Infruntă focul

De Nora Roberts

SERIA „INSULA SURORILOR”

Mia Devlin știe cum este să iubești din toată inima – și apoi să vezi cum iubitul te abandonează fără explicații. Cu ani în urmă, ea și Sam Logan au împărtășit o legătură extraordinară, clădită pe speranțele și pasiunea tinereții. Dar într-o zi, el părăsește brusc insula Trei Surori, lăsând-o cu inima zdrobită – și hotărâtă să trăiască de una singură...
Proprietar acum al singurului hotel de pe insulă, Sam se întoarce după un deceniu, ca să-și conducă afacerea – dar și cu speranța de a recâștiga inima Miei. Însă fata pe care a lăsat-o în urmă este acum o femeie sigură pe sine și de o indiferență glacială, deși atracția fizică dintre ei este incontestabilă. În sinea ei, Mia este furioasă și rănită, așa că refuză să accepte nu numai faptul că sentimentele dintre ei sunt încă vii, ci și că are nevoie de ajutorul – și de puterile – lui Sam pentru a face față celei mai mari și înfiorătoare provocări a vieții sale.
Căci singura forță ce poate rupe blestemul vechi de secole care poate pune în pericol viețile tuturor este doar dragostea adevărată…

„O poveste fermecătoare despre legendă și destin – și mai ales, despre magia iubirii” RT Book Reviews

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 23 apr. 2019
• ISBN: 9786060733010

Previzualizare carte

1.png

Face the Fire

Nora Roberts

Copyright © 2002 Nora Roberts

Toate drepturile rezervate

Lira şi Cărţi romantice sunt mărci înregistrate ale

Grupului Editorial Litera

O.P. 53; C.P. 212, sector 4, Bucureşti, România

tel.: [phone]

e-mail: [e-mail]

Ne puteţi vizita pe

www.litera.ro

Înfruntă focul

Nora Roberts

Copyright © 2019 Grup Media Litera

pentru versiunea în limba română

Toate drepturile rezervate

Editor: Vidraşcu şi fiii

Redactor: Adriana Marcu

Corector: Maria Popa

Copertă: Flori Zahiu

Tehnoredactare şi prepress: Ioana Cristea

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

roberts, nora

Înfruntă focul / Nora Roberts;

trad.: Cristina Radu – Bucureşti: Litera, 2019

ISBN 978-606-33-3727-7

ISBN EPUB 978-606-073-301-0

I. Radu, Cristina (trad.)

821.111(73)-31=135. 1

Pentru îndrăgostiţi, vechi şi noi

O, iubire! O, foc! Odinioară mi-a sorbit

cu o lungă sărutare sufletu-mi întreg prin buze;

la fel cum soarbe roua soarele.

Alfred, Lord Tennyson

prolog

Insula Trei Surori

Septembrie 1702

Inima îi era frântă. Cioburile ascuţite îi împungeau sufletul până când fiece oră, fiece moment din ceea ce devenise viaţa ei fu o suferinţă. Nici chiar copiii ei – cei pe care îi purtase în pântec, cei pe care îi purtase pentru pierdutele ei surori – nu o alinau.

Nici ea, spre marea ei ruşine, nu le consola în nici un fel. Le părăsise la fel precum o făcuse şi tatăl lor. Soţul ei, iubitul ei, inima ei se întorsese pe mare, şi acele părţi din ea care erau speranţă, iubire şi magie muriseră în acea zi.

Nici măcar acum, el nu-şi va mai aminti de anii petrecuţi împreună, de bucuria lor.

Nu-şi va mai aminti de ea sau de fiii lor, de fiicele lor, de viaţa pe care şi-o făuriseră pe insulă. Asta era firea lui. Asta era soarta ei.

Şi a surorilor ei, se gândea ea, stând pe faleza pe care o iubea, deasupra mării ce clocotea şi arunca stropi. Şi ele fuseseră sortite să iubească şi să piardă. Cea care era Văzduh iubise un chip frumos şi vorbe dulci ce ascunseseră o fiară. O fiară ce-i vărsase sângele. O omorâse pentru ceea ce era, şi ea nu-şi folosise puterea pentru a-l opri.

Şi astfel, cea numită Gaia se înfuriase şi jelise şi îşi clădise ura piatră cu piatră, până când devenise un zid pe care nu-l putea dărâma nimeni. Îşi folosise puterile pentru răzbunare, renunţase la talentul ei şi trecuse de partea întunecată.

Acum întunericul se închidea, şi ea care era Flacără rămăsese singură cu durerea ei. Nu i se mai putea împotrivi, nu-şi mai putea găsi nici un rost în viaţă. Întunericul îi şoptea în noapte, cu vocea-i vicleană, plină de min­ciuni. Chiar dacă ştia că aşa era, era ispitită de ele. Cercul ei era frânt, şi nu putea, nu voia să reziste de una singură. Îl simţea târându-se tot mai aproape acum, alunecând pe pământ într-o ceaţă spurcată. Era flămând. Moartea ei l-ar fi hrănit, şi totuşi încă nu putea înfrunta viaţa.

Ridică braţele astfel încât flacăra părului ei plesni în vântul pe care îl chemase cu o răsuflare. Avea încă aceste puteri în ea. Şi marea mugi drept răspuns, pământul de sub tălpi se cutremură.

Aer şi Pământ şi Foc – şi Apa ce-i dăduse marea ei iubire, pentru ca apoi să i-o răpească din nou. Pentru această ultimă oară erau din nou sub comanda ei.

Copiii ei vor fi în siguranţă, se îngrijise de asta. Dădaca lor va avea grijă de ei, îi va şcoli, şi harul, lumina, va fi transmis.

Întunericul îi sărută pielea. Săruturi reci, reci.

Ea se clătină pe margine, voinţa împotrivindu-se voinţei, pe când furtuna dinlăuntrul ei şi furtuna pe care o invocase se dezlănţuiră.

Insula aceasta pe care ea şi surorile ei o creaseră pentru a fi în siguranţă faţă de distrugerile celor care le vor vâna şi omorî, se gândea ea, va fi pierdută. Totul va fi pierdut.

„Eşti singură, murmură întunericul. „Suferi. Sfârşeşte cu singurătatea. Curmă durerea.

Şi aşa va face, dar nu-şi va abandona copiii sau copiii care vor fi zămisliţi din ei. Mai avea încă puterea, tăria şi înţelepciunea să le folosească.

– De trei ori câte o sută de ani, insula surorilor e ferită de tine.

Din degetele ei îngemănate, plesni biciul de lumină, se roti, un cerc în cerc.

– Nu poţi ajunge la copiii mei. Vor trăi şi vor învăţa, şi vor dărui învăţătură. Şi când vraja mea se va desface, alte trei se vor naşte să alcătuiască una. Un cerc al surorilor legate în puterea de a sta şi a înfrunta cea mai întunecată clipă. Curaj şi încredere, dreptate cu milostenie, dragoste fără oprelişti sunt cele trei lecţii. Ele trebuie din propria voinţă să se adune şi să-şi înfrunte destinul. Dacă nu vor izbuti, una, două sau trei, insula aceasta se va scufunda în mare. Dar dacă vor alunga întunericul, locul acesta nu va purta nicicând însemnele tale. Vraja aceasta e ultima făcută de mine. Şi cum voiesc, aşa să fie.

Întunericul vru s-o înşface când ea sări, dar n-o putu ajunge. În timp ce se arunca în mare, îşi azvârli puterea în jurul insulei unde dormeau copiii ei, precum o plasă de argint.

capitolul 1

Insula Trei Surori

Mai 2002

Trecuseră mai mult de zece ani de când fusese pe insulă. Peste un deceniu de când văzuse – în afară de imaginaţia lui – pădurea, casele risipite, linia plajei şi a golfului. Şi spectacolul stâncilor unde casele de piatră stăteau lângă lancea albă a farului insulei.

N-ar fi trebuit să fie atât de uimit de atracţie sau de totala simplitate a plăcerii. Sam Logan era arareori uimit. Dar încântarea văzând ce se schimbase şi ce nu îl uimise prin profunzimea sa. Venise acasă şi nu-şi dăduse seama, nu pe deplin, ce însemna asta pentru el, până când nu ajunsese aici.

Parcă lângă docul feribotului pentru că voia să meargă pe jos, să miroasă aerul sărat de primăvară, să audă vocile din bărci, să vadă viaţa ce curgea pe mica ridicătură de teren de pe ţărmul din Massachusetts.

Şi poate, recunoscu el, pentru că avea nevoie de încă puţin timp să se pregătească înainte de a o vedea pe femeia pentru care se întorsese aici. Nu se aştepta să fie primit cu braţele deschise. Treaba era că nu ştia la ce să se aştepte de la Mia.

Odinioară ştiuse. Îi ştiuse fiece expresie a feţei, fiece inflexiune a vocii. Odinioară ar fi fost pe doc să-l întâmpine, cu superbul ei păr roşu fluturând şi ochii cenuşii luminaţi de plăcere şi promisiuni. I-ar fi auzit râsetul pe când ar fi alergat în braţele lui.

Zilele acelea se sfârşiseră, se gândea el urcând pe drumul spre High Street şi porţiunea de magazine atractive şi birouri. El le pusese capăt şi se autoexilase, intenţionat îndepărtându-se de insulă şi de Mia.

Acum sfârşea deliberat acest exil.

În tot acest răstimp, fata pe care o părăsise devenise femeie. O femeie de afaceri, se gândea el cu un chicotit. Nici o surpriză aici. Mia se pricepuse întotdeauna la afaceri şi la a scoate profit. Intenţiona să se folosească de asta, la nevoie, pentru a reintra prin vorbe frumoase în graţiile ei. Pe Sam nu-l deranja să linguşească, atât timp cât câştiga.

O coti pe High Street şi se opri să se uite la Hanul Magic. Clădirea de piatră în stil gotic era singurul hotel al insulei şi îi aparţinea. Avea nişte idei şi intenţiona să le pună în practică acolo, acum că tatăl lui îi cedase în fine conducerea. Dar afacerile vor aştepta, de data asta, până când se va ocupa de treburile personale.

Continuă să meargă, mulţumit să vadă că deşi traficul era uşor, era constant. Afacerile pe insulă, hotărî el, erau aşa cum i se transmisese.

Avea pasul mare şi străbătu rapid trotuarul. Era un bărbat înalt, având aproape un metru şi nouăzeci, cu o constituţie musculoasă mai obişnuită în ultimii ani cu costume la comandă decât cu jeanşii negri pe care îi avea azi. Pardesiul lung pe care îl purta să-l apere de vântul aspru de început de mai flutura în spatele lui în timpul mersului.

Şi părul negru şi răvăşit acum de vânt în timpul traversării cu feribotul de pe ţărm îi trecea de guler. Faţa era uscăţivă, cu oasele lungi ale obrazului bine definite. Planurile şi unghiurile erau îmblânzite cumva de o gură plină şi modelată, şi cu acele aripi negre ale părului ce-i fluturau pe spate, zugrăvea o imagine dramatică.

Ochii îi erau atenţi, scrutând ceea ce fusese şi avea să fie din nou căminul său. Undeva între albaştri şi verzi, aveau culoarea mării ce înconjura casa, mărginiţi de gene şi sprâncene negre. Se folosea de înfăţişarea lui atunci când îi convenea, aşa cum se folosea de farmecul sau de cruzimea sa. Orice fel de arme avea la îndemână erau de folos în a-şi atinge scopul. Acceptase deja că va fi nevoie de tot ce avea la dispoziţie pentru a o cuceri pe Mia Devlin.

De peste drum, studie Cafeneaua cu Cărţi. Ar fi trebui să ştie că Mia va lua ceea ce fusese o clădire neglijată şi o va transforma în ceva încântător, elegant şi eficient. În vitrina frontală erau etalate cărţi şi flori de primăvară în ghivece împrăştiate în jurul unui şezlong. Două din cele mai profunde iubiri ale ei, cugetă el. Cărţi şi flori. Le folosise pe amândouă într-un fel ce sugera că era timpul să te opreşti din treaba din curte, să te aşezi şi să te bucuri de roadele muncii cu o plimbare într-o poveste.

Chiar pe când se uita, doi turişti – nu lipsise atât de mult încât să nu poată deosebi turiştii de localnici – intrară în librărie.

Rămase acolo unde era, cu mâinile în buzunare, până când îşi dădu seama că trăgea de timp. Puţine lucruri erau mai aprige decât Mia Devlin în culmea furiei. Se aştepta să se dezlănţuie asupra lui într-o furie năprasnică în clipa când dădea cu ochii de el.

Şi cine ar putea-o învinovăţi?

Pe de altă parte, se gândi el cu un rictus, nu exista nimic mai aţâţător decât Mia Devlin în culmea furiei. O să fie... distractiv să încrucişeze din nou săbiile cu ea. La fel cum ar fi o satisfacţie să îi potolească acea furie. Traversă strada şi deschise uşa de la Cafeneaua cu Cărţi.

În spatele tejghelei era Lulu. Ar fi recunoscut-o oriunde. Femeia micuţă, cu o faţă de gnom aproape înghiţită de ochelarii cu ramă argintie, practic o crescuse pe Mia. Cei doi Devlin fuseseră mai mult interesaţi unul de celălalt şi de călătorii decât de fiica lor, şi Lulu, fostul copil din flori, fusese angajată să aibă grijă de ea.

Pentru că Lulu făcea socoteala cumpărăturilor unui client, avu un moment să se uite prin jur în librărie. Tavanul era înţesat de lumini pentru a crea un efect de cer înstelat şi a face ideea căutării printre cărţi una festivă. O zonă de şedere confortabilă era amenajată în faţa unui şemineu cu vatra frecată şi lustruită, folosită pentru a adăposti încă şi mai multe flori de primăvară. Mireasma lor îndulcea aerul, la fel cum o făceau fluierele şi flautele ce se auzeau încet din difuzoare.

Pe lucioasele rafturi albastre se găseau cărţi – o varie­tate impresionantă, cugetă el plimbându-se printre ele şi la fel de eclectice precum s-ar fi aşteptat din partea proprietarului. Nimeni n-o putea acuza pe Mia că era îngustă la minte.

Îşi strâmbă buzele văzând că celelalte rafturi aveau lumânări rituale, cărţi de Tarot, rune, statui de zâne, vrăjitori, dragoni. Un aranjament atrăgător al unui alt interes al Miei, se gândi el. Nici aici nu s-ar fi aşteptat la altceva.

Luă o piatră rotunjită de cuarţ roz dintr-un vas, o frecă între degete să-i aducă noroc. Deşi ştia că nu era cu putinţă. Înainte de a o putea pune la loc, simţi un curent de aer glacial. Zâmbind uşor, se întoarse dând cu ochii de Lulu.

– Am ştiut întotdeauna că o să te-ntorci. Soiul rău nu piere.

Asta era prima piedică, balaurul din poartă.

– Salut, Lulu.

– Ia nu-mi mai spune tu mie salut, Lulu, Sam Logan. Mirosi, îl măsură cu privirea, mirosi din nou. O cum­peri sau îl chem pe şerif şi te arestează pentru furt din magazine?

El puse piatra înapoi în vas.

– Ce mai face Zack?

– Întreabă-l şi singur, n-am timp de pierdut cu tine. Deşi o depăşea cu vreo treizeci de centimetri, ea înaintă spre el, îl împunse cu degetul şi îl făcu să se simtă din nou de doisprezece ani. Ce dracu’ vrei?

– Să văd casa. S-o văd pe Mia.

– De ce nu faci tuturor un bine să pleci pe unde ai hălăduit în toţi anii ăştia? New York, Paris şi o-la-la. Ne-am descurcat bine şi fără să vii tu să tai frunză la câini pe Insula Surorilor.

– Aşa se pare. Mai aruncă o privire distrată în jur. Nu se simţea jignit. Un balaur, în mintea lui, era menit să fie devotat prinţesei lui. În amintirea lui, Lulu făcuse întotdeauna faţă cu brio acestei sarcini. E frumos aici. Am auzit că aici cafeneaua e deosebit de bună. Şi că nevasta lui Zack se ocupă de ea.

– Ai un auz foarte bun. Aşa că ascultă la mine. Fă paşi.

Nu era jignit, nu, dar în ochi i se citi iritarea, verdele lor devenind mai intens.

– Am venit s-o văd pe Mia.

– E ocupată. O să-i spun că ai trecut pe-aici.

– Nu, n-o să-i spui, spuse el încet. Dar o să ştie oricum.

Chiar pe când vorbea, auzi zgomotul tocurilor pe lemn. Ar fi putut fi o duzină de femei, coborând pe to­curi scările răsucite. Dar ştia. Pe când inima îi tresărea în piept, ocoli rafturile şi o văzu chiar când apărea de după ultima curbă. Şi privirea, acea privire a ei îl despică într-o mie de bucăţi.

Prinţesa, se gândi el, devenise regină.

Dintotdeauna, fusese cea mai frumoasă fiinţă pe care o văzuse vreodată. Tranziţia de la fată la femeie îi cizelase acea frumuseţe. Părul era aşa cum şi-l amintea el, o lungă revărsare de bucle de foc şi o faţă trandafirie şi albă ca laptele. Pielea aceea, îşi amintea el, era catifelată precum roua. Nasul era mic şi drept, gura mare şi plină. Şi îşi amintea, îşi amintea foarte bine, cum o simţise şi ce gust avea. Ochii îi erau fumurii, migdalaţi şi îl priveau acum cu o răceală studiată.

Zâmbi, şi asta era la fel de rece, venind spre el.

Rochia ei de un auriu mat i se lipea de corp, expunând nişte picioare lungi, lungi de tot. Pantofii erau de aceeaşi nuanţă şi o făceau să arate de parcă dogorea. Dar el nu simţea nici un fel de căldură din partea ei, în timp ce ea îşi ridică o sprânceană şi se uită la rândul ei la el.

– Măi să fie, e Sam Logan, nu-i aşa? Bine ai revenit.

Vocea îi era mai joasă, doar cu puţin mai joasă decât fusese pe vremuri. Mai senzuală, mai răguşită, mai catifelată. Părea că-şi face loc în pântecul lui chiar pe când el se miră de zâmbetul ei politicos şi de primirea ei detaşată.

– Mulţam. Deliberat, îi răspunse pe acelaşi ton. Mă bucur că m-am întors. Arăţi uluitor.

– Facem şi noi ce putem.

Îşi dădu părul pe spate. În urechi purta pietre de citrin. Detaliile ei, până la inelele de pe degete, mireasma fină ce o înconjura i se întipăriră în minte. Pentru o clipă, încercă să i-o citească pe a ei, dar găsi vorbele străine şi enervante.

– Îmi place librăria ta, spuse el atent să-şi menţină vocea degajată. Sau ce am văzut din ea.

– Ei bine, va trebui să-ţi oferim turul de onoare. Lulu, vezi că ai clienţi.

– Ştiu ce am, mormăi Lulu. E o zi de lucru, nu-i aşa? N-ai timp să-l plimbi pe ăsta pe-aici.

– Lulu. Mia doar îşi înclină puţin capul, o atenţionare tăcută. Întotdeauna am câteva minute pentru un vechi prieten. Vino sus, Sam, să vezi cafeneaua. Începu să urce scările cu mâna pe balustradă. Poate că ai auzit că un prieten comun de-al nostru, Zack Todd, s-a în­surat iarna trecută. Nell nu-i numai o prietenă apropiată de-a mea, dar e şi o bucătăreasă extraordinară.

Sam se opri în capul scărilor. Îl enerva că trebuia să-şi revină, să-şi găsească echilibrul. Mireasma ei îl întorcea pe dos.

Etajul era la fel de primitor ca parterul, cu atracţia suplimentară a unei cafenele pline de viaţă la un capăt şi cu toate minunatele arome de condimente, cafea, ciocolată delicioasă ce emanau de acolo.

În spatele vitrinei din sticlă erau etalate sortimente uluitoare de prăjituri şi salate. Dintr-o oală enormă ieşea un abur aromitor de unde chiar atunci o blondă drăguţă îl servea cu supă pe un client care aştepta. Ferestrele de pe peretele din fund lăsau să se vadă crâmpeie din imaginea mării.

– E nemaipomenit! Asta, cel puţin putea spune fără rezerve. Absolut nemaipomenit, Mia. Trebuie să fii foarte mândră de ce ai făcut aici.

– De ce să nu fiu? În tonul ei se putu auzi o înţepătură, o ironie iute şi maliţioasă, ce îl făcu să se uite la ea. Dar ea doar zâmbea din nou, arătând cu un gest elegant al mâinii ce lucea de inele. Ţi-e foame?

– Mai mult decât aş fi crezut.

O lucire din acea înţepătură apăru brusc pentru o clipă în profunzimea cenuşiu-fumurie, înainte de a se întoarce şi a-l conduce la tejghea.

– Nell, am aici un bărbat cu poftă de mâncare.

– Atunci a venit în locul potrivit. Nell zâmbi larg, cu gropiţele vibrând şi ochii albaştri prietenoşi când îi întâlni pe ai lui Sam. Supa zilei este de pui condimentat. Salata specială e creveţi diablo şi sendvişul zilei e porc la grătar şi roşii pe pâine cu măsline. Plus mâncarea noastră obişnuită, adăugă ea bătând pe meniul de pe tejghea, cu ofertele vegetariene.

„Nevasta lui Zack", se gândi Sam. Una era să-şi dea seama că cel mai vechi prieten al lui făcuse pasul şi alta era să vadă şi motivul. Îl zdruncină încă o dată.

– Ai de unde alege.

– Ne place să credem asta.

– Nu poţi face o alegere proastă dacă e ceva pregătit de Nell, îi spuse Mia. O să te las în mâinile ei pricepute, pentru moment. Am treabă. Ah, Nell, ar fi trebuit să vă fac cunoştinţă. El e un vechi prieten de-al lui Zack, Sam Logan. Poftă bună, spuse ea apoi plecă.

Sam văzu surpriza de pe faţa lui Nell, apoi toată căldura dispăru.

– Cu ce pot să te servesc?

– Doar cafea pentru moment. Ce mai face Zack?

– Foarte bine, mulţumesc.

Sam bătu darabana pe şold. Un alt paznic la porţi, nu mai puţin cumplit decât dragonul, cu toată înfăţişarea ei blândă.

– Şi Ripley? Am auzit că tocmai s-a măritat luna trecută.

– E foarte bine şi foarte fericită. Gura lui Nell se strânse într-o linie dură, neprimitoare pe când punea pe tejghea cafeaua într-un pahar de luat pe drum. Gratis. Sunt sigură că Mia nu vrea şi nici n-are nevoie de banii tăi. Se serveşte un prânz foarte bun la Hanul Magic, aşa cum sunt sigură că ştii.

– Da, ştiu. O pisicuţă drăguţă şi nişte gheare foarte ascuţite, cugetă Sam. Crezi că Mia are nevoie de protecţia dumitale, doamnă Todd?

– Cred că Mia se poate descurca cu orice. Zâmbi acum, ascuţit ca un tăiş. Cu absolut orice.

Sam îşi luă cafeaua.

– Şi eu cred la fel, fu el de acord, apoi se îndreptă în direcţia în care o luase Mia.

Ticălosul! Odată ce se găsi în spatele uşilor închise din biroul ei, Mia lăsă să-i scape un acces de furie. Chiar şi asta făcu bibelourile şi cărţile de pe rafturi să tremure şi să sară. Ce tupeu avea, ce nesimţire, ce prostie să intre cu atâta nonşalanţă în librăria ei!

Să stea acolo şi să-i zâmbească, aşa ca şi cum se aştepta ca ea să ţipe de bucurie şi să-i sară în braţe. Şi să arate nedumerit atunci când ea n-o făcuse.

Ticălosul!

Îşi încleştă pumnii, şi pe sticla ferestrei apăru o mică fisură.

Ştiuse clipa în care el intrase. Aşa cum ştiuse şi momentul în care venise pe insulă. O inundase, năvălise peste ea, în timp ce stătea la birou completând o comandă de provizii. Durere, şoc, bucurie, mânie, toate atât de intense, atât de bruşte că o ameţiseră. O emoţie uimitoare după alta, lăsând-o slăbită şi tremurând. Şi ştiuse că el se întorsese.

Unsprezece ani. O părăsise, lăsând-o îndurerată, neajutorată şi deznădăjduită. Încă îi era ruşine să-şi amintească starea de confuzie tremurândă şi de durere în care se găsise timp de săptămâni întregi după plecarea lui. Dar îşi refăcuse viaţa pe cenuşa visurilor pe care Sam le arsese sub ea. Îşi găsise concentrarea şi un soi de mulţumire calmă.

Acum se întorsese.

Putea doar mulţumi destinului că acea clarviziune îi acordase un răgaz să-şi revină. Cât de umilitor ar fi fost dacă l-ar fi întâlnit înainte de a avea ocazia să se pregătească. Şi câtă satisfacţie avusese să vadă acea licărire de surpriză şi nedumerire ce-i apăruse pe faţă când îl întâmpinase atât de rece şi de relaxat.

Acum era mai puternică, îşi reaminti ea. Nu mai era fata care îşi pusese inima sângerândă şi zdrobită la picioarele lui. Şi acum existau multe – mult mai multe – lucruri importante în viaţa ei decât un bărbat. Dragostea, se gândi ea, putea fi aşa o minciună. Nu exista loc şi nici înţelegere pentru minciuni. Îşi avea casa ei, afacerea, prietenii. Îşi avea din nou cercul, şi acel cerc avea un scop. Asta era de ajuns s-o întărească.

Când auzi ciocănitul în uşă, îşi blocă din nou simţămintele, gândurile, apoi se aşeză pe scaunul din spatele biroului.

– Da, intră.

Studia datele de pe monitor când intră Sam. Se uită neatent într-acolo, cu doar o umbră de încruntare în ochi.

– Nu-i nimic în meniu care să te tenteze?

– M-am hotărât la asta. Luă cafeaua, apoi îi scoase capacul şi o aşeză pe birou. Nell e foarte loială.

– Loialitatea e o calitate necesară la un prieten, în opinia mea.

El scoase un fel de sunet de încuviinţare, apoi sorbi din cafea.

– Mai face şi o cafea excelentă.

– O calitate necesară la un bucătar de la o cafenea. Bătu darabana în birou cu un gest de stăpânită nerăbdare. Sam, îmi pare rău, nu vreau să fiu nepoliticoasă. Eşti mai mult decât bine-venit să te simţi bine în cafenea, în magazin. Dar am treabă.

El o studie pentru un moment lung, dar acea expresie uşor enervată de pe faţa ei nu dispăru.

– În cazul ăsta, n-o să-ţi mai răpesc din timp. De ce nu-mi dai cheile şi o să plec să mă aranjez?

Nedumerită, scutură capul.

– Cheile?

– De la căsuţă. De la căsuţa ta.

– Căsuţa mea? De ce naiba să-ţi dau cheile de la căsuţa galbenă?

– De aia.

Încântat că pătrunsese în cele din urmă prin acea platoşă de politeţe, scoase nişte hârtii din buzunar.

– Avem un contract de închiriere. Puse hârtiile pe birou, dându-se înapoi când ea le smuci să le citească. Celtic Circle e una din firmele mele, explică el când ea se uită furioasă la nume. Şi Henry Downing e unul din avocaţii mei. El a închiriat casa pentru mine.

Mâna ei vru să tremure. Mai mult, vru să lovească. Deliberat, o aşeză pe birou cu palma în jos.

– De ce?

– Am avocaţi care fac tot felul de treburi pentru mine, spuse Sam ridicând din umeri. În plus de asta, nu credeam că o să-mi închiriezi casa. Dar am crezut – am fost sigur – că odată ce s-a căzut la învoială, o să-ţi respecţi obligaţiile.

Ea oftă adânc.

– Am vrut să spun, de ce îţi trebuie ţie casa? Ai un întreg hotel la dispoziţie.

– Nu vreau să trăiesc într-un hotel, nici să trăiesc unde muncesc. Vreau intimitate şi relaxare. N-aş avea nici una, nici alta dacă aş sta într-un hotel. Mi-ai fi închiriat-o, Mia, dacă n-aş fi apelat la un avocat?

Acum, îşi curbă buzele cu asprime.

– Bineînţeles. Dar aş fi crescut chiria lunară.

El râse şi, mai echilibrat decât fusese din prima clipa când o auzi, mai sorbi din cafea.

– Afacerea-i afacere, şi poate că aşa trebuia să se întâmple. De când părinţii mei au vândut casa noului soţ al lui Ripley, nu pot să mai locuiesc acolo. Lucrurile se întâmplă de obicei aşa cum trebuie să se întâmple.

– Lucrurile se întâmplă, fu tot ce spuse ea. Deschise un sertar, scoase un rând de chei. E mică şi mai mult rustică, dar sunt sigură că o să te descurci cu ea câtă vreme stai pe insulă.

Puse rândul de chei pe birou, pe deasupra exemplarului din contractul de închiriere.

– Sunt sigur că da. Hai să luăm cina împreună în seara asta. Putem să mai stăm de vorbă.

– Nu, mulţumesc.

El nu avusese de gând să o invite, nu atât de curând. Îl deranja că îi scăpaseră vorbele.

– Atunci, altă dată. Se ridică, puse în buzunar cheile şi contractul. Mă bucur să te revăd, Mia.

Înainte ca ea să se poată eschiva, el îşi puse mâna peste a ei pe birou. Ceva scânteie, vizibil. Aerul trosni.

– Ah, fu tot ce zise el şi o strânse mai tare.

– Ia-ţi mâna de pe mine. Îşi păstră vocea joasă, vorbi încet, uitându-se în ochii lui. N-ai nici un drept să mă atingi.

– Între noi n-a fost niciodată vorba de drepturi, ci doar de dorinţă.

Mâna ei voi să tremure. Doar voinţa o ţinu fermă.

– Nu există acum nici un noi, şi nu mai am nevoie de tine.

Durea. În inima lui se răsuci o durere bruscă şi puternică.

– Ba ai, şi eu am nevoie de tine. E mai mult de luat în seamă decât nişte vechi sentimente rănite.

– Sentimente rănite. Ea repetă expresia ca şi cum era în altă limbă. Înţeleg. Oricum ar fi, nu mă vei mai atinge fără permisiunea mea. Nu o ai.

– Va trebui să stăm de vorbă.

– Asta ar însemna că avem ceva să ne spunem. Ceva din mânie ieşi la suprafaţă, şi ea o acoperi cu dispreţ. Chiar în clipa asta n-am nimic să-ţi spun. Vreau să pleci. Ai contractul, ai cheile, ai casa. Isteţ din partea ta, Sam. Întotdeauna ai fost isteţ, chiar de copil. Dar ăsta e biroul meu, magazinul meu. „Insula mea" era cât pe-aici să spună, dar se abţinu la timp. Şi n-am timp de tine.

Când el îşi slăbi strânsoarea, ea îşi retrase mâna. Atmosfera se limpezi.

– Hai să nu stricăm vizita cu o scenă. Sper să-ţi placă locuinţa. Dacă ai vreo problemă cu ea, să-mi spui.

– Bine. O să mă bucur de ea şi o să-ţi spun. Se întoarse spre uşă, o deschise. Ah, Mia, asta nu-i o vizită. Rămân aici.

Văzu cu o plăcere răutăcioasă cum se făcu palidă, chiar înainte de a închide uşa.

Îşi trase o înjurătură pentru asta şi pentru că stricase primii paşi. Era în aceeaşi proastă dispoziţie când coborî scările şi ieşi din librărie sub privirea dură a lui Lulu.

Se întoarse de la docuri unde parcase, se îndepărtă de casa unde avea să locuiască o bucată de vreme şi se îndreptă spre sediul poliţiei. Putea doar spera că Zack Todd, acum şeriful Todd să fie acolo. Dumnezeule mare, se gândi Sam, i-ar plăcea ca o persoană, o blestemată de persoană să-i ureze bun venit acasă şi să fie sincer. Dacă nu se putea aştepta la asta din partea lui Zack, era într-o situaţie jalnică. Îşi adună umerii sub vântul aspru, nu-i mai plăcea asta.

Se descotorosise de el ca de o muscă. La fel ca de un ţânţar. Nu cu o izbucnire de nervi, ci cu iritare. Trosnetul acela de atingere dintre ei însemna ceva. Trebuia să creadă asta. Dar dacă era cineva care să se împotrivească destinului, să îşi impună voinţa faţă de acesta, era Mia.

„Vrăjitoare încăpăţânată şi mândră", se gândi el, apoi oftă. Faptul că ea era exact aşa fusese întotdeauna ceva ce îl atrăsese la ea. Era greu să rezişti mândriei şi puterii. Dacă nu greşea, ea era acum şi mai mândră şi mai puternică de cum fusese la nouăsprezece ani.

Asta însemna că avea o misiune pe măsura lui, pe mai multe planuri.

Şuieră şi deschise uşa sediului poliţiei. Bărbatul care stătea cu picioarele pe birou şi cu telefonul la ureche nu se schimbase prea mult. Se mai împlinise pe ici, se mai cizelase pe colo. Avea părul tot zburlit, castaniu cu şuviţe decolorate de soare. Ochii îi erau de acelaşi verde tăios şi limpede. Şi se măriră, studiindu-l pe Sam.

– Hai că revin eu. O să-ţi trimit hârtiile pe fax până la sfârşitul zilei. Mda. Bine. Trebuie să închid. Zack îşi dădu repede picioarele jos pe duşumea, închizând telefonul. Apoi se ridică şi se uită rânjind la Sam. Fir-aş al naibii, e Domnul New York City.

– Ia uite cine este John Justiţiarul.

Zack străbătu micul birou din trei paşi în bascheţii tociţi şi îl cuprinse pe Sam într-o îmbrăţişare puternică. Sam se simţi mai mult decât uşurat, pentru că aici era un bun venit şi afecţiunea simplă precum şi profunda legătură ce îşi avea obârşia în copilărie.

Anii scurşi între băiat şi bărbat dispărură.

– Mă bucur să te revăd, reuşi el să spună.

– Şi eu la fel. Zack se dădu înapoi şi cumpăni. O pură plăcere îi apăru în zâmbet. Ce să zic, nu te-ai îngrăşat şi nici n-ai chelit stând în spatele unui birou.

Sam îşi aruncă o privire către spaţiul de lucru înghesuit.

– Nici tu. Şerifule.

– Da, aşa că adu-ţi aminte cine este şeful şi vezi-ţi de treburile tale pe insula mea. Ce naiba faci aici? Vrei nişte cafea?

– Dacă-i spui cafea chestiei ăleia care e în cana aia, atunci mă lipsesc, mulţam. Şi am treabă aici. Afaceri pe termen lung.

Zack îşi strânse buzele în timp ce turna cafeaua tulbure într-o cană.

– Hanul?

– În primul rând. L-am cumpărat de la ai mei. E al meu acum.

– L-ai cumpărat...

Zack ridică din umeri şi îşi săltă un şold pe colţul biroului.

– Familia mea n-a funcţionat niciodată ca a ta, spuse Sam sec. E o afacere. Una pentru care tata şi-a pierdut interesul. Eu, nu. Ce mai fac ai tăi?

– Super. Abia au plecat. Au venit pentru nunta lui Ripley şi au stat cam o lună. Chiar mă gândeam că s-au hotărât să se mute înapoi definitiv, dar şi-au făcut bagajele şi au plecat spre Nova Scoţia.

– Îmi pare rău că n-o