Talente ascunse

De Amanda Quick

Serenity Makepeace știe o mulțime de lucruri despre tofu și quinoa, însă n-are nici o idee despre gestionarea afacerilor. Prin urmare, ca să vândă prin corespondență produsele realizate de locuitorii din Wittʼs End, o comunitate hippie din statul Washington, are nevoie de ajutorul unui expert. Așa că, pentru a-și transforma visul în realitate, se gândește să apeleze la cel mai bun din domeniu. Caleb Ventress, un specialist de vârf în consultanța de business, este mult prea afectat de trecut și de relația dificilă cu rudele sale ca să accepte că are dreptul la fericire. Colaborarea cu nonconformista Serenity, la început strict profesională, pare să se dezvolte într-o direcție nouă, tulburătoare. Va avea el tăria să renunțe la atitudinea rece și detașată pe care și-a cultivat-o ca să se lase în voia sentimentelor? Evenimentele care încep să se succeadă rapid – începând cu o tentativă de șantaj și sfârșind cu un accident suspect – nu-i lasă prea mult timp pentru reflecție, iar atmosfera stranie din Wittʼs End îi zguduie certitudinile. Toate dilemele lui au însă un răspuns: Serenity. Iar concluzia întregii aventuri îi ia pe amândoi prin surprindere: dragostea adevărată își poate face apariția în cele mai neașteptate împrejurări.

â

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 9 dec. 2017
• ISBN: 9786063318917

Previzualizare carte

prolog

Stătea nemișcată la marginea bazinului alimentat de izvorul fierbinte. Aburii argintii care pluteau deasupra apei șerpuiau și se învârtejeau, atrăgând-o într-o transă și mai profundă. Cu ochii la adâncul limpede precum cristalul, așteptă până când, încet, viziunea căpătă formă.

Caldă și aurie, lumina soarelui se revărsa în camera albă. De undeva de departe se auzea un vals. Își ținea copiii cuibăriți în brațe și privea ușa închisă. În curând avea să se deschidă, iar el avea să vină la ea.

Ușa se deschise.

Un bărbat intră în camera albă, scăldată în lumina soarelui.

Îi zâmbi.

― La naiba! izbucni Serenity.

Nu era bărbatul care trebuia.

capitolul 1

― Ar trebui să știi că încearcă cineva să mă șantajeze, spuse ea.

Numele ei era Serenity Makepeace, iar până în urmă cu treizeci de secunde Caleb Ventress intenționase s-o seducă.

El nu-i pomenise nimic despre asta lui Serenity pentru că încă nu terminase evaluarea situației, iar acum nu putea fi decât recunoscător pentru înclinația sa înnăscută pentru analiză.

Caleb nu acționa niciodată fără să studieze mai întâi toate laturile problemei și aplica această metodă atât în viața personală, cât și în afaceri. Fără îndoială, succesul lui financiar se datora, cel puțin în parte, acestui obicei de a aborda totul cu detașare logică, lipsită de emoții.

Deocamdată, relația cu Serenity se limitase la câteva întâlniri în biroul lui, trei prânzuri de lucru și două cine de afaceri. Nici măcar n-o sărutase. Plănuise să facă acest pas în seara respectivă.

Fusese cât pe ce. Un fior de gheață i se răsuci în pântec când își dădu seama cât de aproape fusese de un dezastru. Ceea ce-l deranja cu adevărat era senzația neplăcută că Serenity Makepeace îl putea face să-și ignore propriile reguli.

Era diferită de celelalte femei pe care le cunoscuse. Îl fascina. Dacă ar fi trăit într-un alt timp și într-un alt loc, de pildă într-o epocă în care aiurelile superstițioase erau considerate ceva firesc, s-ar fi întrebat dacă nu cumva aruncase o vrajă asupra lui.

Acum ședea vizavi de el cu un aer absent, de parcă ar fi ajuns în realitatea lui dintr-un univers alternativ.

Serenity Makepeace avea ochii de culoarea cozii de păun și o coamă sălbatică de păr roșu-aprins pe care nu reușise s-o îmblânzească decât parțial cu o fundă neagră legată la spate.

Radia un farmec straniu, ca de pe altă lume. Simțind cum i se zbârlise părul de pe ceafă, Caleb se gândi că femeia aceea fusese făcută ca să dănțuiască pe pajiști la miezul nopții, sub clar de lună, și nu ca să poarte negocieri pentru o firmă cu pretenții.

Spera sincer că se pricepea mai bine la dansatul sub clar de lună decât la afaceri, căci trebuise să-i îndrume fiecare pas în cursul elaborării contractului. Nu că n-ar fi fost inteligentă – dimpotrivă, demonstrase o perspicacitate uimitoare –, dar era total lipsită de experiență.

Serenity avea o mică băcănie într-un orășel de munte numit Witt’s End. Din câte reușise Caleb să-și dea seama, magazinul deservea o clientelă excentrică, formată în principal din inadaptați și nonconformiști. Serenity știa multe despre pâinea din cereale integrale, quinoa și tofu, dar nu avea habar de practicile sofisticate din lumea afacerilor.

Caleb își reaminti că acesta era rostul lui. Serenity dorea să-și extindă băcănia cu un sistem de vânzare prin corespondență, operațiune pentru care avea nevoie de ajutorul unui consultant, iar el era unul dintre cei mai buni consultanți din Pacific Northwest în domeniul dezvoltării afacerilor.

Proiectul „Witt’s End prin poștă" fusese o noutate pentru Caleb, în principal pentru că nu era obișnuit să lucreze cu novici precum Serenity. În general, clienții lui erau directorii executivi ai marilor corporații, care își trimiteau avocații să stabilească termenii contractelor. Rareori i se întâmplase să ofere consultanță pentru mici firme independente, întrucât patronii acestora nu-și permiteau sfaturile lui. Serenity nu făcea excepție. Nici ea nu-și permitea să-l plătească.

O acceptase drept clientă doar pentru că îi atrăsese atenția și îi trezise interesul profesional, care însă era pe cale să se epuizeze. În ultimul timp, cariera de mare succes și viața lui în ansamblu ajunseseră să-l plictisească la culme.

Își amintea foarte clar scrisoarea în care Serenity își expusese intențiile. Anvergura planurilor ei îl amuzase.

Stimate domnule Ventress,

Dați-mi voie să mă prezint. Mă numesc Serenity Makepeace și am nevoie de ajutorul dumneavoastră pentru a-mi salva orașul natal, Witt’s End, din statul Washington.

Probabil că n-ați auzit niciodată de Witt’s End. Se află în munții Cascade, la aproximativ o oră și jumătate de condus din Seattle, și găzduiește o serie de artiști, meșteșugari și alte persoane dornice să trăiască într-un mediu care acceptă și încurajează spiritele independente ce au ales un stil de viață neconvențional.

Îmi dau foarte bine seama că nu-mi permit tariful dumneavoastră obișnuit pentru consultanță, dar sunt dispusă să vă ofer o cotă din profitul viitor.

Scopul meu este ca, pe lângă băcănia pe care o dețin, să înființez un serviciu de livrare prin poștă a unor produse dificil de procurat. Domnule Ventress, fac apel la dumneavoastră, deoarece comunitatea mea nu mai poate supraviețui mult fără o bază economică solidă.

Sunt conștientă că, probabil, proiectul meu este insignifiant în comparație cu cele cu care aveți de-a face în mod normal, dar vă rog din suflet să acceptați. Mi s-a spus că sunteți unul dintre cei mai buni specialiști în domeniu.

Doresc foarte mult să-mi salvez comunitatea. Domnule Ventress, cred că lumea are nevoie de locuri precum Witt’s End, Washington. Sunt ultimele orașe de frontieră, singurele comunități potrivite pentru aceia care nu se simt bine în peisajul urban modern.

Într-un anumit fel, cu toții avem nevoie de locuri precum Witt’s End. Iar Witt’s End are nevoie de dumneavoastră, domnule Ventress.

Cu sinceritate,

Serenity Makepeace

Dintr-o toană, Caleb o invitase la un interviu. În ziua când intrase pe ușă, cu trei săptămâni în urmă, părând complet deplasată într-un taior gri conservator și cu pantofi asortați, cu tocuri de trei centimetri, știuse că avea să semneze contractul cu ea.

O luase de mână, iar Serenity se lăsase îndrumată cu o naivitate fermecătoare. Dacă ar fi vrut să profite de ea, n-ar fi întâmpinat nici o problemă, pentru că tânăra provincială nici măcar nu și-ar fi dat seama. În schimb, cu cinci minute în urmă o invitase să semneze pe ultima pagină a unui contract care, din punctul lui de vedere, îi oferea condiții rezonabile.

Desigur, Caleb își acordase o clauză care îi permitea să se retragă practic în orice moment, pe când ea nu avea decât o posibilitate foarte limitată de a face același lucru, una pe care n-ar fi descoperit-o decât un avocat bun. În definitiv, afacerile erau afaceri, iar Caleb se asigura întotdeauna ca lucrurile să meargă în direcția dorită de el.

Portița lui de ieșire se afla în secțiunea a șasea a documentului. Tot ce avea de făcut era s-o utilizeze. Fără să-și ia ochii de la Serenity, încercă să-și revină de pe urma loviturii pe care tocmai o primise.

― Ce-ai spus?

Nu exista nici o șansă ca el să fi înțeles greșit, dar trebuia să se asigure.

Serenity își drese glasul.

― Am zis că încearcă cineva să mă șantajeze.

O furie neagră se aprinse undeva în adâncul lui și, preț de o clipă, amenință să-l copleșească.

― Pe toți dracii!

Serenity își înclină capul într-o parte și îl studie cu o privire perplexă.

― E ceva în neregulă?

Naivitatea ei fermecătoare începea să-l calce pe nervi. Oare ce văzuse la ea? La urma urmei, nimeni n-ar fi etichetat-o drept frumoasă. Disperat, Caleb încercă să-și recapete obiectivitatea rece, detașată, pe care o cultivase toată viața. Atrăgătoare, da. Interesantă, cu siguranță. Dar nu frumoasă.

Chipul inteligent al lui Serenity era expresiv și plin de vioiciune. Trebui să admită că pomeții ei aveau o eleganță naturală, iar buzele cărnoase îl trimiteau cu gândul la nopți fierbinți și la așternuturi umede și mototolite, deși, în acel an, luna octombrie se dovedea a fi rece și aspră în Seattle.

Nu, nu era frumoasă, dar fusese atras de ea din prima clipă când îi trecuse pragul biroului. O dorise.

Dumnezeu să-l ajute, încă o dorea.

― Date fiind circumstanțele, asta-i o întrebare cam idioată, nu crezi? se răsti el.

― Scuze, murmură Serenity politicoasă. Îmi dau seama că este o surpriză pentru dumneata. Pentru mine a fost, fără nici o îndoială.

Caleb își răsfiră degetele pe suprafața strălucitoare a biroului din sticlă și oțel.

― De ce te-ar șantaja cineva, domnișoară Makepeace?

― Nu sunt sigură. Pe chipul ei apăru o expresie serioasă, gânditoare. A fost extrem de ciudat. Pozele au venit pe numele meu la hotel, în această dimineață. Biletul însoțitor mă informa că îți vor fi trimise și dumitale dacă nu întrerup imediat relația de afaceri cu Ventress Ventures.

― Poze? Lui Caleb i se strânse stomacul. Cu dumneata?

Serenity se îmbujoră, dar nu-și feri privirea.

― Da.

― În compania altei persoane? întrebă el cu maximă precauție.

Poate că nu avea să fie atât de rău. Poate că erau niște fotografii cu ea și cu un fost iubit. La 28 de ani, era normal să fie avut câteva relații. Putea accepta asta. Și el avusese câteva. Nu multe, doar câteva.

― Nu, pozele sunt doar cu mine. Au fost făcute acum vreo șase luni.

― Și ce anume faci în aceste poze?

― Nu mare lucru. În cele mai multe, stau întinsă pe undeva.

― Stai întinsă pe undeva. Caleb luă un pix și începu să bată foarte ușor în sticla biroului. Ting, ting, ting. Iritat de zgomot, reluă peste câteva clipe: Domnișoară Makepeace, ce anume face ca acele poze să poată fi folosite pentru un șantaj?

― Tocmai asta-i chestia. Nu cred că pot fi folosite pentru șantaj. Gura ei încântătoare se arcui a mâhnire. Dar, după toate aparențele, cineva crede că m-ar putea incrimina, cel puțin în ochii dumitale.

― Cum așa?

Serenity ridică din umeri cu o nonșalanță plină de grație.

― Nu sunt sigură de ce le-ar considera cineva potrivite pentru un șantaj. Poate fiindcă nu port mare lucru în ele?

― Cam cât de multe haine ai pe dumneata în acele poze?

Ea atinse micul grifon care îi atârna de lănțișorul de la gât. Inițial, pandantivul fusese aurit, dar poleiala se ștersese pe alocuri, lăsând la iveală metalul ieftin pe aripile monstrului mitologic.

― În general, port doar asta.

― Poze nud. Hristoase!

Caleb azvârli pixul pe birou și se ridică brusc. Îndesându-și mâinile în buzunarele pantalonilor făcuți la comandă, se îndreptă spre fereastră.

Se întrebă dacă prin asta trecuse și familia lui cu mulți ani în urmă. Nici vorbă, conchise el după o scurtă reflecție. Știa foarte bine că scandalul acela fusese de o mie de ori mai nociv pentru bunicul lui și pentru tot restul clanului Ventress. La urma urmelor, tatăl lui, Gordon Ventress, era însurat când fotografiile amantei sale, Crystal Brooke, îi fuseseră trimise lui Roland, bunicul lui Caleb.

Crystal Brooke fusese numele de scenă al unui fotomodel cu jumătate de normă, starletă în devenire și prostituată cu normă întreagă care își înfipsese ghearele stacojii în tânărul și bogatul politician din Ventress Valley, statul Washington.

Caleb nu-și cunoscuse mama, pe Crystal, dar în copilărie i se spuseseră multe despre ea. Specialitatea ei fuseseră pozele nud etalate pe câte două pagini în genul de reviste pentru bărbați care, în general, nu erau cumpărate datorită calității înalte a textelor.

Dovezile despre relația fiului său cu Crystal Brooke îl scoseseră din minți pe Roland Ventress. Cu o fire încăpățânată, oțelită în timpul stagiului militar și în anii în care se ocupase de fermă, bătrânul refuzase categoric să se supună șantajului.

Cu promptitudine, șantajistul anonim trimisese fotografiile ziarului local, Ventress Valley News. La vremea aceea, directorul publicației avea o dispută cu Roland, așa că fusese încântat să publice unul dintre nuduri, decupat în așa fel încât să nu irite pudibonderia cetățenilor. Editorialul tuna și fulgera împotriva decăderii morale și totalei lipse de etică manifestate de tânărul Gordon Ventress, punând sub semnul întrebării eligibilitatea sa în adunarea legislativă a statului.

Scandalul fusese devastator. Patricia, tânăra și eleganta soție a lui Gordon, care provenea dintr-o familie de vază de pe Coasta de Est, își făcuse datoria până la un anumit punct. Își susținuse curajoasă soțul până când aflase că amanta, Crystal Brooke, dăduse naștere unui fiu, pe care Gordon îl recunoscuse.

Vestea că soțul ei avea un copil cu amanta fusese picătura care umpluse paharul. Nici măcar educația strictă pe care o primise, punând pe primul plan tăria morală și loialitatea față de familie, nu mai avusese efect, așa că Patricia optase pentru divorț, primul din istoria familiei Ventress.

După o confruntare furtunoasă cu tatăl său, Gordon se întorsese la Los Angeles, pentru a rămâne cu Crystal. Jurase să se însoare cu ea imediat după finalizarea divorțului, însă în acel weekend atât el, cât și amanta lui muriseră într-un cumplit accident de mașină.

Singurul supraviețuitor fusese fiul lor de trei luni, Caleb.

Roland Ventress respectase tradiția familiei și își făcuse datoria față de urmașul nedorit. Cu excepția flagrantă a lui Gordon, cei din clanul Ventress își făcuseră datoria întotdeauna. Bătrânul se dusese la Los Angeles ca să-și înmormânteze unicul fiu și să-și ia nepotul. Se ocupase în silă și de înmormântarea lui Crystal Brooke, asta pentru că nimeni altcineva nu se oferise s-o facă.

Îl adusese pe micul Caleb acasă, la Ventress Valley, și îi informase pe Mary, îndurerata lui soție, și pe ceilalți membri ai familiei, respectiv Franklin, nepotul său, și pe Phyllis, nepoata, că, în ciuda scandalului, trebuiau să se achite de responsabilitățile lor față de băiat. La urma urmelor, Caleb era singura speranță de perpetuare a numelui Ventress.

Caleb fusese crescut și educat din obligație. Fusese instruit în privința îndatoririlor pe care le avea un Ventress și nu i se permisese să uite nici măcar pentru o clipă că era rodul aventurii rușinoase care adusese dezastrul asupra întregului clan.

Toată lumea era de acord că, dacă n-ar fi existat Caleb, scandalul ar fi fost depășit cumva. După toate probabilitățile, Crystal Brooke ar fi acceptat să i se cumpere tăcerea, iar Gordon și-ar fi băgat mințile în cap și ar fi renunțat la amanta lui platinată.

Dacă n-ar fi existat Caleb, totul ar fi fost în regulă.

Însă Caleb exista.

Odată cu trecerea anilor, îndărătnicul Roland ajunsese să se împace cu situația, principala lui preocupare fiind ca sângele de proastă calitate pe care băiatul îl moștenise de la maică-sa să nu iasă la iveală.

Cât despre Caleb, acesta își petrecuse cea mai mare parte a copilăriei încercând să satisfacă un bunic pentru care chiar și cel mai mic eșec al lui era o dovadă că genele lui Crystal Brooke nu fuseseră anihilate cu totul.

Lucrurile nu merseseră atât de rău în primii ani, când bunica lui încă trăia. Dărâmată de pierderea fiului, Mary Ventress reușise să-și învingă durerea pentru a-și concentra afecțiunea maternă asupra nepotului său.

Mary ajunsese să-l iubească, deși fusese incapabilă să-și ascundă pe deplin ura față de femeia care îl născuse. Ori de câte ori Caleb se gândea la bunica lui, nu putea să nu-și amintească tristețea care fusese mereu prezentă dincolo de aparențe. Știuse întotdeauna că, într-un fel, era responsabil pentru profunda durere a lui Mary Ventress.

După moartea ei, care survenise opt ani mai târziu, Roland preluase sarcina creșterii lui Caleb. Franklin și Phyllis îl ajutaseră în această misiune, cu toții având aceeași grijă: ca băiatul să nu repete greșeala tatălui său.

Caleb era perfect conștient că avea să plătească toată viața pentru fotografiile deocheate ale mamei lui. Înțelegea mai bine decât oricare altul ce însemna cu adevărat un șantaj.

Dacă exista vreun lucru care să trezească instantaneu fiara din el, acela era șantajul, și nici în ruptul capului n-ar fi acceptat să aibă o relație amoroasă cu o femeie care putea fi șantajată din cauza unor fotografii nud.

Gândul că plănuise să o seducă pe Serenity Makepeace îi stârni dorința de a sparge sticla groasă a biroului în milioane de cioburi strălucitoare.

― Cine a făcut pozele?

Se silise să vorbească pe un ton distant, neutru. Nu-i fusese ușor. Nu era obișnuit să controleze o asemenea furie sălbatică, dar exercițiul îndelungat îl ajuta să-și ascundă sentimentele.

― Ce vrei să spui? întrebă ea derutată. Un fotograf, bineînțeles.

― Cum se numește? Pentru cine lucra?

― A, înțeleg acum. Îl cheamă Ambrose Asterley. Și din păcate, nu lucra pentru nimeni. Cariera lui s-a sfârșit de mult. Totuși, cândva era considerat foarte bun.

― Nu zău?

Tânăra femeie nu sesiză sarcasmul.

― O, da! A lucrat la Hollywood, să știi. Asta se întâmpla cu ani în urmă, însă mi s-a spus că era printre cei mai buni. Dar sărmanul Ambrose are o problemă cu băutura. I-a distrus viața.

Pozase goală pentru un fotograf de duzină, și bețiv pe deasupra. Caleb își încleștă pumnul. Fără îndoială, imaginile abia dacă erau bune pentru cele mai vulgare reviste cu femei goale.

― Înțeleg.

― Ambrose și-a mai revenit de când s-a mutat la Witt’s End, acum câțiva ani, continuă Serenity. A vândut câteva fotografii, dar n-a izbutit să-și relanseze cariera. Mi-a părut rău pentru el.

― De asta i-ai pozat? Fiindcă ți-era milă de el?

― Da. Și pentru că, orice păcate ar avea, nu se poate nega faptul că este un artist foarte talentat.

― Pe toți dracii!

Caleb își coborî privirea spre Fourth Avenue, care se afla la douăzeci de etaje sub geamul biroului său. Trecătorii și mașinile se zăreau foarte departe, așa cum i se părea cam totul din viața lui în ultimul timp. Și prefera să fie așa. Făcea ca lucrurile să fie mai simple. Cel puțin până de curând.

Detașarea sentimentală fusese inițial o metodă de a se proteja de acuzațiile tăcute pe care le văzuse în ochii bunicilor și ai tuturor celor din familie, dar în ultimii ani ajunsese să facă parte integrantă din personalitatea lui.

În unele momente, simțise că începea să se dematerializeze. Lumea își urma cursul obișnuit în jurul lui, însă el se comporta mecanic, știind că în realitate nu era participant, ci doar un observator. Nimic nu-l atingea și nu era sigur că el putea atinge ceva.

Era ca și cum ar fi devenit o fantomă.

Dar Serenity Makepeace ajunsese până la el și îl zguduise într-un mod pe care nu reușea să și-l explice.

Valuri de emoții puternice începuseră să-l răscolească din ziua în care tânăra aceea intrase în biroul lui. Primul lucru pe care îl simțise fusese o dorință pură, energizantă, așa cum nu mai simțise de foarte mult timp. Acum însă, nu simțea decât o furie cumplită.

Ar fi trebuit să știe că era prea frumos ca să fie adevărat.

― Probabil că acele fotografii sunt foarte interesante, domnișoară Makepeace, spuse el într-un târziu.

Se gândi la vechile poze și la tăieturi din ziare ascunse în caseta de bijuterii ce îi aparținuse mamei lui. Fotografii incriminatoare. Obiectul șantajului.

Caseta de bijuterii, o cutie de prost gust incrustată cu pietre prețioase false, era singurul obiect pe care îl moștenise de la Crystal Brooke. Roland Ventress i-o dăduse în ziua când împlinise optsprezece ani, după care îl avertizase solemn, pentru a mia oară, să nu repete greșelile făcute de tatăl lui.

Caleb o deschisese o singură dată. De atunci, o păstra ascunsă într-un sertar.

― O fi având Ambrose o problemă cu băutura, dar este un fotograf talentat, spuse Serenity. Pozele pe care mi le-a făcut sunt de-a dreptul artistice.

― Imagini cu dumneata goală, stând întinsă pe undeva? Hai să fim serioși! Asta nu e artă, ci maculatură demnă de revistele ieftine pentru bărbați.

― Nu-i adevărat! Era clar șocată de atitudinea lui intransigentă. Fotografiile n-au fost publicate niciodată, iar dacă ar fi fost, te asigur că n-ar fi apărut într-o revistă de prost gust pentru bărbați. Pozele lui Ambrose sunt mult prea bune pentru așa ceva. Merită să fie expuse în cele mai pretențioase galerii.

― El merită să atârne în ștreang, mormăi Caleb. Uite ce e, lasă baltă revolta artistică. Știu exact ce fel de fotografii face Ambrose Asterley.

― Știi? Chipul lui Serenity se lumină. Vrei să spui că i-ai văzut lucrările?

― Să zicem doar că sunt familiarizat cu stilul. Este foarte limpede că are talentul de a-și asigura materia primă pentru șantaj.

― Dar nu e vorba de așa ceva! Asta încerc să-ți explic.

― Nu mai vreau explicațiile dumitale afurisite.

După un moment de tăcere, Serenity spuse aproape în șoaptă:

― Deci cel care a trimis biletul a avut dreptate. Nu aprobi nudurile artistice. Asta înseamnă că dorești să pui capăt relației noastre de afaceri?

― Va trebui să mă gândesc la asta.

― Înțeleg.

Amărăciunea din glasul ei îl enervă și mai tare. Ea provocase acea situație neplăcută, nu el!

― Spune-mi, Serenity, ce alte talente mai ai? Ești cumva și fotomodel?

― Poftim?

― Mă întrebam dacă nu cumva ai făcut și câteva filme cu Ambrose Asterley sau cu unii dintre colegii lui.

― Filme?

― Știi la ce mă refer. Genul care rulează în cinematografe pentru adulți. Genul care se găsesc pe rafturile din spate în centrele de închiriere a DVD-urilor.

― Dumnezeule mare! De ce anume mă acuzi?

― Nu te acuz de nimic. Din moment ce, după cum m-ai informat, ești șantajată din cauza unor fotografii nud, mă întreb până unde se extinde gama talentelor tale.

― Crezi că sunt un soi de vedetă de filme porno? Serenity sări în picioare și își ridică mica servietă ca pe un scut. E ridicol! Uită-te la mine! Arăt ca o femeie care și-ar câștiga existența în acest mod?

El îi studie imperturbabil silueta suplă, delicată. Nu avea nici implanturi de silicon, nici sexualitatea agresivă specifică modelelor din revistele și filmele pentru adulți.

Cu toate acestea, emana o senzualitate care îi încingea sângele ori de câte ori se aflau în aceeași încăpere. Era ceva natural, elementar, care sfida orice explicație. Și-o imagina întinsă zveltă și goală pe o pajiște, cu o licărire șăgalnică în ochi și gura întredeschisă ispititor.

Dintr-odată, în mintea lui își făcu loc un gând șocant. O fotografie care ar fi reușit să capteze senzualitatea eterică a lui Serenity ar fi reprezentat, cel mai probabil, o operă de artă. Dar asta ar fi fost mai presus de puterile unui fotograf decăzut și bețiv care lucrase cândva la Hollywood.

Își ținu respirația. Ideea că Serenity pozase pentru fotografii care puteau constitui obiectul unui șantaj, genul de fotografii care îi distruseseră pe părinții lui cu peste trei decenii în urmă, era mai presus de puterea lui de înțelegere. Brusc, izbucni cu furia unui animal rănit:

― Nu, probabil că n-ai avea mare succes ca vedetă de film porno. Nu-i de mirare că Ambrose n-a reușit să vândă pozele cu tine. N-ai ce trebuie, nu-i așa?

Sângele se ridică în obrajii lui Serenity.

― Ți-am spus că Ambrose Asterley este un artist.

― Poți să-l numești cum vrei.

― Nu înțelegi.

― Înțeleg foarte bine. E simplu când ajungi la esența problemei. Acum câteva luni ai pozat pentru niște fotografii mizerabile, iar în acest moment un individ încearcă să le folosească pentru a te șantaja. Cred că asta rezumă toată porcăria.

― Tentativa de șantaj poate avea succes doar dacă accepți să intri în joc. Ție chiar nu-ți pasă că încearcă cineva să ne pună bețe-n roate, împiedicându-ne să revitalizăm Witt’s End?

― Nu dau doi bani pe faptul că vrea să oprească marșul progresului în Witt’s End. Din câte mi-ai spus despre oamenii ăia, șantajistul tău poate fi oricare dintre inadaptații cu care ai de-a face acolo. Dar asta nu-i problema mea, ci a ta.

― Nu are de ce să fie o problemă, insistă ea privindu-l rugător. Ți-am pomenit despre poze doar pentru că am considerat că trebuie să fii la curent. În ce mă privește, nu voi îngădui nimănui să mă șantajeze ca să renunț la planurile legate de Witt’s End.

― Felicitări! Îți doresc mult noroc.

― Uite ce e, o să aflu cine mi-a trimis pozele și o să discut cu persoana respectivă. Sunt sigură că m-a amenințat doar pentru că se teme de schimbare. Îl voi asigura că lucrurile vor rămâne, în ansamblu, cam la fel, chiar dacă demarez afacerea cu comenzi prin poștă.

― Vrei să încerci să-l convingi cu argumente raționale? întrebă Caleb, surprins de naivitatea ei.

― De ce nu? Îi cunosc pe toți cei din oraș. Oftând, Serenity adăugă: Se poate să fie Blade, deși nu-mi imaginez cum ar fi putut să pună mâna pe fotografii.

Caleb se încruntă.

― Blade? Te referi la tipul ăla obsedat de supraviețuire în caz de catastrofă, despre care mi-ai povestit? Cel care are o haită de rottweileri și care umblă cu un arsenal de AK-47 în mașină?

― Nu cred că sunt AK-47, zise ea cu îndoială în glas.

― Ce contează? Tipul e dement.

― Blade e-n regulă. Trebuie doar să ajungi să-l cunoști. Face oțeturi minunate din ierburi. Cred că se vor vinde foarte bine prin catalogul meu.

― Pare a fi un idiot paranoic și teribil de primejdios. După cum singură ai spus, e convins că o organizație guvernamentală clandestină uneltește să preia conducerea țării.

― Se poate să nu fie Blade, admise ea pe un ton care sugera că era obișnuită cu persoane temperamentale. Se poate foarte bine să fie altcineva.

Caleb descoperi că nu-i plăcea să fie alinat de parcă ar fi fost un armăsar nervos.

― Uite ce e, n-are rost să te apuci de investigații până nu mă decid dacă rămân sau nu consultantul tău.

Paloarea lui Serenity se accentuă, scoțându-i în evidență pistruii de pe nas și obraji.

― Nu-mi vine să cred că ai renunța din cauza asta!

Sprâncenele lui Caleb se ridicară.

― Oricine mă cunoaște îți va spune că mi-am menținut întotdeauna anumite standarde în afaceri. Nu intenționez să le cobor acum.

Serenity se crispă, de parcă tocmai i-ar fi fost turnată peste cap o găleată cu apă rece ca gheața. Pentru prima dată, furia străfulgeră în ochii ei.

― Incredibil! Habar n-aveam că ești un asemenea porc arogant și ipocrit!

― Habar n-aveam că ești genul de femeie care pozează nud pentru fotografi de mâna a șaișpea, replică el încrucișându-și brațele la piept.

― Cum îndrăznești să spui așa ceva? Nu știi nimic despre mine sau despre poze. Făcu doi pași spre ușă, apoi se opri. Știi ceva? Chiar îmi plăcuseși, Caleb. Îmi păreai drăguț.

― Drăguț? „Pe toți dracii!" gândi el. Dintr-un anumit motiv, asta i se păru ultima picătură. Îți păream drăguț?

― Ei bine, da. Ochii ei strălucitori deveniră nesiguri. Erai atât de interesat de planurile mele pentru Witt’s End, atât de îndatoritor... Am crezut că ești la fel de preocupat ca mine de viitorul comunității.

― Din partea mea, Witt’s End n-are decât să se ducă dracului.

Pentru prima dată în viață, Caleb nu zăbovi să reflecteze asupra acțiunilor sale ulterioare. Porni spre Serenity cu o hotărâre sumbră.

Dorința nesatisfăcută îl chinuia de aproape o lună. Se consolase cu perspectivele de începere a unei relații, fiind încrezător că Serenity era la fel de atrasă de el cum era el de ea. Acum, totul se năruise, iar conștientizarea acestui fapt îl făcu să simtă o strângere în stomac.

Fără să dea înapoi, tânăra femeie își strânse protector servieta la piept.

― Ce crezi că faci?

― Corectez o impresie greșită. Caleb se opri în fața ei, o înșfăcă de umeri și o trase aproape. Nu vreau să pleci crezând că sunt un tip drăguț, domnișoară Makepeace.

Puse stăpânire pe gura ei