Toate rudele ei aveau ceea ce nu putea fi descris decât printr-un talent autentic pentru activităţi mai puţin legale.

Propriile ei capacităţi paranormale luaseră o formă diferită şi mult mai puţin comercială. Ea moştenise capacitatea de a citi energia viselor dinspre partea familiei mătuşii Phyllis. Existau foarte puţine modalităţi de a pune asta în practică – deşi Phyllis reuşise să scoată mulţi bani din asta – şi un singur dezavantaj uriaş. Din cauza acestui dezavantaj, era foarte probabil să nu se mărite niciodată.

Sexul nu era problema. Dar de-a lungul ultimului an sau doi începuse să îşi piardă interesul pentru asta. Poate că era din cauză că acceptase în sfârşit faptul că nu va avea niciodată o relaţie care să dureze mai mult de câteva luni. Cumva, această realizare îndepărtase presiunea care mai rămăsese în aventurile de scurtă durată. În urma eşecului relaţiei cu Fletcher Monroe de acum câteva luni, ea acceptase ideea celibatului cu un sentiment de enormă uşurare.

– Un stil de viaţă celibatar are un fel de libertate, îi explică ea lui Hector.

Hector îşi mişcă urechile, dar altfel nu dădu vreun semn de interes pentru acest subiect.

Chloe părăsi strada cu case elegante din Queen Anne Hill şi o luă înapoi spre centru prin ploaie, îndreptându-se spre biroul şi apartamentul ei din Pioneer Square.

Muzeul Metropolitan de Artă din New York

capitolul 2

Jack Winters vedea urme întunecate, irizate de energia viselor pe toată podeaua de lemn din biroul ei.

– Te rog să iei loc, domnule Winters, spuse Chloe.

Erau fel şi fel de clienţi, dar în lumea afacerilor cu investigaţii nu rezistai mult dacă nu învăţai cum să-i deosebeşti între două mari categorii: siguri şi periculoşi. Jack Winters era cu siguranţă în cea de-a doua categorie.

Hector se ridică să îl întâmpine pe nou-venit. De obicei examina scurt clienţii şi apoi îi ignora. Dar pe Jack Winters îl trata cu ceea ce părea a fi versiunea canină a unui respect politicos.

În ciuda controlului rece şi al simţului de hotărâre care radia dinspre Winters într-o aură aproape vizibilă, el o luă prin surprindere alocând un moment câinelui ei. Majoritatea clienţilor îşi pierdeau interesul legat de Hector, odată ce se asigurau că nu era probabil să muşte. Hector nu era nici drăgălaş, nici pufos. Dar de altfel, nici Jack Winters nu era aşa. Poate că asta permitea un fel de legătură masculină între cei doi.

Winters fusese amabil şi cu secretara ei, Rose. Tatua­jele complexe şi piercingurile ei îi făceau uneori pe clienţi să se simtă stânjeniţi. În cele din urmă, Chloe se gândi că probabil ar fi nevoie de mult mai mult decât tatuaje mari şi bijuterii prinse în locuri inedite pentru a-l face pe Winters să se simtă nelalocul lui. „Dă-i omului o sabie aprinsă şi se va transforma într-un preot-războinic sau într-un înger răzbunător", se gândi ea. Nu era vorba doar de trăsăturile ferme şi ascetice sau de trupul suplu şi musculos. Era privirea rece, ştiutoare din ochii lui verzi. Era ca şi cum el îţi simţea toate slăbiciunile şi nu ar fi ezitat să le folosească împotriva ta.

Mulţumit, Hector se retrase în culcuşul lui din colţul camerei şi se linişti. Dar nu adormi la loc. Continuă să îl privească pe Jack cu o expresie de atenţie absorbită.

Chloe se gândi că şi ea făcea cam acelaşi lucru, dar spera doar să fie mai subtilă: îl privea cu atenţie pe Jack Winters. Se zbătea între fascinaţie şi precauţie profundă. Energia care plutea în cameră o deranja într-un mod nou şi neliniştitor. Probabil că ar trebui să fie cu mult mai îngrijorată, se gândi ea. Dar era, de fapt, intrigată.

Winters îi ignoră invitaţia de a lua loc. Traversă podeaua de lemn spre ferestrele care dădeau spre First Avenue şi peisajul îmbibat de ploaie din Pioneer Square. Simţurile ei erau încă activate, aşa că aruncă o nouă privire spre urmele lui. Fără îndoială, Winters avea un talent puternic.

În general, din principiu, era mereu suspicioasă cu talentele puternice. Nu era doar faptul că cei cu sensibilităţi ridicate erau rari şi potenţial periculoşi. Problema mai serioasă era că mereu exista posibilitatea ca ei să fie afiliaţi cu Societatea Ocultă. Deviza familiei Harper era evitarea contactului cu Societatea Ocultă.

Majoritatea clienţilor ei obişnuiţi veneau la ea prin referinţe. Cineva care cunoştea pe cineva care avea nevoie de serviciile ei aranja o prezentare. Jack nu venise prin recomandare. Harper Investigations nu era în cartea de telefoane. Prezenţa ei pe internet era foarte discretă şi la fel era şi biroul ei de la etaj. Rareori primea vizite spontane în birou. Cu toate acestea, Winters o descoperise. Intuiţia îi spunea că el nu venise la ea doar din pură întâmplare. Bunul-simţ îi spunea că trebuie să fie precaută.

– Ce pot face pentru dumneata, domnule Winters? se auzi ea spunând.

– Vreau să te angajez să găseşti o veche moştenire de familie. Jack nu se întoarse cu faţa. Se concentră în schimb pe priveliştea de pe geam, ca şi când ar fi fost captivat la vederea clădirilor de cărămidă şi piatră de la sfârşitul secolului al-XIX-lea din cel mai vechi cartier al oraşului. Înţeleg că te pricepi la acest gen de activitate.

În Nord-Vest nu era niciodată indicat să apreciezi statutul financiar al unui om după hainele sale, pentru că mulţi oameni bogaţi, mai ales cei recent îmbogăţiţi, care îşi acumulaseră averile din afaceri cu tehnologii înalte, îşi cumpărau sacourile, pantofii sport şi pantalonii de la aceleaşi magazine ca oamenii obişnuiţi. Cu toate astea, mereu erau semne şi indicii subtile. Ea era sigură că orice ocupaţie ar fi avut Jack Winters, el era foarte, foarte bun la ce făcea şi avea succes.

– Da, de fapt, sunt foarte bună la găsit lucruri, spuse ea. Domnule Winters, ce anume cauţi mai exact?

– O lampă.

Chloe îşi încrucişă mâinile pe birou şi se gândi la asta câteva clipe. Dintr-un motiv sau altul, numele de Win­ters şi cuvântul lampă în aceeaşi propoziţie îi sunau cunoscut de la distanţă, ca un clopoţel de alarmă. Dar nu îşi dădea seama de ce anume. Îşi notă să îl sune pe bunicul ei mai târziu. Harry Harper era istoricul familiei.

– Poate poţi descrie această lampă, domnule Winters, spuse ea.

– Este veche, răspunse el. Se întoarse în sfârşit cu faţa la ea. De la sfârşitul secolului al XVII-lea.

– Înţeleg. Eşti colecţionar, presupun?

– Nu. Dar vreau această lampă anume. După cum am spus, este o moştenire de familie.

– Când a dispărut?

– Acum 36 de ani.

– A fost furată?

– Se poate. El ridică din umeri. Sau poate că doar s-a pierdut. Tot ce ştiu este că a dispărut în timpul unei mutări dintr-o parte a ţării în alta în acelaşi an în care m-am născut eu. Nu este pentru prima oară când dispare.

– Poftim?

El ridică un colţ al gurii, dar în zâmbet nu se citea nici o urmă de umor.

– Are tendinţa să se piardă.

Ea se încruntă.

– Nu înţeleg.

– Este complicat.

– Îmi poţi spune mai multe despre lampă?

– Nu am văzut-o niciodată, dar părinţii mei mi-au spus că nu este în mod special atrăgătoare sau măcar in­te­resantă. Nu este genul de obiect pe care l-ai folosi să decorezi sufrageria. Are aproape 45 de centimetri şi este făcută dintr-un fel de metal auriu.

– Aur adevărat?

– Nu, spuse Jack. Nu este din aur adevărat. Nici nu este o lampă adevărată. Nu a fost concepută să ţină vreodată ulei şi un fitil. Mi s-a spus că arată mai degrabă ca o vază înaltă. El îşi folosi mâinile pentru a arăta. Este mai îngustă la bază şi se deschide spre vârf. Are un inel de pietre sau cristale încastrate pe margine.

– De ce este numită lampă?

– Pentru că, potrivit legendei, poate fi făcută să emită raze puternice de lumină.

Ea trase un carnet de hârtie peste birou, luă un pix şi începu să ia notiţe.

– Când a fost văzută ultima oară? întrebă ea.

– Părinţii mei au ţinut-o în subsolul casei lor din Chicago. După ce s-au mutat în California, nici măcar nu au observat că lipseşte până când nu am devenit curios în privinţa asta şi am început să pun întrebări. Asta a fost în anii adolescenţei mele.

Ea încercă să fie foarte atentă la descriere, dar era greu să ignore micii fiori de energie care îi ridicau părul de pe ceafă. Se întâlnise cu destui bărbaţi. Unii ar spune că fuseseră chiar prea mulţi. Ei nu erau atraşi de înfăţişarea sau de trupul ei. Ea bănuia