Onoarea unui talhar

De Christi Caldwell

SERIA „MIRESE PĂCĂTOASE”
Din pricina alegerilor făcute de fratele și de celelalte surori ale ei, lui Lady Penolope Tidemore nu-i sunt străine scandalurile și bârfele. Dar ea este hotărâtă să aibă un comportament ireproșabil, chiar dacă, încă din adolescență, visează la o viață plină de aventuri și la o căsătorie din dragoste, plină de romantism. Totuși, printr-un mare ghinion, Penelope, cu totul nevinovată, este surprinsă într-o postură compromițătoare cu enigmaticul și periculosul viconte Ryker Black.
Domnul Black nu este un gentleman. Fiul nelegitim al unui duce, crescut pe străzi și proprietar al unuia dintre cele mai notorii cluburi de jocuri de noroc din Londra, Black trăiește într-o lume a pierzaniei și a pericolului. Să-și ia o soție chiar din rândurile unei aristocrații pe care o disprețuiește din toată inima nu face parte din planurile sale, cu toate că inocenta Penolope îi înfierbântă sângele de dorință.
Dar Penolope nu se teme de domnul Black și în curând descoperă că reputația lui de ticălos poate să fi fost construită pentru a ascunde o vulnerabilitate surprinzătoare. Pe măsură ce acest cuplu aparent nepotrivit devine tot mai apropiat, învață că ceea ce a început dintr-o întâmplare nefericită poate fi, de fapt, șansa la împlinirea visurilor.

• Limbă: Română
• Editor: Grup Editorial Litera
• Data lansării: 16 oct. 2017
• ISBN: 9786063369414

Previzualizare carte

1.png

Christi Caldwell

Onoarea unui tâlhar

The Scoundrel’s Honor

Christi Caldwell

Copyright © 2017 Christi Caldwell

Ediție publicată prin înțelegere cu Amazon Publishing,

www.apub.com, în colaborare cu ANA Sofia.

Alma este marcă înregistrată a Grupului Editorial Litera

Tel.: [phone]

Mobil: 0770 408 924

e-mail: [e-mail]

www.litera.ro

Onoarea unui tâlhar

Christi Caldwell

Copyright © 2017 Grup Media Litera

pentru versiunea în limba română

Toate drepturile rezervate

Editor: Vidrașcu și fiii

Redactor: Mariana Petcu

Corector: Maria Popa

Copertă: Flori Zahiu

Tehnoredactare și prepress: Ioana Cristea

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

caldwell, christi

Onoarea unui tâlhar / Christi Caldwell

trad.: Graal Soft – București: Litera, 2017

ISBN 978-606-33-2236-5

ISBN EPUB 978-606-33-6941-4

I. Soft, Graal (trad.)

821.111(73)-31=135.1

Christi Caldwell

Onoarea unui tâlhar

Traducere din limba engleză

Larisa Din/Graal Soft

Le dedic această carte doamnelor şi domnişoarelor care m-au susţinut dintotdeauna – în fiecare zi mă pierd într-o nouă poveste. Pentru mine scrisul este o experienţă de renaştere. Scrisul poate fi şi o experienţă solitară –, dar nu şi pentru mine. Voi aţi fost întotdeauna lângă mine ca să stăm la poveşti despre eroii şi eroinele mele, despre cărţile mele, despre trecut şi prezent. Vă mulţumesc din suflet pentru tot sprijinul vostru. Povestea lui Penny şi a lui Ryker vă este dedicată vouă!

Capitolul 1

Londra, Anglia

Primăvara, 1823

Dragă Fezzimore,

Doamna Dundlebottom insistă să nu vorbim în timpul lecţiilor de etichetă şi bune maniere. Am încercat, Fezzie. Chiar am încercat. Dacă mă întrebi pe mine, se pune prea mult preţ pe etichetă şi bune maniere.

Penny

11 ani

Urma momentul acela.

Mantra. Sau litania. Sau dăscăleala. Fiecare îi spunea cum credea de cuviinţă.

Dar urma momentul acela, căci era ceva inevitabil atunci când una dintre fetele Tidemore îşi făcea intrarea în societate.

Domnişoara Penelope Tidemore rămase aşezată pe canapeaua de culoare ivorie, cu mâinile în poală, fără să îşi ia ochii de la cei doi.

Mama ei, contesa văduvă de Sinclair, şi fratele ei, Jonathan, conte de Sinclair, nu îşi feriră nici ei privirea.

– Penny... începu Jonathan.

– Penelope, se grăbi ea să-l corecteze, aruncându-i o privire tăioasă.

– Fie, Penelope, se corectă el. Odată cu debutul în societate, vin anumite aşteptări... continuă, cu o grimasă pe chip.

Ei bine, da, măcar el, tocmai el, o haimana adusă pe calea dreaptă, vedea ironia în a-i ţine surorii sale o lecţie despre aşteptările sociale.

– Aşteptări, repetă Penelope, deja iritată.

Părea mai degrabă o discuţie pentru o fetiţă de opt ani, nu pentru o femeie de optsprezece ani, aproape nouăsprezece. Ce-i drept, după moartea timpurie a tatălui lor, Jonathan îi fusese mai mult tată decât frate, însă aroganţa lui o deranja teribil.

Jonathan se lăsă păgubaş.

– Mamă? spuse el.

Contesa văduvă de Sinclair îşi drese glasul:

– Într-adevăr, după cum a încercat să spună fratele tău, în următoarea perioadă se anunţă unele aşteptări.

Aşteptări care nu fuseseră onorate de nici unul dintre membrii familiei Tidemore... îşi zise Penelope, cu maxilarul încleştat. Până la ea.

– Mi-am făcut deja debutul în societate, le reaminti.

În tot acest timp merseseră la teatru şi fuseseră invitaţi de mai multe ori la cină, însă nimic mai mult. Nu participaseră la nici un bal. La nici o serată. La nici unul dintre evenimentele la care tânjeau să meargă domnişoarele abia intrate pe piaţa căsătoriilor din Londra.

Se hotărâse să dea uitării bârfele şi să dovedească societăţii că scandalul nu avea să plutească asupra familiei sale asemenea unui nor sumbru. La urma urmei, de ce n-ar fi putut şi ea să aibă parte de dragoste... şi să fie în acelaşi timp cuviincioasă şi respectată? Ba sigur că putea. Într-o lume în care femeile aveau atât de puţin control asupra vieţilor lor, reputaţia ei cădea în propriile mâini şi nu avea de gând să îi dea drumul din strânsoare. Chiar dacă surorile şi fratele mai mare se dovediseră a fi exemple deplorabile.

– Societatea nu o să se arate binevoitoare, zise Jonathan, iar avertismentul acela sincer o făcu să-şi îndrepte din nou privirea asupra lui.

– Poftim?

Ei bine, nu se aşteptase la o astfel de lecţie.

Fratele său îşi puse picior peste picior.

– Având în vedere că în familia noastră au fost...? Îşi trecu o palmă peste obraz.

– Scandaluri? îi sugeră ea.

– Da, scandaluri, încuviinţă el. Societatea nu o să se arate bine­voitoare faţă de tine.

Într-adevăr, o familie în care una dintre surorile ei fugise de acasă cu un bărbat, însă ajunsese să se mărite cu altul şi în care fratele ei se însurase cu o guvernantă, în timp ce cealaltă soră fusese nevoită să se mărite cu un vânător de zestre, după un scandal public, bârfele nu aveau cum să lipsească.

Mama lor interveni şi ea în discuţie:

– Tocmai din acest motiv este foarte important ca tu, Penny…

– Penelope.

– Să-ţi aduci aminte să fii întru totul cuviincioasă, continuă mama ei, fără să ţină cont de întreruperea lui Penelope. Întotdeauna.

Iat-o – mantra.

‒ Bârfitorii sunt mereu cu ochii pe noi. Ne pândesc orice greşeală, zise contesa cu vocea tremurând atât de tare de emoţie, că ai fi zis că vorbea despre planurile măreţe de bătălie pentru a cuceri Continentul.

Netezindu-şi cu palmele partea din faţă a rochiei, Penelope continuă să se uite când la mama, când la fratele ei.

– Sunt perfect conştientă de aşteptări. De asemenea, vă asigur că sunt foarte practică şi raţională.

Chiar dacă visa la marea dragoste, o lady putea să fie şi practică.

Se încruntă când îi văzu pe cei doi schimbând priviri sceptice.

Penelope nu dăduse mereu dovadă de un comportament cuviincios. Prin urmare, o astfel de discuţie serioasă între ea, mama şi fratele ei nu era tocmai deplasată. Totuşi, încăpăţânarea lor de a continua să o trateze ca pe fetiţa râzgâiată de odinioară era deranjantă.

– Nu mai sunt fetiţa aceea pe o ştiţi voi, zise ea pe un ton răspicat care nu făcu altceva decât să sporească şi mai tare neîncrederea familiei sale.

Şi oarecum pe bună dreptate. Copil fiind, le dăduse mari bătăi de cap, fiind „blestemul vieţii mele de mamă", după cum obişnuia să îi spună contesa. Mă rog, unul dintre ele. Titlul de blestem îi fusese atribuit fiecăreia dintre fiicele Tidemore în egală măsură.

– Nu am de gând să stârnesc nici un scandal.

– Tocmai asta încerc şi eu să-ţi spun, zise Jonathan cu francheţea aceea care îl caracteriza atât de bine.

Îşi lăsă ambele picioare pe podea.

Oare spusese ceva clar? Penelope chiar nu-şi amintea.

‒ Mie mi-e teamă că…

– Nouă ne-e teamă, interveni mama ei, hotărâtă să se arate solidară cu fiul, ne este teamă că…

Penelope îşi miji ochii, în timp ce Jonathan încerca să-şi găsească cuvintele.

– Spiritul romantic, spuse el în cele din urmă.

„Spiritul meu romantic?"

– Nu eşti pregătită pentru răutatea societăţii, concluzionă contesa pe acelaşi ton calm pe care obişnuia să-i vorbească atunci când era mică şi îşi julea genunchii.

Pe scurt, o credeau o fetişcană prostuţă şi fără minte.

– Aşadar, continuă mama ei, aş prefera să nu încerci să te implici de bunăvoie în vreun scandal...

– De ce-ar vrea cineva să implice de bunăvoie într-un scandal? întrebă Penelope pe un ton sec.

Mama clipi nedumerită.

– Într-adevăr, nu văd cine ar face una ca asta.

– Penny, nu vrem decât să fii cu băgare de seamă, îi spuse Jonathan fără alte ocolişuri. Vrem să fii perfect conştientă de faptul că, în ciuda aşteptărilor tale, întotdeauna vor exista persoane cărora nimic nu le-ar plăcea mai mult decât să vadă o lady compromisă, iar eu n-am să permit să se întâmple aşa ceva.

Penelope făcu ochii mari.

– Vrei să spui că din cauza asta am evitat să participăm la evenimentele sociale?

Obrajii mamei ei se îmbujorară de ruşine.

– Nu e vorba că am evitat să participăm la aceste evenimente, bolborosi Jonathan, foindu-se în scaun de parcă tocmai ar fi fost pus la colţ.

Penelope începu să numere pe degete.

– În primul rând, am venit în Londra cu o lună întârziere după începerea sezonului.

– Era frig, şopti nesigură mama ei.

– Apoi, a trebuit să aştept să-mi fie gata garderoba, continuă ea, mişcându-şi degetul arătător.

– Ceea ce e perfect normal, interveni Jonathan, aranjându-şi lavaliera.

– Chiar vrei să spui că e perfect normal să dureze o lună întreagă pentru ca o garderobă să fie gata? „Şi ce garderobă, o monstruozitate", îşi zise ea, dar hotărî că un motiv de nemulţumire era deocamdată de ajuns.

Fu rândul lui Jonathan să roşească. Foarte bine. Asta merita. Să-i fie ruşine. Nemernicul!

Dar Penelope nu se opri aici.

– După debutul meu în societate, am mai fost la teatru. De două ori. La cina oficială de la de domnul şi doamna Drake. La cina mai puţin oficială de la domnul şi doamna Drake. La recitalul de la domnul şi doamna Waxham. Dar niciodată la un bal.

Cei doi nu se grăbiră să-i răspundă. Ce ar mai fi fost de spus? Ce trădători!

– Ţi-ai uitat... jurnalul în salon.

Cuvintele mamei o făcură să încremenească. Cu siguranţă, nu auzise bine, nu?

– Mi-ai citit jurnalul? întrebă ea cu o voce tremurătoare.

Umilinţa şi şocul o copleşiră. Toate gândurile ei intime, toate speranţele fuseseră citise de mama ei. Penelope îşi ascunde mâhnită chipul în palme.

– Cum ai putut face una ca asta?

Îşi rătăcise jurnalul acela atât de preţios când ajunseseră în Londra pentru festivităţi. Întorsese casa cu susul în jos, găsindu-l în cele din urmă în camera ei. Ca să afle acum că jurnalul acela blestemat fusese găsit, citit şi dus în camera ei. Îşi puse mâinile în poală şi le privi furioasă.

Jonathan tuşi.

– A citit doar primele două pagini.

Ea îl sfredeli cu privirea.

– Sunt – erau – gândurile mele cele mai intime.

– Care au stârnit mai multe temeri în noi în legătură cu aşteptările tale romantice legate de sezon.

Penelope se cutremură. Se străduise atât de mult să se transforme într-o domnişoară respectabilă, să dea uitării obrăzniciile de altă dată. Dar în paginile acelui jurnal îşi revărsase cele mai profunde speranţe şi visuri, iar fratele său i le aflase pe toate.

Doar două pagini – ar fi putut la fel de bine să fi fost vorba de pagina 222 după tot ce scrisese acolo, îşi zise ea, strângându-şi degetele în pantofi.

– Asta e tot? rosti ea.

Cei doi schimbară priviri cu subînţeles.

– Nu mai sunt un copil. Nu pot să... „Nu-ţi pierde cumpătul, Penelope, îşi zise ea. „Nu le da apă la moară. Nu pot să nu apreciez preocuparea voastră, dar nu e nevoie să-mi ţineţi morală. Am de gând să fiu cuviincioasă şi politicoasă. Aşa că nu are nici un rost să mă ţineţi la distanţă de baluri şi serate. Genul de evenimente la care tânjea cu disperare să participe. La urma urmei, cum altfel se aşteptau să-şi găsească marea dragoste şi un soţ respectabil? Nu sunt Poppy, zise ea, privindu-i sfidătoare.

Poppy fusese dintotdeauna cea mai neastâmpărată dintre cele patru fiice Tidemore.

Se auzi un mârâit zgomotos de pe coridor, iar Penelope aruncă privirea spre intrare. Fără îndoială că Poppy asculta pe la uşi.

– Ştim prea bine că nu eşti Poppy, o asigură mama sa, alegându-se un alt mârâit îndepărtat.

Îşi împreună mâinile în poală şi îi aruncă o privire îngrijorată lui Jonathan. Penelope deja se săturase de privirile şi gesturile lor secrete. Chiar nu puteau să spună lucrurilor pe nume?

Jonathan vorbi deodată de un ton neaşteptat de solemn:

– Vineri vom participa la balul ducelui şi ducesei de Somerset.

Tot aerul acela de lady zbură pe fereastră. Penelope tresări în scaun. Un bal. Gata cu evenimentele plictisitoare de la Almack şi cu debutul ei simplu în societate. Entuziasmul o copleşi.

Entuziasm pe care fratele său se grăbi să-l tempereze.

– Penelope, nu vreau să te văd rănită.

Aşa cum se întâmplase cu Patrina şi Prudence. Amintirea plutea în aer.

Da, cele două surori mai mari reuşiseră în cele din urmă să găsească dragostea... însă drumul lor spre fericire fusese presărat cu amărăciuni. Penelope fusese martoră la suferinţele surorilor sale cât să ştie că nu şi le dorea şi pentru ea. Din fericire, dintre fiicele familiei Tidemore, ea era cea raţională.

– Am o judecată sănătoasă. După cum am spus şi mai devreme, nu am nici cea mai mică intenţie să stârnesc vreun scandal. N-am de gând să fug în lume cu un ticălos şi nici n-am să cad în capcana unui vânător de zestre. Altceva?

Fratele şi mama ei schimbară noi priviri complice. Jonathan clătină din cap.

– Nu, nimic.

Penelope se ridică încrezătoare, iar faldurile rochiei de tafta îi foşniră în jurul gleznelor. Apoi, cu un aer şi cu o graţie de care mama ei nu ar fi crezut-o în veci capabilă, ieşi semeţ din cameră, închise uşa în urma ei şi porni pe coridor.

Starea de iritare se risipi, înlocuită de nerăbdarea de a participa la acest bal.

Aveau să-i pună la îndoială judecata.Să-i poarte de grijă de parcă ar fi un copil, pentru că exact aşa o vedeau. Dar ei nu-şi dăduseră seama că Penelope îşi impusese să se poarte cuviincios după scandalul prin care trecuse Patrina, sora ei cea mai mare. Şi apoi după scandalul cu fratele ei. Culminând cu scandalul de anul trecut, în care fusese implicată Prudence, cealaltă soră. La urma urmei, una e să fii un copil vesel, veşnic pus pe şotii, şi cu totul alta, să fii trezit din visare de realitatea care te înconjoară. Adevărul, adesea propovăduit de mama ei şi confirmat de viaţă, era că orice faptă are consecinţe.

Auzi o şoaptă aspră:

– Ce naiba a fost asta?

Penelope ţipă. Poppy, sora ei de şaptesprezece ani, îi apăru în cale, fluturând un ziar.

– M-ai speriat, o certă Penelope, trecând pe lângă ea şi conti­nuându-şi drumul.

Poppy porni pe urmele ei.

– „Eu nu sunt Poppy", exact aşa ai zis cu aerul tău plictisit, bombăni sora ei, făcându-şi vânt cu ziarul.

– Sunt practică şi raţională, îi răspunse Penelope, uitându-se la sora ei cu coada ochiului. Şi nu sunt deloc plictisitoare.

– Nu obişnuiai să fii plictisitoare. Ai devenit între timp.

Penelope o privi încruntată, dar nu avea de gând să discute acest subiect cu Poppy – Poppy care încă hoinărea pe câmpuri în pantaloni şi înota în lacuri.

– Când o să ai balul de debut în societate, o să înţelegi şi tu necesitatea de a respecta eticheta.

Sora ei pufni.

– Dacă tu chiar crezi că o să mă mărit cu unul care se aşteaptă să fiu practică şi raţională, spuse ea cu glas piţigăiat, imitându-şi sora, înseamnă că eşti mai puţin inteligentă decât te crezi.

Ajunseră în faţa uşii lui Penelope, iar sora ei apăsa clanţa şi se strecură înăuntru. Penelope oftă, intră în cameră şi închise uşa în urma ei.

– Nu mi se pare corect să participi la balul ducelui şi ducesei de Somerset, zise Poppy, continuând să fluture ziarul. Este cel mai interesant eveniment al sezonului. E considerat chiar evenimentul anului. Am citit în ziar că o să participe chiar şi domnul Black, fratele ducesei, cunoscutul proprietar al unui tripou. Fiul nelegitim al ducelui de Wilkinson. Îşi coborî vocea şi mai mult: Se zice că a omorât nişte oameni.

Penelope simţi fiori pe şira spinării, dar încercă să se liniştească.

– Nu fi prostuţă. Sunt sigură că nu a omorât pe nimeni.

– Poate, dar chiar este proprietarul unui tripou, o asigură Poppy.

Poppy avea obiceiul să asculte pe la uşi, aşa că probabil avusese timp să afle detalii despre balul ducelui. De-abia atunci începu să înţeleagă. Oare câţi ani petrecuse visând cu ochii deschişi să se strecoare în stabilimentele acelea pe care le frecventa fratele ei?

– Un tripou? şopti ea, nereuşind să-şi ţină curiozitatea în frâu.

Penelope se îmbujoră. „Ce-ţi pasă ţie de cluburi de tripouri? Doar eşti o lady. Eşti cuviincioasă..." Îşi dădu părul pe spate.

– E fiu de duce, o corectă ea pe Poppy.

– Aşa e, şi are şi un titlu, dar refuză să i se spună Lord Chatham sau să i te adresezi folosindu-i titlul. Poppy se apropie de sora ei şi îi şopti la ureche: Se zice că ar fi în stare să omoare pe oricine îi zice alt­fel decât domnul B… Stai, ce faci? strigă Poppy în timp ce Penelope îi smuci ziarul din mână.

Aceasta ignoră protestele surorii sale şi aruncă o privire peste articol, hotărâtă să parcurgă doar detaliile relevante. Ar fi putut la fel de bine să fie vorba despre un bal organizat într-o cârciumă şi tot ar fi fost nerăbdătoare să participe. E adevărat, un bal la o cârciumă s-ar fi putut dovedi interesant din mai multe motive. Dar încercă să-şi alunge gândul acela din minte. „Poate doar dacă aş fi şi eu genul de domnişoară de moravuri uşoare." Ceea ce nu era.

– Uite, zise Poppy, aplecându-se peste umărul ei, arătându-i cu degetul spre mijlocul paginii. Promite să fie evenimentul anului, iar tu vei participa, în vreme ce eu rămân acasă, adăugă pe tonul ei dramatic, aruncându-se pe salteaua din pene.

În timp ce sora ei bombănea despre nenorocul de a fi cea mai mică dintre surori, Penelope continuă să citească articolul:

– „... la eveniment va participa şi Ryker Black, viconte de Chatham, fratele ducesei de Somserset, fiul nelegitim al ducelui de Wilkinson şi proprietarul unui club de jocuri de noroc." Penelope azvârli ziarul de scandal care ateriză cu un zgomot înfundat pe noptieră.

– Fără îndoială că mama se aşteaptă ca lumea să fie mult prea interesată de fratele nelegitim al ducesei, ca să-şi mai bată capul cu familia Tidemore, spuse Poppy, sprijinindu-se în coate.

– Cu siguranţă, răspunse sec Penelope, încleştându-şi maxilarul.

Societatea avea să descopere adevărul de necontestat, chiar dacă familia sa nu era în stare să-l vadă. Crescuse şi se transformase dintr-o copilă neastâmpărată într-o adevărată lady. Şi în ciuda scepticismului fratelui său, era sigură că avea să găsească un gentleman cumsecade care să o aprecieze pentru cine era ea în realitate, în pofida bârfelor şi a reputaţiei familiei sale.

– Nici nu mai contează, zise Poppy, întinzându-se pe burtă, cu picioarele în aer.

„Nu intra în jocul ei. Eşti o lady acum."

– La ce te referi? o întrebă Penelope.

– Ei bine, scandalul oricum te va prinde din urmă. În fond, zise sora ei cu un surâs viclean, suntem familia Tidemore.

În timp ce Penelope căuta cu disperare stabilitatea unei vieţi previzibile, sora ei mai mică savura pe deplin reputaţia scandaloasă pe care familia lor şi-o câştigase.

– Ba n-o să fie nici un scandal, îi răspunse ea.

Poppy sări repede în picioare.

– Ah, aşa e, zise ea. Care e mantra familiei noastre? Fără scandaluri. Fără să fugi cu iubitul şi fără nunţi în grabă. Tu trebuie să fii cuviincioasă.

„Tot timpul." Sora sa uitase tocmai acest detaliu esenţial. Penelope îşi dădu pe spate buclele negre ca abanosul.

– Te asigur că nu voi fi târâtă în nici un scandal.

Poppy pufni într-o manieră deloc elegantă.

– Da, îndrăznesc să spun că nu e prima oară când mi-e dat să aud una ca asta, zise ea dându-şi ochii peste cap. Am mai auzit-o şi din partea altor trei surori şi fraţi Tidemore.

Fluturând veselă din mână, Poppy ţâşni spre uşă, o deschise larg, ieşi şi o închise cu zgomot.

De îndată ce sora ei plecă, Penelope înhăţă ziarul Times şi se grăbi să recitească articolul.

Cel dintâi bal al ei. Asta dacă nu lua în calcul seratele acelea anoste de la clubul Almack, cu limonadă caldă şi nici măcar un vals pentru domnii şi doamnele prezente. Ştia că avea să-şi amintească de momentul acela pentru tot restul vieţii. Şi în pofida scepticismului fratelui său şi a temerilor mamei sale, Penelope avea mari aşteptări în privinţa debutului ei în societate.

Lăsă din nou deoparte ziarul, îşi luă jurnalul şi se duse la birou. Răsfoi printre pagini şi se aşeză pe scaunul îngust din lemn. Apucă pana, zâmbi şi începu să scrie.

„Seara aceasta promite să fie cea mai memorabilă din viaţa mea..."

Capitolul 2

Dragă Fezzimore,

Astăzi am luat o gură de coniac pentru prima şi ultima oară în viaţa mea. Nu înţeleg de ce lui Jonathan îi place atât de mult. Băieţii ăştia sunt tare prostuţi când vine vorba de băuturi spirtoase.

Penny

11 ani

La un moment dat pe parcursul evoluţiei lui Ryker Black de la copil al străzii la proprietarul nemilos al clubului Iadul şi Păcatul, cei din jurul lui descoperiseră că era mai bine să nu îl superi, să nu te pui rău cu el şi să nu-ţi bagi nasul în treburile lui.

Niciodată.

Regula aceasta era valabilă pentru lorzii care îşi risipeau averile cu jocurile de noroc şi pentru ceilalţi proprietari ai clubului care nici dacă ar fi fost fraţi de sânge nu s-ar fi dovedit atât de loiali.

Ryker stătea pe margine şi cerceta cu privirea întreaga încăpere. Filfizoni pedanţi şi lorzi plictisiţi, îmbrăcaţi în veşminte din mătase viu colorate ticseau fiecare cotlon, de parcă s-ar fi revărsat dintr-un scrin prea plin.

– Spune-i să facă bine să-şi facă o programare înainte, zise el pe un ton jos.

Hohotele aspre de râs şi clinchetele ascuţite ale monedelor umpleau tripoul cu zgomotul lor aproape asurzitor.

– Sora ta e aici şi vrea să te vadă, iar tu vrei să-i spun să-şi facă programare? îl întrebă cu voce şocată celălalt bărbat.

Ryker nu mai spuse nimic. Viaţa îl învăţase că, dacă nu voiai să te trezeşti prin şanţuri, într-o baltă de sânge, era mai bine să vorbeşti cu măsură şi în şoaptă. Aruncă o privire spre cele trei scaune goale de la o masă de joc şi se încruntă.

Totul trebuia să fie perfect.

– Nu pot să-i spun Helenei una ca asta, zise Calum, încordându-şi maxilarul. Oi fi fratele tău mai mic, dar nu sunt lacheul tău afurisit, milord.

Ryker simţi să i se ridică sângele la cap. Vorbele fratelui său atinseră un punct sensibil. După ce îl salvase pe actualul duce de Somerset de la moarte în Dials, Ryker fusese răsplătit pentru eforturile sale printr-un titlu din partea regelui. Un titlu care îi amuza copios pe fraţii săi care nu ratau nici o ocazie ca să-l şicaneze pe tema asta.

– Atunci spune-i orice-ţi trece ţie prin minte, îi zise el scurt, refuzând să muşte momeala. Nu îşi putea permite să fie distras. Nu acum.

Calum şi toţi ceilalţi o cocoloşiseră întotdeauna pe Helena.

– Eşti un ticălos fără suflet, îi spuse Calum. Ea e sora pe care chiar tu ai salvat-o de pe stradă.

Într-adevăr, el o salvase de copilă, dar nu înainte ca viaţa pe străzi să o marcheze pe vecie. În doar câţiva ani ajunsese din contabila clubului, ducesa de Somerset.

Ryker rânji cu amărăciune, cu gândul la ura şi dispreţul Helenei la adresa nobilimii, după ce o văzuseră cu ochii lor pe mama fiind amanta unui duce.

– Ea singură a ales viaţa asta. O viaţă printre cei din înalta societate. Iar nu noi avem ce căuta în lumea ei.

Aşadar, locul ei nu mai era aici, locul ei nu mai avea să fie niciodată aici.

Calum îl privi furios. Dădu să spună ceva, însă glasul lui fu acoperit de un zgomot asurzitor. Îşi aţintiră cu toţii privirile spre masa de ruletă, unde unul dintre clienţi tocmai avusese parte de un casting însemnat şi era felicitat de un alt client. Ryker pufni. Dacă era un lucru pe care orice proprietar de club îl detesta mai mult decât orice era un client care se fălea cu câştigurile sale.

– Ba tu să te duci să o dai afară, îi zise Calum, refuzând să se lase păgubaş. După ce că tu ai fost acela care ai eliberat-o din ghearele lui Diggory, acum ai de gând să o pedepseşti pentru că încearcă să-şi vadă de viaţă? îl întrebă el pe un ton acuzator.

Diggory, răposatul proprietar al clubului rival, Grota Diavolului, fusese un nemernic care le făcuse viaţa amară pe străzi, continuând să se războiască şi mai târziu cu tripourile lor. Ryker o trimisese de acolo. Se înfurie când văzu privirea acuzatoare a lui Calum.

– Diggory îşi dăduse seama cât de pricepută era Helena la contabilitate. Nu s-ar fi lăsat până n-ar fi omorât-o, ştii asta, răbufni el.

În cele din urmă, Diggory plătise preţul suprem pentru lăcomia sa.

– Ştiu... şopti Calum. Cu toate astea, nu o învinovăţesc că a ales să-şi caute fericirea în afara acestor ziduri.

Helena s-ar fi putut întoarce la Iadul şi Păcatul. În schimb, îşi făurise o viaţă în înalta societate. Ryker îşi îndreptă umerii.

– N-o să mai vorbesc nimic despre asta, încheie el.

– Face parte din familia noastră, ripostă Calum şi îşi îndreptă privirea spre panoul de sticlă despre care doar proprietarii ştiau că dădea spre sala de jocuri. Îi eşti dator.

Acele câteva cuvinte creară o tensiune palpabilă între cei doi. Căci într-o lume în care nu se lăsa niciodată mânat de emoţii, trăiri sau orice fel de simţăminte care l-ar fi putut domoli, Ryker preţuise dintotdeauna legea străzii. Chiar dacă Helena alesese să se alăture înaltei societăţi, într-un anumit moment al vieţii sale făcuse parte din familia celor care trăiseră pe străzii. Muncise cot la cot cu ei. Mai mult decât atât, atunci când el, Calum, Adair, Niall şi ceilalţi membrii ai clanului se văzuseră nevoiţi să înveţe să supravieţuiască noilor realităţi, Helena excelase în situaţii în care ei nu ar fi îndrăznit niciodată să se aventureze. Flerul ei pentru afaceri fusese factorul determinant în imperiul pe care îl puseseră pe picioare. Ryker înjură în sinea lui şi se îndepărtă.

– Adair a poftit-o în biroul tău, strigă Calum după el.

Adair era cel care se ocupa de contabilitate după plecarea Helenei. Când venea vorba despre cifre, într-o zi bună, Adair nu se putea măsura cu Helena, într-o zi proastă.

Cu privirea aţintită înainte, traversă clubul; lorzi se grăbiră să se ferească din calea lui, făcându-i loc să treacă.

Nu, Ryker nu aprecia şi nici nu accepta întreruperi în programul său. Helena ştia prea bine acest lucru. Toată lumea ştia. Totuşi, ceva o făcuse să vină până aici.

Ieşi din salonul de jocuri şi urcă la etaj. Treptele din lemn scârţâiră uşor sub greutatea paşilor săi. Odată ajuns pe palier, o porni hotărât pe coridor, dar se opri brusc. Uşa de la debara se deschise larg. Ryker se grăbi să-şi scoată cuţitul din buzunar şi dădu cu piciorul în uşă, cercetând cu privirea încăperea întunecată. Nu văzu nimic. Aşternuturile fuseseră rupte şi împrăştiate peste tot. Lăsă să-i scape o înjurătură, după care trânti uşa şi îşi vârî cuţitul înapoi în buzunar. Încă o debara complet distrusă. „Nenorociţii ăia ai lui Killoran."

Având în vedere certurile constante care izbucneau în salonul de jocuri şi toate sticlele de băutură rătăcite şi alte rezerve , Killoran reuşise să se infiltreze în club. Oare oamenii lui, atât de însetaţi de răzbunare, reuşiseră să îşi facă prieteni şi printre membrii înaltei societăţi, ca să ajungă până la Helena? Ryker căzu pe gânduri; ştia prea bine că nu avea cum să o ajute odată ce ieşea pe uşa clubului.

Ryker mări pasul şi traversă în grabă coridorul. Un individ înalt şi masiv stătea în faţa uşii de la biroul său. Cu mâinile la spate, cumnatul său, ducele de Somerset, aştepta.

– Black, îl salută ducele calm.

Somerset făcea parte dintr-o categorie de oameni pe care Ryker o dispreţuia, însă adevărul era că şi el contribuise la salvarea Helenei, aşa că, fie şi numai pentru asta, Ryker îl respecta.

– Unde e sora mea? întrebă el, făcând un pas în faţă.

– În biroul tău.

Ryker trecu pe lângă el şi apăsă clanţa. Chiar dacă deveniseră rude, ştia că nu avea să-l vadă niciodată pe Somerset ca pe un frate. Intră în cameră fără să mai spună altceva şi închise uşa în urma lui.

Helena sări imediat de pe scaunul pe care stătea.

– Ryker.

– Helena, zise el, îndreptându-se spre bar ca să îşi toarne un pahar de whisky. Ce doreşti? o întrebă el, apropiindu-se de birou.

– Şi eu mă bucur să te văd, răspunse ea cu un zâmbet strâmb, aşezându-se la loc.

Ryker se aşeză la biroul său dezordonat din mahon şi nu ezită să treacă direct la subiect:

– Oamenii lui Diggory?

Helenei i se şterse imediat zâmbetul de pe chip.

– Nu, nu e vorba despre asta. Despre ei, se corectă ea.

Ryker se relaxă puţin, însă nu o scăpă din ochi. Să-ţi laşi garda jos însemna să te aştepţi la ce era mai rău, fie din partea celor pe care îi consideri ca făcând parte din familia ta, fie din partea hoţilor de pe străzi.

Calculată ca de obicei, Helena îşi trecu palmele înmănuşate peste partea din faţă a fustei, atrăgându-i atenţia asupra noii sale ţinute elegante – o rochie albastră din satin, împodobită cu mărgeluşe din cristal, demnă de o ducesă.

Ryker rânji. Cu câtă uşurinţă lăsase în urmă vechea ei viaţă ca să îşi asume o nouă identitate printre cei din aristocraţie.

Ridicându-şi bărbia, ea îi susţinu privirea.

– Am nevoie de o favoare şi ştiu cum funcţionează factorul surpriză.

Carevasăzică, din cauza asta alesese să vină la ora asta târzie. Ryker se lăsă pe spate, strângându-şi paharul cu ambele mâini.

– Nu aş putea spune că am fost primită cu braţele deschise… în societate...

Cu un obraz pe care avea o cicatrice de la o arsură veche, fiica nelegitimă a unui duce şi sora unui proprietar de tripou – oare chiar se aşteptase la o primire călduroasă?

– Chiar aşa? o întrebă el.

O mică parte din el, o părticică demnă de milă din sufletul său – cu toate că ar fi preferat să moară decât să recunoască una ca asta – tresări când auzi că sora sa nu fusese întâmpinată cu braţele deschise de înalta societate. Cu toate astea, nu spuse nimic. Ar fi fost o greşeală din partea lui să dea dovadă de slăbiciune. Nici chiar faţă de o soră care îi cerea o favoare.

– Lumea are multe întrebări legate de familia noastră, continuă ea după ce văzu că el nu avea de gând să spună nimic.

Ryker ridică din sprâncene.

– Şi de când dai tu doi bani pe ce se vorbeşte pe seama noastră? întrebă el.

Altfel o educase el. Se simţi copleşit de dezamăgire.

– Nu mă interesează ce spune lumea, răspunse ea sec.

Dacă era în stare să zâmbească după toate grozăviile prin care trecuse în viaţă, acum era momentul s-o facă.

– Lumea e curioasă în privinţa ta, îi explică ea. La urma urmei, eşti fiul unui duce.

– Fiu nelegitim, se grăbi el să adauge, ridicând paharul în semn de salut.

Simţise dintotdeauna că existenţa lui era prea puţin importantă pentru bărbatul care îi dăduse viaţă. Cât de uşor îi fusese surorii sale să uite acea diferenţă crucială dintre ei.

Helena trase adânc aer în piept şi spuse dintr-o suflare:

– Mai umblă vorbe şi pe seama soţului meu, lumea spune că sunteţi certaţi.

„Carevasăzică, acesta e adevăratul motiv pentru care a venit aici, ducele de Somerset." Când o gonise de la club, pentru propria ei siguranţă, nu-şi imaginase niciodată că avea să-şi lege destinul cu unul dintre aroganţii aceia din înalta societate.

– Ah, şopti Ryker, zâmbind cu amărăciune.

– Să ştii că nu el m-a rugat să vin să vorbesc cu tine, se grăbi ea să adauge. Robert nu dă doi bani pe ce spune lumea.

Ducele punctă din nou în ochii lui Ryker. Helena se foi uşor în scaun şi îşi întoarse palmele cu faţa în sus.

– Dar mie îmi pasă. Îmi iubesc soţul şi aud numai lucruri îngrozitoare despre el, zise ea dezgustată. Se spune că soţul meu refuză să te primească în casa noastră. Că îi e