Fata care stia prea multe

De Amanda Quick

Când doresc intimitate, marile staruri de la Hollywood se retrag într-un idilic orășel de coastă, unde exclusivistul hotel Burning Cove le oferă tot ce au nevoie. La piscina hotelului însă, ziarista Irene Glasson descoperă cadavrul unei tinere actrițe care îi promisese să dezvăluie un secret incitant despre Nick Tremayne, un star în plină ascensiune – ceea ce ar fi asigurat o poveste de mare succes pentru ziarul de scandal la care Irene lucrează. Cum investigația amenință să dărâme zidul de iluzii construit cu atâta grijă în jurul faimosului actor, mogulii de la Hollywood ar face orice să-și protejeze investiția.
Căutând să afle totuși adevărul, Irene se trezește atrasă de un maestru al iluziilor. Oliver Ward, odinioară un magician celebru, a pierdut totul când a fost rănit în mod misterios în timpul ultimului spectacol. Acum proprietar al hotelului, el nu poate lăsa scandalul să distrugă tot ce a construit – iar pentru asta trebuie să descopere adevărul alături de Irene – o femeie care pare să fi apărut de nicăieri…
Irene și Oliver pornesc în căutarea răspunsurilor la numeroase întrebări, iar ceea ce află despre întâmplările recente, dar și despre propriul trecut le amenință atât viața, cât și șansa la un viitor împreună.

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 16 apr. 2018
• ISBN: 9786063365249

Previzualizare carte

capitolul 1

Tabloul abstract din dormitor era nou. Fusese pictat cu sânge.

Budoarul elegant, cu pereţi şi mobilier alb, era plin de sânge. Lichidul stacojiu se îmbibase în rochia de seară din satin argintiu a femeii, dar şi în covorul de sub cadavru.

Sângele se impregnase şi în tapiţeria din catifea albă a taburetului delicat aflat în faţa măsuţei de toaletă elegante.

Primul gând al Annei Harris fu că intrase dintr-odată într-un coşmar. Ceea ce vedea pur şi simplu nu avea cum să facă parte din realitate. Sigur dormea şi visa.

Dar îşi petrecuse copilăria la o fermă, vânase căprioare cu bunicul ei, pescuise şi curăţase de una singură peştii prinşi, ba chiar ajutase la fătarea viţeilor. Cunoştea foarte bine ciclul existenţei şi duhoarea morţii.

Şi totuşi, nu putea să iasă din camera aceasta până nu se asigura. Helen se prăbuşise pe o parte, cu faţa către perete. Anna se ghemui lângă trupul ei şi îi atinse gâtul, să verifice dacă mai avea puls. Bineînţeles, nu detectă nimic.

Dar zări un pistol, unul mic. Era pe covor, aproape de mâna dreaptă a lui Helen. Mânată de instinct – evident, nu gândea deloc limpede în momentele acestea – luă arma de pe jos.

Abia atunci văzu mesajul. Helen se folosise de propriul sânge pentru a scrie pe tapetul cu model argintiu, chiar deasupra plintei. Fugi.

În momentul acela, Anna îşi dădu seama că viaţa nouă şi perfectă de care avusese parte în ultimul an nu era decât o iluzie. Realitatea era un basm sumbru.

Fugi.

Ieşi în goană pe hol, după care se duse în camera ei frumoasă, decorată în alb şi albastru, scoase o valiză din dulap şi începu să arunce haine în ea. La fel ca rochia şi pantofii pe care îi purta, aproape toată garderoba ei era nouă, fiindu-i dăruită de generoasa ei şefă.

„Nu se poate ca secretara mea personală să arate ca vitrina unui magazin de haine la mâna a doua", îi spusese Helen în mai multe rânduri.

Anna tremura atât de tare încât abia dacă reuşi să închidă valiza şi să îi blocheze încuietoarea.

Sforţându-se, reuşi să o ridice de pe pat.

Se apropie din nou de dulap şi luă cutia de pantofi pe care o avea pe raftul de sus.

Aruncând capacul într-o parte, începu să bâjbâie după banii pe care îi ţinea în ea.

Când avusese loc crahul financiar, abia ieşea din adolescenţă, dar ca mulţi dintre cei care trecuseră prin asta, Anna nu avea deloc încredere în bănci. Îşi ţinea preţioasele economii la îndemână, în cutia aceea de pantofi.

Când se uită la ce era în ea, încremeni.

Da, erau bani – prea mulţi bani.

Având în vedere că toate cheltuielile traiului de zi cu zi îi erau asigurate de şefa ei, reuşise să pună deoparte mare parte din salariile primite în ultimul an, dar sigur nu strânsese o sumă care să se apropie măcar de ce era acum în cutie. Probabil că Helen mai adăugase ceva bani de la ea. Era singura explicaţie, dar nu avea nici o logică.

Pe lângă bani, în cutie se mai aflau un carnet mic, cu coperte din piele, şi o scrisoare pe hârtia scumpă, cu antet, pe care o folosea Helen.

Dragă Anna,

Dacă citeşti rândurile acestea, înseamnă că am făcut cea mai gravă greşeală pe care o poate comite o femeie – m-am îndrăgostit de bărbatul nepotrivit. Din păcate, nu sunt cine crezi tu. Îmi cer scuze că te-am înşelat. Ia carneţelul, banii şi maşina. Fugi ca să îţi salvezi viaţa. Fugi cât mai departe posibil şi fă-te dispărută. Singura ta speranţă e să devii cu totul altcineva.

E foarte important să nu te încrezi în nimeni – nici în poliţişti, nici în FBI – şi, mai presus de orice, să nu ai încredere în vreun bărbat care-ţi face curte.

Mi-ar plăcea să-ţi pot acorda o scrisoare de recomandare strălucită, aşa cum meriţi, dar, pentru binele tău, nimeni nu trebuie să afle că ai lucrat cândva pentru mine. Cât despre carneţel, nu-ţi pot spune decât că e periculos. Nu pot să susţin că aş înţelege ce scrie în el. Te-aş sfătui să îl distrugi, dar, în cel mai rău caz, s-ar putea să poţi să îl foloseşti ca monedă de schimb.

Am crezut mereu că noi două suntem la fel – femei singure pe lume, obligate să ne folosim inteligenţa pentru a supravieţui.

Îţi doresc tot norocul din lume în noua ta viaţă. Fugi cât mai departe de casa asta, fără să priveşti în urmă.

Cu drag, a ta,

Helen

Helen Spencer fusese îndrăzneaţă, aventuroasă şi curajoasă – o femeie a epocii moderne. Îşi dusese viaţa cu pasiune şi entuziasm şi, în ultimul an, Anna fusese şi ea prinsă în lumea ei strălucitoare, în care totul se desfăşura cu o viteză uluitoare. Dacă ea spunea că trebuia să fugă, atunci era clar că era de o importanţă vitală să o asculte.

Goli conţinutul cutiei de pantofi în geanta ei de secretară. După câteva secunde de ezitare, puse şi pistolul mititel al lui Helen înăuntru. Închise geanta, o luă în mână, ridică cu greu valiza şi porni cu paşi grăbiţi spre ieşire. Când trecu prin dreptul camerei lui Helen, încercă să nu se uite la cadavrul prăbuşit, dar îi fu imposibil să se abţină.

Helen Spencer fusese o femeie răvăşitor de frumoasă, o blondă cu un aer angelic şi ochi albaştri, sclipitori. Bogată, fermecătoare şi plină de graţie, îşi plătea foarte bine angajaţii, inclusiv secretara personală. În schimb, le cerea să loialitate şi discreţie absolută în ceea ce privea micile ei excentricităţi, cum ar fi fost că uneori cerea să fie lăsată singură şi programul ciudat al călătoriilor sale.

La fel ca toţi ceilalţi membri ai personalului restrâns de la vilă – menajera între două vârste şi majordomul –, Anna se supusese bucuroasă condiţiilor lui Helen. Dusese o viaţă ca din poveşti, dar în seara aceasta luase sfârşit.

Coborî la parter. Ştiuse dintotdeauna că norocul acesta nu avea cum să dureze. Orfanii se deprindeau destul de devreme să vadă lumea în culori cât se poate de realiste.

La parter, trecu pe lângă biroul lui Helen. Aruncă o privire înăuntru şi văzu că uşa seifului era deschisă. Veioza de pe birou era aprinsă, iar înăuntrul seifului era un săculeţ din catifea albastră.

Anna şovăi o clipă. Ceva îi spunea că trebuia să afle ce era în săculeţul acela de catifea. Poate că aşa o să descopere explicaţia pentru ceea ce se întâmplase în seara aceea.

Lăsă valiza jos, traversă biroul şi se duse direct la seif. Luă săculeţul de catifea, îi desfăcu şnurul de la gură şi îi vărsă conţinutul pe birou.

În lumina de la veioză, smaraldele şi diamantele licăriră. Colierul era greu şi de modă veche. Părea a fi extrem de valoros. Helen avea nişte bijuterii foarte frumoase, dar Anna era sigură că nu mai văzuse niciodată colierul acesta. Nu era stilul lui Helen.

Poate era o moştenire de familie…

Dar întrebarea mai presantă era de ce să fi deschis criminalul seiful şi să fi lăsat în urmă ceva atât de valoros?

„Pentru că îl interesa cu totul altceva", îşi dădu seama. Carneţelul..

Strecură colierul înapoi în săculeţ şi îl puse iar în seif.

Ieşi din nou pe hol, îşi luă valiza şi porni cu paşi iuţi spre ieşire.

Packardul coupé cu alură sport pe care Helen insistase să i-l cumpere aştepta pe aleea din faţă. Aruncă valiza şi geanta în portbagaj, se urcă la volan – şi aproape leşină de recunoştinţă şi de uşurare când văzu că motorul bine întreţinut porni din prima încercare.

Aprinse farurile, băgă maşina în viteză, porni pe aleea lungă şi şerpuitoare, iar apoi ieşi pe poarta larg deschisă, lăsând în urmă conacul impunător.

Ţinea volanul foarte strâns, făcând eforturi să se concentreze. Nu aflase toate secretele lui Helen Spencer în seara aceasta, dar dăduse peste suficiente încât să îi fie cât se poate de clar un lucru: trebuia să se îndepărteze cât mai mult posibil de New York.

Şoseaua îngustă, de munte, şerpuia şi se răsucea spre vale – un drum înspăimântător, mai ales pentru cei care nu erau obişnuiţi cu aşa ceva. Dar bunicul ei o învăţase să conducă pe când Anna avea treisprezece ani, pe drumuri proaste, de munte. Ştia să stăpânească maşina în curbele strânse şi cunoştea această şosea de munte foarte bine. O condusese pe Helen spre şi de la apartamentul ei din Manhattan către reşedinţa de la ţară de multe ori în ultimul an.

Înainte de sosirea Annei la conac, credinciosul majordom al lui Helen, domnul Bartlet, îi fusese şi şofer. Dar vederea acestuia începuse să nu mai fie la fel de ageră. Când o angajase pe Anna, Helen avusese de gând să-şi ia şi un şofer şi fusese încântată să descopere că, pe lângă abilităţile de stenografiere, secretara ei personală era şi o şoferiţă pricepută. „Aşa nu mai trebuie să angajez şi un şofer", îi spusese. Helen mereu dorise să-şi menţină personalul cât mai restrâns.

Nu era o şefă zgârcită – ba chiar dimpotrivă, de fapt –, dar arătase foarte clar că nu voia să aibă la conac mulţi oameni. În seara aceasta, Anna îşi dădu seama că motivul pentru care Helen căuta să aibă cât mai puţini angajaţi la reşedinţa de la ţară era că avea secrete de apărat.

„Am fost incredibil de naivă", îşi spuse Anna.

Se mândrise mereu că avea o viziune obiectivă, realistă asupra lumii. Pentru o femeie în situaţia ei, optimismul, speranţele şi sentimentele erau un lux pe care nu şi-l putea permite.

Mare parte din timp, considera că avea o intuiţie foarte bine dezvoltată în ceea ce privea impresia pe care şi-o făcea despre ceilalţi. Şi totuşi, atunci când greşea, de obicei rezultatele erau de-a dreptul catastrofale.

Ajunse în satul mic şi somnoros aflat la poalele muntelui şi intră pe drumul principal. Nefiind în stare să gândească suficient de clar pentru a se hotărî asupra unei destinaţii, merse tot înainte pe un drum ales la întâmplare, trecând printr-un şir de oraşe mici.

Fugi.

A doua zi, continuă să se îndepărteze pe o traiectorie haotică, oprindu-se doar ca să alimenteze şi să cumpere un sendviş. Şi totuşi, la căderea întunericului, extenuarea o obligă să intre într-un camping. Proprietarii nu îi cerură numele, doar banii pentru o căsuţă şi o masă caldă.

Se prăbuşi pe pat şi se cufundă într-un somn agitat până la ivirea zorilor. În visele acelea febrile, tot fugea de un pericol nevăzut, în urechi răsunându-i glasul lui Helen care o îmboldea să se mişte şi mai repede.

Se trezi învăluită de miros de cafea. O camionetă care livra ziare ajunse tocmai când Anna mânca micul dejun oferit de cei doi soţi care administrau campingul. Cumpără şi ea unul şi îl desfăcu, însufleţită de un amestec de spaimă şi curiozitate. Ştirea despre moartea lui Helen Spencer era chiar pe prima pagină.

NEW YORK – VEDETĂ MONDENĂ UCISĂ CU BESTIALITATE. SECRETARA PERSONALĂ DISPĂRUTĂ FĂRĂ URMĂ. POLIŢIA O CAUTĂ PENTRU LĂMURIRI. COLIER FURAT DESCOPERIT ÎN SEIFUL FEMEII DECEDATE.

Şocul îi îngheţă sângele în vene. Poliţia o suspecta de uciderea lui Helen Spencer.

Îşi reaminti de avertismentul lui Helen: „Să nu te încrezi în nimeni – nici în poliţişti, nici în FBI – şi, mai presus de orice, să nu ai încredere în vreun bărbat care-ţi face curte."

Măcar ultima parte era destul de uşoară, îşi zise Anna. Nu avea nici un iubit.

Nu avusese pe nimeni de când cu Bradley Thorpe. Acest eşec umilitor fusese ultima ocazie în care intuiţia ei o dezamăgise într-un mod destul de spectaculos.

Se trase înapoi de pe buza prăpastiei a unui atac de panică. Ce Dumnezeu, absolvise Şcoala de Secretare Gilbert, lucru de care era foarte mândră. Fetele de la Gilbert nu intrau în panică. Fusese învăţată să exercite control asupra haosului. Ştia cum să-şi stabilească priorităţile.

Cel mai important lucru: Era timpul să-şi aleagă o destinaţie. Nu putea continua să meargă de-a lungul Coastei de Est, fără nici o ţintă anume. Doar gândul de a petrece săptămâni, luni, chiar ani întregi fugind reuşea să-i zdruncine orice urmă de echilibru emoţional. În plus, banii pe care îi avea nu aveau să îi ajungă la nesfârşit. Mai devreme sau mai târziu, tot trebuia să se stabilească undeva. Să-şi tragă sufletul. Să se angajeze. Să-şi creeze o nouă viaţă.

Nu era singura persoană care îşi petrecuse noaptea la acest camping. Unul câte unul, ceilalţi clienţi se adunară la masă, dornici să îşi reia călătoriile. Flecăreau cu uşurinţă, împărtăşind poveşti de pe drum. Toate discuţiile începeau la fel: „Unde mergi?"

Această întrebare primea multe răspunsuri, dar unul anume ieşea din evidenţă pentru că suscita curiozitate, uimire şi chiar câteva mişcări aprobatoare din cap din partea celor adunaţi în jurul mesei.

Până la terminarea micului dejun, luase o hotărâre. Avea să facă exact ce făcuseră nenumăraţi alţii când se văzuseră nevoiţi să-şi clădească vieţi noi. Urma să o pornească spre locul acela legendar din vest, unde oceanul albastru sclipea sub cerul fără nori, iar oamenii aveau portocali în curţi. Un loc unde nişte oameni eleganţi creau magie pe ecranele cinematografelor şi, în timpul liber, se implicau în tot felul de scandaluri fascinante. Un loc unde toţi erau prea ocupaţi creând viitorul pentru a le păsa că ea nu avea trecut. Se urcă din nou la volan şi porni spre vest.

Pe drum, îşi găsi şi un alt nume: Irene Glasson. Avea o rezonanţă hollywoodiană, aşa i se părea.

Găsi drumul care ducea către viitorul ei exact acolo unde spuseseră ceilalţi călători că era – chiar în centrul oraşului Chicago. Route 66 avea să o ducă tocmai până în California.

capitolul 2

– Ai dat greş. Graham Enright îşi împreună palmele pe birou. Pe lângă eliminarea lui Spencer, trebuia să iei şi carneţelul.

Julian stătea în faţa portretului în stil art deco de pe perete, studiindu-l cu expresia concentrată a unui cunoscător. La nevoie, putea să joace acest rol într-un mod foarte convingător. Nu numai că beneficiase de o educaţie excelentă, care îl făcuse să aprecieze artele frumoase, dar avea şi abilităţi actoriceşti înnăscute.

De la tunsoarea elegantă a părului său blond până la costumul la modă, cu cravată cu nod perfect, şi batista rafinată din buzunarul de la piept, totul te făcea să crezi că în timpul lui liber juca polo. Accentul şi manierele îl identificau drept un moştenitor al vreuneia dintre familiile avute de pe Coasta de Est, ceea ce nu era deloc fals. Strămoşii lui Julian nu veniseră în America pe Mayflower¹, dar fuseseră la bordul unui iaht care trăsese la mal la puţin timp după aceea.

– Am presupus că o să-l găsesc în seiful lui Spencer, răspunse Julian. Expresia şi glasul său arătau că era de-a dreptul plictisit de această discuţie. Aşa era logic, aşa că i-am spart cifrul. Mi-a luat câteva minute bune, ca să ştii. Când mi-am dat seama că blestematul ăla de carnet nu era acolo, i-am întors pe dos biroul şi dormitorul. Mi-ar fi fost imposibil să caut prin toată casa. Conacul ăla e uriaş.

– Probabil că Spencer mai avea un al doilea seif, poate ascuns în podea.

Julian trase tare din ţigară. Fuma o marcă franţuzească. Foarte scumpe. Foarte exclusiviste.

– Ce-ai fi vrut să fac? rosti el. Ochii nu i se dezlipiră nici o clipă de portret. Să desprind toate scândurile din podea în căutarea unui seif ascuns? Îmi pare rău, dar nu sunt tâmplar. Nu mă ocup de renovări şi de demolări.

– N-ar fi trebuit să o elimini pe Spencer până nu puneai mâna pe carneţel.

– Ţinea un pistol în sertarul biroului. La un moment dat, a început să intre la bănuieli. A luat pistolul. N-am avut de ales. Nu e vina mea că nu am putut găsit afurisitul ăla de carnet.

– Clientul nu o să fie deloc încântat.

– Asta e problema ta, nu a mea. Tu conduci operaţiunea, eu nu sunt decât un agent de teren, ai uitat? Într-adevăr, sunt singurul tău agent de teren, dar, chiar şi aşa, nu sunt decât un fel de servitor.

Graham nu luă în seamă înţepătura.

– Enright & Enright a preluat un contract să recupereze carneţelul şi să elimine orice persoană care e posibil să fi avut acces la el. Iar treaba ta e să duci această operaţiune la bun sfârşit.

Julian se răsuci.

– Sunt mai mult decât dispus să cercetez în continuare problema, dar vreau ceva în schimb.

Graham făcu un efort să-şi ţină izbucnirea de furie sub control. Nu era deloc în postura de a negocia. În fond, în joc era reputaţia firmei.

– Ce vrei? întrebă el.

– Să fiu promovat pe postul de vicepreşedinte.

Graham se prefăcu a cântări temeinic această propunere, după care dădu scurt din cap, în semn de aprobare.

– Prea bine, îi răspunse. Dar mă aştept să vii cu rezultate, şi asta repede!

Buzele senzuale ale lui Julian se curbară uşor. Ochii verde smarald îi scăpărară, amuzaţi.

– Chiar ţii la contractul ăsta, nu?

– Vreau să fie îndeplinit, da. E vorba de un client nou, cu resurse foarte generoase şi interese foarte diverse. Dacă îl încheiem cu succes, există potenţialul multor altor contracte pe viitor.

– Pari foarte dornic să păstrezi acest client. De ce e atât de important?

– Reprezintă o ocazie extraordinară ca firma să îşi extindă activitatea pe plan internaţional.

Aceste cuvinte reuşiră să îi capteze atenţia lui Julian, exact aşa cum anticipase Graham.

– Clientul ăsta are interese pe plan internaţional? întrebă Julian.

Graham îşi premise un mic zâmbet de satisfacţie.

– Da, într-adevăr.

– Despre ce fel de interese e vorba aici?

– Un spectru foarte larg. Citeşti şi tu ziarele. Lumea contemporană e foarte instabilă.

Julian flutură din mână, ca şi cum ar fi vrut să îndepărteze aceste cuvinte.

– Nimic nou în asta. Lumea mereu a fost un loc al instabilităţii. Dar, până acum, Enright & Enright şi-a limitat activitatea la teritoriul Statelor Unite.

Graham îşi împinse scaunul în spate şi se ridică în picioare, după care se duse la fereastră.

În faţa lui se desfăşura o panoramă spectaculoasă a New Yorkului, dar cu ochii minţii vedea Europa, Orientul Mijlociu, Rusia şi chiar mai departe – tocmai până în Extremul Orient. Avea de gând să poziţioneze firma în aşa fel încât să profite de numeroasele oportunităţi care se vor ivi în viitor. Aceasta urma să fie moştenirea sa, îşi spunea, moştenirea pe care avea să o lase fiului şi urmaşului său, care, la rândul său, să o transmită generaţiilor viitoare ale familiei Enright.

Nu că avea de gând să transmită această moştenire fiului său în viitorul apropiat. Graham era încă în floarea vârstei, sănătos şi puternic. Provenea dintr-o familie de oameni longevivi. Din păcate, bărbaţii din neamul Enright nu erau prea prolifici. Deşi avusese două soţii – amândouă decedate – nu reuşise să aibă decât un singur urmaş.

Firma de avocatură Enright & Enright fusese înfiinţată de tatăl lui, Neville Enright, în haosul de după Războiul Civil. Neville înţelesese că dorinţa de bani, de putere şi de răzbunare erau forme ale poftei trupeşti şi, ca atare, aspecte imuabile ale naturii umane. Firmele care deserveau aceste pofte fundamentale aveau să prospere întotdeauna, indiferent dacă Bursa se prăbuşea sau izbucneau cine ştie ce războaie.

La prima vedere, Enright & Enright era o firmă de avocatură respectată, specializată în administrarea proprietăţilor, cu o clientelă bogată şi exclusivistă. Totuşi, pe lângă asta, oferea şi servicii extrem de discrete celor care erau dispuşi să recurgă la orice fel de mijloace pentru a-şi atinge scopurile, atât timp cât reuşeau să nu se murdărească pe mâini. În schimbul unor tarife considerabile, Enright & Enright era dispusă să se ocupe de treburile murdare ale clienţilor săi.

După terminarea Războiului celui Mare², Graham îşi dăduse seama că în viitor nu numai că aveau să izbucnească şi alte războaie, dar şi că avea să existe o cerere nelimitată pentru serviciile oferite de Enright & Enright.

De asemenea, era cât se poate de clar că progresele rapide făcute de tehnologia modernă – mijloace de transport şi de comunicare din ce în ce mai rapide, dar şi arme din ce în ce mai eficiente – aveau să ducă la deschiderea unor noi sectoare de piaţă şi la apariţia unor noi oportunităţi de afaceri.

– Lumea e în schimbare, rosti el. Firma trebuie să se schimbe odată cu ea. În acest sens, trebuie să lucrăm cu clienţi ca acesta care ne-a angajat să recuperăm carneţelul.

– Un client cu interese la nivel internaţional, repetă Julian, aproape şoptit. Foarte interesant…

Tonul său nu mai trăda nici o urmă de plictiseală. Era încărcat de o notă cu totul nouă. O notă de anticipare.

Graham o întâmpină cu încântare şi cu o doză deloc neglijabilă de uşurare. Mulţumit, se întoarse din nou cu faţa către el.

– Singurul mod prin care putem păstra acest client e să găsim carneţelul şi să eliminăm orice persoană care îi cunoaşte valoarea, spuse el. Bineînţeles, vei avea la dispoziţie toate resursele firmei.

Julian porni către uşă.

– Mă apuc imediat de treabă.

– O secundă, dacă nu te superi.

Julian se opri, cu mâna pe clanţă.

– Ce e?

– Să înţeleg că ştii de unde să-ţi începi căutarea?

– Da, chiar ştiu, răspunse Julian. Personalul lui Spencer era alcătuit din doar trei persoane. Una dintre ele a dispărut.

Graham se crispă.

– Cine?

– Secretara personală, Anna Harris. Orfană, nu are nici o rudă şi, având în vedere profesia, resurse financiare foarte limitate – asta dacă nu a furat ceva de la Spencer. E singura dintre cei trei angajaţi care a dispărut, deci e foarte probabil ca afurisitul ăla de carneţel să fie la ea.

– Am înţeles.

– Vezi tu, Anna Harris nu e nicidecum o profesionistă, ca Spencer. N-o să ştie cum să facă să pună în vânzare un obiect atât de periculos fără să se expună imediat în faţa cuiva care pândeşte tocmai apariţia lui pe piaţa neagră.

– Adică tu.

– Graţie relaţiilor firmei, pot să ţin sub supraveghere piaţa. Nu-ţi face griji, Anna Harris şi carneţelul vor apărea mai devreme sau mai târziu şi, la momentul respectiv, o să mă ocup şi de ea, şi de el.

– De ce n-ai pomenit de asta mai devreme?

Julian schiţă zâmbetul său de înger căzut din rai.

– Pentru că voiam să văd exact cât de importantă e misiunea asta pentru tine.

– Aha. Dar ce te face să crezi că Anna Harris ştie ce valoare are carneţelul?

– Sunt convins de asta, pentru că a fugit fără să ia cu ea colierul care era în seif. Sigur l-a văzut. De ce să fi lăsat în urmă o secretară săracă un obiect atât de valoros, dacă nu ştia deja că avea asupra ei ceva pe care putea lua mult mai mulţi bani?

– Bine punctat, recunoscu Graham. Dar trebuie să recunosc, mă mir că Spencer i-a dezvăluit adevărul despre carneţel secretarei.

Sprâncenele lui Julian se înălţară.

– Zău? Amândoi ştim bine că, mai devreme sau mai târziu, secretarele personale descoperă o mulţime de lucruri despre chestiunile secrete ale şefilor lor.

Graham îşi drese glasul.

– Da, foarte adevărat.

Era păcat că tocmai acele calităţi care făceau ca o secretară să fie foarte pricepută – inteligenţa, abilităţile organizatorice şi de a anticipa nevoile angajatorului său – erau şi cele care, în cele din urmă, duceau la apariţia problemelor. Graham avea mereu grijă să angajeze femei singure, cu experienţă, fără familie şi legături sociale. Secretara pe care o avea în momentul de faţă era un exemplu perfect. Raina Kirk era trecută de treizeci de ani şi singură pe lume. Nu avea nici un bărbat în viaţa ei şi nici rude apropiate. Când avea să vină vremea să o concedieze, nu urmau să fie probleme.

– Nu-ţi face griji, rosti Julian. Anna Harris e doar o secretară care a fugit în lume cu ceva ce aparţinea şefei ei. Primul ei scop va fi să încerce să vândă carnetul. Dar îi va fi greu să găsească un cumpărător pentru un obiect atât de exotic. Din momentul în care o să înceapă să-şi întindă antenele, o să se dea de gol negreşit.

– Să sperăm că ai dreptate. A, mai e ceva…

Julian aproape că deschisese uşa. Oftă oarecum teatral şi se răsuci din nou, cu faţa spre Graham.

– Ce e? îl întrebă.

– Chiar era atât de important să te achiţi atât de mizerabil de misiunea asta? Crima a ajuns pe primele pagini ale ziarelor, pentru că poliţişti sunt convinşi că au de-a face cu un psihopat.

– Ceea ce înseamnă că văd toată povestea dintr-un unghi total diferit faţă de cel adevărat, răspunse Julian, cu o răbdare exagerată. Exact asta era şi ideea. Caută un nebun – sau o nebună, poate. N-o să facă legătura cu carnetul ăla.

Ieşi în zona recepţiei. Graham îl văzu cum îi adresă un zâmbet cald şi seducător Rainei chiar înainte să închidă uşa în urma sa.

Graham se aşeză la birou. Explicaţia dată de Julian pentru crima aceea sângeroasă era verosimilă, dar ar fi putut să abordeze lucrurile într-un stil mai puţin spectaculos. Un accident de maşină sau o sinucidere ar fi apărut oricum în ziare – Helen Spencer era o figură mondenă importantă –, dar nu ar fi implicat şi o anchetă poliţienească.

Îşi dădu seama că lucrul care îl îngrijora era preferinţa lui Julian pentru senzaţional. În mod clar, pentru el crimele erau un deliciu. Graham înţelegea. „În fond, o viaţă avem", îşi aminti în sinea sa. Şi totuşi, era timpul ca Julian să se maturizeze şi să-şi ţină sub control firea impulsivă.

Graham contemplă portretul său de pe perete. Pictoriţa, Tamara de Lempicka, îşi folosise măiestria pentru a-l înzestra cu o aură de mister şi de eleganţă. Părea în acelaşi timp extrem de masculin şi obscur-senzual. Lumina îi făcea părul blond să capete o nuanţă aurie. Ochii verzi îi sclipeau ca nişte pietre preţioase. Lempicka îi spusese Lucifer în timpul şedinţelor în care îi pozase şi încercase să îl seducă. Legăturile ei ilicite erau de-a dreptul legendare în lumea artiştilor.

Aceste amintiri îi aduseră un zâmbet pe buze.

„E mai bine să fii regele iadului", îşi spuse, mai ales că versiunea lui de Hades era una atât de profitabilă.

Dar gândurile despre rai şi iad nu îl tulburau prea mult, pentru că nu era o persoană religioasă. Nu se considera nici vanitos, dar trebuia să recunoască faptul că era mulţumit într-un mod senin de portretul acela. Era cam cu treizeci de ani mai mare decât Julian, dar nu aveai cum să nu observi asemănările dintre ei. Oricine l-ar fi văzut pe Julian lângă portretul făcut de Lempicka şi-ar fi dat seama de adevăr imediat.

Aşa tată, aşa fiu.

Mayflower – una dintre corăbiile cu care Cristofor Columb a ajuns în America în expediţia în care a fost descoperit continentul. (n.tr.)

The War to End All Wars – nume dat în epocă Primului Război Mondial, care ulterior a fost folosit mai degrabă ironic (n.tr.)

capitolul 3

Când pusese ceva kilometri între ea şi Chicago, Irene ieşi de pe Route 66 pentru a petrece încă o noapte la un camping anonim.

După o cină compusă dintr-o porţie de tocană şi chifle făcute în casă, se retrase în căsuţa ei şi scoase carneţelul din geantă. În seara în care fugise de la conac se uitase la el doar pe fugă, dar fusese atât de concentrată să se îndepărteze cât mai mult de New York încât nu apucase să mai arunce vreo privire prin el.

Se aşeză pe marginea patului şi îl cercetă la lumina oferită de felinarul cu kerosen.

Pe prima pagină era scris un nume. Literele erau ordonate, precise. Dr. Thomas G. Atherton. Sub el era un număr de telefon. Restul paginilor erau acoperite cu rânduri-rânduri scrise într-un fel de cod, toate cu aceeaşi caligrafie.

Studie nedumerită simbolurile şi cifrele ciudate ceva timp, după care îşi dădu seama că ce avea în faţa ochilor erau, de fapt, prescurtări ştiinţifice. Dintr-odată, realiză că avea în mâini carneţelul de notiţe al unui matematician sau al unui chimist. Dar nu avea nici o logică… Helen Spencer nu se arătase niciodată interesată de vreunul dintre aceste domenii.

În zori, Irene se trezi dintr-un somn neliniştit, dar plină de hotărâre. Fugea. Trebuia să afle mai multe legat de cei de care fugea.

După micul dejun, respectiv nişte ouă şi pâine prăjită, folosi cabina telefonică din camping pentru a suna la numărul de pe prima pagină a carneţelului. Centralista îi ceru să introducă mai multe monede.

– Dar unde e numărul acesta? întrebă Irene, îndesând monede în fanta aparatului.

– În New Jersey, i se răspunse.

O secundă mai târziu, la celălalt capăt îi răspunse o femeie cu un glas cultivat.

– Laboratorul Saltwood. Cu cine doriţi să vă fac legătura?

Irene trase aer adânc în piept.

– Cu doctorul Atherton, vă rog.

Pentru câteva clipe, la celălalt capăt al legăturii interveni o tăcere bruscă, surprinsă.

– Îmi pare rău, dar doctorul Atherton nu mai e printre noi.

– Adică nu mai lucrează la dumneavoastră?

– Din păcate, doctorul Atherton a decedat. Aţi dori să discutaţi cu altcineva din acelaşi departament?

– Nu. Dar ce s-a întâmplat cu doctorul Atherton?

În celălalt capăt al legăturii se lăsă din nou o tăcere scurtă înainte ca recepţionera să răspundă.

– Mă scuzaţi, îmi puteţi spune din nou cine sunteţi?

– A, se pare că nu e vorba de doctorul Atherton pe care îl căutam eu, răspunse Irene. Scuze de deranj.

Închise telefonul şi porni din nou la drum. Două dintre persoanele care aveau legătură cu carneţelul erau moarte. Nu era un semn bun în ceea ce privea viitorul ei. Trebuia să dispară foarte, foarte bine.

capitolul 4

Burning Cove, California

Patru luni mai târziu . . .

Irene se opri la marginea piscinei lungi şi se uită la trupul care stătea graţios sub apă, chiar pe fund. Era douăsprezece şi un sfert, noaptea. În sala spaţioasă a centrului de relaxare, intensitatea luminilor fusese redusă, dar în razele blânde emanate de o aplică aflată în apropiere putea vedea clar părul moartei, care plutea în jurul chipului ei frumos, un fel de imitaţie de coşmar a unui văl de mireasă.

Irene se întoarse cu spatele la piscină, cu intenţia de a o zbughi către intrarea centrului de relaxare, să cheme ajutoare. Undeva în întuneric, pielea unui pantof zgârie uşor gresia pardoselii. În clipa aceea, îşi dădu seama că în încăpere nu erau doar ea şi moarta. Se auzi un declic slab şi, instantaneu, aplicele de pe pereţi se stinseră.

Sala mare a centrului de relaxare fu dintr-odată cufundată într-un întuneric dens. Singura lumină era reprezentată de razele spectrale ale lunii. Acestea se revărsau pe partea din încăpere unde se afla

Recenzii pentru Fata care stia prea multe

[Mihaela · Evaluare: 5 din 5 stele]

Suspans și acțiune, firul narațiunii duce de la o crima la alta până ce misterul se rezolva ușor spre final.