De la animé spre ceriu

De Calin Kasper

Cartea "De la animă spre ceriu" am botezat-o roman istoric, deşi spre deosebire de acele romane istorice în care autorul îşi permite să scrie fantasmagorii folosind numele unor personaje istorice reale, eu am folosit pentru informare documente istorice româneşti, austriece şi germane, care au adus fapte şi întâmplări reale la lumină, dar care nu sunt cunoscute.
Informaţia am luat-o din carţi şi articole de presă, majoritatea apărute înainte de anul 1900. Excepţie a făcut revista "Unirea Poporului", apărută la Blaj, pe care am consultat-o în anii în care director a fost Alexandru Lupeanu-Melin, cel care a publicat în ziarul lui frumoase schiţe din vremea vrăjbilor, din care m-am putut inspira pentru cateva din povestirile ce fac subiectul cărţii. De asemenea, am consultat cărţi scrise de istorici cunoscuţi, precum Silviu Dagomir sau Nicolae Densuşianu.
Am căutat astfel să evit descrierea unor fapte arhicunoscute, cât şi bazaconiile şi atmosfera festivistă din cărţile de mai târziu. Am rămas, printre altele, foarte dezamăgit de felul în care autorii şi istoricii români prezintă evenimentele din jurul Revoluţiei transilvane de la 1848-49: n-am găsit nici o descriere serioasă a luptelor şi bătăliilor purtate. Toate sunt descrise fără menţiuni geografice, cam ca lupta lui Făt Frumos cu Zmeul din basmele româneşti. Am bătut cu pasul şi cele mai importante locuri în care s-au produs evenimentele mai însemnate din acele vremi: Abrud, Vidra de Sus, Câmpeni, Roşia Montană, Bucium-Izbita, Mărişel, Zlatna, Petringeni, Alba Iulia, Sibiu, Blaj, Aiud, Cluj, Târgu Mureş, Frâua (azi Axente Sever) şi peste tot am căutat să calc pe urmele istoriei cu credinţa că aşa, voi fi în stare să redau mai viguros ceea ce doream să spun.
De ce cred eu că este o carte specială? Pentru că prezintă evenimente şi situaţii necunoscute, cu toate că unele dintre ele stau la dispoziţia cercetătorului în colecţii de ziare şi în lucrări mai vechi. Nu m-am orientat numai spre conducători, precum Iancu, popa Balint, Axente Sever, Buteanu, ci am căutat să luminez unghiuri şi colţuri umbrite, să prezint fapte uitate sau total necunoscute, precum activitatea lui Karl Hocheder la Abrud, a Ecaterinei Varga la Bucium, a lui Vasile Nopcea şi Nicolae Solomon la Deva.
Un filon de inspiratie inedit a fost pentru mine şi acela, de a urmări evoluţia Frăţiilor de Cruce româneşti de-a lugul istoriei. Aceste organizaţii derivă din Obştile Săteşti, ele însele puţin cunoscute şi mediatizate de istorici. Despre Frăţii însă, istoria tace şi mai abitir, de parcă subiectul ar fi interzis de la dezbatere. Şi chiar daca ar fi, istoria noastră trebuie facută cunoscută în lumina adevărului, cu orice preţ. Am reuşit să dau de urma acestor organizaţii secrete în mod indirect, prin unele fapte de excepţie realizate de români, care nu se pot explica altfel, decât prin faptul că aceia aveau o organizare militară, cu reguli stricte de păstrare a confidenţialităţii, confirmate sub jurământ.
De ce totuşi am numit cartea "roman" şi nu lucrare istorică, aşa cum şi este? Pentru că sunt foarte multe "găuri negre" în istoria noastră, care însă pot fi luminate chiar şi parţial, cu ajutorul logicii şi a psihologiei. Sunt documente care punctează şi indică clar evoluţii istorice, pe care istoricii noştri nu le-au intuit.
De exemplu istoricul de mare erudiţie Silviu Dragomir spune despre Buteanu că, având o atitudine patriotică românească făţişă în zona maghiară în care trăia, a fost nevoit să fugă de acolo, fiindcă îi era viaţa ameninţată. Şi unde fuge? Tocmai la Abrud, unde erau maghiari utraişti la fel de incarnaţi ca de cei care, după părerea lui Dragomir, tocmai fugea. Ori el a venit la Abrud chemat de Avram Iancu, dupa cum foarte clar reiese din Documentele Comisiei Cozma. El a venit la Abrud ca să-i organizeze pe români ca să fie pregătiţi pentru evenimentele "răsturnătoare" care băteau deja la uşă.

• Limbă: Română
• Editor: Calin Kasper
• Data lansării: 27 feb. 2021
• ISBN: 9781005818838

Calin Kasper

M-am născut pe data de 21 martie 1951 în Sighișoara, unde am urmat și școala. De fapt școlile, fiindcă până la terminarea liceului, din cauza năzbâtiilor pe care le făceam, mi-am plimbat pingelele prin 6 școli. A urmat apoi Facultatea de Transporturi, secția Automobile, la București, pe care am absolvit-o în 1975, devenind inginer.Din această clipă am pornit în viață pe cont propriu, ghidându-mă doar după capul meu, fără să-mi îndoi spinarea în fața nimănui. Așa am reușit ca, în prima zi de muncă la Uzina de Autoturisme Colibași, să mă bat cu unul din șefii de schimb de la secția montaj general, pentru că a avut tupeul să-mi tragă o palmă.Pornind pe calea asta, am reușit să adun vreo 28 de joburi, în unele din ele cu succese mari, iar în altele, cu vai și chiu. Am adunat astfel o experiență de viață cum puțini au, poate pentru că soarta, cu orânduielile ei ascunse, a vrut așa.

Previzualizare carte

De la animă spre ceriu

Călin Kasper

Published by Calin Kasper at Smashwords

Copyright 2021 Calin Kasper

Smashwords Edition, License Notes

This ebook is licensed for your personal enjoyment only. This ebook may not be resold or given away to other people. If you would like to share this book with another person, please purchase an additional copy for each recipient. If you’re reading this book and did not purchase it, or it was not purchased for your use only, then please return to your favorite ebook retailer and purchase your own copy. Thank you for respecting the hard work of this author.

Design copertă: Mihail Moldoveanu

This book is available in print bei Amazon

De la animă spre ceriu

Roman istoric

1. O lămurire pentru cetitoriul luător aminte

Autorul romanului istoric „De la animă spre ceriu" crede că nu se poate reconstrui literar o epocă în mod credibil, decât folosind limbajul vorbit la vremea respectivă. Aşa am ajuns la cuvinte şi expresii pe care le-am găsit în documentele timpului. De asta rog cititorul să nu sară în sus prea tare când i se va părea că a găsit greşale gramaticale sau ortografice cu duiumul, fiindcă normele scrisului erau atunci cu totul altele, dacă nu lipseau cu desăvârşire.

Astfel, am pus din când în când câte un „u la sfârşitul unor cuvinte precum văzutu, mersu, cititu, aflatu, acest mod de scriere fiind o formă arhaică ce se regăseşte şi în numele proprii: Cipariu (Cipar), Bărnuţiu (Bărnuţ), Bariţiu (Bariţ), Vlăduţiu (Vlăduţ), Corcheşiu (Corcheş), Micheşiu (Micheş). De asemenea, transilvanul mai introduce şi câte un „i pe ici pe colo, înflorilând vorbirea, precum în cuvintele uşiurel, aşia, curgătoriu, mortăreţiu, nepregetătoriu, cu acelaşi rafinament cu care bucătarii renumiţi pun condimente în bucate. Alteori, scriitura evită litera „x, aşa cum făcea şi Eminescu, înlocuind-o cu „cs sau „s, modalitate mai apropiată de felul nostru de a vorbi. De asta am scris „besearica ortodocsă, aşa cum se găseşte în textele bătrâne. Vechea scriere mai punea în locul literei „z fie litera „s sau grupul „di, precum în cuvintele sensitiv (senzitiv), diua (ziua), Dumnedieu (Dumnezeu). Am folosit uneori şi scriitura specific transilvană, care înlocuieşte diftongul „oa cu vocala „o" prelungă şi pronunţată cu gura lunguiaţă, dacă nu chiar puţintel şi strâmbă. Nu-s greşite nici cuvintele scrise odată aşa şi apoi aşia, fiindcă limba română cultă din secolul al XIX-lea abia îşi croia albie, iar ca fetişcană năbădăioasă ce era, mai dădea şi pe de lături, ieşindu-şi din matcă.

Dar cel mai mare câştig al folosirii limbii secolului al XIX-lea este dat de expresii uimitoare, căzute din păcate de mult în uitare, pe care acea limbă proaspătă şi vioaie ne poate face mândri că aparţinem gintului limbii române. Sunt atât de multe aceste expresii, încât se întâlnesc în text la fiecare cotitură. La sfârşit, am întocmit şi un dicţionar cu arhaismele sau regionalismele care aveau nevoie de explicaţii. Dar numărul lor este atât de mare, încât pe unele dintre ele, cu înţelesul mai uşor de ghicit, le-am lăsat în plata Domnului. La urma urmei, propusul a fost de a scrie un roman, nu de a scoate un dicţionar.

Dicţionar n-a ieşit, dar nici carte cu mintea întreagă nu pare să fie. E greu de citit şi greu de urmărit. N-o fi cumva un cumplit meşteşug de tâmpenie? S-ar putea să pară aşa unora, pentru că această carte cere mult de la simulatisimul cetitor, aşa cum cărţile de azi n-o prea cer. Porbabil că ea şi-i va alege singură, aşa cum se întâmplă la urcatul munţilor, activitate care şi ea îi lasă la poale pe cei lipsiţi de răbdare, consecvenţă şi voinţă. Cei care însă nu se tem de urcuş şi pornesc la drum cu determinare, vor fi răsplătiţi cu dobândă. În primul rând, vor cunoaşte o parte din istoria Transilvaniei, pe care n-o vor găsi descrisă nicăieri, nici dacă citesc 100 de tomuri. Apoi cartea aceasta, prin ţesătura ascunsă din spatele povestirilor, alcătuită din reguli stricte de construcţie literară dar şi istorică, este una care ascute inteligenţa. Oricine va citi acestă carte cu atenţie (poate chiar de două ori), îşi va întări capacitatea de analiză şi gândire aşa cum o fac, de exemplu, cei care joacă şah. Aş putea zice că cititorul luător aminte va deveni mai înţelept.

2. Precuvântare

Cetitoriule nepregetătoriu și luminatu,

Popora românească din Transilvania a fost oropsită opt seculi în propria ei ţeară, despuiată de toate drepturile omenești, privită ca tolerată în patria ei, cu religia nerecunoscută, oprită de la învățătură, silită ca să lucre pentru domnii pământeni (dominus terrestris) patru zile pe săptămână, care mai luau apoi și zeciuiala din recolta năcăjitului de iobag. După nemeş, venea și preotul catolic sau protestant și lua și el partea lui, apoi urmau decime şi robote pentru țânerea cătanelor, dregerea drumurilor și facerea podurilor, tăierea stânjenilor de lemne pentru fişc, defluvierea și plutărirea buștenilor către fireze, de adus butoaie cu vin și vinars din Ungaria pentru pivnița regală a prinţipatului. Și asta este doar o mică parte din ce-a pătimit norodul românescu din Transilvania, sub sbiciul teroristic al magnaților maghiari, mai răi ca hiarăle și dobitoacele păduriloru.

Oare în asemene țircustări n-ar fi debuitu ca neamul românesc din Transilvania, ţânut într-o stare de barbarie şi supus la cruzimi înfiorătorie, să-i peară seminția de totului? Păi, cum de nu! Dară dacă n-o peritu, e sămn dumnedeiescu pe o parte, iară pe ailaltă, îi de crezut că năcazul l-a învățat pe românul cel pururea oropsit, să supraviețuiască și să să păzască de grozăvii cum va şti. Şi dacă, prin fundamentalnicele coduri de legi Approbatele și Compilatele Constituciones, românului nu-i era ertat să poarte arme, a trebuit să găsască alte midiuloace ca să-şi scape viaţa.

Loghica ne face a crede că popora locuitorie românească n-a avut alt midiuloc contra teroristicii nemeșești decât o organizare speciale și uneori, atunci când mucul o ajuns la deget, prin câte o campania înfricoșătoria numită tumult, rescolare ori revoluțiune, stârnite atunci când numărul mult înmăritu al apăsătoriloru avea grabnică nevoie de rărire.

Revoluțiunile conduse de românii ardeleni în contra nemeșimii sunt o țâră mai bine ştiute, dar acel fel de rânduială românească supraviețuitoria a rămas de totului umbrită și căzută în uitare. Odată pentru că românii, cei mai mulți, nu știau carte, iar cei care știau n-au avut răgazul și poate nici îndemnarea de a-și scrie memoriile, ori de le-au scris, n-au avut tipografi ca să le pună în cărți, tipărire care cere îndeobşte midiuloce materiali considerabile, ori le-au răpit răuvoitorii manuscriptele și le-au dat focului. Apoi, să nu zăuităm că românii, ca ocrotitori de tăinuire ce erau, nu aveau de lipsă a trage clopotul cel mare, dându-se singuri a mâna neprietenilor.

Așa că debe un ochi ager și o loghică de feru ca să vezi în lucrarea istoriei mâna acestor asociaţii româneşti, care au determinat surpaviețuirea neamului nost' în Țara Transilvaniei din cea mai întunecată vechime și până în acest obscur predientu. Deaciia n-o băgat nimeni în samă acele fapte și întâmplări ce nu se pot esplica altfeliu decât prin acea învățătură dumnedeiască ce-o găsim şi la alte viețuitoare ce trăiesc înconjurate de dușmani, precum sunt albinele. Deaciia albinele au o regină înzestrată de la Dumnedieu cu știința și înțelepciunea necesaria. Românii au avut și ei, tot de la Dumnedieu veniți, Oameni Aleși, care s-au lepădat de toate bunurile pământești ca să-și slujească neamul cu devoțiune fără de păreche și fără să aștepte nicio răsplată pe pământ. Pe acești Aleși, românii i-au numit cu evlavie Căpitani, iar legămintea indestructibile între cei ce se devotau Căpitanului cu tot sufletul lor era numită „Frăție de Cruce". Frați de Cruce erau cei care, aidoma cu ucenicii lui Isus, se puneau în slujba neamului și erau gata să moară pentru el, cum au și murit mulți dintre ei. Prin sângele acestora s-au răscumperatu păcatele românilor în fața lui Dumnedieu, carele nu s-a îndurat să lase se piară un aşe popor multucredinţiosu.

Amu, mai îi de lipsă să arătăm că, în cercarea noastră de dejudecare a istoriei, e nevoie de încă un midiuloc puternic care, alături de loghica cea cu meşteşugul de a gândi şi cugeta, ne va conduce fără se rătăcim calea, prin hățișurile vremelniceștilor timpuri. Acesta este sinul psichologhicu, care ne face să înțielegem cum este sufletul românesc, maghiar ori săsesc.

Sufletul românesc este răbdătoriu, prietenos, înnobilat de învățătura lui Christos. El se ferește cât ce poate a face fapte necreștinești. Această răbdare ce pare fără țărmuri — și de multe ori este falș apreţiată ca nedeterminare —, când se umple pocalul ticăloșiilor, atuncea se iscă în sufletul românesc o turbăciune care, ca o furtună viscoloasă, mătură totul din calea ei. Atunci românul devine mai neîndurător decât nemeşul maghiar, care sute de ani n-o avut milostenie de bietul iobag; mai bătăios ca secuiul, care e foarte belicos când e vorba de răpciuni și macelări de ţivilişti; și mai diplomatic decât saşii, acel popor invediosu şi perfidu, dar cumpătat și cu stăricică bună, a cărui corajie este dată de cât de groși sunt murii burgurilor sale, unde se pitesc la vreme de năpastă. Despre poporaşiul saşiloru scria, într-un op apărut la Dresda în anul 1850, Dr. A. Schürte un laudatio memorabile : „Sasulu din Ardelu, în vieţia şi portarea sea, e prototipulu celu adeveratu al lui Michel neamţiulu: acea bonomia somnorosa, care se înalţă celu multu penă la poesia sentimentale, acea semilumină în idei ce înoată purure în ceţiă, acea hebeucia plebea, acestă lipsă de energia şi de conşciinţia de bărbatu, acesta diligenţia şi acea stupiditate cum a dat-o Dumnedieu."

Iar când pe românii cei blândoci îi coprinde furia rescolarei, Transilvania sfârâiaşte în vâlvătăi ce se rădică până la ceriu și toate cele trei naţiuni recepte s-ar ascunde și în gaură de șerpe ca să scape cu zâle de mânia olahă. Iar pentru români îi togma vremea socotelilor ce trebe neapărat încheiate, și de-o fi să peară pământulu de totului.

Ce fel de organizare au putut avea „Frățiile de Cruce? Ele și-au avut obârșia în acea rânduială românească ce vine din negura veacurilor, ce a fost aceeaşi la toată popora românească, în Moldova, Valahia și Transilvania. Satul românesc alcătuia în vechime o obşte care avea pământ ce se lucra devălmaş. Toţi membrii obştii erau egali între ei, indiferent de sex, iar cele mai importante hotărâri erau luate în Adunările Sătenilor, ce aveau loc la târguri sau în besearici după terminarea slujbei. Răscoala lui Horia a început printr-un sfat la Târgul din Brad şi o adunare la biserica din Mesteacăn, iar Caterina Varga le vorbea buciumanilor în biserică după slujba de duminică. Adunarea Sătenilor alegea Sfatul Sfetnicilor (numit şi al Bătrânilor), alcătuit din oamenii cei mai cumpătaţi şi mai înţelepţi din sat. Adunarea Sătenilor, sub supravegherea Sfatului Sfetnicilor, alegea apoi dregători, precum erau vornicul, provizorul, postelnicul, logofătul, nemeşnicul, jitarul, preotul, divizorul, economul, căpitanul, subjudele şi judele, fiecare dintre ei având însărcinări anume de plinit. (Administraţia românească introdusă în Munţi de Avram Iancu a cunoscut aceste funcţii rămase de la obşti, plus încă una ce purta numele de „Tata săracilor. Dregătorul cu acest nume dădea ajutor acolo unde necazul sau nevoia cereau intervenţia sa.) Cel ce nu corespundea chemării sale, era înlocuit fără multă ceremonie. Obştea ducea o viaţă simplă, membrii ei neavând dor sau gând de îmbogăţire, necunoscând viclenia şi urând minciuna. Poporul român, născându-se creştin (dacii au început să se creştineze încă din secolul I d.H. prin Apostolul Andrei), aveau un cod de legi propriu, numit legea pământului, cunoscut în actele de cancelarie ca jus valachicum sau lex valachorum, în care se regăseşte învăţătura creştină în întregul ei. Această viaţă cumpătată şi morală, în care întrajutorarea şi spiritul de sacrificiu erau la loc de cinste, au făcut din români un neam puternic şi modest. Iar rânduiala ce o au ştiut-o da obştilor au adus românilor mari învingeri belice încă de pe vremea lui Petru și Asan, când românii erau văzuți ca soldați neîntrecuți în străpurtarea armelor. Aceste forme de organizare specific româneşti s-au păstrat în unele sate moțești până târziu, la începtul secolului al XIX-lea, când obştea îşi alegea din rândurile ei biraie dintre cei mai vrednici și mai cinstiți oameni din sat.

Când însă peste rânduiala veche au venit lacomii nemeşi cu Approbatele şi Compilatele lor, oprindu-i pe români de la străpurtarea armelor şi punând în satele româneşti dregători străini, atunci obştile au început să se ofilească. Din ele însă, s-au ales cei mai viteji şi mai hotărâţi săteni, care au alcătuit Frăţiile de Cruce secrete ce s-au împotrivit jugului venetic pus pe cerbicea neamului românesc. Ele au preluat rânduiala obştilor, pe care au dus-o mai departe. Au rămas puţine mărturii despre obşti, mai ales în Transilvania, iar despre Frăţii, aproape de loc.

Propusul mieu mai este să iei spre plăcută ştiinţă, cetitoriule bine simţitoriu, de unele dintre aceste fapte și întâmplări petrecute în Transilvania, ce ne ajută să înţelegem felul de a fi al românului, cu bune şi cu rele, dar şi felul înţelept şi cumpătat de organizare cu care a dovedit să învingă vremurile de răstrişte. Este învederatu, că togma în vremi de cumpănă Frăţiile de Cruce au jucat o rolă momentoasă în viaţa neamului. Deaciia, multe din întâmplările din acest manuscript sunt legate de vremurile tulburi, precum au fost tumultul lui Horia ori anii degheneraţiunii 1848-49, unde se vede apriatu mâna acestor organizaţii româneşti. Vremi de înălţare, dar şi de suferinţe şi băltiri de sânge cum nu prea s-o mai văst în istoria Prinţipatului. Dară dacă o fost aşia, o fost de la Dumnedieu învățătură, ca să priceapă românul odată, o dată și de o mie de ori, că de la străini nu are a așteptare o soarte mai bună. Ori, dacă neprietenii nu ne-or lăsat nice o altă cale mântuitoria, ce aveau bieții românii altceva a face, decât de a coprinde Transilvania pe sama lor, așa cum bunul Dumnedieu ne-o dat marea bucurie de a o vedea la anul 1918? Că nu degeaba au crezut românii în cuvântul Scripturii: Va fi cel de apoi întâiul și cel întâi, apoi!

Să aruncăm amu o căutătură asupra oamenilor şi întâmplărilor mai însemnăcioase ce au făcut istoria acelor vremi, cu conștiința că am scris faptele în lumina adevărului din dărabe de documente ori din ceea ce am văst cu ochii ori am aflat de la câte un martore oculare. Iară unde documentele tac, am întregit cele de lipsă cu arma loghichii și midiulocirea psichologhiei, care ne-or ajutat să legăm punţi între maluri atât cât ne-o dus pe noi curcubita. Nu făr' de temei se dice că istoria e o gâcitură. Iară ocupătorilor cu critica, de nu le va place ce-am încrustat mai la vale cu multă nevoinţă şi deasă strădanie, decât să aibă împutăciune cătră noi, mai de folos ar fi să pună mâna pe ceruză și s-o facă ei mai bine.

I. Căutări

1. Vidra de Sus, iulie 1832

În curtea gornicului de pădure Alisandru Iancu, o voce de prunc cânta cu foc:

Când i-o ars, ieșea o paaară

De să vedea preste țeaaară!

Cându să sfârșiau pe roootă,

S-o văzut în lumea toootă!

Așe de maaare minune,

Care nu să pooote spune!

Glasul era al lui Avrămuț, pruncuţul cel mic al gornicului. După ce gătă de cântat din gură, duse fluiera la buze și cântă mai departe doră melodia. Mama lui, Maria, zisă și Maria Mică pentru că era cam tot atât de înaltă cât Avrămuț, trebăluia prin târnațul casei și asculta cântecul pruncului, căruia i se încinseseră obrajii de sfiiciune. Când copilul în vârstă de opt ani veni la ea, Maria i-o ciufulit părul cu drag, spunându-i:

— Dară de unde șcii cântecul ăsta, pruncuțul mamii? Că nu te-am mai auditu cântându-l. Pe semne l-ai prins de curând de la bătrânul Simeone, care o fost în gloata Horii. Că n-o putut și el să te învețe unul mai pre mintea unor prunci ca tine!

— Mamă, eu i-am spusu să mă-nvețe, când l-am auzit zicându-l. N-o vrut mai întâi, o zisu că ăla nu-i cântec pentru vârsta me. Dară io i-am spus că este, că știu cine o ars pe tron de foc şi cine o sfârșitu pe rotă. I-am zis că Doja Secuiul o arsu pe tron înfocatu, iar Horia o fost tras pe rotă, iarna, pe 28 Făurar, în anulu 1785 la Alba Carolină, împreună cu Cloșcuț, căpitanul lui ăl mai bun. Abia atunci, când o văst că nu-s prostu, s-o apucat să mi-l mai zică odată. Așe l-am învățatu, de la baciul Simeone de la „Capul Podului". Mamă, dar tu nu știi că io mi-s nepotul Horii, care aici în casa asta a nostră o vintu și o șăstu? Că tata lui tătuțu, bunul Georgiu, fost-a lăncier de-al Horii, mamă!

— Apăi, chiar lăncier de-al Horii, dragul mamei, nu crediu io c-o fost, că s-ar fi împiedicat în sutană. Bunul tău o fost preot!

— Păi sutană avea în besearică, apoi o ţâpa jos ca să ia lancea!

Mama Maria a priceput că, dacă ar mai fi ținut-o tot așa, și-ar fi amărât copilul pe toată ziua. De asta şi-a întrecurmat vorba, zicând:

— Așe-i, dragul mamii. Că Bunul tău o fost om cât un munte, puternic ca un urs. Era de două ori cât mine! Dacă ar fi vrutu, putea să porte câte o lance a fiecare mână.

Lui Avrămuț i-au licărit ochii de fericire:

— Mamă, când o să fiu mare, o să-mi fac și eu o lance!

2. Vidra de sus, septembrie 1834

Avrămuț o întrecuse deja pe mama lui la înălțime. Era subțirel și blonduț, cum rari sunt pruncii prin satele moților, unde erau cam toți bruneți sau chiar tuciurii. Maria Mică îl pierdea din ochi de drag. Îl căută din priviri prin curte, dară el togma atunci venea de la pescuit, de la iazul morii Gligoreștilor, cu câțiva pești înșiruiți pe-o ramură de salcie. S-au apucat îndată să-i pregătească pentru copt în jar. Avrămuț îi tăia în lungul burții și le scotea măruntaiele, apoi îi spăla iar Maria îi curăța de solzi și-i săra. Alisandru Iancu trăbăluia prin bătătură, pe la animale, bolborosind singur. Se vedea că avea multe prepusuri în ziua aia, că numai atunci avea obiceiul să mormăie ca un urs. Ai lui știau că în asemenea zile, când nu era în apele lui, trebuiau să-i dea pace. Deodată, se auzi în curte un glas cam şovăielnic:

— Domne, ajută, bade Alisandre. Am auditu că m-ai cătatu.

Bătrânul Iancu s-a întornat către cel ce vorbea, privindu-l încruntat cum stătea în fața lui, cu căciula găvănoasă în vârful capului şi seren ca un prunc neajuns la vârsta priceperii, de parcă n-ar fi ştiut pentru ce-a fost chemat. Apoi s-a apropiat de moţul ce-i intrase-n curte și, fără nicio vorbă, i-a trăsnit o palmă butucănoasă peste obraz, de era să-l țâpe la pământ. Lui Văsălie i-a sărit căciula din cap.

— Ce-ți cășună pe mine, bade Alisandre? Ce ți-am făcutu?

— Mai ai nas să întrebi de ce dau, nemernicule?

Înfuriat la superlativ, suflând din greu ca un taur, badea Alisandru îi mai trozni lui Văsălie încă o palmă pe celălalt obraz, chiar mai înfricoşătoare ca prima. De data asta l-a prăvălit la pământ, într-un genunche…

— Dară fagul ăla de pe Dealul Belcului cine l-o oborâtu, măi Văsălie? Nu tu? Lua-v-ar smeii să vă ia de neisprăviți!

— Apăi am avutu lipsă de nește lemne, bade Alisadre, că mi-s om sărac, cu șepte copii și cu muierea căzută la pat. Nici n-amu ce să le mai dau să mânce la toți!

— Dară anul trecut, mai anțărț și de când te știi, n-ai fost tot sărac și n-ai avut în tot anul nevoie de lemne? Și când ai venit să ceri, ca omul de omenie, nu ți-am datu? Și tot satu ăsta de la cine capătă lemne, măi Văsălie? Nu de la mine? Dară nici să intri în pădure și să tai copaci după cum te taie pe tine curcubita, nu se poate! Cum de ți-o trăznitu ție prin cap să tai fagul ăla chiar de lângă cale? Așa se taie un copac, măi Văsălie? Ai lăsatu ciotul la o jumate de stânjen de la pământ, ca să poată vedea oricine trece pe drum că pădurea din grija me e ca satul fără câni! De ce nu ești tu om de omenie, măi Văsălie? De ce mă scoți din sărite, ca să-mi facu păcate cu tine? Ce-ai crediut tu, că eu nu aflu? Nici n-ai ajuns cu fagul ăla acasă și eu deja știut-am. Puteam să te dau a mâna haiducilor din Câmpeni, ca să-ţi moaie cloambele cu băţul de alun, dară mi-o fostu milă de pruncii tăi!

Văsălie sta smerit și poate-un pic și amețit, cu capul plecat și cu căciula a mână. Pe obrazul lui scofâlcit crescuse o barbă spârloasă, care ascundea de bună samă urmele vineții lăsate de palmele grele ale lui Alisandru. Lui Avrămuț i să făcu milă de bietul rumân. Cu ițarii și cămeșa pline de petice, stătea în fața tatălui lui cam ca la Judecata de Apoi. Avrămuț privea printr-o gaură din zdrapții cu care era împrejmuit târnațul cum tatăl lui îl sfădea pe țăran. Nici n-o băgat de samă când mama lui s-o depărtatu. Abia când l-o prins de umăr și i-o pus o straiță-n mâni o priceput că și mamei lui i se făcuse milă de acel năcăjit. Togma venea din celariu, unde a îndesat într-o desagă o pită mare, o bucată de clisă ș-un dărab de brânză de oaie.

— Când va pleca Văsălie, tu să-i ieși pe din dosu înainte și să-i dai straița aiasta. Să-i zici că-i pomană de sufletul morțiloru.

Dar nici n-a ieșit bine Văsălie din curte, că Avrămuț s-a dus oblu la tatăl lui și i-a zis:

— Tătuţule, să știi că nu-i bună rânduiala asta, ca unii să moră de flămânzi şi alţii să crăpe de sătui. Trebe schimbată!

— No, dapăi de nu-i bună, măi Avrămuț, schimb-o tu! zâse Alisandru, înseninându-se și zâmbind pentru prima dată în ziua aceea. Dară Avrămuț nu băgă de samă că tatăl lui șuguia. Şi încreţindu-şi nasul şi fruntea, zise cu obidă:

— O s-o schimbu, tătuţule! O să vezi c-o s-o schimbu!

3. Gospodăria lui Alisandru, Vidra de Sus, august 1836

O șaretă cu doi cai focoși opri în fața porții gornicului de pădure din Vidra de Sus. Acesta, auzind încă de departe tropotul cailor și zdruncinatul roților, ieșise în curte, parcă presimțind că va avea oaspeți. În șaretă, pe capră, se afla prietenul lui, Ioanu Șiuluțiu, împreună cu unul din prunci, Josifu. Alisandru a deschis poarta și, luând caii de dârlogi, a tras şareta în curte. Apoi le-a pus cailor sub bot un braț de iarbă. Maria Mică l-a strigat pe Avrămuț, să iasa și el în întâmpinarea oaspeţilor. Iar ea, grăbită ca o furnicuță, s-a repezit să aștearnă o față de masă curată, apoi să aducă de-o gustare: slănină, felii de țâpău, brânză de oaie, niște ceapă, roșii, câțiva ardei.

A pus pe masă și două păhăruțe pentru vinars. Între timp, Avrămuț apăruse în curte și privea cu ochi mari la Josifu, care era cu trei ani mai mic. Pruncii s-au plăcut pe dată și s-au pus să se joace. Bărbații s-au așezat la masă. Ioanu venise cu o glajă în mână.

— Am trecut azi pe la crâșma lui Gligoru, ca să-ți aducu nește jinars de pere, cum șciu că-ți place mult. Pe drum l-am întâlnit pe Angelu, pe care-l șcii și tu. O fost unul din cei mai bogați băieși din Abrudu. Avea un noroc porcesc la găsitu filone bogate de aur. El și dicea că „Dumnedieu o nebunitu de i-o datu atâta bogăție. Era o vreme când întorcea banii cu lopata. Pe timpurile bune, presăra în mămăligă praf de aur în loc de sare şi cumpăra cele mai scumpe arme de la casa italiană Lasarino Cominazzo. Îmi aduc destul de apriatu aminte cum pleca el, pe vremurile bune, de la cârciuma lui Gligoru: cu trei trăsuri! În prima era taraful de țigani al lui Berki, care cânta de mama focului! În trăsura din mijloc stătea țanțoș Angelu, iar la urmă venea trăsura care-i aducea pălăria și bastonul. Cu asemenea purtare lipsită de diligenţia, n-o fost de mirare c-o scăpătatu, chiar mai repede de cum o făcut avere. Pesemne, lui Dumnedieu i-o vintu între timp mintea la cap. Iară Angelu, de fericire c-o scăpatu de corvoada de a mai vântura banii cu lopata, o datu în patima beției. Când l-am văzut, l-am cercetatu, după obiceiul mieu: „Angelu, unde-i pușca Lasarinu? „E la Gligor, pentru vinu! „Dar pistolul Cominazzu? „Tot acolo, pe jinarsu".

— Hai noroc, dragă Ioanu. Mă bucur că ți-ai adusu aminte să-mi mai calci pragul. Că parcă în ultima vreme m-ai cam ocolitu.

— Păi, m-am grijitu de băile mele, apoi familia, pruncii. Șcii și tu cum îi când ai de lucru până preste cap. Am mare noroc că am soţie bună, harnică și iubitore! Același noroc l-ai avut și tu, cu Maria ta a Mică. Nu putem să mulțumimu deagiuns lui Dumnedieu pentru asta. Știi, Alisandre, că omul când se-nsoară, dacă nimerește bine, o duce ca-n sânul lui Avraam, dară de nu, e vai de capul lui, că și-o băgat sângurelu în casă, fără să şcie, pe draculu cu cetera.

Pruncilor, după ce-au alergat prin toată curtea și grădina, li s-a făcut și lor foame. Maria Mică le-a pus de-or mâncat, apoi, mort de oboseală, Josifu a adormit pe-o laviță, în camera mică. Avrămuț, rămas fără camarad de joacă, începu să tragă cu urechea la vorba celor mari:

— Anulu trecut, frate-mieu Alexandru, protopopul Bistrei, avu mare năcaz, fiindcă doi netrebnici, șpanul fișcușesc Lazaru, împreună cu plebanul Abrudului Covaciu, uneltindu cu dibăcia în contra besearicii unite din Câmpeni, au doveditu cu arătări falşe și minciuni sfruntate să împingă administrațiunea fișcușească din Zlatna și Tesaurariatul din Sabiniu, ca să răşluiască un dărab de țintirim din proprietatea besearecii româneşti. Pe acest dărab de loc s-au apucatu răpitorii, mult prea devreme și prea siguri de ieşita cauzei, să ridice o besearică popistașă, cu zidurile aprope proptite de besearica românească. La această samavolnicie, frate-mieu s-o încontratu cu toată energhia, trimițându suplice și lăcrămaţii la toate deregătoriile și dicasteriile statului, arătându cum legile patriei au fost călcate în pitioare de acei omeni fără Dumnedieu. Blăstămații ceia au cercatu chiar să-l strămute airea pe Alexandru din ținutul fișcale al Bistrei sau chiaru să-l aducă — cum sângur zicea când mi-o povestit ce-o pătimitu — la „perpetuum silențium", adică să-l facă să tacă pre vecie. Dară protopopul — cum șcii și tu ce amarnic pote fi când îi vorba de direpturile românilor —, fără a să spăria de acei guzgani, o adusu inștanția în fața tronului Majestății Sale, bunul nost' împărat Ferdinandu. Cercetându-se causa cu imparcialitate, împăratul o datu dreptate protopopului, trimețându-se poroncă preînaltă la consiliariul oficiolatului tesaurariale Țiriec — un ticălos de român, deghenerat de totului la maghiari —, care până atunci ținuse la superlativ cu răpitorii. Amu dară, cum o văzut că s-o contorsu direpțiunea vântului, temându-și tare scaunul, căută să aducă cu degraba părțile la împăcăciune, dând dărabul de țintirim înapoi besearicei româneșci și dispunându grabnic la dărâmarea murilor ridicaţi zădarnic de răpitorii locului.

Alisandru mai turnă câte un păhăruț de jinars, apoi bărbații ciocniră:

— Domne, ajută! Uite cum cearcă toți veneticii să-i lipsască pe români de toate câte încă nu le-au fost răpitu! Iată dară că, dacă un bărbat nepregetătoriu ține cu cerbicie de dreptul lui, poate, cu toate împintenările răuvoitoriloru, să aducă dreptatea și de partea celor ce o au.

— Alisandre, eu n-am datu pe la tine doră așe, de florile meriloru. Naciunea română are mare lipsă de intelighenție, care să se încontreze cu cei cărora le stăm ca un os în gât. Tu ce-ai de gând cu Avrămuț al tău?

— Păi, ce gând să am? Dac-o fi om de omenie și o vrea, îmi va lua mie locul și va duce gospodăria nostră pe umeri când eu n-oi mai putea. Și de-o ave și el norocul nostru să-şi găsească o nevastă de treabă, atunci vom potea trăi și noi pe lângă ei liniștiți și în pace, cu toții laolaltă...

— Nu, Alisandre, nu așe! Pruncuțu ăsta al tău e dezghețatu și istețiu, eu crediu positivu că pote face mai mult decâtu ai făcut tu. Îi de lipsă să-l dai mai departe la școală, așe cum îi voi da și eu pe pruncii mei. Tu nu vedi că toate deregătoriile statului suntu a mâna ungurilor? Unde te învârți, dai numai de advocați unguri, judecători unguri, fișpani unguri, directori unguri, polițiști unguri. O venitu vremea ca și românii să ajungă să ocupe batăr jumate din deregătoriile statului. Abia atunci numa nu vor mai potea face cu noi, românii, tot ce le trăznește lor prin curcubită.

Seara, în pat, înainte să adoarmă, Avrămuț s-a gândit cu recunoscenție la Ioanu Șiuluțiu pentru că l-a îndemnat pe tătuţul lui să-l dea și pe el la școli mai înalte.

— Poate c-o să pot ajunge advocat, ca să aibă și românii cine să le apere drepturile de... Cum o zâsu tatăl lui Josifu? Sa-ma-vol-ni-cie?

Nu auzise niciodată vorba asta, dară pricepuse lesne ce putea să însemne.

4. Anul 1840, locuinţa lui Wilhelm din Auraria, slujbaș la oficiul montanistic unde a stat Avram Iancu în gazdă.

Anii au trecut și numele Avrămuț devenise amintire, ca și copilăria pe care o lăsa încet în urmă. Uitate erau iazul de la moara Gligoreștilor unde a învățat să înoate, jocurile din lunca „La Bogdan" cu alți copii de vârsta lui, dar și învățătorul Mihail Gomboș, cel care i-a deslușit buchiile numite și potcoave, la școala din Vidra de Sus, precum și timpurile când l-a avut învățător pe Moise Ioanette la școla primară din Câmpeni. Acum era elev în al treilea an la gimnaziul unguresc din Auraria, unde avea profesori de felul lui Hodor Istvan, ce era profesor de sintaxă ori armeanul din Gherla, Keresztes Kristof, de retorică, ce erau mari urâtori ai neamului românesc și care, atunci când vorbeau de nația maghiară, nu uitau niciodată s-o ridice-n slava cerului. Iar când vorbeau de români, aceștia erau fie complotiști care adunau arme în besearicile din câmpie ca să se răscoale încă odată, fie erau Horia, Cloșca și Vankuj, olah, süket horaja, diabolica tua curcubita, te Hora, tolvaj, varju, kutyafajta ola și alte denumiri de batgiocură aduse celor mai numeroși și mai vechi locuitori ai acestor meleaguri binecuvântate ale Transilvaniei.

Avram Iancu, trecut în catalog ca Abraham Jank, de religie greco-catolic, deși era în realitate ortodocs, îndura cu greu aceste clevete și ocări aduse neamului său și, fiindcă nu uitase vorbele spuse tatălui, că vrea să schimbe rânduiala cea strâmbă, se determină, pe lângă că era un elev eminente, să studieze în privat istoria. La Auraria era de trei ani, din 1837 și anul următor găta cu gimnaziul. Din vremea aia și chiar de mai-nainte, a început să se întrebe: „Cum ar potea cineva să schimbe lumea?" Cum putea el să câștige și pentru nația lui atât de cercată drepturi cetățiene, așa cum aveau toate cele trei națiuni recepte şi regnicolare, maghiară, săsască și săcuiască?

Răspunsul nu-l putea afla decât în filele istoriei. Fiindcă răscoala lui Horia i-a fost binecunoscută mai întâi din istorisirile bătrâneşti, apoi din citit, era naturale să pornească cu cercetarea de aici. Dară s-a lovit curând de unele întrebări încurcătoare pe care nu le putu nici dezlega, nici ocoli. Multe zile și nopți a trebuit să citească și să-și sbată mintea ca să poată găsi răspuns la unele dintre ele. Una din primele întrebări a fost: „Cum de ungurii, sașii și secuii au apucatu să fie națiuni cu tote privilegiurile, iară românii au ajunsu cu cerbicea în jugul iobăgiei, fără să aibă nice cele mai umile drepturi?" Ajuns aici, a trebuit s-o ia cătinel, de la izvoare.

După ce voievodul românilor Gelu fu învins în lupta de pe râul Almașului, în anul 904 d.H. de regele ungurilor Tuhutum, pierzându-și în acea luptă şi viața, românii au încheiat pace cu ungurii, primindu-l de bună-voie pe Tuhutum ca nou voievod al lor. Acest fapt a adus domniei lui Tuhutum liniște și pace, fiindcă românii și-au păstrat toate libertățile și drepturile pe care le aveau în timpul lui Gelu. Dară, încetul cu încetul, nobilimea maghiară, lacomă cum fuse și cum a și rămas până acum, începu să ciuntească din bunurile românilor: azi o luncă, mâne o fâneață, poimâne o pădure. Ca să poată stăpâni cele furate și jefui pe mai departe pe bieţii români, cele trei națiuni, ungurii, sașii și secuii au făcut, la 16 septembrie 1437, o nărăveală, numită Fraterna Unio, cu propusul de a-i vârî şi mai adânc pe români cu cerbicea în jugul sierbitutei. Așa au apărut codurile de legi Approbatele și Compilatele, precum și Tripartitul lui Verböczi. Erau în aceste coduri de legi articuluşuri ce țărmureau cumplit libertatea românilor, precum aceste:

— Românii erau opriți de la străpurtatul armelor (numai ei). (Approb., Part. 5, Edict 44)

— La anul 1579, toată naciunea română, împreună cu religiunea ei, fu declarată proscrisă. (Approb. Pars 1) În urma acestei legi, românii nu aveau dreptul să țină dregătorii publice, cât și la învățătura școalelor au fost opriți a umbla.

— Românii nu poteau nicidecum avea proprietate mișcătorie sau nemișcătorie. Dacă totuși un român dobândea ceva avere în timpul viețișoarei lui, după petrecania lui din astă lume a dorerilor, chiar de avea moștenitori, toată averea lui intra în stăpânirea domnului seu cel pământescu. (Tripart. Pars 3. Tit. 30, Approb., P 3, Tit. 35)

— Românii care au mai rămasu liberi poteau fi dați ca iobagi de cătră rege unui domn pământesc, iar orice nobil avea dreptul să-i prindă ca pe ferele sălbatice și să-i țâie ca iobagi ai lui. (Approb. Pars 3, Tit. 14)

— Românii nu puteau ține cai sau boi decât cu aprobarea domnului de pământ. ( Approb. Pars 5, Edict 47).

Și tot ca acestea de pricinaşe, sunt multe alte pravile îngrăditoare pentru români, precum și aceea de batgiocură că n-aveau voie să poarte cizme sau cămeșe de mătasă! Ori, la așa coduri de legi, făcute cu deadinsul ca să sugrume norodul românesc, au mai venit pe deasupra și nedreptăţile de toate felurile ale magnaților maghiari, stare care era în usul pracsei chiar și la anul 1840. Învățatul Petru Maior aflase că mitropolitul ortodocs Sava Brancovici — cel care, la 1675, printr-o hotărâre sobornicească, înlocuise în slujbele bisericeşti limba slavonă cu cea română —, fiind la masă la prințipele Transilvaniei Apafi și văzându-l acesta că mânca fasole, că togma era zi de post, principele îl întrebă în batgiocură dacă n-ar vrea să-i boteze un câne. Vlădica, om intelighentu, nu ghiolbanu, pricepând batgiocura deonestatorie, fără să-i pese de râsetele