Doamna dispărută

De Amanda Quick

După o evadare în miez de noapte din sanatoriul unde fusese închisă, Adelaide Blake sosește în Burning Cove, California, dorindu-și un nou început. Ajunge să lucreze într-o ceainărie care, grație amestecurilor ei originale de plante, devine unul dintre cele mai la modă localuri din această stațiune exclusivistă, frecventată de personaje de marcă de la Hollywood. Printre clienții fideli se numără și Jake Truett, un văduv retras din afaceri venit în oraș la odihnă. Acest bărbat, care exercită o fascinație deosebită asupra lui Adelaide, ascunde multe secrete în spatele trăsăturilor ascetice și a ochilor de nedescifrat. În Burning Cove, nimic nu e ce pare a fi. Dincolo de fațada strălucitoare se află rețele de trafic de droguri, șantajiști, dar și visuri de celebritate. În acest decor de poveste își face apariția Madam Zolanda, mediumul vedetelor. Printr-un concurs de împrejurări aparent nevinovate, Adelaide și Jake ajung să fie invitați la spectacolul acesteia, cu un final cutremurător, iar când Zolanda cade victimă propriei prorociri, Adelaide și Jake sunt lansați într-un tumult de aventuri care îi conduce spre adevărul din viețile și inimile lor.

„O imagine fascinantă a zilelor apuse din epoca de strălucire a Hollywoodului.“

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 28 nov. 2018
• ISBN: 9786063365546

Previzualizare carte

capitolul 1

După ţipetele pacienţilor din Secţia 4, Adelaide Blake îşi dădea seama că nu mai avea timp.

Renunţă la căutarea cheii de la fişet şi se postă în cadrul uşii biroului de mici dimensiuni. Nu îndrăznise să aprindă vreun bec în laborator. Prin ferestrele înalte, boltite, luna lumina suficient pentru a profila clar bancurile de lucru şi a transforma echipamentele şi instrumentele în siluete ameninţătoare.

Vaierele, ţipetele şi urletele care răzbăteau dinspre nivelul inferior deveneau rapid din ce în ce mai intense. Ceva sau – mai probabil – cineva îi agita pe pacienţi. Secţia de la etajul al patrulea era rezervată pentru cei care sufereau de afecţiuni mintale grave, cei care pierduseră definitiv legătura cu realitatea. În rezervele încuiate îşi duceau zilele cei pierduţi pe vecie în versiunile lor proprii de iad. Unii dintre pacienţi sufereau de halucinaţii, de vedenii pline de violenţă şi de paranoia. Alţii se războiau cu monştri îngrozitori pe care doar ei îi puteau vedea.

Nu trecuse mult de când fusese încuiată într-una dintre rezervele ca nişte celule din Secţia 4 până îşi dăduse seama că pacienţii reprezentau un sistem de alarmă excelent, mai ales noaptea. Nopţile erau mereu oribile.

Larma chinuitoare făcută de cei condamnaţi să trăiască aici reverbera de-a lungul scării de piatră. Nu era nimeni care să-i calmeze pe prizonieri. Îngrijitorii de pe secţia cu rezerve încuiate erau liberi pe timpul nopţii.

Nu putea să mai amâne. Dacă nu evada acum, poate că n-avea să mai aibă vreo altă şansă. Trebuia să lase dosarul aici.

Plecă din uşa biroului şi începu să înainteze precaut prin labirintul de bancuri. Îşi gândise strategia de evadare până în cele mai mici detalii, dar decizia de ultim moment de a căuta dosarul îi pusese întregul plan în pericol. Trebuia să iasă imediat din laborator, altfel evadarea ei ar fi putut eşua.

Iniţial, sanatoriul Rushbrook fusese reşedinţa particulară a unui industriaş bogat şi excentric, care plănuise să aibă foarte mulţi oaspeţi. Rezultatul era un conac gotic de coşmar cu cinci niveluri, holuri interminabile şi un turn care găzduia acum laboratorul. Din punctul de vedere al lui Adelaide, singura calitate arhitecturală care îi mai compensa din defecte era că avea mai multe scări mascate discret, care fuseseră gândite pentru un personal de serviciu numeros.

Cele mai multe dintre scările pentru servitori fuseseră închise definitiv şi blocate cu mult timp în urmă. Altele dispăruseră în urma diferitelor valuri de renovare şi redecorare. Dar la câteva dintre ele se mai putea ajunge încă. Iar ea avea cheia de la una dintre aceste scări rar folosite.

Ajunsese pe la jumătatea laboratorului când auzi nişte paşi precipitaţi pe treptele care duceau la turn. Cineva urca spre laborator. Şi avea să o vadă de cum aprindea lumina.

Nu putea să se ascundă decât în spatele biroului lui Ormsby. Dacă ar fi fost descoperită, ar fi fost un dezastru. Doctorul Gill ar da indicaţii să fie păzită mult mai bine. Poate că nu avea să mai aibă niciodată vreun prilej să scape de aici.

O siguranţă rece străpunse valul de frică. Dacă ar fi fost nevoie, avea să încerce să se lupte ca să scape din sanatoriu. Nu putea – nu voia cu nici un preţ – să se întoarcă în rezerva-celulă de la etajul patru. Nici moartă!

Se întoarse iute, scrutând umbrele în căutarea a ceva ce i-ar putea servi drept armă. Cunoştea laboratorul foarte bine pentru că aici o aduseseră când Gill şi doctorul Ormsby se hotărâseră să îi administreze o altă doză de drog. În încercarea ei disperată de a se agăţa de sănătatea ei mintală prin concentrarea tuturor resurselor sale asupra unui plan de evadare, memorase fiecare centimetru al laboratorului din turn.

Se duse către cel mai apropiat dulap, deschise uşa fără menajamente şi luă două flacoane de sticlă de pe raft. Habar nu avea ce luase în mână – era prea întuneric să descifreze ce scria pe etichete –, dar îl văzuse pe Ormsby luând mai multe substanţe din acesta. Multe erau inflamabile, iar unele foarte acide.

Cu cele două flacoane în mâini, se întoarse în mare grabă în birou. Masa de lucru a lui Ormsby era ordonată şi atent aranjată. Era un omuleţ agitat care era obsedat de studiul lui de cercetare, dar ordinea era o prioritate pentru el.

Pe lângă accesoriile de birou obişnuite – telefon, sugativă şi călimări – pe birou era încă un alt obiect. Cutia acoperită cu catifea neagră părea făcută pentru a adăposti colecţia de bijuterii a unei doamne. Dar Adelaide ştia că înăuntru nu erau coliere, inele sau brăţări. În cutia acoperită cu catifea se afla o duzină de sticluţe de parfum, din cristal elegant faţetat.

Reuşi să ajungă în spatele mesei de lucru cu flacoanele de substanţe chimice tocmai când doctorul Harold Ormsby intră cu paşi împleticiţi în laboratorul cufundat în întuneric. Din câte putea distinge Adelaide, părea să gâfâie, într-un efort de a trage aer în piept. Nu aprinse lumina.

– Pleacă de lângă mine! ţipă ascuţit. Nu mă atinge!

Adelaide auzi şi alţi paşi pe scara de piatră, mersul lent, cumpănit şi hotărât al unui animal de pradă aflat pe urmele victimei sale.

Ormsby nu încerca să-şi tragă răsuflarea, îşi dădu seama Adelaide. Doctorul era într-o stare de panică pură.

Urmăritorul său nu îi răspunse, cel puţin nu verbal. Ghemuită după birou, Adelaide scoase capacele flacoanelor. Mirosurile acre care năvăliră din ele o făcură să icnească şi să-şi întoarcă uşor capul. Spera că ţipetele pacienţilor acopereau sunetele slabe pe care le scosese ea.

Încerca să respire cât mai uşor şi mai puţin zgomotos, dar nu era deloc uşor. Pielea îi era acoperită cu o peliculă de transpiraţie rece ca gheaţa. Tremura, iar pulsul îi gonea nebuneşte.

Ormsby ţipă din nou, de data aceasta mai tare. Sunetul ascuţit, nefiresc, o afectă pe Adelaide ca un trăsnet. Preţ de câteva secunde, se întrebă dacă nu cumva îi oprise inima.

În clipa următoare, se întrebă dacă nu cumva laboratorul chiar fusese lovit de trăsnet. Un fascicul îngust de foc străpunse întunericul. Privind pe lângă colţul biroului lui Ormsby, urmări cum focul trecu pe lângă uşa biroului.

Ţipetele stridente ale lui Ormsby se detaşară de cacofonia pacienţilor de la etajul patru, vaierele unui om trimis în iad.

În camera din turn reverberară nişte paşi în fugă. Urmă zornăitul greu al unui geam spărgându-se. Aerul nopţii se scurse în laborator.

Ţipetele disperate ale lui Ormsby răsunară în noapte preţ de încă o secundă sau două. Modul abrupt în care conteniră spunea foarte multe.

Adelaide încremeni când îşi dădu seama ce tocmai se întâmplase. Doctorul Harold Ormsby sărise direct prin una dintre ferestrele înalte, boltite. Nimeni nu putea supravieţui unei asemenea căderi.

În bezna din laborator, lumina ca de foc dispăru brusc. Adelaide îşi dădu seama dintr-odată că cineva aprinsese un arzător Bunsen şi folosise flacăra pentru a-l face pe Ormsby să se arunce pe fereastră. Dar nu avea nici o logică… Evident, fusese îngrozit, dar ea ştia una-alta despre bărbatul acesta. Era uşor să şi-l închipuie cerând milă, încercând să-şi salveze viaţa sau ghemuindu-se într-un colţ, dar să sară pe fereastră, ştiind că asta însemna moarte sigură, nu părea să se potrivească cu firea lui. Pe de altă parte, ea nu era cea mai pricepută la judecat firea oamenilor. Învăţase asta pe pielea ei.

Vaierele de la etajul patru deveniră mai puternice. Pacienţii simţeau că se întâmplase ceva oribil.

Adelaide auzi o serie de paşi rapizi şi hotărâţi traversând pardoseala de gresie, înspre birou. Prinse bine flacoanele de substanţe chimice şi se puse pe aşteptat, conştientă că singurul lucru care o proteja acum era larma făcută de pacienţii de jos. Cu toate ţipetele şi strigătele acelea, criminalului i-ar fi fost greu, dacă nu imposibil, să-i audă respiraţia precipitată.

Intrusul se opri chiar în faţa mesei de lucru. Preţ de câteva clipe, în cameră apăru fasciculul de lumină al unei lanterne. Adelaide se pregătea să lupte pentru a-şi salva viaţa.

Şi totuşi, intrusul se răsuci şi ieşi repede din birou, în mare grabă. Câteva secunde mai târziu, paşii i se auziră pe scări.

Vacarmul pacienţilor agitaţi se intensifică, după care se mai potoli, dar acum se auzeau mai multe strigăte. Acestea veneau dinspre curtea de sub fereastra spartă. Cineva găsise cadavrul lui Ormsby şi striga după ajutoare.

Adelaide aşteptă câteva bătăi de inimă, după care se ridică în picioare. Tremura atât de tare încât îi venea greu să-şi păstreze echilibrul. Se gândi pentru o clipită să încerce din nou să dea de cheia de la fişet, dar raţiunea fu cea care câştigă. Evadarea din sanatoriu avea prioritate maximă.

Ridică mâna pentru a-şi aranja boneta de asistentă prinsă cu agrafe de părul ei strâns bine în coc. Când privirea îi coborî pe suprafaţa biroului, văzu că acea casetă cu sticluţe de parfum dispăruse. Intrusul o luase.

Alese unul din cele două flacoane deschise pentru a-l folosi ca armă, iar pe celălalt îl lăsă pe birou. Traversă atent laboratorul luminat de lună. Când ajunse la scară, începu să coboare cu paşi precauţi.

După ce coborî ultima treaptă, se opri în casa scării şi aruncă o privire pe după tocul uşii.

Pacienţii continuau să urle şi să ţipe printre zăbrelele uşilor încuiate, dar culoarul era pustiu. Nu se vedea nici urmă de intrus.

Rezerva ei era în celălalt capăt al unui coridor care se intersecta cu acesta. Pe holul acela nu se afla nici un alt pacient. Mai devreme îşi aranjase pernele şi păturile pe pat în aşa fel încât să imite conturul unei siluete adormite, dar se părea că acest şiretlic nu fusese necesar. Larma făcută de ceilalţi deţinuţi şi agitaţia din curte reuşeau fără probleme să îi mascheze mişcările. Boneta albă şi halatul lung, albastru – elementele bine-cunoscute ale uniformei de asistentă – aveau să ducă treaba la bun sfârşit. Cu ceva noroc, oricine ar fi văzut-o de la distanţă avea să presupună că făcea parte din personalul spitalului.

Accesul pe vechea scară a servitorilor se făcea printr-o debara aflată de cealaltă parte a holului. Adelaide se furişa dinspre uşa casei scărilor, pregătindu-se să ţâşnească spre debara, când ţipetele pacienţilor se intensificară din nou, într-un crescendo infernal. Nu avu parte de alt avertisment. Şi aşa, de-abia dacă reuşi să o salveze.

Se retrase în umbrele de pe casa scării şi aşteptă. Când ţipetele conteniră oarecum, se aventură să arunce o privire prin uşă.

Un bărbat cu halat de doctor, o bonetă albă şi o mască de chirurg ieşi de pe coridorul care ducea la camera ei. În mâna stângă avea caseta acoperită cu catifea neagră. În cea dreaptă ţinea strâns o seringă.

Singurul lucru care o salvă de la a fi zărită fu că doctorul cu mască se concentra să meargă cât mai repede pe hol în cealaltă direcţie. Ieşi pe uşile încuiate aflate chiar dincolo de oficiul asistentelor.

Nu credea că era cu putinţă să fie mai îngrozită decât în aceste momente, însă imaginea doctorului cu mască ieşind de pe coridorul care ducea la rezerva ei îi trimise încă o undă de spaimă prin tot corpul. Poate că avusese de gând să o omoare şi pe ea.

Cu un efort de voinţă, Adelaide îşi recăpătă stăpânirea de sine. În mod clar, nu putea să piardă vremea în casa scărilor la nesfârşit. Trebuia să se pună în mişcare, altfel totul era pierdut.

Trase aer adânc în piept, strânse bine flaconul în mână şi ţâşni cu paşi iuţi de-a curmezişul holului. Deschise uşa debaralei.

Un chip bărbos se ivi dincolo de gratiile uneia dintre uşile din apropiere. Nebunul se holbă la ea cu ochi sălbatici, ca de pe altă lume.

– Eşti o fantomă, nu-i aşa? o întrebă cu un glas răguşit de la ţipetele şi vaierele necontenite. Era doar o chestiune de timp până ce-aveau să te omoare, la fel ca pe cealaltă.

– La revedere, domnule Hawkins, rosti ea cu blândeţe.

– Ai noroc că ai murit. Ţi-e mai bine aşa, pentru că poţi să pleci de-aici.

– Da, ştiu.

Se furişă în debara, închise uşa şi aprinse becul de deasupra. Uşa scării de serviciu se afla în partea din spate. Era încuiată. Spre extrema ei uşurare, una dintre cheile care îi fuseseră date se potrivi în broască.

Până ce ajunse jos, în bucătăria cufundată în întuneric de la parter, în depărtare se auzeau deja sirene. Cineva alertase autorităţile. Sanatoriul se afla la câţiva kilometri în afara micului oraş numit Rushbrook. Poliţia şi ambulanţa aveau să ajungă la faţa locului în câteva minute.

Când ieşi tiptil din bucătărie, în jur nu era nimeni să o vadă. Băgă o altă cheie în broasca porţii greoaie din fier forjat pe care intrau şi ieşeau maşinile care aprovi­zionau sanatoriul.

O secundă mai târziu era liberă, mergând cu paşi zoriţi pe un drumeag brăzdat de făgaşe adânci, fără altă sursă de lumină decât razele lunii.

Nu îi părea deloc rău că Ormsby murise, dar decesul lui putea să complice şi mai mult situaţia disperată în care se afla ea. Ar fi fost extrem de uşor ca oamenii legii să tragă concluzia că pacienta care fugise de la Sa­na­­toriul Rushbrook chiar în noaptea decesului în circumstanţe misterioase al doctorului era, de fapt, o cri­minală dezaxată.

Trebuia să se îndepărteze cât mai mult de azilul de nebuni înainte ca infirmierii să-şi dea seama că nu se mai afla la ea în rezervă.

Îşi dădu seama că o persoană ştia deja că dispăruse – doctorul cu masca de chirurgie care se dusese glonţ la rezerva ei, cu seringa în mână.

Voia să o rupă la fugă, dar nu îndrăznea. Dacă era să se împiedice, în întuneric, de vreo piatră sau de vreo creangă ruptă, putea să-şi scrântească glezna sau chiar mai rău.

Maşinile cu girofaruri trecură pe lângă ea la scurt timp după aceea. Nimeni nu o văzu, ascunsă după un tufiş bogat aflat pe marginea drumeagului.

Ivirea zorilor o găsi pe marginea unei autostrăzi, sperând că cine ştie ce şofer în trecere avea să-şi facă milă de o asistentă a cărei maşină rămăsese fără benzină în pustiu.

Ridică mâna pentru a-i face semn unui camion. Verigheta de aur de pe degetul ei luci răutăcios în lumina cenuşie a dimineţii.

capitolul 2

Burning Cove, California

Două luni mai târziu

– Ţi s-a întors vecinul cel nou, rosti Florence Darley pe un ton scăzut. Luă ibricul de pe maşina de gătit şi turnă apa clocotită peste frunzele din ceainic. Se fac opt zile la rând, în afară de cea de duminică.

Adelaide nu ridică privirea de la balanţa mică cu care cântărea un sfert de livră de ceai Calmare.

– Duminica e închis.

– Ceea ce nu face decât să arate că am dreptate. Domnul Truett a devenit un client fidel. Observ că citeşte ediţia de dimineaţă al Herald, ca de obicei. Mie-n sută că o să comande acelaşi lucru – un ceainic din amestecul ăla foarte scump de ceai verde pe care m-ai convins să îl comand de la distribuitorul din San Francisco, fără zahăr, fără prăjiturele, fără fursecuri, fără biscuiţi.

– Domnul Truett chiar pare un om cu anumite tabieturi, răspunse Adelaide.

Nu adăugă şi că preferinţa vădită a lui Truett de a se ţine de un anumit program o ajuta să îşi dea seama exact ora la care îşi făcea zilnic plimbarea de dimineaţă pe plajă. Îşi făcea apariţia mereu la şapte şi jumătate. În fiecare zi se plimba exact treizeci de minute. Erau în iunie, astfel că dimineaţa era adesea ceaţă, având în vedere anotimpul, dar asta nu-l oprea.

Ea era cea iritată de ceaţă, îşi zise ea. Din cauza ei, nu putea să-l întrezărească decât preţ de câteva clipe legate în decursul plimbării sale zilnice. Şi trebuia să recunoască faptul că ajunsese să anticipeze cu plăcere să-l privească pe Jake Truett dimineţile. Poate că era un om tipicar, dar nu se mişca ca o persoană care ţinea morţiş la anumite reguli şi proceduri. Nu mărşăluia pe nisip ca un pedant, ci mergea pe nisip cu forţa fizică lejeră a unei feline de talie mare aflată la vânătoare.

Florence chicoti, cu un aer cunoscător.

– Nu cred că vine aici zilnic pentru ceaiul tău fantezist. Şi nici că ne trece pragul pentru că suntem la modă în ultima vreme. Nu e genul căruia să-i pese nici cât negru sub unghie dacă oamenii de la masa de lângă el sunt cine ştie ce vedete sau doar nişte gunoieri. Mie intuiţia-mi spune că tu eşti motivul pentru care domnul Truett al nostru a căpătat obiceiul să ne viziteze.

Adelaide se înroşi imediat. Ţinea foarte mult la noua ei şefă, ca să nu mai spunem cât de recunoscătoare îi era pentru că o angajase, dar recenta hotărâre a lui Florence de a face pe peţitoarea îi dădea o anumită stare de stânjeneală.

După două luni petrecute în Burning Cove, abia începea să respire mai lejer. Nu fusese iniţiată nici o campanie de mari proporţii de căutare a unei paciente evadate de la un azil de boli mintale. De fapt, în presă nu apăruse nimic despre evadarea ei în miez de noapte de la Sanatoriul Rushbrook.

Din câte îşi putea da seama, nu o căuta nimeni. Şi totuşi, nu era încă pregătită să-şi asume riscul de a-şi da întâlniri. Cel puţin asta îşi spunea zi de zi, când Jake Truett intra în ceainărie cu o servietă din piele în mână, se aşeza la aceeaşi masă şi comanda ceai verde, fără zahăr, fără prăjiturele, fără fursecuri şi fără biscuiţi.

Florence avea cu totul alte gânduri. Era o femeie durdulie, bine proporţionată, de aproape şaptezeci de ani. Deschisese ceainăria în urmă cu aproximativ zece ani, chiar după crahul economic, şi reuşise cumva să o menţină pe linia de plutire chiar şi în cele mai negre timpuri.

Ceainăria supravieţuise pentru că oraşul exclusivist Burning Cove era un refugiu pentru vedete şi bogătaşi, două categorii care erau în mare parte puse la adăpost faţă de dezastrul financiar care zguduise restul ţării din temelii. Cu toate acestea, chiar şi într-o comunitate atât de bogată, trebuia să ai tărie de caracter şi simţ de afaceri ca să reuşeşti să ai profit. Florence avea aceste două calităţi, în cantităţi generoase chiar. Adelaide învăţa multe de la ea.

Pe lângă faptul că angajase o chelneriţă fără experienţă şi fără recomandări, Florence o ajutase să-şi găsească o locuinţă ieftină, o căsuţă aflată pe faleza de deasupra plajei Crescent. Când Adelaide îi explicase că nu avea cum să achite în avans chiria pe prima lună, Florence dăduse din mână, ca şi cum ar fi înlăturat fizic această problemă. „Nu-ţi face griji, rezolv eu şi poţi să-mi dai banii mai târziu. Am aşa o bănuială că o să-ţi câştigi traiul."

Adelaide era încântată că începuse, într-adevăr, să-şi câştige traiul. Îşi dorea cu ardoare să-şi achite datoria. Când sugerase să înceapă să creeze şi să pună la vânzare la Refresh ceaiuri şi infuzii de plante specializate, Flo­rence avusese ceva îndoieli, dar fusese de acord să permită lansarea acestui experiment. În nici o lună, Ceainăria Refresh, care avusese parte de o clientelă modestă, dar constantă, de-a lungul anilor, a trecut la un cu totul alt nivel de prosperitate.

În ultima vreme, câţiva dintre vedetele, personajele mondene şi magnaţii care preferau Burning Cove ca loc de vacanţă şi distracţii începuseră să solicite amestecuri speciale de plante pentru anumite nevoi personale. De câteva săptămâni, Adelaide realizase ceaiuri şi amestecuri de plante pentru infuzii gândite pentru tratarea unei game variate de probleme – insomnie, anxietate sau lipsă de energie. Unul dintre ceaiurile ei cele mai solicitate era unul pe care-l crease pentru atenuarea simptomelor mahmurelii – o problemă frecventă pentru personajele hollywoodiene care de multe ori chefuiau până în zori de zi.

Vânzările crescuseră într-atât încât Florence lua în considerare angajarea încă unei chelneriţe, astfel încât Adelaide să se poată concentra asupra realizării şi ambalării amestecurilor speciale.

Toate acestea îi îngreunau şi mai mult sarcina de a găsi pretexte pentru faptul că nu arăta nici un interes în privinţa unui mascul care părea să fie singur şi numai bun de însurătoare. Jake Truett nu purta verighetă, dar Adelaide îşi aminti cu un efort conştient că asta nu însemna mare lucru. Nici ea nu purta verighetă.

Umplu punguţa de mici dimensiuni cu sfertul de livră de amestec de ceai Calmare pe care tocmai îl cântărise.

– Chiar nu cred că pe domnul Truett îl interesează persoana mea, Flo. Suntem foarte diferiţi. El e un om de afaceri bogat care a călătorit prin toată lumea. Eu sunt chelneriţă într-o ceainărie. N-am ieşit niciodată din California. Nu este ca şi cum am avea prea multe în comun.

– Eu cred că domnul Truett e pur şi simplu timid, zise Florence. Încearcă să-şi sumeţească curajul să te invite în oraş. Ar trebui să-l încurajezi cumva.

– Crede-mă, nu e deloc genul timid. Sunt foarte convinsă că, dacă ar vrea ceva, ar face totul să-şi transforme intenţiile în realitate.

– Ţi-am spus, am auzit că a rămas văduv acum câteva luni. Asta înseamnă că nu mai ştie deloc cum e să-ţi dai întâlniri.

– Probabil că e încă în doliu, răspunse Adelaide. Aşa s-ar explica de ce nu zâmbeşte niciodată.

– Poate că are nevoie doar de un motiv ca să zâmbească. Florence îi făcu cu ochiul, luă ceainicul pe care tocmai îl pregătise şi ieşi cu paşi vioi din bucătărie.

Nu avea rost să se contrazică cu ea. Adelaide îşi reprimă un oftat, îşi scutură palmele de rămăşiţele de ceai, îndoi gura pungii de hârtie şi ieşi din bucătărie. Clienta, o tânără cu un aer extrem de ocupat, îmbrăcată într-un costum stil business, o aştepta în dreptul tejghelei, neliniştită.

– Uitaţi aici, domnişoară Moss, i se adresă Adelaide. Amestecul special pentru domnişoara Westlake, Calmare.

Vera Westlake era cea mai recentă vedetă hollywoodiană care descoperise Refresh. Florence, care citea revistele de scandal cu mare entuziasm, fusese în al nouălea cer când vedeta pe care ziariştii o etichetaseră ca fiind cea mai frumoasă femeie din Hollywood devenise clienta lor.

– Mulţumesc. Domnişoara Moss îşi deschise poşeta şi scoase un portofel. Domnişoara Westlake o să fie foarte fericită să-l primească. A rămas fără de dimineaţă, când studia noul scenariu. A ţinut morţiş ca şoferul ei să mă aducă în oraş imediat, ca să-i mai cumpăr. Zice că amestecul special pe care i l-ai făcut o ajută să-şi menţină concentrarea.

– Mereu mă bucur să fiu de ajutor, spuse Adelaide.

Domnişoara Moss achită produsul şi ieşi grăbită din ceainăria uşor aglomerată. În stradă o aştepta o limuzină, iar ea se urcă pe bancheta din spate. Şoferul porni motorul şi se încadră în traficul de pe strada cu trei benzi.

Adelaide luă un carneţel şi un creion. Era momentul să-i ia comanda lui Jake Truett. Ceai verde. Fără zahăr. Fără prăjiturele. Fără fursecuri. Fără biscuiţi.

Truett devenise un client fidel la puţin timp după sosirea în oraş, în urmă cu opt zile. Florence se interesase imediat în legătură cu el. La întoarcere, îi spusese că Truett era un om de afaceri care, până nu demult, deţinuse o firmă de import-export cu sediul în Los Angeles. După moartea soţiei sale, îşi vânduse compania şi se retrăsese din afaceri.

Din ce spunea Florence, umbla vorba că Truett avea ceva probleme de sănătate – ceva legat de o epuizare nervoasă. Evident, doctorul său curant îi recomandase să petreacă vreo câteva luni pe litoral, în speranţa că aerul tare de la malul oceanului şi plimbările lungi pe plajă aveau să-l ajute să-şi revină.

Dincolo de problemele cu nervii, Truett era clar într-o formă foarte bună din punct de vedere fizic. Spre deosebire de multe vedete şi personaje mondene care îşi făceau vacanţele în Burning Cove, nu avea corpul acela subţire, ca de şarpe, care reprezenta idealul hollywoodian, un aspect care de obicei se obţinea fumând ţigară de la ţigară şi dând pe gât cocktailuri fără număr. Truett era zvelt, dar avea ceva muşchi.

Restul trăsăturilor lui i se păreau la fel de fascinante. Era înalt, dar nu ieşit din comun. Nu o domina ca înălţime, cum i se întâmplase cu Conrad. Avea părul închis la culoare, tuns scurt şi pieptănat cu cărare într-o parte. Nu era urât, dar trăsăturile sale ascetice erau prea austere pentru a fi etichetat drept chipeş. Ochii săi aveau o nuanţă fascinantă de căprui, care îi amintea de culoarea ambrei – detaşaţi, atenţi şi inteligenţi, dar foarte greu de descifrat. Adelaide avea impresia că era mereu atent la tot ce se petrecea în jurul lui, dar nu-şi putea da seama ce se petrecea în mintea lui. Era cel care urmărea totul din umbre, nu actorul aflat în centrul atenţiei.

Avea un aer implacabil şi ameninţător cumva. Adelaide avea impresia că se înfuria greu, dar dacă îl împingeai până în punctul respectiv, devenea un adversar redutabil. S-ar fi răzbunat într-un mod calculat şi până la capăt.

Nimic din persoana lui nu-i arăta că ar fi suferit de epuizare nervoasă.

Îşi reaminti că cei care sufereau de boli nervoase de multe ori păreau a fi persoane complet normale. Ea era un exemplu grăitor. Se dădea drept o persoană normală de două luni în Burning Cove. Nimeni nu-şi dăduse seama că petrecuse aproape două luni sub cheie, la Sanatoriul Rushbrook.

Cu carneţelul de comenzi într-o mână şi creionul în cealaltă, ocoli colţul tejghelei şi traversă ceainăria până la masa la care Jake Truett citea Curierul Burning Cove. Servieta sa de piele era pe podea, chiar lângă scaun. Adelaide ştia, din cele opt zile în care îl studiase, că în ea se aflau o agendă cu coperte galbene şi patru creioane ascuţite perfect. Mai ştia şi că, după ce termina de citit Curierul de la prima pagină până la ultima, avea să deschidă servieta, avea să-şi scoată agenda şi avea să noteze câte ceva în ea.

Purta hainele sale obişnuite, o adevărată uniformă din câte-şi dăduse ea seama, cămaşă călcată impecabil, cravată cu un nod elegant, sacou crem şi pantaloni maro închis.

Ştia că era conştient că se apropia de masa lui, dar aşteptă până ce ea se opri în dreptul lui, cu creionul deasupra paginii din carneţel, pentru a-şi ridica ochii de la ziar. Adelaide se pregăti mental, ca de fiecare dată, pentru micul curent electric care-i străbătea corpul ori de câte ori se apropia atât de mult de el.

Bărbatul dădu o dată din cap, cu o politeţe solemnă.

– Bună dimineaţa, domnişoară Brockton.

– Bună dimineaţa, domnule Truett. Îi oferi zâmbetul ei luminos, pe care îl folosea mereu în relaţia cu clienţii. Vă aduc comanda obişnuită şi azi?

– Da, te rog. Ceaiul verde. Fără zahăr. Fără prăjiturele. Fără fursecuri. Fără biscuiţi.

Glasul lui – profund, răsunător şi extrem de masculin – îi stârni încă un fior de tulburare prin trup.

– Bine, rosti ea. Altceva?

Truett aruncă o privire la creionul şi carneţelul din mâinile ei.

– Nu mi-aţi notat comanda.

– Nu-i nevoie. Îşi atinse boneta de chelneriţă cu vârful creionului. Am o memorie destul de bună.

– Iar eu sunt plictisitor de previzibil, evident.

Adelaide era îngrozită.

– N-am vrut să sugerez că aţi fi plicticos. Deloc. Îmi pare foarte rău.

– Nu-i cazul să vă scuzaţi. Chiar sunt plictisitor de previzibil. De fapt, aţi putea să spuneţi că fac tot posibilul să fiu plictisitor şi previzibil. Vedeţi dumneavoastră, doctorul mi-a sugerat să mă ţin de o rutină strictă. Se pare că asta face bine la epuizarea nervoasă.

Adelaide îşi drese glasul.

– Din ce-am învăţat eu la viaţa mea, aşa-zişii experţi nu ştiu întotdeauna care e cel mai bun remediu pentru epuizarea nervoasă.

– Tind să fiu de acord cu dumneavoastră. Ceaiul verde pe care-l aveţi aici, la Refresh, mi-a făcut mai mult bine decât orice tonic pentru nervi.

Adelaide se încruntă.

– Luaţi un tonic pentru nervi?

– Sincer să fiu, nu. Doctorul mi-a prescris unul, dar nu îl iau. Promiteţi să nu-i spuneţi?

Preţ de o clipă, Adelaide se întrebă dacă nu cumva bărbatul din faţa ei încerca să facă o mică glumă. Dar nu putea să fie sigură, aşa că merse pe calea precauţiei.

– Bineînţeles că n-o să-i spun, îi răspunse.

– Mulţumesc. Mă gândesc că ar trebui să-i spun doctorului meu de ceaiurile şi infuziile voastre speciale. S-ar putea să fie interesat să le recomande şi altor pacienţi.

– Nu. Panica răbufni în interiorul ei. Ultimul lucru pe care şi l-ar fi dorit pe lume ar fi fost să atragă atenţia unui doctor care trata boli ale sistemului nervos. Cu un efort de voinţă, reuşi să-şi recâştige stăpânirea de sine. Adică... nu cred că ar fi o idee bună să îi spuneţi doctorului dumneavoastră despre amestecurile pe care le servim aici, la Refresh. Nu sunt ceva deosebit, doar ierburile folosite în mod tradiţional şi o gamă de ceaiuri importate. Nici un doctor cu o gândire modernă n-ar fi de acord cu folosirea lor pentru tratarea problemelor sistemului nervos.

– Am înţeles. Domnul Truett îşi luă un aer de interes politicos. Evident, ştiţi o mulţime de lucruri despre acest subiect. Vă deranjează dacă vă întreb unde aţi studiat plantele şi ceaiurile?

Adelaide şovăi câteva clipe. În oraş nu se afla decât o singură persoană care ştia ceva despre trecutul ei. Raina Kirk era şi ea nou-venită în Burning Cove şi era clar că şi ea ascundea o mulţime de lucruri despre trecutul ei. Pe lângă faptul că amândouă încercau să înceapă o nouă viaţă în Burning Cove, ştiind că amândouă aveau lucruri pe care voiau să le ţină secrete formase o legătură neobişnuită între ele.

Dar nici măcar Raina nu ştia despre sanatoriu şi despre verigheta care era acum ascunsă în compartimentul secret din podeaua de sub patul lui Adelaide.

– S-ar putea spune că am crescut în acest domeniu, zise ea. Mama era biologă, specializată în botanică.

– Şi tatăl dumneavoastră?

– Chimist. Lucrurile deveneau periculoase. Deja ar fi trebuit să schimbe subiectul de mult. Mulţumesc pentru comandă, domnule Truett. Mă întorc imediat.

– Bine. Am nevoie de ceai, să mă mai liniştesc după cele trei ceşti de cafea pe care le-am băut la micul dejun.

Şocată, Adelaide se uită lung la el.

– Aţi băut trei ceşti de cafea de dimineaţă?

– Îmi place să beau

Recenzii pentru Doamna dispărută

[Tatiana · Evaluare: 5 din 5 stele]

Un roman superb ce te captivează și nu îl mai poti lasă din mana!