O sansa incredibila

De Amanda Quick

Uluitoare, încăpățânată și independentă, cu vederi de stânga și apărătoare a cauzelor celor năpăstuiți, Philadelphia Fox se trezește în conflict cu două dintre cele mai puternice, bogate și influente familii din statul Washington. Philadelphia le consideră pe acestea vinovate de moartea celei mai bune prietene ale sale, Crissie Masters. Acum ea este moștenitoarea acțiunilor la Castleton & Lightfoot lăsate de Crissie, care ar putea influența alegerea următorului director executiv al firmei – lucru care îl aduce în viața ei pe Nick Lightfoot, fiul rătăcitor și extrem de atrăgător al familiei.
O pasiune neașteptată și de nestăpânit se aprinde între cei doi, iar Phila – a cărei viață amoroasă este celebră pentru ghinion – trăiește acum cea mai profundă fericire pe care a cunoscut-o vreodată. Dar în trecutul amândurora stau ascunse secrete tulburătoare și periculoase, care le-au dat peste cap viețile. Și acum, amândoi trebuie să facă o alegere foarte dificilă. Să aibă încredere în unul în celălalt poate reprezenta un risc foarte mare – dar și șansa la un viitor incredibil care ar putea să nu mai apară niciodată.

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 12 apr. 2017
• ISBN: 9786060732440

Previzualizare carte

1.png

The Golden Chance

Amanda Quick

Copyright © 1990 Jayne Ann Krentz

Lira şi Cărţi romantice sunt mărci înregistrate ale

Grupului Editorial Litera

O.P. 53; C.P. 212, sector 4, Bucureşti, România

tel.: [phone]

e-mail: [e-mail]

Ne puteţi vizita pe

www.litera.ro

O şansă incredibilă

Amanda Quick

Copyright © 2017 Grup Media Litera

pentru versiunea în limba română

Toate drepturile rezervate

Editor: Vidraşcu şi fiii

Redactor: Mariana Petcu

Corector: Maria Popa

Copertă: Flori Zahiu

Tehnoredactare şi prepress: Ioana Cristea

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

quick, amanda

O şansă incredibilă / Amanda Quick;

trad.: Graal Soft – Bucureşti: Litera, 2017

ISBN 978-606-33-1543-5

ISBN EPUB 978-606-073-244-0

I. Soft, Graal (trad.)

821.111(73)-31=135. 1

capitolul 1

O parte din Nicodemus Lightfoot înţelegea şi respecta oraşele mici şi genul de oameni care locuiau în ele. Nu devenea nostalgic gândindu-se la ele şi nici nu credea în mitul că, într-un fel, orăşelele erau cele mai bune incubatoare pentru valorile americane şi gândirea dreaptă. Nici măcar nu-i plăceau în mod deosebit, şi mai ales orăşelele de fermieri, în timpul verii. În general, erau caniculare şi adormite. Toţi puştii care tocmai terminaseră liceul local probabil că erau disperaţi să plece din oraş cât mai repede posibil, iar Nick le înţelegea dorinţa.

Se temea că avea în sânge cunoaşterea intuitivă a orăşelelor precum Holloway, Washington. Nick însuşi se afla la doar o generaţie distanţă de ocupaţii precum îngrijirea vitelor şi condusul unei combine, iar el ştia asta. Accepta asta. Nu-l deranja cu nimic. Şi asta era ceea ce îl diferenţia de toţi ceilalţi din familia sa. Ceilalţi membri ai clanurilor Lightfoot şi Castleton încă încercau să uite cât de apropiate le erau rădăcinile de orăşele precum acesta, aflat în estul statului Washington.

Nick mai luă o înghiţitură de bere şi se aşeză mai confortabil. Se sprijinea de trunchiul unui măr bătrân care domina curtea din faţă a căsuţei albe din lemn. Iarba din curte devenea rapid maronie. Până în august, avea să fie deja uscată.

Nick stătea la umbra copacului de aproape o oră. Berea era caldă, strada cu case mici şi îngrijite era goală, iar el se plictisea. Ceea ce însemna ceva, pentru că Nick se pricepea să aştepte.

Auzind un huruit în depărtare, întoarse capul şi văzu doi adolescenţi înalţi şi slabi apropiindu-se pe două skate­boarduri ponosite. Doi câini credincioşi, cu limbile atârnând din bot, alergau în urma lor. Băieţii păreau nepăsători faţă de căldura sfârşitului de iunie, aşa cum doar nişte puşti pot fi. Nick îi privi pe cei patru până dispărură după colţ, apoi îşi termină berea.

Nici unul dintre vecini nu ieşise să-l întrebe ce făcea sub măr, deşi Nick văzuse câteva perdele mişcându-se la ferestrele caselor de peste drum.

Mai devreme, doi adolescenţi îi studiaseră cu ochi strălucitori maşina Porsche. Unul dintre ei îşi făcuse curaj şi-l întrebase pe Nick dacă era maşina lui. El recunoscuse că era şi le aruncase cheile pentru a se putea instala pe scaunul şoferului şi a visa puţin. În cele din urmă, plecaseră fără nici un chef când o femeie cu părul creţ, aflată mai departe pe stradă, le făcuse cu mâna, chemându-i acasă. Acesta fusese sfârşitul interacţiunii sociale a lui Nick cu vecinii domnişoarei Philadelphia Fox.

Tocmai începea să se întrebe dacă Fox avea să se întoarcă vreodată acasă când scheunatul insistent al motorului unei maşini mici îl făcu să privească în lungul străzii.

O maşinuţă roşie ca un măr glasat şi de dimensiunile unui ţânţar apăru grăbită de după colţ şi se repezi spre singurul spaţiu liber de la bordură. Cu precizia infailibilă cu care mica insectă găseşte pielea goală, mica maşină roşie trecu pe lângă o camionetă hărtănită şi intră cu botul în locul de parcare din spatele Porsche-ului.

Nick privi fascinat cum şoferiţa ţânţarului îşi dădu seama că nu va reuşi să bage maşina în acel spaţiu din acel unghi. Insecta scheună furioasă, smucindu-se înainte şi înapoi cu câteva mişcări scurte şi convulsive, înainte de a-şi abandona atacul.

Nick îşi ţinu respiraţia când perseverentul ţânţar ieşi cu spatele din parcare şi înaintă până ajunse paralel cu Porsche-le pentru a putea intra cu spatele în acel loc. Porsche-le scăpă nezgâriat, dar Nick avu impresia că ţânţarul, deşi înfrânt, era sfidător.

Bănui că şoferiţa insectei roşii era Philadelphia Fox. O privi în timp ce aceasta opri motorul, coborî din maşină şi extrase din ea două pungi cu alimente care erau atât de pline, încât efectiv o împiedicau să vadă pe unde merge.

Prima lui impresie fu că se uita la o entitate alcătuită din energie condensată şi neobosită. Mişcările ei erau rapide, tăioase, impulsive. Intuitiv, Nick îşi dădu seama că era o femeie care nu aştepta ca lucrurile să se aranjeze când şi cum doreau ele, ci le silea să se aranjeze după cum dorea ea.

Deci, acesta era biletul lui spre casă. Nu ştia dacă să fie consternat sau încântat.

Fusese în exil trei ani lungi şi încă nu era sigur cum era de fapt Philadelphia Fox, dar, dacă îşi juca bine cărţile, era posibil s-o poată folosi pentru a face ce trebuia făcut. Îşi aminti că oricum nu avea de ales. Era ori Phila Fox, ori nimic. Nu avea alte opţiuni, iar timpul era pe cale să expire.

Desigur, întrebarea reală era dacă el chiar dorea să se întoarcă acasă. Îşi spuse că încă era ambivalent, dar în sinea lui se hotărâse deja. N-ar fi suportat căldura şi plictiseala din Holloway, Washington, dacă n-ar fi ştiut ce dorea să facă.

Nick zâmbi vag privind-o pe Philadelphia luptându-se cu pungile de alimente şi cu cheile. De la distanţă, nu părea nici suficient de puternică, nici destul de frumoasă pentru a fi capabilă să dezbine familii. Dar asta nu făcea decât să dovedească faptul că dinamita putea fi împachetată şi în blugi de culoarea zmeurii combinaţi cu o cămaşă cu imprimeu portocaliu, verde şi negru, reprezentând vegetaţia din junglă.

„Fox." Nick decise că numele i se potrivea. Avea ceva de vulpe în ea, ceva şi inteligent, şi delicat. Ochii îi erau mari pe chipul triunghiular şi aveau colţurile puţin ridicate. Erau ochi atenţi, pătrunzători.

Nu era foarte înaltă, probabil că avea doar puţin peste 1,60 metri, era suplă, cu sâni mici şi înălţaţi şi talia îngustă. Părul roşcat-castaniu strălucitor era tuns bob, îmbrăţişându-i chipul. El ştia că ea avea 26 de ani şi că nu era măritată. Asta şi faptul că se părea că are o relaţie strânsă cu Crissie Masters era cam tot ce ştia.

Cu o dimineaţă în urmă, Eleanor Castleton îl sunase, iar acum conversaţia i se derulă în minte.

– Ea reprezintă o problemă, Nick. O problemă teribilă.

– Mda, îmi dau seama. Dar nu-i problema mea.

– Asta nu-i adevărat, iar tu o ştii, dragă. Este o ameninţare serioasă pentru familii, iar tu eşti una dintre rude. Ce s-a întâmplat cu trei ani în urmă nu schimbă acest lucru, iar în sinea ta, sunt sigură că îţi dai seama de asta.

– Eleanor, nu dau doi bani pe ce se întâmplă cu familiile.

– Nu cred asta nici măcar o clipă, dragă. Eşti un Lightfoot. Nu ţi-ai abandona niciodată moştenirea la greu. Întâlneşte-te cu ea, Nick. Vorbeşte cu ea. Cineva trebuie să lămurească lucrurile cu ea.

– Trimite-l pe Darren. El este cel fermecător, îţi aminteşti?

– Şi Hilary, şi Darren au încercat să discute cu ea. A refuzat să-i asculte. Trage de timp încercând să găsească o cale de a întoarce lucrurile în favoarea ei. Ştiu că asta face. La ce te poţi aştepta din partea unei persoane cu trecutul ei? Este doar o altă târfuliţă deranjantă ca acea Masters care a picat pe capul nostru toamna trecută. Din cauza acelei târfuliţe oribile se întâmplă toate astea. Dacă n-ar fi fost ea…

– Ce te face să crezi că această ăăă… altă târfuliţă va sta de vorbă cu mine?

– O să găseşti tu o cale de a te înţelege cu ea, dragă. Eleanor Castleton vorbea cu o încredere calmă. Ştiu că vei reuşi. Am totală încredere în tine. Şi faci parte din familie, dragă. Pur şi simplu, trebuie că faci ceva cu Philadelphia Fox.

– O să mă gândesc la asta, Eleanor.

– Ştiam eu că n-o să ne laşi baltă. La urma urmelor, familia e familie, nu-i aşa?

Spre enervarea lui, Nick descoperise că Eleanor avea dreptate. La urma urmelor, familia era familie. Aşa că iată-l şezând sub măr şi gândindu-se la posibilele metode de a manipula o târfuliţă deranjantă.

Philadelphia Fox trecu chiar pe lângă el, îndreptându-se pe alee către uşa din faţă a căsuţei albe. Uşa de plasă se trânti când o deschise, ea o ţinu cu piciorul, apoi băgă cheia în broasca uşii principale. Pungile de hârtie se clătinară.

Nick se ridică încet în picioare şi îşi scoase ochelarii pentru a-şi masa baza nasului când porni în urma ei pe aleea crăpată.

Cheia părea să se fi blocat în broasca veche, refuzând să se răsucească. Pungile cu alimente se clătinau mai tare. Uşa de plasă scăpă de picior, iar Nick auzi o înjurătură în surdină în timp ce Philadelphia încerca să forţeze cheia.

Nick dădu din cap pentru sine şi îşi puse ochelarii la loc pe nas, satisfăcut de confirmarea suspiciunii sale că domnişoara Fox făcea totul în grabă, motiv pentru care uneori ajungea să facă anumite lucruri cu brutalitate. Era genul de femeie care, odată ce îşi punea ceva în minte, se năpustea spre atingerea ţelului. Genul nerăbdător, zelos, nesăbuit. Nick se gândi la această mică informaţie tulburătoare. Nu dădeai în fiecare zi peste târfuliţe deranjante, nerăbdătoare, zeloase, nesăbuite.

Se întrebă brusc dacă micuţa Fox făcea dragoste cu 200 de kilometri pe oră, la fel cum părea să facă orice altceva.

Nick se încruntă din cauza gândului nepotrivit şi îşi aranjă mai bine ochelarii pe nas. Nu era genul lui să lase astfel de gânduri să stea în calea afacerilor. În plus, Philadelphia Fox nu era genul lui. Sau cel puţin nu credea că era.

Totuşi, poate că n-ar fi trebuit să se învinovăţească pentru scurta fantezie. La urma urmelor, nu avusese niciodată o femeie care să facă dragoste cu el cu 200 de kilometri pe oră. Părea excitant.

Dar asta poate că era din cauză că, de al naibii de mult timp, nu mai existase vreo femeie care să facă dragoste cu el.

Apropiindu-se foarte mult de Phila, care se lupta cu cheia, o întrebă politicos:

– Pot să te ajut cu pungile alea?

Se aşteptase s-o ia prin surprindere. Dar nu se aşteptase cu adevărat să tresară speriată şi să vadă o teroare pură în ochii ei uriaşi, atunci când se răsuci spre el. Abia apucă să prindă una din pungile care căzură din braţele ei. Cealaltă căzu pe trepte, iar din ea se revărsară o pâine, o conservă de ton şi o legătură de morcovi.

– Cine dracu’ eşti? vru să ştie Philadelphia Fox.

– Nicodemus Lightfoot.

Teama dispăru din ochii ei, înlocuită mai întâi de o ciudată uşurare, apoi de dezgust. Se uită morocănoasă la lucrurile căzute din pungă, după care îşi ridică privirea şi se uită la el cu ochii îngustaţi.

– Deci, eşti un Lightfoot. M-am întrebat cum arătaţi. Spune-mi, Castletonii arată mai bine? Aşa ar trebui, altminteri Crissie n-ar fi ieşit atât de drăguţă.

Se lăsă pe vine şi începu să adune lucrurile.

– Castletonii sunt cei care au primit frumuseţea şi farmecul. Cei din familia Lightfoot au primit inteligenţa. A fost un parteneriat profitabil.

Nick culese conserva de ton şi începu să mişte cheia în broască. O manevră cu grijă, iar o secundă mai târziu, uşa se deschise.

– Nostim, rosti Philadelphia Fox ridicându-se în picioare cu o expresie aspră pe chip şi privind uşa deschisă. Exact asta comentam eu şi Crissie. Ea are frumuseţea, iar eu am inteligenţa. Ar fi trebuit să fie un parteneriat profitabil şi pentru noi, dar n-a prea ieşit aşa. Bănuiesc că vrei să intri şi să mă intimidezi, nu-i aşa?

Nick privi gânditor spre interiorul pitoresc şi plin de plante al micuţei case. Duşumeaua din lemn strălucea sub carpete roşii şi negre, iar pereţii erau zugrăviţi cu un galben strălucitor. Canapeaua avea aceeaşi nuanţă roşie ca maşina parcată în faţa casei. Cumva, combinaţia tuturor elementelor în culori aprinse făcea ca locuinţa să pară foarte veselă şi primitoare. Se părea că gustul domnişoarei Fox în privinţa designului interior era similar cu cel pe care îl avea în privinţa vestimentaţiei. Nick zâmbi din nou.

– Da, spuse el. Aş vrea tare mult să intru şi să stau de vorbă cu tine.

– Atunci, intră, murmură Philadelphia, apoi trecu pe lângă el şi intră în casă. Poate că ar fi bine să terminăm cu asta. Am nişte ceai cu gheaţă în frigider.

Nick zâmbi din nou, cu satisfacţie, privind-o intrând în casă înaintea lui.

– Sună grozav!

Phila ştia că exista un cuvânt pentru ce era în neregulă cu ea. De fapt, mai multe cuvinte. În vreme ce trânti pungile cu alimente pe blat şi se îndreptă spre frigider, se gândi la acestea cuvinte. „Epuizată era unul dintre ele. „Stresată era altul.

Desigur, bunica ei ar fi ignorat cu un gest jargonul contemporan şi ar fi pus punctul pe i.

„Nu-ţi mai plânge de milă. Fata mea, necazul este că te-ai bălăcit prea mult în sentimentalism. A venit vremea să te aduni. Bagă-ţi minţile în cap, copilă. Ridică-te şi apucă-te de treabă. Lumea te aşteaptă s-o repari. Dacă n-o faci tu, atunci cine?"

Matilda Fox considerase că totul era o provocare. Perspectiva de a îndrepta răul din lume o făcuse să meargă mai departe, după cum susţinuse adesea. Îi oferise un scop în viaţă. Fiul ei, Alan, tatăl Philei, îşi moştenise mama în această privinţă. Fusese pasionat de cauzele sale, iar la vremea potrivită, se însurase cu o altă pasionată care dorise să îndrepte lumea, pe nume Linda. Probabil că cei doi avuseseră şi alte pasiuni decât cea politică pentru că, până la urmă, o făcuseră pe Phila.

Phila nu şi-i amintea cu adevărat pe părinţii ei. Muriseră când ea fusese foarte mică. Avea o poză cu ei, fotografia color ştearsă a doi oameni îmbrăcaţi în blugi şi cămăşi în carouri, care stăteau lângă un jeep. În spatele lor erau nişte colibe, un râu maroniu şi peretele junglei. Phila păstra poza în portofel, alături de o fotografie a lui Crissie Masters şi de una a bunicii ei.

Deşi nu şi-i amintea clar, părinţii Philei îi lăsaseră moştenire nu doar ochii căprui şi părul roşcat. Îi transmiseseră şi filosofia lor de viaţă, pe care Matilda Fox o făcuse să înflorească în toată splendoarea. Încă din leagăn, Philei i se inoculase o doză zdravănă de scepticism în privinţa autorităţilor, a gândirii conservatoare şi a instituţiilor de dreapta. Era o filosofie independentă, categoric liberală. Unii ar fi putut s-o numească radicală. Era genul de filosofie care aprecia provocările.

Phila reflectă că totuşi, în ultima vreme, îi fusese foarte greu să fie interesată de o nouă provocare. Totul părea din ce în ce mai puţin important. Avea impresia că părinţii şi bunica ei se înşelaseră. O singură persoană nu putea salva lumea. De fapt, o persoană putea avea de suferit dacă încerca de una singură să repare lucrurile.

Era dificil să încerci a continua tradiţia familiei atunci când nu mai aveai o familie care să te susţină. De ani buni, făcea asta de una singură, iar acum se părea că puterile o părăsiseră.

Pe de altă parte, filosofia de viaţă a lui Crissie Master începea să i se pară tot mai logică Philei. Putea fi rezumată în patru cuvinte: „Caută-l pe numărul 1".

Dar şi Crissie murise. Marea diferenţă era că, deşi muriseră tineri, părinţii ei pieriseră pentru o cauză în care crezuseră şi căreia i se dedicaseră. Matilda Fox murise la biroul ei. Fusese ocupată cu scrierea altui articol pentru unul dintre stridentele buletine informative de stânga care îi publicau scrierile. Avea 82 de ani.

Crissie Masters murise însă la volanul unei maşini care ieşise de pe un drum de coastă din Washington şi plonjase într-o râpă adâncă. Avea 26 de ani. Epitaful ei ar fi putut să fie: „Mă distrez?"

Phila puse gheaţă în două pahare înalte şi turnă ceaiul rece. Nu simţea o nevoie copleşitoare de a fi politicoasă cu un Lightfoot, mai ales nu cu unul atât de mare precum specimenul din sufrageria ei, dar ar fi ciudat să bea ceai în faţa lui fără să-i ofere unul. La urma urmelor, afară era foarte cald, iar Lightfoot părea să fi stat ceva vreme sub mărul ei.

Luă tava cu băuturi şi se îndreptă spre sufragerie. Un fior de teamă o străbătu când îşi aminti cât de aproape venise el cu câteva minute în urmă, fără ca ea să bage de seamă. „Exact aşa s-ar putea întâmpla", gândi ea neliniştită. Fără nici un avertisment, fără intuirea primejdiei, doar trosc! Într-o zi, pur şi simplu se va răsuci şi se va pomeni că a dat de necaz.

În timp ce puse tava pe măsuţa din sticlă, Phila se sili să se relaxeze. Îl studie pe furiş pe intrus. Părea mare şi întunecat pe canapeaua ei roşie. Iar ochelarii nu făceau nimic pentru îndulcirea efectului.

Îşi dădu seama că el era cu adevărat un bărbat mare, iar acest lucru fu suficient pentru a o face să se simtă ostilă. Nu-i plăceau bărbaţii mari.

– Mulţumesc pentru ceai. În ultima oră, am tot tras de o bere caldă.

Nicodemus Lightfoot luă paharul aburit de gheaţă.

Vibraţia vocii lui trimise o distantă şi şoptită aver­tizare către terminaţiile nervoase ale Philei. Îşi spuse că i se năzărea. Nervii ei fuseseră cam încordaţi în ultima vremea. Dar se bazase întotdeauna pe instinctele ei, aşa că nu putea ignora modul în care vocea lui îi tulbura simţurile.

Totul la acest bărbat era prea calm, prea încremenit şi atent, de parcă ar fi fost în stare să aştepte ore în şir pe întuneric.

– Nimeni nu ţi-a cerut să stai o oră în faţa casei mele, Nicodemus Lightfoot.

Phila se aşeză pe un scaun pliant cu pânza galbenă şi îşi luă paharul cu ceai.

– Spune-mi Nick.

Ea nu răspunse imediat. În schimb, îl examină preţ de câteva secunde, remarcându-i ceasul din aur şi oţel, cămaşa oxford¹ descheiată la gât şi blugii comozi şi decoloraţi. Blugii Levi’s păreau obişnuiţi, dar bănuia că acea cămaşă simplă costase cel puţin 100 de dolari. Cei ca el purtau cămăşi de 100 de dolari şi blugi vechi.

– De ce Dumnezeu ţi-aş spune Nick?

Luă o gură de ceai rece.

Nick Lightfoot nu muşcă momeala. În schimb, o studie şi el, ochii lui având o expresie gânditoare în spatele lentilelor ochelarilor. În cameră se auzea doar zumzetul aparatului de aer condiţionat de lângă geam.

– Ai de gând să fii dificilă, nu-i aşa? rosti el în cele din urmă.

– Mă pricep la asta. Am multă experienţă.

Ochii lui trecură peste măsuţa de cafea şi remarcară broşurile de călătorie.

– Pleci în excursie?

– Mă gândesc.

– În California?

Frunzări câteva broşuri cu fotografii ale unor plaje nesfârşite şi de la Disneyland.

– Crissie spună că sudul Californiei îmi va face bine. A susţinut mereu că am nevoie să simt gustul vieţii în ritm alert.

Lightfoot nu zise nimic preţ de câteva minute, iar Phila se uită la el cu coada ochiului. Decise că era un prădător. Ochii lui de un cenuşiu-deschis reflectau o oarecare… sau poate o nesfârşită căutare a prăzii şi o inteligenţă rece. Buzele subţiri, nasul îndrăzneţ şi agresiv şi pomeţii înalţi şi duri o făcură să se gândească la un animal de talie mare. Coama bogată de păr negru era vag înspicată cu argintiu. Bănuia că avea în jur de 35 de ani. Şi că vânase ceva pradă în tot acest timp.

Exista o aroganţă inconştientă în poziţia umerilor şi o forţă suplă, dar considerabilă în trupul său. Se gândi că probabil avea un mers felin, neauzit şi rapid. Dacă era necesar, putea urmări o victimă toată ziua, iar la sfârşitul vânătorii, tot avea mult mai multă energie decât era necesară pentru a o ucide.

– Nu prea eşti aşa cum m-am aşteptat, rosti Nick în cele din urmă, ridicându-şi privirea de la broşuri.

– La ce te-ai aşteptat?

– Nu ştiu. Doar că nu la aşa ceva.

– Am primit câteva telefoane de la cineva pe nume Hilary Lightfoot, care pare că poartă mai tot timpul un costum de călărie englezesc, cu fustă lungă. De asemenea, de la un bărbat pe nume Darren Castleton. El sună de parcă ar candida la o funcţie publică. Tu unde te încadrezi în scenariu, domnule Lightfoot? Crissie nu mi-a pomenit de tine. Sinceră să fiu, pari mai degrabă un bătăuş angajat de cineva.

– N-am cunoscut-o pe Crissie Masters. Cu trei ani în urmă, m-am mutat din Washington în California.

– Cum de m-ai găsit?

– N-a fost greu. Am dat câteva telefoane. Fostul tău şef mi-a dat adresa ta.

– Ţi-a spus Thelma unde stau? întrebă Phila pe un ton tăios.

– Da.

– Ce i-ai făcut de ai convins-o să-ţi zică?

– Nu i-am făcut nimic. Doar am vorbit cu ea.

– Mda, sunt convinsă. Spui asta cam cu prea multă uşurinţă pentru a fi pe gustul meu.

– Gusturile nu se discută.

– Eşti obişnuit ca oamenii să-ţi răspundă la întrebări, nu-i aşa?

– De ce n-ar fi fost dispusă să coopereze? întrebă el cu o extrem de vagă expresie de surpriză.

– Am rugat-o să nu dea nimănui adresa mea.

– A spus ceva legat de faptul că vrei să-i eviţi pe reporteri, dar, când a aflat că nu mă interesa să-ţi iau un interviu, a devenit foarte deschisă.

– Vrei să zici că ai presat-o, iar ea a cedat. Phila suspină. Deci, chiar eşti bătăuşul familiei. Sărmana Thelma! Se străduieşte, dar nu prea e în stare să reziste la presiune. A fost prea mult timp o birocrată.

– Să înţeleg că tu eşti în stare?

Sprâncenele lui Nick se ridicară a scepticism.

– Eu sunt expertă. Şi te voi ajuta să economiseşti foarte mult timp spunându-ţi că nimic din ce-ai putea zice nu mă va convinge să mă răzgândesc. N-am de gând să vând acţiunile la Castleton & Lightfoot pe care Crissie mi le-a lăsat. În orice caz, nu o vreme. Trebuie să mă gândesc serios la aceste acţiuni. Şi s-ar putea să am nişte întrebări la care o să vreau răspunsuri.

El dădu din cap fără să pară nici enervat, nici surprins. De fapt, părea tulburător de răbdător.

– Ce întrebări ai, Phila?

Ea ezită. Adevărul era că nu avea întrebări. Deocamdată. Nu fusese în stare să gândească suficient de clar pentru a avea vreuna. Încă încerca să facă faţă traumei de care avusese parte recent.

Mai întâi fusese procesul, care se tărăgănase câteva săptămâni, apoi urmase şocul morţii lui Crissie. Phila se gândi că ar fi suportat procesul dacă ar fi fost singurul lucru dificil cu care trebuise să se confrunte la vremea aceea. Dar vestea legată de Crissie fusese mai mult decât putuse îndura.

Frumoasa, îndrăzneaţa, strălucitoarea Crissie cu înfăţişarea ei californiană şi jurământul ei de a obţine ce i se cuvenea. Seara acelui jurământ îi veni în minte Philei, o imagine clară şi bine conturată. Fusese prima dată când băuse mai mult decât doar o înghiţitură de alcool.

Crissie, arătând ca o mondenă de 21 de ani la vârsta de 15 ani, îl convinsese pe vânzătorul unui magazin să le vândă adolescentelor un vin ieftin. Crissie îl putea convinge pe oricare bărbat de orice. Era una dintre calităţile care o ajutau să supravieţuiască.

Ea şi Phila se duseseră în părculeţul de lângă râu şi îşi băuseră vinul ilicit în spatele toaletei pentru femei. Atunci îi spusese Crissie care planul ei pentru viitor.

„Există oameni care îmi sunt datori, Phila. Îi voi găsi şi-i voi face să-mi dea ce-mi aparţine. Nu-ţi face griji. Când voi reuşi, îţi voi oferi o parte din acţiune. Noi două suntem ca nişte surori, nu-i aşa? Suntem rude, iar rudele se susţin una pe alta."

Crissie aflase adevărul propriilor cuvinte pe calea cea grea. Îi găsise pe oamenii despre care credea că îi erau datori, iar când încercase să-i facă să o accepte, descoperise ce însemna în realitate că rudele se susţin una pe alta. Formaseră un zid solid împotriva ei şi a pretenţiilor ei de rudenie.

– Nu ştiu dacă deocamdată sunt pregătită să pun întrebările, îi spuse Phila lui Nick. Cred că voi aştepta şi le voi pune la întrunirea anuală a acţionarilor C&L, în august.

– Acţionarii companiei Castleton & Lightfoot sunt cu toţii membrii familiilor.

– Nu mai e cazul.

Phila zâmbi, zâmbi cu adevărat, pentru prima dată după câteva săptămâni.

Nick Lightfoot păru amuzat.

– Ai de gând să creezi probleme?

– Încă nu ştiu. Posibil. Crissie merită măcar atât. Nu crezi? Adora să stârnească necazuri. Era modul ei de a se răzbuna pe lume. Să creez ceva probleme pe seama ei ar fi o comemorare potrivită.

– De ce a fost Crissie Masters importantă pentru tine? întrebă Nick. Eraţi rude?

– Nu de sânge sau prin căsătorie, iar tu probabil că nu înţelegi decât genul ăsta de relaţie.

– Înţeleg prietenia. Crissie ţi-a fost prietenă?

– Mi-a fost mult mai mult decât prietenă. Mi-a fost ca o soră.

El o privi politicos-întrebător.

– N-am cunoscut-o, dar am auzit multe despre ea. Şi din câte am auzit, voi două nu păreţi a fi avut multe în comun.

– Ceea ce nu dovedeşte decât ce puţine ştii şi despre mine, şi despre Crissie.

– Sunt dornic să aflu.

Phila se gândi la asta şi nu-i plăcu direcţia în care se îndrepta mintea ei.

– Eşti altfel decât cei doi care m-au sunat.

– În ce fel sunt altfel?

– Eşti mai deştept. Mai periculos. Gândeşti înainte de a-ţi alege tactica.

Vorbise cu grijă, spunându-i adevărul. Când venea vorba de evaluarea oamenilor, obişnuia să se bazeze pe instinctele ei şi rareori se înşelase. Şi ea deprinsese calităţi care îi asigurau supravieţuirea, la fel cum făcuse şi Crissie. Însă ea nu se născuse cu frumuseţea lui Crissie, aşa încât calităţile ei erau de altă natură.

– Mă lauzi? o întrebă Nick curios.

– Nu. Doar constat ce este evident. Spune-mi, pe cine vor trimite familiile Castleton şi Lightfoot în caz că dai greş în misiunea de a mă intimida şi a mă face să-mi vând acţiunile?

– Mă voi strădui din răsputeri să nu dau greş.

– Şi cam ce palmares ai la capitolul ăsta? îl ironiză ea, deşi bănuia că era excelent.

– Nu prea grozav. Sunt renumit că am greşit urât de tot în câteva ocazii.

– Când s-a întâmplat ultima oară?

– Cu trei ani în urmă.

Răspunsul aparent sincer o surprinse, aşa că lăsă garda jos.

– Ce s-a întâmplat? întrebă ea cu o curiozitate cam prea evidentă.

El zâmbi lent, vag.

– Amândoi ştim că ce mi s-a întâmplat cu trei ani în urmă nu contează absolut deloc în clipa asta. Hai să rămânem la problema curentă.

Ea ridică din umeri.

– Tu n-ai decât să rămâi la ce vrei. Eu am lucruri mai bune de făcut.

El studie din nou broşurile de pe măsuţă.

– Eşti sigură că vrei să te duci în California?

– Cred că da. Simt nevoia să evadez şi cred că ar fi un fel de călătorie comemorativă în onoarea lui Crissie. Ea iubea sudul Californiei. Amândouă ne-am născut şi am crescut în Washington, dar, după cum spunea mereu, California era căminul ei spiritual. După ce a absolvit liceul, s-a dus acolo să lucreze ca model. Mi se pare cumva potrivit să stau o vreme acolo. Ea şi-ar fi dorit să mă distrez puţin.

– Singură?

Phila zâmbi arătându-şi dinţii.

– Da. Singură.

Nick păru să se gândească la asta un moment, apoi reveni la unicul subiect care îl interesa cu adevărat.

– Ai de gând să te lupţi pe viaţă şi pe moarte cu familiile Castleton şi Lightfoot sau în vocabularul tău există cuvântul „cooperare"?

– Cuvântul există, dar îl folosesc doar când consider că e bine.

– Iar în clipa asta, nu consideri că e bine să cooperezi vânzând acţiunile familiilor care deţin compania?

– Nu, nu cred.

– Nici chiar pentru o sumă mare?

– Deocamdată, banii nu mă interesează.

El dădu din cap de parcă ea tocmai îi confirmase o concluzie la care el ajunsese anterior.

– Mda, bine, asta lămureşte lucrurile.

Phila se îngrijoră instantaneu.

– Ce lămureşte?

– Mi-am făcut treaba. Mi s-a cerut să discut cu tine despre acţiuni. Am făcut-o şi sunt convins că nu intenţionezi să cooperezi cu familiile. O să le comunic că am dat greş şi cu asta, basta.

Preţ de o clipă, ei nu-i veni să creadă ce spusese el.

– Ai zis că te vei strădui din răsputeri să nu dai greş.

– M-am străduit.

Păru îndurerat de faptul că ea credea altceva.

Phila se alarmă şi mai tare. Avea impresia că străduinţa lui reală n-ar fi fost atât de ineficientă.

– Nu mi-ai răspuns la întrebare: pe cine vor trimite după tine?

– Nu ştiu ce vor face. Asta-i problema lor.

Ea îşi puse paharul pe masă şi îl privi cu ochii îngustaţi.

– Ăsta-i sfârşitul poveştii în ceea ce te priveşte?

El ridică din umeri.

– N-am de ales. Ai spus clar că nici măcar nu vrei să discuţi despre acţiuni.

– Nu eşti genul care cedează atât de uşor, afirmă Phila.

Ochii lui se lărgiră.

– De unde ştii ce gen sunt?

– Las-o baltă. Pur şi simplu, ştiu, iar tu, în clipa asta, nu te porţi după cum ţi-e firea.

– Eşti dezamăgită?

– Nu, dar sunt curioasă ce pui la cale.

– Mda. Din nou, zâmbetul lui apăru şi dispăru. Sunt convins că eşti. Şi eu sunt la fel de curios în privinţa planurilor tale. Dar bănuiesc că, până la urmă, amândoi vom afla ce ne interesează. Abia aştept să aflu ce necazuri vei reuşi să creezi, Phila. Cred că va fi o întrunire anuală foarte interesantă. Păcat că nu voi fi acolo, ca să te văd în acţiune.

– De ce nu vei fi acolo? Eşti un Lightfoot. N-ai acţiuni?

– Am acţiunile care mi s-au dat la naştere şi acţiunile moştenite de la mama, dar numărul lor e departe de cel necesar pentru a avea vreun control. Oricum, în ultima vreme nu le-am acordat mare atenţie. În ultimii ani, l-am lăsat pe tata să voteze în contul acţiunilor mele.

– De ce?

– Este o poveste lungă. Să zicem doar că mi-am pierdut interesul faţă de Castleton & Lightfoot. Am alte lucruri de făcut cu viaţa mea în prezent.

Unghiile Philei bătură un staccato rapid în braţul scaunului. Inventarie în minte diverse posibilităţi la care încă nu se gândise.

Crissie nu-l pomenise niciodată pe acest membru al clanului. Poate pentru că se înstrăinase de familii dintr-un motiv obscur. În mod cert, asta sugerase când spusese că nu mai vota la întrunirea anuală. Dacă aşa stăteau lucrurile, îşi zise Phila cu un interes brusc, era posibil ca el să-i fie foarte util.

– Dacă nu mai ai de-a face cu Castleton & Lightfoot, ce faci cu viaţa ta în prezent? întrebă ea fără ocolişuri.

Aproape imediat, îşi dădu seama că făcuse o greşeală tactică. Ultimul lucru pe care ar fi trebuit să-l facă era să se arate interesată de el. Ar fi trebuit să fie mai subtilă. Însă era prea târziu pentru a-şi retrage cuvintele.

Nick păru să nu remarce gafa ei.

– Mă ocup de afacerea pe care o am în Santa Barbara – Lightfoot Consulting Services. Am acceptat să iau legătura cu tine ca o favoare făcută familiilor. Dar adevărul este că nu sunt tocmai sigur că mă interesează câtuşi de puţin ce necazuri ai putea pricinui la Castleton & Light­foot. Din partea mea, distracţie plăcută, Phila!

Dar nu se ridică de pe canapea şi nu ieşi în canicula de-afară, după cum constată Phila.

– Ce fel de consultanţă oferă Lightfoot Consulting Services?

El îi aruncă o privire indescifrabilă.

– Oferim sfaturi şi informaţii firmelor care încearcă să intre pe pieţele din străinătate. Multe companii doresc o felie din plăcintă, dar n-au nici cea mai vagă idee despre cum să facă afaceri în Europa sau în ţările învecinate Pacificului.

– Iar tu ştii?

– Ştiu câte ceva.

– Ai mai lucra în compania familiei dacă nu ai fi zbârcit-o cu trei ani în urmă? vru Phila să ştie.

– Nu prea se

Recenzii pentru O sansa incredibila

[ebarbule · Evaluare: 5 din 5 stele]

O carte care te relaxeaza si bine dispune, cu dialoiguri calde si amuzante.