Alili

De Calin Kasper

Alili, personajul central al romanului, porneşte în viaţă strâmb, ajungând la închisoare, după încercarea nereuşită de a jefui o bancă, ziua în amiaza mare. Prins şi judecat, ajunge să petreacă aproape doi ani în Închisoarea de la Jilava.
Aici avea să fie ajutat de un alt deţinut, pe nume Paganel, ca să-şi însuşească o doctrină compatibilă cu cea creştină, prin care omul ajunge să devină conştient de misiunea lui pe pământ şi totodată să se înalţe spiritual şi moral. Amândoi pornesc pe acest drum plin de greutăţi, care promitea o viaţă plină de împliniri.
Odată cu ieşirea din închisoare, începe lungul drum de a răzbi în viaţă, dar nu prin furt sau minciună, aşa cum încercase iniţial, ci prin respectarea unor norme morale, despre care fusese convins că dacă şi le va însuşi, va obţine de la viaţă o răsplată pe măsură.
După mai multe poticniri, reuşeşte să-şi găsească o mică locuinţă şi apoi un loc de muncă, unde datorită doctrinei de la care nu concepe să se abată, reuşeşte să câştige încrederea şefului său. Era primul semn că cei care-i vârâseră doctrina în cap şi-l convinseseră că ea era calea de urmat ca să se realizeze în viaţă, nu spuseseră vorbe în vânt.
Dacă legea muncii şi a onoarei îi adusese apreciere din partea şefului său, legea ajutorului avea să-i aducă împlinire pe plan personal, prin aceea că avea să găsească femeia de care-şi va lega viaţa. Tot legea aceasta avea să-i aducă pe unul dintre cei mai buni prieteni ai săi, pe nume Adrian, pe care l-a ajutat să iasă dintr-o situaţie extrem de dificilă.
Paganel, datorită aplicării aceleiaşi doctrine în firma lui IT, pe care o înfiinţase după eliberarea din închisoare, unde fusese coleg de celulă cu Alili, reuşeşte şi el să cunoască un succes răsunător.
Partea a doua a romanului îşi mută acţiunea într-un sat obişnuit, cu oameni obişnuiţi, cam de toate felurile, unde o femeie, inarmată cu aceeaşi doctrină, reuşeşte să scoată satul din amorţire, înfiinţând o asociaţie care nu numai că va dinamiza satul, dar va începe să schimbe şi reperele morale după care majoritatea sătenilor erau obişnuiţi să trăiască. Dacă principiul de bază era cum să te strecori prin viaţă înşelând pe alţii sau furând, sătenii au văzut că se poate trăi şi izbândi şi prin muncă cinstită şi prin corectitudine. Satul devine un punct efervescent, unde doamna Maria, şefa care conducea Asociaţia de producţie, reuşeşte să devină primăriţa satului. Aici, printr-o activitatea la fel de susţinută, se implică şi mai profund în transformarea morală a oamenilor, convinsă fiind că numai aşa, se va putea îmbunătăţi şi nivelul de trai al sătenilor.
Ofensiva acestei doctrine, care îşi dovedeşte eficienţa şi asigură succesul în atât de multe direcţii, începe să ingrijoreze Oculta, cea care vrea să menţină şi pe mai departe, România la statutul de colonie. O trezire a neamului trebuie împiedicată prin orice mijloace, fiindcă dacă ea avea loc, ţara ar fi putut să le scape din gheare. Primul obiectiv devine distrugerea firmei lui Paganel, prin furtul ultimului program care promitea să aibă un mare succes de piaţă, cât şi lichidarea acestuia, ca prin această crimă să fie distrusă şi firma lui. Atentatul pus la cale de Ocultă nu reuşeşte, datorită intuiţiei lui Alili cât şi a felului armonios în care reuşeşte să colaboreze cu Adrian.
Romanul se încheie cu descrierea unei excursii şcolare, pretext prin care autorul arată cum această doctrină are puterea de a trece de la o generaţie mai în vârstă, către cele mai tinere, ajungând să fie înţeleasă chiar şi de copiii din clasele primare.

• Limbă: Română
• Editor: Calin Kasper
• Data lansării: 30 dec. 2021
• ISBN: 9781005294755

Calin Kasper

M-am născut pe data de 21 martie 1951 în Sighișoara, unde am urmat și școala. De fapt școlile, fiindcă până la terminarea liceului, din cauza năzbâtiilor pe care le făceam, mi-am plimbat pingelele prin 6 școli. A urmat apoi Facultatea de Transporturi, secția Automobile, la București, pe care am absolvit-o în 1975, devenind inginer.Din această clipă am pornit în viață pe cont propriu, ghidându-mă doar după capul meu, fără să-mi îndoi spinarea în fața nimănui. Așa am reușit ca, în prima zi de muncă la Uzina de Autoturisme Colibași, să mă bat cu unul din șefii de schimb de la secția montaj general, pentru că a avut tupeul să-mi tragă o palmă.Pornind pe calea asta, am reușit să adun vreo 28 de joburi, în unele din ele cu succese mari, iar în altele, cu vai și chiu. Am adunat astfel o experiență de viață cum puțini au, poate pentru că soarta, cu orânduielile ei ascunse, a vrut așa.

Previzualizare carte

Alili

Călin Kasper

Published by Calin Kasper at Smashwords

Copyright 2021 Calin Kasper

Smashwords Edition, License Notes

This ebook is licensed for your personal enjoyment only. This ebook may not be re-sold

or given away to other people. If you would like to share this book with another person,

please purchase an additional copy for each recipient. If you’re reading this book and did

not purchase it, or it was not purchased for your use only, then please return to your

favorite ebook retailer and purchase your own copy. Thank you for respecting the hard

work of this author.

This book is available in print

Cover Mihail Moldoveanu

„Mişcarea Legionară înainte de a fi o mişcare politică, teoretică, financiară, economică, etc., de formule, este o şcoală spirituală, în care dacă va intra un om, în celălalt capăt va trebui să iasă un erou". Căpitanul Corneliu Zelea Codreanu

Introducere

Această carte se inspiră din fapte şi evenimente reale, dar comprimate şi răsucite în timp şi spaţiu ca să se înscrie în cadrul epic pe care autorul l-a impus naraţiunii. A ieşit o carte densă şi bogată în evenimente, cu intenţia expresă a autorului de a nu-l lăsa cu nici un chip pe cititor să adoarmă cu cartea în mână.

Deşi subiectul îşi trage seva din viaţa reală, asemănările sunt totuşi întâmplătoare şi fără o semnificaţie profundă. Dacă aş fi avut de gând să încondeiez clasa politică românească, formată în marea ei majoritate din potlogari, excroci, hoţi, tâlhari, trădători, mincinoşi, demagogi, nemernici, ticăloşi, corupţi, lacomi, egoişti, ce se ascund sub pulpane de politicieni care-şi dau pensii, imunităţi şi legi speciale, mi-ar fi trebuit altă stare de spirit. Şi apoi, scopul meu nu a fost ca să scormonesc în latrină.

Mi s-a părut mult mai important să încerc să descriu calea de urmat pentru a ne debarasa de aceşti nenorociţi care duc ţara de râpă, cât şi pentru a ieşi din criza, mai ales morală, în care ne aflăm. Nu spun că e singurul drum, poate că mai sunt şi altele, dar cred că acesta este unul scurt şi sigur, care ne va scoate la lumină. El nu este unul teoretic şi nu are nevoie de a fi experimentat pe pielea greu încercatului popor român, ci este deja probat, având rezultate uimitoare în formarea omului nou, cu o înaltă conştiinţă morală şi de mare caracter. Nu vă legănaţi în iluzia deşartă că lucrurile se vor îndrepata de la sine. Fără o revoluţie morală şi educaţie creştină totul este în zadar.

Una din ideile de bază ale cărţii în care autorul crede cu convingere nestrămutată, este că de pe crestele Carpaţilor va porni o mişcare de reîncreştinare a lumii, la care vor pune umărul forţele cerului, dar şi acei oameni care s-au înălţat spiritual suficient ca să înţeleagă necesitatea acestei lupte şi să şi-o asume, indiferent de preţ. Cerul este pregătit de mult ca să susţină acest demers, dar el întârzie să se manifeste pentru că lipsesc oamenii cu însuşiri morale corespunzătoare. E o penuire de oameni de caracter, ceva de speriat!

Iar tu cititorule, dacă vrei să trăieşti în alt fel de ţară numită România, schimbarea pe care ţi-o doreşti trebuie să înceapă cu începutul, adică cu tine însuţi. Cartea te va ajuta să găseşti calea spre care năzuieşti. Şi dacă crezi totuşi că situaţia nu este chiar atât de disperată şi poate fi şi mai rău, atunci probabil că îţi meriţi cu prisosinţă soarta.

Partea I

1.

Interlopul îşi îndoi gâtul într-o parte fiindcă altfel nu putea, din cauza osânzei de pe ceafa lucioasă şi groasă, cu trei falduri de grăsime. Privind apoi cerul doar cu un ochi, ca găinile, spuse plin de sine: Azi va ploua!

— Pe-pe-pe dracu! A-a-azi nu va că-că-cădea nici un stro-strop de ploa-ploaie! spuse Bâlbâilă, care nimerea cititul vremii mult mai bine decât nimerea cuvintele.

Cătrănit că a fost contrazis de un netot ca Bâlbâilă, Interlopul îl căută din ochi pe Paganel, ca să-şi verse năduful pe unul mai slab de înger decât el.

— Paştele mă-tii de slăbănog, nu te mai ascunde că eu tot te dibuiesc, nenorocitule! Ai venit iar la lucru? Nu vezi, stârpitură, că tot timpul ne încurci? Ştii bine că nicio lopată cu nisip nu eşti în stare să arunci în betonieră. Ce mai cauţi aici?

— Lasă-l în pace, Interlopule! Tot timpul îl oropseşti şi-i cauţi pricină! Vrea şi el ce vrem cu toţii: să iasă mai repede din puşcărie! spuse Pulică, în timp ce-şi cioplea cu o custură o scobitoare.

— Să iasă, că nu mor eu de grija lui! Dar n-o să facă nimeni echipă cu el, fiindcă nu e nimeni prost să muncească pentru amândoi.

— Asta nu-i treaba ta, fiindcă Paganel nu ţi-a cerut să faci echipă cu el. Aşa că de ce nu-ţi ţii tu clonţul sub aripă? Să-ţi spun eu de ce! Răutatea din tine nu te lasă. Pentru asta o să plăteşti cu vârf şi cu îndesat într-o zi. O să-ţi găseşti odată naşul!

— Dar tu, Pulică filantropule, de ce nu faci echipă cu el?

— Eu lucrez de multă vreme împreună cu Găinarul şi nu vreau să mai schimb.

— Bă Pulică, tare îmi vine câteodată să-i trag una peste râtul ăla de porc grasului ăsta pe care-l numim greşit „Interlop". N-are-n el stofă de jmecher nici cât are Pungaşul! spuse Boxerul, în timp ce împingea pumnul violent înainte, ceea ce la el însemna o directă de dreapta.

— Dar tu, Bâlbâilă, de unde ai bunghit-o că n-o să plouă azi? întrebă Liră, zis şi Sterlină.

— Când râ-râ-rân-du-du-nelele zboară togma su-sus, nu plo-plouă! Când zâ-zâ-zboară a-ap-aproape că a-a-ating pă-pă-mântul cu bu-bu-rta, atunci vi-vi-vine ploaia!

— Cât e ceasul? întrebă Boschetarul pe Excroc.

— Nu mai e timp de ţigară! răspunse acesta. Trebuia s-o faci până acum! Uite că deja vine panarama de şef de şantier ca să ne dea de lucru.

Boschetarul fu cuprins de un acces de furie şi strânse ţigara ghem în pumn. Când o aruncă pe jos, semăna cu o râmă albă şi grasă.

— De ce-mi vine mie să fumez togma atunci când nu se mai poate?

— Din acelaşi motiv pentru care unora li se scoală în biserică! Nu te-a bătut gândul niciodată să te laşi de ţigări?

— De multe ori, dar n-am vrut să ajung de râsul curcilor!

— Cum adică?

— Cine dracu-a mai văzut beţiv care să nu fumeze?

2.

Paganel începuse să-şi vină în fire. Simţiea că se trezeşte şi groaza că va da iar ochii cu Interlopul îi strânse pieptul ca o gheară. Nădăjduia totuşi că nu venise vremea deşteptării, ca să aibă timp să-şi mai facă curaj. Începuseră să i se dezmorţească şi simţurile. I se părea doar, sau chiar auzea o melodie? Îşi ciuli urechea şi-şi dădu seama că nu era iluzie, deşi nu putea pricepe de unde putea ajunge la ei în celulă, înainte de deşteptare, o melodie. Dar lăsă nedumerirea deoparte, fiindcă cântecul acela era unul dintre cele mai îndrăgite pe când trăia în libertate, fericit ca un prunc neajuns la vârsta priceperii:

„Se scuturî florili, cad frunzâli, una câte una,

Da' printre frunzi cu cât

Mai multe cad, cu-atât

Mai clar se vede luna.

În sus şi numa'-n sus, plus minus minus plus,

Când alţii cred în astri,

Noi restul spunem cî, trăim azi prima zî,

Din restul vieţii noastri."

Fără să-şi dea seama, lacrimile îşi făcură loc pe la coada ochilor pe care-i ţinea încă închişi. Un sentiment de neputinţă şi de disperare adâncă îl copleşi, fiindcă nu vedea nicio putinţă de a scăpa de nenorocitul de Interlop, care-l chinuia de multă vreme, fără ca el să poată face faţă terorii. Numai când se gândea la el, îl apuca tremuriciul. Cântecul lui Pavel Stratan tocmai se încheiase, când simţi mişcare în jurul lui. Atunci auzi o voce pe care n-o recunoscu:

— Stai odată locului şi nu te mai suci, că eşti sub perfuzii. Azi noapte ai făcut colaps pe fond nervos şi ai fost adus din celulă în stare de totală confuzie. Mai eşti pe deasupra şi anemic. Ţi-am făcut o perfuzie cu calciu, magneziu şi cu vitamine. ( Cel care vorbea era Cornel, asistentul medical al spitalului închisorii.) Chiar acum îţi picură în venă un somnifer, aşa că o să adormi ca un prunc după baie. Nu mai fii speriat şi destinde-ţi zgârciurile, că aici Interlopul nu te mai poate agresa!

— Dar ... de ... unde ... aţi ... aflat... însă nu mai putu să continue. Căzu într-un somn adânc, nu înainte de a-şi destinde mădularele. Creierul lui apucase să proceseze ceea ce era mai important: în spitalul închisorii era în siguranţă, fiindcă Interlopul nu-l mai putea ajunge, ca să-l terorizeze dincolo de limita rezistenţei.

3.

Paganel dormise aproape toată ziua. Când se ridică din pat ca să se ducă la toaletă, îl văzu pe Cornel venind cu tableta cu cina. A pus-o pe măsuţa de lângă pat, apoi dispăru la treburile lui. După ce mâncă un ou fiert, pâine cu unt şi-şi bău ceaiul, Cornel apăru din nou, de data asta fără să se mai grăbească:

— Înainte să adormi, tocmai voiai să mă întrebi de unde am aflat de Interlop. De la tine! Eu sunt nu numai asistent medical ci şi psihologul închisorii. Când te-a adus Boxerul pe braţe, erai atât de ieşit din fire, încât bolboroseai într-una. Erai plecat pe jumătate, dar mi-ai răspuns la întrebările pe care ţi le-am pus, deşi destul de dezlânat. Am înţeles totuşi ce s-a petrecut cu tine. Din păcate, asta este o situaţie des întâlnită în puşcării.

Pentru asta am hotărât să te ţin mai multe zile la infirmerie, ca să te refaci. Ţi-am adus şi o carte pe care am să te rog s-o citeşti, fiindcă vrea apoi să discutăm despre ea. N-ar fi rău să-ţi faci şi nişte notiţe. Mâine am tură liberă, dar poimâine voi fi aici. Am să citesc ce-ai scris, apoi vom mai sta de vorbă.

După plecarea lui Cornel, Paganel deschise cartea cam nehotărât. Se numea „Cum am devenit scriitor" de Panait Istrati. Numele nu-i spunea nimic, probabil că era un scriitoraş de duzină, dintre aceia cu urechi clăpăuge şi miop, aşa cum îl şi arăta portretul de pe copertă. Fără multă tragere de inimă se puse să citească, fiindcă tot n-avea ceva mai bun de făcut. Dar pe măsură ce întorcea filele, cartea îl prinse atât de mult în iţele ei, încât începu să-l muşte curiozitatea, ca pe vremea adolescenţei când, citind romane poliţiste, voia să afle cât mai cu degraba cine era criminalul. Totuşi îşi înfrână pornirea de a citi pe nerăsuflate, oprindu-se acolo unde autorul îi trezea luarea aminte. Luă apoi carneţelul şi notă pasajele care-i plăcuseră.

4.

Venit la muncă pe seară, Cornel era de serviciu până a doua zi dimineaţă. După stingere, cobora liniştea în puşcărie, aşa că se puse să citească caieţelul cu notiţele lui Paganel:

a) „Cu toate că avea şaptezeci de ani, bunica Nedelea făcea tot ce putea ca să-şi uşureze copiii de sărăcia ce le-o lăsase moştenire. Fiindcă nu mai putea să ia parte la muncile grele de pe câmp, îşi luase sarcina gospodăriei. Şi cum voia să adune şi câţiva gologani pentru pomenile ei, toate clipele libere, toată odihna şi-o sacrifica să strângă spicele de grâu, rămase pe câmp în urma secerătorilor, să adune smocurile de lână lăsate de oi pe scaieţi şi să culeagă păpădia de pe marginea şanţurilor. Mai era uneori chemată să tragă copii bolnavi şi să le descânte. Seara, la cină, socotindu-se gură de prisos, nu se atingea nici de lapte, nici de ouă, când acestea se găseau pe masă. Se mulţumea cu puţină ciorbă şi cu susai verde, cu oţet.

De două ori pe săptămână, încordată sub povara cobiliţei prea încărcate, bătrâna străbătea cei cinci kilometri care despărţeau satul nostru de Brăila. La amiază, se întorcea cu treizeci de parale, înnodate în colţul basmalei. Dar paralele acestea făceau minuni. După trei sau patru ani, o vedeai săpând un puţ la răspântia drumurilor bătute de cărăuşi sau cumpărând fie un pat cu toate albiturile lui pentru o fată săracă ce se mărita, fie o vacă împreună cu viţelul de curând fătat, pe care le da de pomană vreunei văduve împovărată de copii."

Cornel îşi trecu cu un sentiment de mulţumire mâna cu degetele răsfirate prin părul cărunt: începea bine! Apoi făcu o scurtă notiţă pe marginea caietului: # Legea muncii şi a ajutorului.

b) „Înainte să adoarmă, mama aduse iarăşi vorba despre vacă:

— Numai să nu fie bolnavă... Doamne, e atât de tânără. Abia e la al treilea viţel. Şi ce lapte! Aş putea vinde de zece ori mai mult. E singurul nostru mijloc de a ne întreţine.

A doua zi, pe la patru dimineaţa, alergarăm la grajd. Dumana avea burta umflată ca un butoi şi abia se mai ţinea pe picioare. Mama sculă curtea cu ţipetele-i disperate. Îndată, chiriaşii se adunară buluc, rostind în cor:

— Trebuie înţepată!

Şi ca s-o înţepe, un singur nume pe buzele tuturor: moş Todirică.

— E priceput fără pereche. Numai să nu fie beat!

Desigur, moş Todirică era omul cel mai priceput în meserie, numai că nu se mai trezea din beţie de-acum zece ani, când îşi văzuse fata fulgerată de cuţitul unui amant. Din cauza asta, i se trecea cu vederea. Mama, la rândul ei, îl ierta. Veni beat, înţepă vita tocmai în viţelul ce-l avea în burtă — mare de şase luni— şi o omorî. Fu cât pe-aci s-o omoare şi pe mama, odată cu Dumana. De milă, biata femeie strângea la piept capul vacii, în clipa când celălalt îi înfigea cuţitul. Un răget înfiorător şi iat-o pe mama azvârlită afară din grajd.

Femeile, martore la scenă, ne căinară pentru nenorocire, blestemându-l pe moş Todirică, în ciuda dezvinovăţirilor. Apoi, fiecare îşi văzu de ale sale. În ziua aceea, mama întârzie ca niciodată de la muncă. Cât despre mine, o luai razna pe câmp, pentru a retrăi împrejurările în care o căpătasem pe Dumana.

Săptămâna care o costase pe mama pierderea Dumanei îi mai aduse şi pierderea a două „case", din cele care-i permiteau să muncească toată luna, fără vreo zi lipsă. Prima din cele două era aceea unde mama ajunsese cu întârziere la muncă, în dimineaţa nenorocirii.

Bruftuluită fiindcă a venit târziu, mama răspunse scurt, scoţâdu-şi şorţul. Şi nu mai târziu decât a doua zi, acelaşi lucru se întâmplă şi cu ce-a de-a doua „casă", dintr-un motiv de ramoleală burgheză: i se reproşă, pe nedrept, că foloseşte prea mult săpun.

— Doamnă, murdăriţi-vă rufăria mai puţin! Sau mai bine, spălaţi-o dumneavoastră!"

Cornel notă din nou: # Legea onoarei.

c) „Am continuat să fiu slab până în ziua când o vijelie nemaipomenită răbufni în pieptul meu: era pleiada uriaşilor Balzac, Tolstoi, Dostoievski, cu Victor Hugo în frunte. Marea descoperire a Ordinului literaturii universale! Putere fără seamăn şi pretutindeni respectată, ea reunind sub acelaşi sceptru: forţă şi inimă. Am înţeles asta nu după multă vreme. Şi nu mai mă simţii nici slab, nici singur: aveam prieteni de simţire asemenea".

Asta era # Legea Educaţiei şi a Disciplinei, pentru că cititul presupune atât disciplină, cât şi dorinţa de a învăţa.

d) Îmi închipui că în eternitate, armonia provine din tăcerea absolută. # Legea Tăcerii

Mai urmau şi alte notiţe, pe care Cornel le citi cu aceeaşi grijă. Apoi scoase din sertarul mesei tabelul de care se folosea pentru evaluarea caracterului persoanelor supuse testului psihologic. Avea şase rubrici pe orizontală, marcate cu literele M, E, T, O, D, A. Fiecare dintre ele însemna o trăsătură de caracter sau o însuşire. M reprezenta atitudinea faţă de muncă, E semnifica înclinarea spre autoeducare, T capacitatea de a vorbi cu măsură şi de a fi omul faptei, O însuşirea de a fi om de onoare şi de a nu fi mişel, D puterea de a fi disciplinat iar A, dorinţa de a-ţi ajuta semenii. Cornel, în funcţie de reprezentativitatea pasajelor selectate, dădea note pe fiecare dintre rubricile tabelului.

După ce cântări punctajul mai grijuliu decât un profesor chiţibuşar la corectarea extemporalelor elevilor săi, psihologul se bătu cu creionul peste buze, gânditor. Testul arăta ceea ce simţul lui îi spusese de la prima vedere: Paganel era potrivit pentru a fi cooptat ca membru de vază al organizaţiei din care făcea şi el parte.

5.

Pe timpul nopţii, Cornel avea obiceiul să-şi viziteze pacienţii cu probleme, ca să se asigure că totul era în ordine. Când aruncă o privire în camera lui Paganel, acesta nu dormea. Părea agitat iar faţa roşie era scăldată de sudoare. Cornel intră, pentru că simţi că pacientul avea nevoie de ajutor.

— Ce e cu tine, Paganel?

— Cum adorm, îl şi visez pe Interlop. Teama care-mi strânge pieptul mă face să mă trezesc ud leoarcă, de parcă am tras la lopată. Nu mă doare nimic, dar sunt speriat şi rătăcesc între vis şi realitate...

— Dacă tot nu poţi dormi, am să te rog să-mi povesteşti o întâmplare din viaţa ta. Una hazlie dacă se poate, în care ai râs cu lacrimi. Ai vreo astfel de amintire într-un ungher ascuns al memoriei tale?

— Tatălui meu i-au plăcut albinele, de când îl ştiu. În vremurile bune avea 80 de stupi cu care mergea în fiecare an la pastoral: fie la salcâm în zona Calafatului, la tei în Dobrogea, la floarea-soarelui în Ialomiţa sau la mană de brad sau miere de fâneaţă în zonele de deal. Tata, când pleca în pastoral, era în al nouălea cer! Abia aştepta să se întâlnească cu alţi apicultori, să povestească sau să asculte poveşti despre albine. Datorită firii lui deschise, reuşea cu uşurinţă să lege prietenii cu alţi confraţi de breaslă din toate colţurile ţării.

Într-un an se împrieteni cu Feri, un ungur tare de treabă din Harghita, dintr-un sat de munte de pe lângă Joseni. Feri avea stupi puternici, dar extrem de agresivi. Tata era tare mirat, fiindcă albinele noastre erau deosebit de blânde. De ce era nevoie să lucrezi cu asemenea bestii care, cum te prindeau fără mască, îţi umflau căpăţâna cu zeci de înţepături? Feri îl duse pe tata la cântarul de probă şi-i arătă că bestiile lui adunau pe zi de două ori mai mult nectar decât albinele noastre.

La Joseni este polul frigului din România. Cu o primăvară care începe prin mai şi o toamnă care se sfârşeşte în septembrie, „muştele" lui Feri — erau cu adevărat negre ca nişte muşte — erau silite, dacă voiau să supravieţuiască, să adune nectar în condiţii mult mai grele decât albinele de la câmpie. Timpul scurt pentru cules, ca să strângă suficiente rezerve pentru iarna care la el ţinea jumătate de an, le-a făcut deosebit de harnice. Impresionat de calităţile albinei de Harghita, tata începu să cumpere regine numai de la Feri.

Dar ajunse într-o zonă blândă şi bogată în nectar, dar şi prin împreunarea reginelor cu trântorii din zona de câmpie, stupii tatei se leneveau cu fiecare an care trecea. Astfel că era nevoit să cumpere în fiecare an 20 sau 30 de regine de la Feri, ca să-şi menţină albinele la nivelul de hărnicie dorit. Iar noi, ca să ştim de ce să ne ferim, marcam stupii cu mătci proaspete de la Feri — pe care le numeam bestiale, — cu o cruce mare, cu ajutorul unei bucăţi de cretă. Acolo nu puteai umbla decât în echipament de astronaut.

Într-o primăvară mă luă şi pe mine cu el la pastoral la salcâm, unde pe lângă noi s-au aciuat şi doi olteni din Strehaia. Vorbăreţi şi guralivi, îl luară pe tata încă din prima zi la întrebări:

— Măi nea Caisă, cam cât nectar adună stupii lui tălică pe zi?

— Cam vreo patru kilograme!

Oltenii n-au zis nimic, doar au împins pălăriile pe ceafă şi au plecat îmbufnaţi, dând mărunt din buze. „Bucureşteanul ăsta e cam jmecher, ne crede proşti! Cum să bage ai lui patru kile când ai noştri abia dacă aduc două kile şi trei sute de grame?"

A doua zi îl întrebară oltenii iar pe tata cum merge „culesul. „Acum e mai bine, azi dimineaţă cântarul de control a arătat şase kile! Oltenii erau gata să leşine. Dar unul dintre ei, mai băgăreţ, îl rugă pe tata:

— Bre nea Caisă, nu vrei să ne arăţi şi nouă stupii minune a lu' tălică? Că ai noştri n-au sărit până acum de patru kile!

— Cum de nu, spune tata, şi se duse la primul stup care-i ieşise în cale. Eu stam cuminte şi mă uitam la oltenii cei băgăreţi, care mi se păreau hazlii cu ifosele lor de mari apicultori. Ei, şi când tata tocmai voia să ridice capacul lăzii, zăreşte crucea de pe stup şi-l văd că-i scade brusc entuziasmul, spunând ca pentru sine: „Nu pe ăsta!". Apoi se duce la alt stup, mai blândicel, ca să-l deschidă. Dar unul dintre olteni, bănuind că stupul pe care tata nu voise să-l arate — şi care mai era însemnat şi cu o cruce pe el — era tocmai unul dintre cei slabi, sau chiar unul care trăgea să moară, se obrăzniceşte şi ridcă cu de la el putere capacul stupului cu pricina.

Atât le-a trebuit bestiilor. Tăbărâră cu sutele pe bietul oltean, care o luă la sănătoasa cât îl ţineau picioarele, dând din mâini ca un apucat ca să se apere de „bestii. Eu în vremea asta mă tăvăleam pe jos, ţinându-mă de burtă de atâta râs. După vreo două zile, iată că apăru şi nea Caisă să-şi ia rămas bun de la noi: avea faţa tumefiată, un ochi abea i se vedea iar capul îi era plin de noduri ca bostanii cei turceşti. „Bre nea Caisă, de ce nu ne spusăşi ce afurisite de albine sălăşuiesc în stupul cela? Că erau gata să mă mănânce de viu! zise olteanul plin de năduf către tata. Adică tot noi eram de vină că el şi-a băgat nasul acolo unde nu-i fierbea oala!

— Paganel, închipuie-ţi acum că eşti în stupina tatălui tău, lângă stupii cei „bestiali", care la nevoie te-ar putea apăra mai bine decât o întreagă companie de jandarmi. O să vezi că vei dormi fără griji, ca un prunc la sânul mamei sale.

6.

Dimineaţa Cornel apăru ca de obicei, cu tava cu micul dejun. El făcea lucrul acesta nu fiindcă era obligat, ci fiindcă constatase că aducând el tava cu mâncare, netezea mult drumul spre inima deţinutului. Iar pentru ce avea el în gând, avea mare nevoie de o relaţie pe bază de încredere cu cei cu care sta de vorbă.

— Ei, cum dormişi nea Caisă? Nu cumva neîntors?

— Am dormit foarte bine. Mulţumesc pentru tot. Dar carneţelul cu notiţe unde este? Că mai vreau să mai notez câte ceva!

— Carneţelul e la „tălică", spuse asistentul, în timp ce-şi atinse uşurel cu palma buzunarul halatului. Nu mai e nevoie de el, pentru că sunt deja lămurit. Spune-mi Paganel, tu crezi în Dumnezeu?

Paganel privi fără să vrea la raftul lui cu cărţi de programare, printre care se rătăcise şi o Biblie:

— Cred, dar în felul meu. Sunt sigur că există un Dumnezeu în ceruri şi am mare admiraţie pentru Isus. De asta citesc uneori din Biblie. Dar la biserică nu prea merg.

— Credinţa este de obicei apanajul oamenilor trecuţi de o anumită vârstă şi se va întări la tine odată cu trecerea timpului. Iar atunci când omul ajunge la un prag de poticnire, cel mai bun mijloc de a-l depăşi este să ceară ajutor de Sus şi apoi să înfrunte obstacolul bărbăteşte, cu orice risc. Dar înainte să ies din tura de noapte, aş vrea să-ţi citesc un fragment din cartea lui Istrati, ceva tulburător, despre marele prohod al ciulinilor care vin „Dumnezeu ştie de unde şi se duc Dumnezeu ştie unde":

„Ei nu pleacă toţi deodată. Unii o şterg la cea dintâi suflare furioasă, adevărată puzderie de oi cenuşii. Alţii par să ţină piept, nu vor să cedeze, dar ceilalţi dau năvală peste ei, îi agaţă în goană şi-i târăsc. La un moment dat îi vezi încâlcindu-se, formând mari purcoaie ce se rostogolesc cu greu, până ce Crivăţul se repede odată cu furca lui, îi spulberă în văzduh, îi face să joace o horă îndrăcită şi apoi iar îi împinge înainte... Spre sfârşitul vijeliei, vin ciulinii singuratici. Sunt cei mai iubiţi, fiind cei mai aşteptaţi. Fie că tulpina lor n-a fost destul de uscată ca să se rupă de la început, fie că vor fi avut norocul de-a se fi înţepenit un timp în cine ştie ce şanţ fie, în fine, că o ceată de ştrengari i-a urmărit şi oprit în drumul lor, — ei sosesc cu întârziere, sărmanii.— Şi îi vezi cum se perindă, izolaţi, rostogolindu-se ca nişte cocoloaşe de omuleţi grăbiţi."

Cornel tăcu, privindu-l pe Paganel ca să vadă ce impresie i-au făcut rândurile citite.

— Eu cred — mai adăugă — că tu te asemeni cu aceşti ciulini fără rădăcină, pe care vântul îi aduce „Dumnezeu ştie de unde şi-i duce Dumnezeu ştie unde". Tu trebuie să-ţi găseşti cât mai curând rădăcinile, ca să nu mai fii la cheremul vântului.

Şi ca să-i poată creşte rădăcinile în linişte, Cornel a vorbit cu directorul închisorii ca să-i permită să-l mute din celula cu şase deţinuţi printre care se afla şi Interlopul, într-o celulă mică, el singur, ca să se refacă.

7.

În zona de tranzit a închisorii de maximă securitate Jilava, aflată