Giuvaierele noptii

De Amanda Quick

Când un străin misterios intră în micul ei anticariat ca să vadă o carte rară abia scoasă la vânzare, Mercy Pennington nici nu-și imaginează că acesta va fi începutul aventurilor ei într-o lume fascinantă și primejdioasă.
Viața lui Croft Falconer se învârte în jurul violenței – o violență înnăscută pe care a învățat să o controleze cu ajutorul artelor marțiale și care l-a ajutat să răzbată în misiunile periculoase în care l-a trimis cariera lui. El știe că Valea giuvaierurilor secrete, o lucrare erotică din secolul al optsprezecelea, este strâns legată de un secret întunecat. Mult timp a crezut că a fost distrusă de foc – și, odată cu ea, și nebunul fanatic care și-a construit imperiul pe exploatarea naivității adepților săi. Cum a putut cartea să ajungă în mâinile unui anticar dintr-un orășel de provincie? Și cine este cumpărătorul bogat care s-a grăbit deja să o achiziționeze? Conștient că Mercy se află în pericol fără să știe, Croft insistă să o însoțească spre proprietatea izolată din munți a misteriosului domn Gladstone.
Pentru Mercy, Croft ar putea fi pericolul în persoană. Sau ar putea fi dragostea vieții ei. Dar secretele pe care el le ascunde ar putea să le aducă amândurora moartea, înainte ca Mercy să descopere adevărul.

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 23 oct. 2017
• ISBN: 9786063364884

Previzualizare carte

1.png

Midnight Jewels

Amanda Quick

Copyright © 1987 Jayne Ann Krentz

Ediţie publicată prin înţelegere cu Grand Central Publishing, New York, New York, SUA.

Toate drepturile rezervate

Lira şi Cărţi romantice sunt mărci înregistrate ale

Grupului Editorial Litera

O.P. 53; C.P. 212, sector 4, Bucureşti, România

tel.: [phone]

e-mail: [e-mail]

Ne puteţi vizita pe

www.litera.ro

Giuvaierele nopţii

Amanda Quick

Copyright © 2017 Grup Media Litera

pentru versiunea în limba română

Toate drepturile rezervate

Editor: Vidraşcu şi fiii

Redactor: Maria Popa

Corector: Cătălina Călinescu

Copertă: Flori Zahiu

Tehnoredactare şi prepress: Ioana Cristea

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

quick, amanda

Giuvaierele nopţii / Amanda Quick;

trad.: Anca Cristina Ilie – Bucureşti: Litera, 2017

ISBN 978-606-33-2233-4

ISBN EPUB 978-606-33-6488-4

I. Ilie, Anca Cristina (trad.)

821.111(73)-31=135. 1

capitolul 1

Anunţul de pe ultima pagină a catalogului librarilor era mic şi discret. Doar un colecţionar cunoscător de cărţi rare ar fi ştiut că volumul oferit spre vânzare era un exemplar unic de literatură erotică din secolul al optsprezecelea.

DE VÂNZARE: Valea giuvaierelor secrete de Burleigh. Prima ediţie, 1795. Planşe. Cond. exc. Contactaţi Mercy Pennington, la Pennington’s Second Chance, Ignatius Cove, Washington. [phone].

Croft Falconer studiase îndelung acele rânduri minuscule, dar citi anunţul încă o dată, de parcă ar fi putut găsi cumva un indiciu al apariţiei remarcabile a cărţii după atâţia ani.

Croft ignoră numărul de telefon oferit. Nu avea telefon la casa de pe ţărm, aşa cum nu avea televizor, radio sau cuptor cu microunde. Putea să meargă cu maşina în oraş la un telefon public, dar ştia că nu avea rost.

Trebuia să vadă cartea cu ochii lui ca să fie sigur că era cea care trebuie şi voia să o vadă în persoană pe această Mercy Pennington. Trebuia să afle cine e, ce ştie şi cum a ajuns în posesia volumului.

Singurul lucru de care era sigur în acel moment era ceea ce-l tulbura cel mai tare: cartea nu trebuia să existe.

Valea ar fi trebuit să fie distrusă, împreună cu toate celelalte, în incendiul care măturase fortăreaţa lui Egan Graves de pe insulă, în urmă cu trei ani. Croft văzuse cu ochii lui focul acela. Îi simţise căldura ca de iad, văzuse flăcările nimicitoare şi auzise cu urechile lui urletele sfâşietoare ale victimelor.

Cum putea ceva, care trebuia să se fi mistuit în acele flăcări, să iasă din nou la suprafaţă în catalogul unui librar necunoscut? Existenţa cărţii deschidea un hău într-un caz pe care Croft crezuse că îl închisese de mult. Dacă acea carte supravieţuise focului, atunci Croft nu putea nega o altă posibilitate: poate că şi proprietarul ei, Egan Graves, scăpase şi supravieţuise.

Iar asta însemna că Croft dăduse greş.

Anunţul despre carte ridica întrebări care trebuiau să-şi găsească un răspuns. Indica o cale care trebuia ime­diat urmată.

Iar acea cale începea cu o domnişoară Mercy Penning­ton din Ignatius Cove, Washington.

Croft îşi aruncă privirea asupra Pacificului în lumina zorilor, pe fereastra biroului său, gândindu-se la domnişoara Mercy Pennington. Înainte să ajungă la vreo concluzie, rottweilerul căscă în spatele său. Croft se uită la câinele puternic. Animalul îi întoarse privirea, aşteptând.

– Ai dreptate, e vremea să alergăm, spuse Croft. Să coborâm pe plajă. E sigur că nu fac nici o meditaţie în această dimineaţă.

Câinele acceptă tăcut răspunsul şi o luă spre uşă.

Dacă l-ar fi întrebat cineva despre afinitatea sa cu rottweilerul, Croft ar fi spus simplu că era unul dintre oamenii care se înţelegeau bine cu câinii. Într-adevăr, avea multe în comun cu creatura care păşea lângă el. Instinctele antice, sălbatice, de vânătoare sunt încă vii în venele unui rottweiler, chiar dacă animalul se comportă în general cu bunele maniere acceptabile într-o lume civilizată. Dar provocaţi fiind, faţadele de politeţe, atât ale omului, cât şi ale câinelui dispar într-o clipă, lăsând loc prădătorului de dedesubt.

Croft dădu la o parte paravanul japonez şi ieşi pe hol. Camera din cealaltă parte a coridorului îl ademenea. Se uită înăuntru, simţind chemarea simplităţii covârşitoare a acesteia. Podeaua de lemn spălată, rogojina ţesută şi aranjamentul de o eleganţă austeră în bolul de ceramică neagră aminteau de un colţ de rai. Perioada de contemplare matinală liniştită a lui Croft făcea parte din rutina sa zilnică, la fel ca alergarea şi exerciţiile grele care îi menţineau în formă maximă excepţionalele abilităţi de arte marţiale.

Ritualurile lui Croft erau importante pentru el. Toate, de la meditaţia de dimineaţă până la ceaşca de ceai perfect preparat pe care avea s-o savureze mai târziu, erau parte integrantă din lumea sa atent organizată, independentă. Nu-i plăcea să treacă cu vederea nici măcar cea mai mică dintre rutinele alese.

Însă în această dimineaţă nu prea spera că putea să-şi liniştească mintea până la acel punct în care să poată să alunece într-o transă meditativă. În capul lui se învârteau prea multe întrebări şi se materializau prea multe posibilităţi periculoase.

Alergarea de dimineaţă o să fie de ajuns, hotărî el. Ieşi pe uşa din spate a casei sale de pe plajă, cu rottweilerul pe urme.

Croft purta doar o pereche de blugi, iar dacă l-ar fi văzut o femeie, i s-ar fi părut fascinantă mişcarea muşchilor de pe umerii lui. Din el radia o putere sănătoasă, antrenată şi controlată.

Dar nu era nimeni care să vadă graţia masculină cu care se mişca Croft. N-ar fi adus niciodată o femeie la casa lui izolată de pe coasta Oregonului.

Cinci minute mai târziu, bărbat şi câine alergau pe nisipul scânteietor de la malul apei. Lumina şi energia unei noi zile umpleau aerul, iar Croft şi câinele sorbeau esenţa acestora, străbătând în acelaşi timp distanţa dintre cele mai îndepărtate două puncte ale plajei. În timp ce trupul se regăsea în ritmul puternic, Croft îşi dădu seama că mintea lui aluneca spre o piesă complet necunoscută şi neprevăzută din noul său puzzle: domnişoara Mercy Pennington.

Mercy se uita la uriaşa grămadă de romane de dragoste şi poliţiste puse pe tejghea lângă casa de marcat. Încercă să-şi reţină orice urmă de satisfacţie din pri­vire zâmbindu-i femeii aflate de cealaltă parte a tejghelei. Christina Seaton era o clientă excelentă. Cumpăra cel puţin douăzeci de romane pe lună. Mercy simţea o plăcută speranţă ori de câte ori Christina intra pe uşa Pennington’s Second Chance. Îşi spunea că doar o altă persoană cu o afacere mică ar putea înţelege pe deplin natura ataşamentului ei faţă de acest client special.

– Asta-i tot pentru azi, Christina?

Christina zâmbi. La cei treizeci de ani ai ei, era cu vreo doi ani mai în vârstă decât Mercy şi avea un farmec special, care se potrivea perfect cu blugii ei de firmă, puloverul tricotat larg şi pantofii comozi scumpi.

– Glumeşti? Copiii mei vor trebui să meargă fără pantofi luna asta.

Mercy izbucni în râs. Foarte puţini copii din Ignatius Cove erau în pericol de a merge fără pantofi sau orice altceva şi-ar fi dorit inimioarele lor. Orăşelul aflat la nord de Seattle era o enclavă de oameni prosperi, foarte mobili, majoritatea lucrând la oraş, dar preferând să-şi crească familiile într-un orăşel, nu într-o metropolă. Ignatius Cove avea cele mai bune condiţii din ambele lumi. Erau destul de aproape de Seattle pentru a se bucura de beneficiile urbane ale acestuia, dar aveau toată distracţia şi toate avantajele de a trăi într-un sat demodat de pe ţărm.

Mercy fusese conştientă de calităţile distincte ale Ignatius Cove din clipa în care îl descoperise. Când începuse să caute un loc pentru a-şi deschide o librărie, ştia exact ce voia: o comunitate de potenţiali cumpărători de cărţi, cu stare şi educaţi, care aveau banii ca să se bucure de ceea ce le place. Ignatius Cove se potrivea perfect.

Mercy nu încerca să concureze cu cealaltă librărie din oraş, specializată în cărţi recent apărute, bestselleruri şi cărţi de artă. În schimb, intrase pe piaţa second-hand, suplimentându-şi stocul mare, bine organizat, cu cărţi recente şi populare.

Combinaţia se dovedise satisfăcătoare în privinţa profitului. Până la finele primului an, Pennington’s Second Chance câştigase destul cât să supravieţuiască. Până la sfârşitul celui de-al doilea an al afacerii, anticariatul avea o solidă bază de clienţi. Mercy îşi măsura succesul prin faptul că acum scotea dopurile de plută în loc să deşurubeze capacele sticlelor de vin pe care le deschidea acasă.

– Dorrie mi-a spus că în sfârşit îţi iei vacanţă săptămâna viitoare, observă Christina, în timp ce Mercy îi înregistra cărţile pe casa de marcat. Era şi timpul!

Mercy zâmbi, iar ochii ei verzi uşor migdalaţi se luminară de plăcere. Îşi dădu cu mâna după ureche o şuviţă rebelă de păr castaniu-auriu.

– Parţial cu afaceri, parţial în vacanţă. Sunt foarte emoţionată. Am dat peste o carte veche foarte interesantă într-o cutie de vechituri pe care am cumpărat-o din talcioc luna trecută. S-a dovedit că e valoroasă. Am plătit un anunţ într-un mic catalog al anticarilor şi librarilor şi după câteva zile a sunat un bărbat din Colorado că vrea s-o cumpere. O să i-o duc săptămâna viitoare, când sunt în vacanţă.

– O duci chiar tu în Colorado? Serviciul ăsta nu cumva îţi depăşeşte sarcinile? De ce nu poţi pur şi simplu s-o trimiţi prin poştă?

– O vrea livrată personal. Mi-a spus că nu are încredere în poştă, iar această carte este foarte importantă pentru colecţia lui. Cred că o căuta de ceva timp. În orice caz, suportă el cheltuiala călătoriei mele la Denver, ca parte din preţul cărţii. Spune că preferă să nu călătorească el.

– Îţi plăteşte drumul?

Mercy aprobă dând din cap, în timp ce scotea bonul cu totalul de plată.

– Spunea că trebuie să călătoresc cu clasa I, dar sigur că nu voi face asta. E destul de generos şi aşa. Zbor la Denver şi închiriez o maşină ca să mă duc la el în munţi. Am impresia că e un loc destul de îndepărtat. M-a invitat să stau la el vreo câteva zile. Apoi o să fac o excursie lejeră prin Munţii Stâncoşi şi mă întorc la Denver. De acolo vin acasă cu avionul.

– Hmm. Pare interesant. Tânăr sau bătrân?

– Cine?

– Clientul tău, spuse Christina nerăbdătoare. E tânăr sau bătrân?

– Oh, Mercy strâmbă din nas pe gânduri. Ca să fiu sinceră, nu ştiu sigur. Pare foarte încântător la telefon. Are o voce minunată. Cultivat, dacă înţelegi ce vreau să spun, dar nu pot să spun cu certitudine câţi ani are. Poate patruzeci-cincizeci.

– Cam bătrân pentru tine, dar nu prea departe de tărâmul posibilităţilor. Femeia trebuie să fie flexibilă în zilele noastre.

Mercy zâmbi.

– Indiferent de vârsta lui, cu siguranţă nu e prea bătrân ca să cheltuiască o avere pe-o carte. Mi-a virat banii în cont ieri.

Christina izbucni în râs:

– Tu eşti prea tânără ca să laşi banii să ia locul romantismului în viaţa ta.

– Să nu crezi asta. Când conduci o mică afacere îmbătrâneşti mai repede. Banii pe care i-a dat pentru carte vor plăti chiria pentru anticariat pe câteva luni. Mai mult chiar, mi-a sugerat că ar putea să se dispenseze de câteva cărţi din colecţia sa personală, ca parte a preţului de cumpărare. Aş putea să dau anunţ şi pentru acestea, la fel cum am făcut cu prima. Abia atunci aş putea spune că mă ocup de cărţi vechi. E finalul de clasă al afacerii cu cărţi vechi.

– Înţeleg acum. Christina miji ochii, ca şi cum s-ar fi uitat la o reclamă luminoasă la mare distanţă: Mercy Pennington, dealer de cărţi rare.

– Sună bine, nu-i aşa? făcu Mercy fericită. Ediţii princeps, tipărituri personale, legături frumoase de carte din secolul al optsprezecelea, ilustraţii din foiţă de cupru. Cu siguranţă, lucruri de primă clasă.

– Asta înseamnă că va trebui să-mi cumpăr din altă parte romanele de dragoste şi poliţiste?

Mercy izbucni în râs:

– Încă nu. E nevoie de mulţi bani şi timp pentru a intra în afacerile cu cărţi rare. Chiar dacă totul merge bine cu vânzarea acestei cărţi pe care am găsit-o, tot voi vinde cărţi ieftine încă mult timp de-acum încolo. Afacerea cu cărţi rare va fi doar colaterală. Pentru mulţi dealeri de carte, nu trece niciodată mai departe de acest nivel.

– Păi atunci, succes. Şi drum bun la Colorado. Dorrie rămâne responsabilă de magazin cât eşti plecată?

Mercy încuviinţă.

– Cred că abia aşteaptă să rămână ea şefă o săptămână întreagă. N-am lăsat-o niciodată singură aici mai mult de câteva ore. De fapt, chiar mai puţin. Dorrie Jeffers a fost foarte fericită de perspectiva de a conduce ea însăşi Pennington’s Second Chance. După câteva luni de muncă cu jumătate de normă, era nerăbdătoare să înhaţe această oportunitate.

– Exact de aceea ai nevoie de această vacanţă. Te porţi cu locul ăsta de parcă ar fi primul tău născut. Îi eşti mult prea devotată. Ai nevoie să pleci puţin. Christina luă punga de hârtie de pe tejghea şi dădu să plece. Vacanţă plăcută şi ai grijă cum conduci! Şoselele alea din munţi sunt cu totul altceva.

– O să am grijă.

– Şi fii atentă cu clientul tău! Fă-ţi o favoare. Încearcă să-l vezi ca pe ceva mai mult decât un mijloc de a-ţi lansa noua ta carieră în afacerea cu cărţi rare. Nu se ştie niciodată. Poate e un singuratic sexy, care aşteaptă doar femeia potrivită care să vină şi să-l scoată din munţi.

– Mă cam îndoiesc. De ce eşti mereu aşa de nerăbdătoare să mă vezi măritată, Christina? N-ai citit studiile acelea care arată că femeile singure sunt mai fericite decât cele măritate?

Christina zâmbi:

– Noi, femeile măritate, nu putem suporta să vă vedem pe voi, femeile singure, aşa de fericite, prospere şi independente. Ne distrugeţi imaginea despre căsătorie. În plus, de ce să fim singure în asta? Ai grijă, Mercy. Ne vedem când te întorci.

Când deschise uşa, clopoţelul de deasupra scoase un clinchet fericit.

Mercy aşteptă până încetă zgomotul clopoţelului şi apoi se duse în spatele tejghelei ca să termine de aranjat nişte rafturi în spatele magazinului. Nu mai era nimeni şi se apropia ora închiderii. Începu să se gândească la cină.

Avea un pachet de paste din grâu dur în dulap acasă. Şi era aproape sigură că mai avea nişte sos pesto în frigider. Şi mai avea o sticlă de zinfandel în suportul pentru sticle de vin din colţul bucătăriei. Lunga seară de vară se întindea înaintea ei şi era vineri, la urma urmei. Vinerea merita mereu un fel de sărbătorire, chiar dacă avea să deschidă din nou magazinul în dimineaţa următoare. Săptămânile de lucru de şase zile erau normale pentru antreprenorii cu afaceri mici. După doi ani în acest fel, Mercy se obişnuise cu programul.

Când va porni spre Colorado luni dimineaţă, va fi prima ei vacanţă adevărată în ultimii doi ani.

Nu toată lumea ar socoti această excursie drept o vacanţă, se gândi Mercy. În fond, era o călătorie de afaceri. Dar era atât de nerăbdătoare, de parcă urma să pornească într-o croazieră. Vânzarea cărţii Valea giuvaierelor secrete era o piatră de hotar în noua ei carieră de vânzător de cărţi. I se deschidea în faţă o lume complet nouă. Dacă îşi juca bine cărţile, urma să intre în atmosfera rarefiată a negustoriei cu cărţi antice. Ignatius Cove fusese bun cu ea.

Viaţa i se schimbase mult în ultimii doi ani, se gândi Mercy mulţumită. Exact cu doi ani în urmă aflase cât de greşită fusese judecata ei despre bărbaţi. Fusese ocupată să anuleze planuri de nuntă şi să renunţe la slujba într-o bibliotecă publică. Acum avea mai multă grijă cu bărbaţii, era singură şi fericită, cu o carieră de succes.

Gândurile lui Mercy reveniră la cină, în timp ce se întindea pe vârfuri pentru a ajunge la o carte de pe raftul cel mai de sus. Degetele ei atinseră volumul, când deodată avu senzaţia ciudată că este privită. O senzaţie enervantă, mai ales că clopoţelul de deasupra uşii nu sunase aşa cum trebuia să sune ori de câte ori intra cineva în magazin. Instinctul îi spunea că sigur nu mai este singură. Mercy rămase nemişcată.

– O caut pe Mercy Pennington.

Mercy scoase un sunet scurt şi se răsuci. La capătul rafturilor cu cărţi se afla un bărbat. Prima ei impresie fu una de întuneric... neliniştit, copleşitor. Magazinul îi fusese invadat de o fantomă, o nălucă sumbră cu părul de culoarea aripilor corbului. Purta pantaloni sport negri, ghete joase negre şi o cămaşă neagră deschisă la gât. Chiar şi sunetul vocii invoca noaptea şi toate misterele acesteia. Ecoul numelui ei răsuna profund şi întunecat ca fundul mării.

Doar ochii lui aveau un pic de lumină. Erau de o ciudată nuanţă de căprui, pe o faţă bronzată. Inteligenţa din privirea lui era însoţită de o detaşare ciudată, care era tulburătoare. Mercy îl privi în ochi întrebându-se cum putea un bărbat să atingă un calm atât de profund.

Se întreba de ce ar fi nevoie ca să aducă valuri pe mările liniştite din privirea lui. Latura primitivă, feminină a ei dorea să descopere secretul. O clipă, Mercy se trezi că vrea să-l plesnească sau să-l sărute pe acest bărbat, ca să vadă dacă poate să şocheze acea faţă lipsită de expresie.

Mercy fu surprinsă să-şi dea seama că reacţia ei era un răspuns direct la atracţia ei faţă de acest străin, care răsărise în viaţa ei fără avertisment. Niciodată în viaţa ei nu cunoscuse un bărbat care să-i trezească instantaneu o senzaţie atât de violentă. Sentimentul era atât de puternic şi de neliniştit, încât se ţinu bine de raftul de lângă ea.

Probabil că el avea vreo treizeci şi cinci de ani, poate un pic mai în vârstă. Faţa lui era toată numai unghiuri şi plane aprige; pomeţi înalţi, o bărbie tare ca piatra, un nas arogant. Nici un fel de delicateţe. Dar stătea în faţa ei cu o graţie aproape erotică, ce părea că îi asaltează toate simţurile.

Avea gura puternică, ca o linie inflexibilă. Gura aceea trebuia să fi promis o lipsă totală de emoţie, dar nu se ştie de ce, Mercy avea impresia exact opusă. Vedea potenţialul de emoţie acolo, vedea şi că totul era sub un autocontrol rigid. Problema era că nu putea să-şi dea seama dacă sub aspectul rece şi calculat pândea pasiunea sau violenţa.

Orice emoţie ar fi ales acest bărbat să concentreze asupra unei femei ar fi fost copleşitoare, se gândi Mercy. Se scutură când îşi dădu seama de acest lucru.

– Eu sunt Mercy Pennington. M-aţi speriat. Nu v-am auzit când aţi intrat. Încercă să-şi ţină în frâu tremurul dat de emoţii. Cred că s-a stricat clopoţelul de deasupra uşii.

Bărbatul se uită spre uşă:

– Nu e stricat.

– Dar sună mereu când se deschide uşa.

El ridică din umeri.

– Nu a sunat de data asta. Apoi păru să dea la o parte chestiunea. Misterul clopoţelului care nu a sunat nu părea să fie deloc un mister pentru el. Dacă dumneavoastră sunteţi Mercy Pennington, atunci aveţi o carte de vânzare. Aş dori să o cercetez şi dacă e cea pe care o doresc, vă plătesc oricât cereţi pe ea.

– O carte? făcu ea, şi mintea păru să i se golească. Ceva în legătură cu acest bărbat o zăpăcea cu totul. O întreba despre o carte, însă ea avea ciudata senzaţie că ar trebui să vorbească despre chestiuni mult mai personale, mai importante. O străbătu o senzaţie de comunicare. De parcă l-ar fi cunoscut deja la un anumit nivel, chiar dacă nu-i ştia nici măcar numele. Am sute de cărţi de vânzare.

– Valea giuvaierelor secrete a lui Burleigh. Am venit de departe pentru ea.

Parcă ar fi spus că vine din cel mai îndepărtat colţ al iadului.

– Ah, acea carte. Uşurată că toată treaba asta se va termina foarte repede, Mercy se grăbi să-i spună noutăţile: Îmi pare rău, am vândut-o deja. Zâmbi larg. Păcat că a trebuit să veniţi până aici degeaba.

El miji ochii de culoarea alunelor.

– Când aţi vândut-o?

– Acum câteva zile. A sunat un tip din Colorado şi a spus că o ia chiar fără să o vadă.

– A ridicat-o?

– Păi, de fapt, nu, dar...

– Vă fac o ofertă mai bună.

Mercy era în încurcătură.

– Nu pot s-o vând de la el. Nu ar fi etic. Deja mi-a plătit cartea şi i-am promis să i-o duc.

– Vi s-ar părea că nu e etic s-o vindeţi la un preţ mai mare?

– Da, spuse Mercy repede. Nu-i plăcea noul interes foarte intens pe care îl manifesta străinul. Se chinuia să se elibereze de sub farmecul în care simţea că o ţinea captivă. Acum, dacă îmi permiteţi, mai am câteva lucruri de făcut ca să închid magazinul. E deja trecut de ora cinci.

Porni intenţionat pe culoar spre el, sperând că el va înţelege aluzia şi se va da la o parte din calea ei, părăsind în cele din urmă magazinul. O neliniştea faptul că era singură cu el.

Acesta nu era genul de bărbat pe care ai vrea să-l întâlneşti pe coridorul întunecat dintre rafturile cu cărţi ale unei librării sau pe orice alee întunecată, hotărî Mercy. Dar abia reuşi să-şi spună asta în gând, că mintea ei sări la imaginea unui dormitor întunecat. Dar alungă nervoasă imaginea mentală a întâlnirii cu acest bărbat în astfel de împrejurări periculoase.

Tipul nici măcar nu se mişcă din loc. Rămase la capătul întunecat al coridorului, privind-o. Avea o atitudine deopotrivă relaxată şi echilibrată. Cumva, chiar postura lui nemişcată era la fel de alarmantă ca tot ce îl înconjura. La mai puţin de doi paşi de el, Mercy trebui să se oprească. Mâinile ei strângeau cu putere nişte cărţi pe care le luase pentru a le pune la locul lor pe rafturi, iar ea începu să se întrebe serios cât de periculos era individul. Ingatius Cove avea o rată a criminalităţii foarte redusă, dar proprietara izolată a unei librării, la sfârşitul unei zile de lucru, putea fi oricând o ţintă vulnerabilă.

– Am spus, vă rog să mă scuzaţi! Puse cât de multă forţă putu în cererea superficial-politicoasă. Citise undeva că trebuie să fii încrezător şi să te stăpâneşti atunci când ai de-a face cu astfel de situaţii. Exista speranţa că aşa puteai să stăpâneşti pericolul. Nu trebuia să-şi piardă cumpătul. Îmi staţi în cale.

– Aş dori să văd cartea.

– Nu este aici.

– Unde e? întrebă el cu o răbdare care era tulburătoare, pentru că nu dădea nici un semn despre cât va dura.

Mercy înghiţi în sec.

– O am acasă. Nu am vrut să se întâmple ceva cu ea aici. E destul de valoroasă.

O cântări din priviri un minut, ochii lui ţintuind-o pe loc. Apoi dădu din cap, părând că luase o hotărâre.

– Bine. Voi veni la dumneavoastră acasă. E departe?

Mercy ezită, încercând să-şi dea seama cum era cel mai sigur să procedeze.

– Nu e departe. Se ajunge pe jos. Odată ajunşi pe stradă, va putea să atragă atenţia asupra situaţiei în care se afla, dacă într-adevăr era într-o situaţie dificilă. Afară erau maşini şi pietoni şi alţi proprietari de magazine care închideau. Acolo ar fi fost mai în siguranţă. Dacă mă aşteptaţi afară, vin într-un minut.

El încuviinţă din nou din cap, cu o mişcare simplă, apoi se întoarse, merse spre capătul coridorului şi dispăru.

Mercy rămase cu privirea după el, ţinându-şi respiraţia, în timp ce aştepta să audă sunetul clopoţelului sunând, ca semn că el a părăsit magazinul. Nu putea crede că va fi aşa de uşor, la urma urmei. Acea latură a ei care era convinsă că se află în pericol îi trimitea încă semnale de „luptă sau fugi" prin toate terminaţiile nervoase. Dar o altă latură a ei era dezamăgită, în mod cu totul pervers, să vadă că străinul plecase. Nu cunoscuse niciodată vreun alt bărbat care să aibă un efect atât de rapid asupra simţurilor ei. Era o experienţă ciudat de seducătoare, chiar dacă una periculoasă.

Clopoţelul nu sună, iar ea nu auzi uşa deschizându-se sau închizându-se. Dar Mercy simţea că era singură în magazin acum. Merse cu grijă până la capătul coridorului şi se uită afară pe fereastră.

Străinul brunet era afară pe trotuar, sprijinindu-se cu lejeritate de aripa unui Porsche negru. Se uita la uşa magazinului, aşteptând-o pe Mercy să iasă.

Avea răbdarea unui vânător care îşi aşteaptă prada.

Mercy îşi ţinu respiraţia şi puse jos cărţile pe care le ţinea. Se duse ţintă la uşă vrând să tragă zăvorul. După ce îl va încuia afară, va putea fie să se strecoare pe uşa din spate, fie să cheme poliţia.

Parcă citindu-i gândurile, bărbatul ajunse la uşă înaintea ei. Răsuci mânerul, deschise uşa doar cât să-şi bage vârful ghetei, iar Mercy ştiu că pierduse scurta cursă. Clopoţelul de deasupra sună de această dată, ceea ce era oarecum liniştitor. Acel strop de încredere, împreună cu adrenalina din sângele ei, avură darul să o enerveze brusc pe Mercy.

– Dacă nu vă supăraţi, izbucni ea, trântindu-i uşa peste picior, acesta e magazinul meu şi aş dori să încui. Daţi-vă la o parte.

El o privi cu subînţeles.

– Vă e frică de mine, nu-i aşa?

– Să zicem că nu sunteţi genul de client pe care aş dori să-l încurajez.

– E în regulă, Mercy Pennington, nu trebuie să-ţi fie frică de mine. Vreau doar să văd cartea. Nu îţi fac nimic.

Mercy deschise gura ca să-i spună că în aceste împrejurări cu greu ar putea să se aştepte ca ea să-l creadă, dar atunci când îi întâlni privirea, protestul îi rămase în gât.

Dintr-un motiv total ilogic, îl credea. Îşi spunea că îşi va da seama cumva dacă era în pericol cu el. Această informaţie o va găsi acolo, în ochii lui căprui. Pentru moment, era în siguranţă. Mercy nu ştia cum de era sigură de asta, dar era. Simţea din nou senzaţia ciudată că putea comunica cu acest bărbat la nivel subliminal, ceea ce o reasigura, chiar dacă acest lucru dădea naştere la întrebări ciudate.

Trecură câteva secunde pline de tensiune, în timp ce privirile lor se întâlniră. Nici unul din ei nu se mişca. Nu era nici o problemă să-i arate pur şi simplu exemplarul pe care îl avea din Valea giuvaierelor secrete, se gândi Mercy brusc. Mâna îi căzu de pe uşă.

– Îmi iau geanta, murmură ea şi se întoarse la tejghea.

El păşi din nou afară, pe trotuar când ea se îndepărtă. Mai degrabă lipsa sunetului clopoţelului decât sunetul în sine o avertiză că el ieşise din nou.

Când ieşi pe trotuar, o clipă mai târziu, şi închise uşa bine în urma sa, clopoţelul sună mai vesel ca niciodată. Clientul ei neobişnuit îi vorbi, în timp ce ea încuia uşa:

– Nu te enervează clopoţelul ăla?

Ea se uită la el surprinsă.

– Mă anunţă când intră sau iese cineva din magazin. Nu e enervare, e atenţionare.

– Mie mi s-ar părea o adevărată pacoste. Nu e necesar. Sunetul pe care îl scoate nici măcar nu e prea plăcut. Şi există alte moduri de a şti când e cineva prin preajmă.

Ea ştiuse că el se afla acolo chiar dacă clopoţelul nu sunase când el intrase în magazin, se gândi Mercy. Se încruntă. Apoi îşi puse cheile în geanta de piele roşie de pe umăr, lăsându-le să zdrăngăne. Făcu acest lucru intenţionat. Pur şi simplu ştia că el n-ar zdrăngăni niciodată o legătură de chei. Le-ar strecura tăcut în buzunar.

– Ceea ce vreau să ştiu, anunţă Mercy cu o voce un pic agresivă, pornind brusc în josul străzii, este de ce clopoţelul nu a scos nici un sunet atunci când aţi intrat şi aţi ieşit.

– Ţi-am spus, făcu el, mişcându-se în linişte alături de ea. Nu-mi place sunetul lui.

Mercy îi aruncă o privire tăioasă, dar el nu era atent. Cerceta străzile de modă veche, mărginite de copaci, fără îndoială prospere. Majoritatea buticurilor şi magazinelor erau închise deja. Faţadele erau elegant rustice, bunurile din vitrine discrete şi scumpe. Cele câteva maşini parcate în zonă erau din categoria BMW-Vol­vo-Mercedes. Oamenii de pe trotuare purtau tricouri polo, cu animale brodate pe ele, pantaloni scurţi de firmă şi pantofi sport de marcă. Păreau zvelţi şi sănătoşi.

– Nu cred că am făcut cunoştinţă cum trebuie, sublinie Mercy.

– Numele meu este Croft Falconer.

– De unde sunteţi, domnule Falconer?

– Spune-mi Croft sau Falconer dacă preferi, dar fără domnule. Sunt din Oregon.

– Înţeleg. Atunci n-ai bătut un drum aşa de lung pentru Valea giuvaierelor secrete, nu-i aşa? Oregon e la doar trei-patru ore cu maşina.

– Nu toate distanţele se măsoară în kilometri.

Nu prea ştia cum să răspundă la un comentariu atât de criptic, aşa că hotărî să schimbe subiectul. Îşi dădea seama că nu-i mai era frică de el, dar cu siguranţă era foarte precaută. Omul nu se încadra în nici o categorie de bărbat pe care ar fi putut s-o identifice şi s-o califice. Acest lucru era în egală măsură şocant şi neliniştitor.

– Dar maşina ta? Eşti sigur că vrei s-o laşi aici pe stradă?

– Ar trebui să fie în siguranţă pentru o vreme, nu crezi? Ignatius Cove nu arată ca un loc în care bandele vandalizează maşinile în mijlocul străzii, la cinci minute după ce apune soarele.

– Păi, nu, dar...

– Nu-ţi face griji de maşină, Mercy.

– Nu-mi fac, spuse ea cu tărie. În fond, e maşina ta, nu a mea.

Mercy îl conduse preţ de două străzi, pe lângă piaţeta şi fântâna de la capătul străzii, apoi o luă la stânga, de unde nu se mai vedea golfuleţul, şi începu să urce dealul spre casa ei. Până ajunse la capătul străzii în pantă, respira un pic mai greu, ca de obicei. Plimbarea până acasă era cu siguranţă un fel de antrenament sportiv. Când se opri în faţa clădirii cu apartamente, era perfect conştientă că respiraţia lui Croft nu se modificase deloc. Asta o irită. „Omul ăsta trebuie să aibă şi el o slăbiciune", se gândi ea.

– Care-i domeniul tău de interes, Croft? întrebă ea, în timp ce scotocea după chei prin geantă.

El o privi întrebător.

– Domeniul meu de interes?

– În ce priveşte colecţionarea de cărţi, spuse ea nerăbdătoare, în timp ce se îndrepta spre singurele scări care duceau la apartamentul de la etajul doi. Ai venit atâta drum până aici ca să vezi Valea giuvaierelor secrete, deci trebuie să fii colecţionar. Care e principalul tău domeniu de interes?

El zâmbi pentru prima oară. Nu era cine ştie ce zâmbet, doar o uşoară ridicare a colţurilor gurii. Mercy avu impresia că tipul nu prea avea experienţă la zâmbit. Dar era un zâmbet natural, iar ea era destul de încântată de sine însăşi, pentru că reuşise să-i smulgă această reacţie.

– Adică vrei să ştii de ce încerc să obţin Valea giuvaierelor secrete? întrebă el oarecum amuzat.

Mercy tuşi uşor ca să-şi dreagă glasul şi deschise uşa.

– Păi, e un exemplar destul de neobişnuit.

– Este literatură erotică, pur şi simplu, spuse el deschis. Una dintre cele mai bune care au fost scrise.

– Da. Mercy nu era prea sigură ce altceva să mai spună. Îşi aminti destul de greu viziunea de mai devreme, când şi-l imaginase pe Croft într-un dormitor întunecat. Vorbea despre literatură erotică. Atunci puse întrebarea logică: Asta colecţionezi? Literatură erotică?

– Nu, Mercy. Interesele mele sunt în altă direcţie.

– În ce direcţie? făcu ea, întorcându-se cu faţa spre el din uşă, conştientă că se simţea din nou agitată.

Încercă să-şi analizeze repede reacţiile şi ajunse la concluzia că, deşi fizic îi era frică de el, pur şi simplu nu putea să se scuture de frisonul periculos de senzualitate pe care el părea că-l trezeşte în ea.

Îşi aminti că fantomele, chiar şi cele care nu sunt de fapt ameninţătoare, mereu îţi dau fiori pe şira spinării.

– Cred că poţi spune că principalul meu domeniu de interes e filosofia violenţei.

El intră şi închise uşa în urma sa înainte ca Mercy să poată asimila pe de-a-ntregul sensul cuvintelor lui. Făcu un pas înapoi, dându-se automat din calea lui. Ochii ei se măriră.

– Violenţă? şopti ea.

– Sunt expert în acest subiect.

capitolul 2

Primise bine veştile, se gândea Croft. Era mulţumit că femeia nu se dovedise genul care ţipă sau face istericale. Sigur, ar fi putut să fie mai subtil. Dar era încă nervos pentru că ea încercase să îl încuie în afara magazinului mai devreme, aşa că nu rezistase ocaziei de a o şoca.

Faptul că îl făcuse să aibă o astfel de reacţie îl mira chiar şi pe el. În mod normal, el nu-şi dădea voie să acţioneze pe baza unor îndemnuri emoţionale atât de minore. Era obişnuit ca oamenii să se simtă incomod în prezenţa sa. Uneori aveau şi motiv să se simtă astfel.

Mercy mergea cu spatele, probabil se îndrepta spre bucătărie unde exista cu siguranţă o uşă de serviciu. Era cu ochii la el, aşteptându-l să sară, dar privirea ei era ho­tărâtă. Nu era