Sergentul Vasile

De Sorin Bubau

Un tanar ardelean, traindu-si viata simpla si linistita undeva intr-un sat pripasit pe Campia Muresului, se vede smuls din mediul sau pitoresc si domestic de catre tumultul unor evenimente care vor schimba geografia Europei si aruncat in infernul unui razboi mondial care nu era al sau, nu l-a cautat si nu l-a dorit.
Dar si-a facut datoria pana la capat cu daruire si vitejie caci asa a invatat acasa de la parintele sau: “Copile, pe oriunde vei umbla sa lasi loc de ziua buna!” Si asa de mare a fost devotamentul sau incat Imperiul i-a recunoscut meritele decorandu-l de doua ori cu cea mai inalta distinctie militara a sa “Signus Laudi”, fapt unic in scurta dar zbuciumata-i existenta.
Acest valah simplu, soldat inteligent si destoinic, a stralucit cu atata putere incat l-a determinat pe maresalul conte Franz Conrad von Hotzendorf, comandantul sef al armatei austro-ungare sa-l consulte in probleme de logistica militara ori sa dea curs propunerilor sale fara umbra de sovaiala numindu-l “tanarul meu prieten”.
Ai luptat cu cinste si demnitate, a iubit patimas, a salvat oameni de la moarte si a murit impuscat in misiune el insusi... Dar Dumnezeu l-a adus din nou la viata, un Dumnezeu necunoscut, indurator si bun care i-a incredintat apoi o alta misiune, aceea de-a vindeca sufletul oamenilor de pe meleagurile sale de intunerecul spiritual in care traiau.
In scrisoarea pe care Erwin Rommel, ulterior cunoscut ca Vulpea Desertului dar pe atunci un simplu ofiter superior german i-o trimetea la spitalul din Trieste, unde se recupera de teribile rani capatate in misiunea din spatele liniilor italiene cu care ocazie il salvase din prizonierat, acesta scria: “...daca cineva se va intreba vreodata cui datoram viata eu si cincizeci de prizonieri inca, sa se stie ca unui sergent roman din Transilvania!”
Aceasta este adevarata lui poveste!

• Limbă: Română
• Editor: Sorin Bubau
• Data lansării: 30 ian. 2020
• ISBN: 9786069668252

Sorin Bubau

M-am nascut in Ardeal, pamant de legenda iar pe malurile Tarnavei Mari si codrii adanci mi-am purtat copilaria. Pe strazile enigmatice ale burgului secular mi-am dus tinereatea nazuind intotdeauna la vremuri cand cerul va straluci albastru si bun iar nu rosu, amenintator si...bolsevic.Am iesit la Revolutie cu aceeasi dorinta. M-am temut, am plans si am ras atunci impreuna cu milioane de oameni. Am privit in sus si iata, cerul se facuse gri! Nu era albastru si mi s-a spus ca niciodata nu va fi in tara mea...Atunci maniat pe mine si pe tara care a inghitit intr-un friguros decembrie sangele a mii de tineri ca si mine atunci, am strans ce era al meu si m-am stramutat intr-un loc sub soare unde cerul luceste albastru, nefiresc de albastru.De atunci, Tarnava si Muresul in care undeam candva se numesc acum Ebro sau Segre... pe malurile carora astept ca cerul tarii mele sa se faca albastru, inalt si bun...

Previzualizare carte

COPYRIGHT 2020 Sorin Bubău

COPYRIGHT 2020 Editura LETRAS

Toate drepturile rezervate.

ISBN eBook - ePub 9786069668252

Credite imagine copertă: Grégory Roose /Pixabay

Publicat de Letras

https://letras.ro/

Promovăm autorii români

Distribuit de https://piatadecarte.net/

Contact editura: [e-mail]

[e-mail]

Această carte este protejată de legea dreptului de autor.

Din respect pentru autorul cărții, folosiți-o pentru uzul personal.

Puteţi reproduce extrase din această carte, în limita a 300 de cuvinte, pe site-ul, blogul dvs., în reţelele sociale, folosind întotdeauna semnele citării, urmate de titlul cărţii Sergentul Vasile, numele autorului Sorin Bubău, un link către această carte și Editura Letras.

Cuprins

Prefață

Dedicație

Capitolul 1

NORI NEGRI

Capitolul 2

ÎNTUNECARE

Capitolul 3

FURTUNA

Capitolul 4

VÂNT DIN RĂSĂRIT

Capitolul 5

VÂNT DE LA APUS

Capitolul 6

GRINDINA

Capitolul 7

PLOAIA NEAGRĂ

Capitolul 8

LUMINA ALBĂ

Capitolul 9

ZORI DE VREME BUNĂ

Capitolul 10

CURCUBEUL

Prefață

Copil fiind, am ascultat povestea extraordinară a unui om simplu, plecat dintr-un mic sat transilvănean, situat în Câmpia Mureșului, să se confrunte cu ororile unui război care a dus la prăbușirea unui imperiu.

Deosebit de inteligent și temerar, dar fără să facă acte nebunești, a știut să strălucească prin cinste, altruism și un înalt simț al datoriei.

Toată viața mi-am dorit să aștern pe hârtie istoria acestui om și a celor cinci ani de abominabile întâmplări. Istoria, așa crudă cum este, l-a uitat și l-a acoperit sub colbul vremii. Eu am suflat peste praful timpului și am scos la iveală tulburătoarea lui poveste.

Sergentul acesta a trecut prin mari primejdii, a fost rănit grav, decorat de două ori cu cea mai înaltă distincție militară imperială, a iubit și chiar a murit. Dar Dumnezeu l-a adus din nou la viață și l-a pus deoparte pentru o lucrare deosebită. A fost primul român ardelean care a adus pe meleagurile sale neoprotestantismul născut în America.

De la flăcăul care pescuia dibaci în apele Mureșului sau păștea oile pe Dealul Mierlei, învățând singur limba germană, la „tânărul meu prieten", cum îl numea mareșalul Conrad von Hötzendorf, șeful Armatei Imperiale, au trecut doar doi ani. Ce calități speciale erau oare în acest om de l-au făcut să strălucească atât de tare?

A salvat din prizonierat un nesemnificativ (pe atunci!) ofițer german. Peste ani și ani, acesta avea să fie cunoscut ca „Vulpea Deșertului" sau Erwin Rommel, pe numele său adevărat…

Deși a stat la masă cu cei mai puternici oameni ai momentului, valahul a rămas modest, cumpătat, prietenos și retras: un om al lui Dumnezeu!

Aceasta este adevărata lui poveste.

Dedicație

În memoria bunicului meu.

Capitolul 1

NORI NEGRI

Mureșul curgea domol printre dealurile pleșuve și doar răchitele vesele și bulucite spre apă dădeau ceva culoare în peisajul monoton, arătând ochiului imagini mișcătoare dintr-o lume întoarsă și stranie. Mirosuri de ierburi aromate încinse de soare se amestecau cu izul ciurdelor de vite răspândite pe coastele galbene, râpoase. De peste sat, se auzeau din când în când hămăituri de zăvozi flămânzi și câte-un sunet răgușit de clopot spart arătând orele zilei.

Acolo unde pârâul mocirlos al Ciurgăului intra parșiv și adânc în coasta Mureșului, sub o salcie stufoasă, umbroasă, aproape căzută peste obrazul apei, pe la ceasul amiezii, un flăcău își încerca norocul într-o bulboană, undind cu o vargă de alun descojit și două brațe de ață tare, de cizmărie.

Pe mal, printre tufele de cătină cu rodul abia mijit, câteva capre își făceau rostul cu dibăcie între spinii păzitori ai bobițelor gălbui, mărunte și acrișoare. Un cățelandru negru, cârlionțat, nu mai mare ca o pisică grofească, din aceia numiți boițari, lucrători harnici și isteți cu tot soiul de rumegătoare, își plimba privirea ageră, de la flăcău la capre și înapoi, stând pe vintre într-o poziție de așteptare încordată, veghind mișcarea caprelor și vorba stăpânului.

Coceanul plutitor săltă parcă speriat, făcu o mică plimbare în jurul lui însuși, apoi plecă grăbit spre adâncuri. Înțepătura venise îndată. O chisagă mare și grasă, cu burta plină de icre, începuse să se zbată sub apăsarea morții. Lupta nu durase mult, iar predarea definitivă se făcu într-un coș de rogoz împletit, acoperit cu urzici cu frunzele mari cât palma, ca să nu intre musca verde. Cotârla dăduse un glas ciudat, un lătrat înecat făcând roată țechirei cu vădite semne de satisfacție.

– Te bucuri, codârlane, ai? Capu’ și coada, ca întotdeauna, nu? spuse flăcăul zâmbind, scărpinând urechea cățelului. Acu’ vezi de Cica! Iar s-a dus bolunda!

Boitarul dispăruse îndată printre ierburi, dând glas ascuțit la fiecare îndemn făcut. În curând, capra năbădăioasă, roșcovană, se alăturase speriată micuței turme între arbuștii de cătină și răchite pitice, în vreme ce cotârla n-o scăpă din ochi, arătând multă poftă de pedeapsă câineascä.

Flăcăul nu părea să aibă mai mult de optsprezece ani. Nu prea înalt, dar vânjos, era ager în mișcări și domol la vorbă. Părul lung, de culoarea paiului de grâu, îi atârna aproape pe umeri. O mustăcioară bălaie, puțin gunoită, îi mijea sub nasul drept și nobil. Privirea îi era de un albastru primăvăratec, sinceră, deschisă și parcă întrebătoare. Purta o ie veche, dar curată, cusută simplu în negru și roșu, și niște pantaloni din pânză de cânepă largi, lungi până la glezne. Picioarele îi erau goale. La brâu, șerparul lat din piele groasă de toval păstra înfipt un cuțit cu plăsele de os de căprior, arătând clar că obștea îl considera bărbat cu drept de-a intra în primărie. Pălăria de fetru, cu boruri largi, pe alocuri rupte, de o culoare închisă, dar nedefinită, odihnea înfiptă în boata păstorească.

Deodată, clopotul bisericii începu să bată prelung și parcă fără noimă, ca la vreme de furtună. Flăcăul privi bolta senină, care nu dădea deloc vreun semn de întunecare cu nori, și ridicase nedumerit din umeri gândind că Simion, clopotarul, fierbând „zeama" de corcodușe a popii, s-a întrecut cu probele și a căpiat din cauza rachiului celui rău. După o vreme, rostogolindu-se moale, înfundat și prevestitoare de nenorociri, se auzi toba coinacului. Flăcăul se neliniștise o clipă de izvoada aceasta, temându-se de vestea unei noi zile de clacă pentru groful de la Iernut, dar pierduse șirul gândului încercat de o nouă chisagă bătăioasă, aprigă. Acest soi de pește se arăta dulce și bogat prăjit pe vatră, pe pat de sare grunjoasă, cu mămăligă vârtoasă și mujdei gros din usturoi nou și pișcăcios.

Vremea trecea domol, ca și apele ogoite ale Mureșului. Libelule colorate straniu umblau din loc în loc pe malul lutos, căutându-și cuib potrivit pentru viitoarea babiță, momeala universală și irezistibilă pentru toate soiurile de pești, chiar și pentru cei mai mofturoși.

Pitulicele gureșe, vesele, vioaie, nu mai mari decât frunzele de răchită, umblau de colo-colo în căutarea omizilor ascunse între crăpăturile lemnului. La mal, printre tufele de rogoz dese și cu frunzele crude, drepte și ascuțite precum sabia, un chițcan mustăcios se lupta cu un șarpe de apă puțin mai mare de-o șchioapă domnească. Îl biruise, ținându-l bine apucat, cu boticul subțire și lung, de căpățână, dar târâtorul mai încerca salvarea ultimă încolăcindu-i gâtlejul, însă fără vlagă și fără convingere.

Prin mijlocul apei uneori, măria sa crapul dădea cercuri rotunde în unde, semn de prezența-i regească, tainică și rară.

– Bădiță Vasileeee! Mă, bădițăăăă! Bădiță Vasileeeee! răsunase glasul unui copil peste malurile umbroase, lovind cu ecou râpa lui Danci și rostogolindu-se veselă peste oglinda apei.

Câinele ciulise urechile; apoi dăduse un semnal scurt ca un strănut și rămase pironit cu ochișorii scânteind de nerăbdare în ochii flăcăului.

– Du-te, spuse omul scurt. Adă-l! Cotârla o zbughise ca săgeata spre lumina malului și într-un răstimp se întoarse cu un puiuț blondiu, mucos, mânjit de la gură și până sub urechi cu vreo poamă biruită cu multe cazne prin gardul nedres al vreunui vecin.

– Ce-i, măi Iacove!? spuse flăcăul, ștergându-i cu un colț de cârpă năsturelul umed al nasului.

– Zice mama bădiță să vii acasă că o început rezbelu’! Că lumea se strânge la biserică, să le vorbească părintele…, spuse prichindelul cu suflarea întretăiată de cazna alergării. Mă lași, bădiță, să dau și eu?

– Ia și dă, mă! Da’ să nu mi-o bagi la răgălia aia că te rup! Unde-i, tată? mai spuse tânărul desfăcând o păstură curată în care ținea ceva de mâncare. O bucată de mămăligă rece, două dumicate de brânză și vreo trei fire de ceapă verde curațită de mustăți. Rupse un colț de mămăligă sură și i-o întinse câinelui.

– Ia mă, Bursuc! zise flăcăul, mângâind cățelul pe creștet.

– Hai, mâțule, îmbucă și tu ceva! Lasă bățu’! spuse flăcăul, scurtând cu cuțitul o palmă bună din lungimea frunzelor de ceapă.

– Ce-i acela rezbel, bădie, că mama n-o știut a-mi spune! zise băietanul privind vesel și parcă nerăbdător spre frate-său mai mare.

– Păi, măi Iacove, îi ca atunci când Bursuc se întâlnește cu mâțele lelei Ană și se iau la bătaie pentru capetele de pește! Oamenii nu se mai rabdă și râvnesc la ce nu-i al lor… Atunci se ridică unu’ împotriva altuia și se omoară. Ăl de rămâne în picioare ia pământul și casa ălui de-a căzut! Cam așa-i războiul, Iacove, numai că gâlceava îi între neamuri și popoare. Ai înțeles?

Băiatul dăduse din cap. Lațele blonde și cârlionțate îi veneau peste ochi, umbrindu-i privirea șmecherească fixată pe coceanul plutei.

Un timp, mâncaseră liniștiți, cu ochii țintuiți la mișcarea ușuratică a plutei. Câte o albișoară, ignorând primejdia din adâncuri, muscărea la suprafața apei, făcând cu imprudență cercuri trădătoare. Ici-colo, de sub trunchiurile groase căzute în ape, săreau bătând unda cu tulburare șalăi hămesiți și cu pofta nesățioasă de plevușcă prostănacă. Uneori erau atât de nervoși și de nărăvași în iureșul lor, încât ieșeau dintre ape poposind pe maluri, printre ierburi. Săreau îndată înapoi, niciodată greșind drumul, parcă mai lacomi și mai îndrăzneți. Din când în când, câte o păsăruică verde-albăstruie săgeta pe deasupra apelor într-un zbor atât de iute, încât ochiul de-abia o putea prinde, dar nu-i putea desluși nici forma și nici baterea aripilor.

– Și unde spuneai că-i tata, măi Iacove? spuse tânărul, scuturând păstura deasupra apei.

– Mămuca o zis că lelea Anica l-o văzut cu tetea Simion, la cazanu’ popii. O fi bat! zise băiatul și fetișoara lui se făcu tristă și îngândurată. Badea Toader s-o dus după el, da’ n-o venit până m-o trimis mama după dumneata, bădie!

Au mai vorbit un timp și au mai scos câțiva pești potriviți ca mărime pe care Vasile i-a curățit cu cuțitul său, i-a spălat în apa râului și i-a învelit în frunze de brustur curate. Când soarele începuse să caute drumul către odaia de culcare, frații au strâns caprele cu ajutorul lui Bursuc și au luat drumul satului, ținând poteca ascunsă de salcâmii încă încinși de soarele acelei veri cuprinse de febra unei boli nimicitoare.

Cu cât se apropiau de satul ascuns între dealuri cu poalele acoperite de păduri tinere de salcâmi, porumbe și cătine, cu atât erau mai tari miresmele serii. Printre mirosul fumurilor din vetre se simțeau aburii de mămăligă și de sfara vreunui martas de ceapă ori de lapte prins pe oala de tuci. Și totuși, glasul oamenilor era scăzut și parcă nici copiii nu mai plângeau ca altădată… Ceva greu, înfricoșător și negru s-a așezat peste seara tihnită a satului dintre dealurile Mureșului.

– Măi Iacove, ține tu astea și ia-o înainte! îi spuse flăcăul, mângâind pașnic creștetul băiatului, dându-i varga albă de alun și coșnița din papură aproape plină cu pește. Eu mai zăbovesc pe răzorul ăsta până vine lelea Berta să-mi descuie. Lasă-l pe Bursuc să-și facă treaba. Duce el caprele. Bine, prâsleo?!

– Bine, bădiță! zise băietanul, luând-o la picior săltăreț către casă, îndoit bine sub povara peștilor de techiră.

Flăcăul se așezase pe troscotul moale sub prunul în pârgă de la poarta casei sămădăului Buric, zis și Maieru, om de prin părțile Blajului, însurat cu o săsoaică zdravănă, vânjoasă și harnică nevoie mare. O dată pe săptămână, de vreo trei ani încoace, Vasile tăia lemne în șura sămădăului. Îi dădeau trei crețari pentru vreo două ore de muncă. Puțin, dar Vasile o făcea pentru că săsoaica îi vorbea nemțește și astfel învățase binișor limba kaiserului. Sămădăul citea seara dintr-o carte de istorie, până nu mai vedea, lucruri nemaiauzite despre oamenii din vechime, cetăți întărite și bătălii însemnate, iar uneori, când săsoaica îi dădea vișinată ori venea el însuși aghezmuit de la foncire, îi tălmăcea chestiuni de politică ori povești de la palatul imperial.

– Guten Abend, Herr Vasile! Du hattest einen schonen Tag? spuse femeia asudată, roșie în obraji și cu mânecile cămeșii suflecate până peste coate, lăsând să se vadă niște mâini groase, albe și acoperite cu păr blond, aproape alb. Deschise poarta mare din scânduri groase de brad festite bine cu fotoghin. Curtea mare era pietruită. În spate era casa gospodarului. Mare și cu cerdac lat în față, sprijinit pe picioare din lemn cu tăieturi frumoase, avea ferestre cu canaturi vopsite în albastru și glastre cu mușcate pe margini. Într-o latură erau șura și grajdul cu ieșire prin spate, în grădina și livada bogate în pomi. În partea cealaltă erau acareturile cailor. Maieru avea șaretă cu frâne cumpărată de la Buda, pe care o scotea de sărbători sau când mergea la stăpânire, la Târgu Mureș. Era om înstărit sămădăul Buric, dar cumsecade și deschis la inimă. Deși lucra pentru solgăbirăul Haller, Maieru era bun român și mare patriot. Toată familia lui era refugiată în Regat, iar frate-su mijlociu era mare industriaș prin București și deputat în Cameră. Marcu Pribeagu, fratele mai mare al lui Vasile, era șoferul, secretarul și omul de încredere al politicianului din Valahia. Făcuse Marcu chiar școli înalte, fiind avocat cu cabinet. Se zvonise că chiar regele îl ținea de prieten și sfătuitor. Numai astfel, sămădăul deschise ușa casei lui Vasile, iar cu familia Pribeagu se purta bine și îi ajuta când aveau vreo nevoie.

– Guten Abend, meine Frau! Ich hatte einen perfekten Tag. Danke! răspunse tânărul într-o germană aproape fără accent străin.

Maieru părea puțin pișcat. Ședea pe un scăunel înaintea bucătăriei de vară, cu picioarele băgate în ligheanul de tablă în care săsoaica pusese apă caldă cu leșie ca să i se înmoaie unghiile. Într-o mână ținea luleaua lungă și subțire, iar în cealaltă, un țoi mijlociu cu vișinată făcută cu rachiu de cartofi.

– Sara bună, nene Buric! spuse tânărul, ridicându-și pălăria cu respect. Uite, nene, niște pește care-ți place, zise în continuare flăcăul, arătând o lesă dintr-o mlădiță decojită de răchită în care atârnau trei somotei mustăcioși, de vreun cot și jumătate fiecare. Erau din aceia numiți de piatră, cu spinările gălbui, marmorați și burțile deosebit de albe. Curățiți și spălați, stârniră pe loc pofta Bertei pentru o cină pescărească. Îi înhățase îndată, slobozind un „danke" gușuiat de prea multă dorință și dispăruse după ușa cuinei.

– Bună pe dracu’! răspunse ursuz sămădăul, neîndulcit deloc de perspectiva unei bune cine. Uite aici jurnalul, măi băiete! Nici seară, nici noapte și nici zile bune n-om avea de-amu’ nainte… Frământare mare în lume… Ia colea, stai jos! spuse Maieru, împingând cu piciorul ud un scăunel către flăcăul înlemnit în picioare și cu pălăria în mâini. Berta! Frau Berta! Bring ein Glas für dem jungen Mann!

– Jawohl! spuse femeia și după o vreme aduse tânărului un țoi cu vișinată roz, probabil botezată îndelung cu apă chioară.

– Noroc, băiete! spuse sămădăul, ridicând măsura și dând peste cap băutura dulce.

– Jawohl, viel Glück! spuse frau Berta, făcând să dispară conținutul ulcelei în adâncurile gâtlejului gros, gelatinos și nefiresc de alb, dintr-un singur sorb gospodăresc.

– Măi Vasile, câți ani ai tu acum? întrebă Maieru, duhănind cu poftă tutunul din lulea.

– Păi, mă duc pe nouășpe, nene Buric, spuse tânărul. În iarnă-i fac!

– Aaaa, tu scapi de oaste. Da’ frate-tu Toader, ba! El o ajuns la douăzeci, nu? Da’ dacă ține mișelia asta, te-or lua și pe tine, băiete! zise sămădăul.

– Amu, mere pe două’ și unu Toader, nene!

– Da. Cum scrie gazeta. Toți bărbații de la douăzeci de ani în sus trebuie să se încorporeze în armata crăiască. Or să vie rendeșii cu ordine. Nu poți spune nu, că te pușcă pe loc ori te atârnă de lemn. Ăsta-i ordinu’ de la împărăție. Aista-i rezbel cum n-o mai fost vreodată. Un rezbel mare, căci multe neamuri s-or făcut parte la asta! Da’ ce-i mai rău îi că vin frații noștri peste noi…

– Cum vin frații noștri peste noi, nene Buric? Adică românii?

– Da, mă, da! Românii. Am un nepot acolo, la București! Pe Mircea, locotenent de roșiori, ficioru’ lui frate-meu mai mare! zise Maieru cu voce încrâncenată. Berto! Mai dă-mi, fă, muiere, din agheazma aia, că tare-i bună! Grijania ei de viață și de soartă! Da’ și voi îl aveți pe Marcu, nu!?

– Ja, meine Schatz. Moment! răspunse frau Berta scurt. Mișcările ei păreau mai rigide, sudoarea, mai abundentă și ochii, alburii și mai sticloși.

– Măi, nene Buric, io mă apuc de spart niște lemne, spuse flăcăul, dând să ia drumul șurei unde erau butucul și securea.

– Stai! Dă-le naibii! Ia de-aici niște crețari. Vii tu alt’ dată! Amu’ du-te și spune-i lu’ frate-tu Toader că-l ia la oaste crăiască… Să nu facă vreo prostie, ci să judece bine ce are de făcut! zise Maieru cu tâlc, cioplind cu briceagul de altoit unghia degetului mare de la piciorul drept.

– Păi, de-i așa, mulțam pentru tot, nene Buric. Gute Nacht, Frau Berta. Danke! Sara bună, nene! spuse Vasile, ieșind pe poartă destul de nedumerit de veștile aflate. Nu crezuse niciun moment că frate-său ar fi în primejdie să meargă la oaste și pe front. Cu atât mai puțin el!

Începea să se întunece și pe uliță era deja pustiu. Clopotul bisericii bătuse deja începutul strajei de noapte. Printre frunzele de viță ori tufele de zmeur din fața caselor, se deslușeau licărind luminițele palide ale lămpilor cu gaz de prin casele oamenilor. Satul era tăcut. Prea tăcut. La casa lui Oaie, zis Rusu, se auzeau plozii plângând și câinele lătrând de frică și de foame. Peste drum, la cârciuma lui Sîcă, pe care toată lumea îl numea Usturoi, nu era nimeni. Mai încolo, unde era fântâna de obște, un mușteriu plin de rachiu dormea cu sforăituri ca de urs. Era țiganul, zis a’ lu’ Ciri, ciurdarul satului.

Vasile împinse poarta și intrase în curtea curată, plină cu iarbă măruntă. Mirosea frumos de la o tufă de iasomie care creștea pe lângă gard. Bursuc îl întâmpinase vesel, sărind și dând roată ca un câine de bâlci.

– Stai, mă! spuse omul blând, mângâind prietenos capul creț al câinelui. Bună seara, mamă!

– Sara bună, Vasile. Stai jos, maică. Acu’ vin tat-tu și Toader. Mulg caprele. Prâslea-i cu ei… Auzit-ai nenorocire? Văleu, copile! spuse femeia, ștergându-și cu un colț al năframei ochii înlăcrimați.

– Da, mamă, mi-a spus alde Maieru. O spune și în gazetă! Uite aici, mamă! Niște creițari, spuse tânărul și-i întinse femeii câteva monede mici pe care le scosese din chimir. Nu te mai necăji, că poate-i numai o vorbă…

Camera care ținea loc de bucătărie era micuță, joasă, curată și văruită proaspăt. În colțul cel mai îndepărtat era o masă din lemn nefățuit, iar la pereți, lavițe acoperite cu țoluri țesute la război din cârpe. Lângă ușă era o sobă lucrată din lut galben și acoperită cu o plită din tablă groasă. Podeaua era fără dușumea. Doar din pământ bătut cu maiul, peste care au întins lut vânăt scos din albia Mureșului. Pe masă odihnea aburind pe un dog de lemn o mămăligă mare, vârtoasă, iar pe altul, pești bine rumeniți, clădiți unul peste altul. Într-o ulcică băcea mujdeiul bătut cu oleacă de smântână, ca să-i mai ia din tărie.

– Bună sara, tată! spuse Vasile, scoțându-și pălăria, aruncând-o dibaci pe o laviță.

– Noroc, mă băiete! spuse badea Ion Sălcudean, zis a’ lu’ Pribeagu, stăpânul casei. Nu era un om prea înalt, dar nici scund. Slab, vânos, de vreo cincizeci de ani, sur bine la păr, cu ochi întunecați și mustață încă neagră. Se vedea de la o poștă că era puternic, vrednic și lucrător. Palmele lui erau mari cât frunza de tabac, iar pieptul, jumătate dezgolit sub cămașa petecită, arăta muncit, tare și ars de soare. Săptămâna viitoare ar cam trebui să ne îndemnăm la căpălit cucuruzul, fiule! mai adăugase stăpânul casei, așezându-se la masă.

– Aici îi laptele, Marie! zise Ion, împingând pe masă bogărtul de lut ars și smălțuit, aproape plin. Bună zi de pește, măi băiete! La ce-ai dat, la mămăligă?

– Ba! La râme roșii, spuse flăcăul. I-am lăsat și lu’ Maieru de-o prăjeală. Unde-i Toader?

– Iaca, vine acu’! Se spală la fântână, zise tatăl,  punând lămpașul de fotoghin în mijlocul mesei.

– Sara bună, frate! ură Toader intrând în casă și ținând de mână pe mezinul familiei. Văd că ți-o mers bine la pește! Zice tata să luăm la ultimul căpălit cucuruzu’ săptămâna ce vine! Ce zici?

– Bine, Toadere! Ne apucăm luni, spuse fratele, dând din cap. Luăm și caii ca să aducem un trunchi bun de salcâm ce l-am ochit mai demult la Streașină, mai adăugase Vasile, așezându-se la masă, la locul lui.

Toader era copia identică a tatălui. Numai părul îi era blond ca al mamei, iar ochii, de un albastru deschis, tăios. Fața colțuroasă și oarecum aspră îi dădea un aer dârz, puternic. Purta mustață scurtă, tunsă la colțuri. Puse clopul rotund pe o poliță și se așezase la masă. Mama împărțise funduri de lemn curate la fiecare, iar Ion se îngrijise de mămăligă, tăind-o cu o ață, pe care o dibuise atârnând de un cui bătut în grindă. Aveau o sticlă cu pălincă din prună bistrițeană pe masă, dar n-o atinse nimeni. Nu erau prea băutori feciorii lui Ion Sălcudeanu, zis Pribeagu. Numai el, bătrânul, mai trăgea câteodată cu agheazma, dar rar, poate o dată pe lună și numai dacă se îndemna cu altcineva, ca tovarăș de toartă și cântări. Zicerea de Pribeagu îi venise de la părintele său, despre care se spunea că fusese lotru vestit prin pădurile Bogatei Brașovului, haiducind  împreună cu Radu Budacu și ceata lui de la Hoghiz și Măieruș până la Saschiz și cetatea Sighișoarei. Nu l-au prins și nu l-au putut dovedi niciodată, dar oamenii l-au numit pribeag ori haiduc.

Își luaseră fiecare câte o bucată de mămăligă și câte un pește copt pe vatră. Cu o lingură de lemn împărțiseră mujdeiul. Un timp mâncaseră în tăcere, gânditori, culegând cu grijă oasele subțiri. Sub masă, Bursuc și cotocul tărcat al casei disputau întâietatea darurilor: capetele și cozile de pește. Câteodată se afuriseau reciproc, dar în general își respectau cu chibzuință teritoriul și nu se încăierau decât rareori. În definitiv, se cunoșteau de mult, erau frați de lapte și chiar prieteni uneori…

– Spunea părintele astăzi, la adunarea de obște, că rezbelu’ ăsta este prăpădenia antihristului asupra păcătoșeniei lumii, zise Ion privind peste lampa de petrol și peste capetele tuturor spre peretele pe care atârna o icoană plângăcioasă cu un ștergar țesut pus deasupra.

–Da, maică! Sfinția sa zice bine… Lumea-i rea și fărădelege. Pedeapsa cerului vine peste lume…, spuse mama Maria, lăcrimând temătoare.

– Și ce mai zicea părintele la adunare, tată? întrebă Vasile curios.

– Păi, că vor face rechiziții de cai și dobitoace pentru armată și să nu ne împotrivim la asta că-i bai! spuse Ion, răsucind o țigare cu pănușă de porumb. Or să vie ăia de la foncire cu rendeșii… Io cred că fugarii noștri n-or avea preț pentru ei. Îs bătrâni de-amu’!

Luând foc de la hornul lămpii, pufăise un timp în tăcere, privind pierdut undeva spre ușa deschisă prin care noaptea se strecura hoțește înăuntru, tăcută.

– Nu-i răzbelu’ nostru! Nu-i bine să se ridice fratele împotriva fratelui, român cu român, spuse Toader din capătul celălalt al mesei. Părintele n-o spus asta și rău o făcut! În cartea de la stăpânire pentru primarele scria. Mi-o zîs a lu’ Două Chile, care l-o adus pe rendeș cu rădvanu’! Ăsta-i rezbelu’ ungurilor și al grofilor, nu-i al nostru!

– Să taci, mă Toadere! spuse Ion, ridicând vocea. Să taci, că la vremuri de-astea grele cuvintele rele omoară ca fieru’! Ia aminte la ce vorbești și pune-ți frâu limbii! Auzit-ai!?

– Da, tată! spuse fiul, coborând privirea.

– Ia, uite la ăla micu’! Doarme cu mămăliga-n gură, zise Vasile, râzând și înseninând mica furtună de la masă. Măăă, prâsleo!

– Lasă-l! spuse mama, întinzându-l pe laviță. L-o topit alergarea… Săracu’!

Când au terminat cina, Vasile se ridicase de la masă și făcu complice un semn cu capul, arătând curtea fratelui său. Ieșiseră afară. Cerul era spuzit de stele. De pe zidurile bisericii, cucuveaua locului începuse să cânte, prevestind rele și nenorociri.

– Hai în șură, Toadere! zise Vasile scurt.

– Ce-i, mă!? întrebă acesta odată ajunși în partea din dos a casei.

– Frate, treaba-i groasă rău! Am fost astăzi pe la Maieru. Citea dintr-o gazetă crăiască. Era în nemțește. Mi-o spus că or să te cate să te ia la oaste… Așa scrie în gazetă…Tot omu’ de la douăj’ de ani în sus… Nu trebuia să-mi spună. Am văzut ce punea în fruntea foii: „Primii dezertori valahi împușcați la capătul satului!". Popa n-o spus. Poate că nu știa prea multe ori poate că l-or oprit a spune…. Or veni rendeșii să te ia cătană, frate! Mi-o șoptit Maieru să umblăm cu chibzuință…

– Pe mine? Naaaaa! N-or pune mâna pe mine, măi Vasile! M-oi sui la munte… M-oi ascunde-n codri, frate, da’ io la oaste ungurească n-oi mere! spuse Toader hotărât.

– Grăit-ai bine, frate! Pentru grofi nu cred că s-o găsi vreun român să se înscrie la oaste de bunăvoie… Numa’ că primejdia stă dacă te agață rendeșii fugind de chemare! răspunse Vasile, punând mâna pe umărul bărbatului. Primejdia aceea îi că te pușcă unde te prind!

– Dacă m-or prinde, măi frate! răspunse Toader râzând.

– Nu-i de șagă, frate! Nu râde! Dacă tot îi să fugi la munți, la păduri, măi Toadere, du-te în Valahia și de acolo poate în America… Așa cum s-o dus Ion a’ lu’ Știrbu… și alde Spirea, coratoru’ din Atintis. Mergi la Marcu, la București, că el știe ce-i de făcut! Și pe alții i-o ajutat, doar știi…! Cum să nu-l ajute pe frate-său!? I-aș scrie o carte, da’ nu pot! Mă gândesc că ăștia caută tot, de-amu’…! El, oricum, știe ce trebuie să facă!

– Da. Marcu știe ce-i de făcut, spuse Toader îngândurat.

– Nu trebuie să știe nimeni! zise Vasile. Și mai ales mama, săraca… Știi cum îi ea… slabă de inimă…

– Așa-i, frate! Nu i-oi spune, dară cu tata trebuie să vorbesc! Îți aduci aminte de datoria de anu’ trecut, măi Vasile? întrebase Toader cu tâlc.

– Apoi, cum nu! Aia către Imreh, turbatu’ ăla de săcui? Uiuiuuu…! O visez noaptea, frate…!

– Da. Aceea, grijania mamii lui! Poate că o venit vremea socotelilor… Că doar nu m-oi duce de aici fără să plătesc ce trebuie, nu!? Și apoi cu vânzoleala asta, cu mobilizările și rechizițiile, stăpânirea-i încurcată și n-o avea răgaz să cerceteze un chilăvit în bătaie, chiar de-o fi un vechil de solgăbirău!

– Bine, frate! Să i-o plătim îndoit atunci! zise Vasile. Că doar de-asta am zis de cai… Am eu un plan, frate. Hai să ne suim în fân, să dormim și ți-oi spune cum văd eu treburile, adăugase Vasile, urcând fusteii scării.

– Hai să vedem ce-ți poate scăfârlia! spuse Toader, urmându-l.

Noaptea următoare, sub lumina unei luni aproape întregi, pe drumul care își croia loc între râpa lui Danci și malul răchitos al Mureșului, către Luduș, doi călăreți ca două năluci alergau mutește, nădușind caii sub aerul de vară căruia întunerecul de-abia-i mai rupsese din zăduf. Lângă moara lui Ferencz cufundată în întunerec, se opriseră un timp pentru ca fugarii să-și mai tragă suflarea și să încerce iarba grasă de pe malul canalului ce conducea apele tari la zbaturile morii. Nu adia nicio boare de vânt. O cucuvea cuvânta în ascuns în limba ei lucrurile tainice ale nopții dintre lemnăriile morii. În apa adâncă, neagră, cu sclipiri de argint lustruit sub ochiul de lună, somni, vecini ai locului, băteau apa din când în când cu cozile, vânând plevușca năucită de toropeală, oploșită în apele moi de sub maluri. Vasile, pescar împătimit, vorbea în gând: „Uau, ăsta să tot treacă de cinșpe kile, „naaa, ăsta-i numa’ un somotel, și făcea planuri de-a lăsa pripoane noaptea, cu vreun caras vioi sau poate un țipar fără moarte cules din mocirlosul pârâu al Lechinței.

Moara era așezată la răspântia de drumuri care se împărțea atunci în trei fire: unul ducea drept către Luduș, trecând prin vărărie și sălașul țigănesc numit pe atunci La Cloci, altul mergea o vreme în josul apei, apoi o cotea către miazăzi, urmând drumul de fier către Alba și de acolo mai departe, iar al treilea urma cursul Mureșului, în sus, către Bogata, Cuci și Iernut, drum pietruit și bun. La jumătatea pasului ce suia între Luduș și Bogata, pe partea dreaptă, pe un tăpșan larg și frumos era hanul Akac sau Salcâmul pe românește, acareturi ținute în acele vremuri de o unguroaică deșelată, văduvă și rea de muscă, numită Ildiko. Oamenii locului o numeau Sacâz, poate din cauza vocii nedrese, sparte ori poate pentru răbojul cu datornici înscriși într-un caiet cu scoarțe unse, lucioase de mizerie, pe care, când îl scotea, obișnuia să spună: „No, amu’ ni, vine chintare!". De pe creasta dealului în sus, începeau pământurile grofului de Iernut Bethlen, care țineau până dincolo de Cipău, intrând chiar în hotarul de la Ogra. Castelul din Iernut și pământurile către Oarba, însă, aparțineau familiei grofului Haller, jumătate austriac, jumătate ungur, pe care l-a câștigat într-o noapte la cărți de la nevolnicul Marko Bethlen, ăl ce și-a tras un glonț în cap după vreo doi ani de la ispravă, de rușine că l-au dovedit a fi sodomit. Groful Haller venea rar pe la moșie, avându-și rosturile lui prin părțile Sighișoarei și la stăpânire, căci era solgăbirăul plasei. De castel grijea Arpad, fiu-său, ajutat de un vechil al dracului, numit Elemer Imreh, un secui de prin pădurile Covasnei, om aspru și ticălos, de vreo șaizeci de ani, tare ca stânca și mai crud ca lupul hămesit. Se spunea că a omorât doi oameni cu securi și țapine, pe acolo prin secuime, numai cu un par și pe care i-ar fi prins cu un car de lemne furate de pe o moșie. Nu l-au putut dovedi, deși l-au judecat de două ori. Lumea se temea de el, spunând că diavolul îl poartă în cârcă. Anul trecut, a snopit în bătaie un băietan pentru că l-a prins cu un sân de prune luate din livada conacului. Copilul a rămas olog de un picior. Obștea din Dates, cătunul de unde era băiatul, s-a plâns judelui din Luduș, însă treaba a rămas încurcată, fiindcă judele era nepotul lui Haller, iar Imreh era omul unchiului, solgăbirăul. Secuiul o avea țiitoare pe hangița Sacâz, iar uneori, pe la sfârșitul de săptămână, rămânea în iatacul vădanei, ieșind călare lunea, în zorii zilei, pe drumul Iernutului, să-și caute de treburile lui.

Toader își înfundase luleaua cu tutun din punga de piele pe care o purta la gât și îl aprinse cu fitilul amnarului. Pufăise o vreme tăcut, în timp ce-și dezmorțea picioarele, întinzându-le în iarba moale de pe razorul canalului. Din țigănie plutea până la ei miros de hazna deschisă, de fum de paie, de câte o vorbă răstită de vreun țigan beat și chirăituri de plozi flămânzi.

– Măi Vasile, știm bine că săcuiu’ îi la han? întrebase Toader, slobozind un nor gros și puturos de fum de tabac prost.

– Așa mi-o spus a’ lu’ Găină, rândașul. Că luni în zori pregătește armăsarul secuiului și că apucă drumul către Iernut, tăind prin pădurea de salcâmi de la Bogata, asigurase Vasile, trântindu-se pe spate lângă frate-său.

– Îl așteptăm la Podu’ Sasului! Acolo, locu-i bun și potrivit pentru o cursă. Tu îi vii din spate. Eu îi stau împotrivă, așa cum am hotărât, spuse Toader, bătându-și luleaua de genunchi. Hai să mergem!

– Hai! spuse și Vasile, sărind sprinten în cârca fugarului.

Călăreau pe deșelate. Aveau doar câte un țol gros de lână țesută sub ei. Purta fiecare înfipte în chimire securi mici cu cozi de salcâm tare, nu mai lungi de un braț, și pumnale cu plăsele de os. Purtau cămeși largi, deschise la piept, pantaloni din cânepă bătută, lungi până sub genunchi, iar între umeri, câte un uios ușor din blană de miel turcan. Pe creștete aveau pălării cu boruri mari, roase pe margini. În picioare purtau opinci din șorici și nojițe din piele împletită.

Trecuseră prin fața hanului la pas ușor, dar și așa o pereche de cotârle mici și rele îi petrecuseră cu lătrături ascuțite și nervoase până sub geana pădurii. Cele două fanare mari de la intrare dădeau o lumină palidă, șovăitoare. Prin ușa deschisă a bodegii ieșeau glasuri de cheflii și un scârțâit beteag de scripcă mânuită de vreun țigan beat și somnoros. Sus, acolo unde oaspeții făceau mas dormind, ferestrele erau întunecate. Nu părea că cineva dinăuntru să fi luat seama la trecerea călăreților și nici la zarva cotârlelor certărețe.

Intraseră în pădurea de salcâmi de pe coasta dealului suind în lumina lunii, ținând drumeagul îngust, căptușit cu iarbă deasă și moale. Într-un loc, aproape de culme, unde drumeagul se îngusta strâns din părți de salcâmi bătrâni și deși, care nu lăsau loc de trecere pentru cal, peste o crăpătură adâncă a pământului plină de urzici și tufe de soc era așezată o punte, lată cam de două brațe bune, croită între două trunchiuri de pom puse deasupra și podită cu jumătăți de trunchiuri mai subțiri, tăiate cu măiestrie de-a lungul. Era numitul Pod al Sasului, loc prielnic de pândă și întâlniri nu tocmai prietenoase. Acolo se opriseră frații Sălcudean. Descălecând, își legaseră caii de un trunchi căzut în margine. Toader privise cerul limpede, iar apoi spuse cu voce scăzută:

– Să tot fie trecut de trei. Da’ nu cu mult! Îndată o să cânte cocoșul…

– E bine. Într-un ceas și ceva trebuie să iasă de la han! răspunse Vasile. Atunci eu mă pun colo mai jos, în desime, și-l las să treacă, apoi îi tai calea de fugă înapoi…

– Da. Eu îl aștept în partea cealaltă a podului, zise Toader, suflecându-și până deasupra coatelor mânecile largi ale cămeșii. Amu’, să ședem oleacă!

– Da’ bine zici! spuse Vasile, punându-se pe marginea punții cu spatele rezemat de unul dintre stâlpii din capul ei.

Mai vorbiseră o vreme cu vocea scăzută despre veștile negre din ultimele zile și despre planul lui Toader, de-a scăpa de oaste, peste munți, în Regat. Când la răsărit părea să înflorească lumina, ca o floare palidă, Vasile se ridicase, prinse frâul calului în mână și pornise la pas spre un loc cu desime de porumbac, soc și salcâm tânăr, aflat la o aruncătură de piatră mai la vale și care se deschidea ca o gură lacomă întoarsă către cale. Acolo se afundaseră Vasile și calul până se pierduseră din vedere. Toader trecuse puntea și se puse călare, așteptând în capul ei. Calul păștea iarba moale de pe marginea drumeagului. Roua rară făcuse trifoiul mai moale și mai dulce.

Deodată, Vasile slobozise un șuierat ca de potârniche agățată de șoim în zbor, semnal de atenție hotărât între ei. Din depărtare se auzea galop înfundat de fugar. Toader se puse drept și trase încet securea din șerpar, cumpănind-o un timp în mâna dreaptă. Din desime, un nou șuier, de data aceasta mai tare și parcă mai înalt, venea să vestească o nouă primejdie. Era deja prea târziu! Cal și călăreț dăduseră cotul în strâmtoarea drumeagului ce ducea la Podul Sasului. Călărețul strunise calul la pas și rămăsese o clipă descumpănit văzând puntea ocupată. Lumina difuză nu-i era de mult folos.

– Jo reggelt, ember! rostise călărețul tare, cu glas aspru, obișnuit să poruncească.

Secuiul era un om spătos, bine legat, vânos, deși rotunjimea pântecelui glăsuia despre traiul bun și necumpătat. Purta pantaloni închiși la culoare, strânși pe pulpe și cizme de toval negre cu pinteni lungi. În carâmbul ciubotei de la piciorul drept avea înfiptă o dagă scurtă cu gardă și prăsele de os de cerb. Cămașa albă, cusută pe la gât cu floricele negre, avea mânecile strânse pe încheietura mâinii și era de albeața zăpezii. La brâu era strâns cu un chimir din piele moale, negru și lucios. Pe cap purta o pălărie verde, mică, cu pene lungi de fazan pe partea dreaptă. Nasul, mare și borcănat, roșu de la palinca luată de dimineață, purta dedesubt un mustățoc gros, suriu, lăsat în jos până pe bărbie. Ochii mici și răi, ca de mistreț ranchiunos, scăpărau nerăbdarea. Călărea un armăsar focos, negru ca smoala nopții. Șaua era bătută în ținte mari aurii, ca și frâul din piele groasă de bou.

– Imreh, Imreh! strigă Toader, bătând securea în palma-i mare și groasă, neobișnuit de calm și de hotărât. Pentru o mână de prune, ai nenorocit un biet copil… Câine de secui! Cu cât te-a sărăcit pe tine băietanul acela, tu’s grijania mă-tii de porc?! mai zise Toader și împinse calul pe puntea îngustă.

– Ce trăbă la tine te, olah?! răcnise vătaful cu mare arțag. Io cunosc la tine, te! Cunosc la tată teu! Se răsuci ager pe cal, căci urechea-i prinse un zgomot ușor venind din spate.

Pe cărăruie sălta în trap ușor Vasile, închizându-i calea de întoarcere. În mână învârtea securea ușoară. Corpul său de gușter era înclinat puțin spre dreapta, pălăria îi căzuse pe spate, iar pletele blonde îi săltau ca paiele cosite și răscolite de vânt pe câmp după seceriș.

– Săcuiule! strigă Toader. Hai, treci! Itt van, ur! adăugase el, făcând o temenea batjocoritoare cu mâna stângă.

– Toadereee! Ai grijă, că are pușcă, măăă! strigase Vasile cu glasul întretăiat din cauza  fugii calului.

Între timp, vătaful se aplecase într-o parte, căutând cu mâna oblâncul șeii, acolo unde purta o flintă cu țeava tăiată, pentru că înțelesese îndată că i se pregătise o capcană. Apucase patul puștii, însă înainte să o smulgă din tocul ei, securea lui Vasile spintecase fluierând aerul, descriind o traiectorie curbă, ca de o jumătate de aruncătură de piatră și se oprise izbind sec ceafa vătafului. Pălăria îi sări de pe cap, așa cum sare găina speriată din cuibar oprindu-se într-o tufă de urzici.

Vătaful încremenise înghețat în șa, iar pe chipul său se așternuse parcă nedumerirea. Ochii i se făcură îndată albi, prăvălindu-se ca secerat sub vintrele armăsarului. Acesta se ridicase speriat pe picioarele din spate, iar apoi rămase tremurând lângă omul întins în iarbă, căci nu avea pe unde fugi. Cămașa albă a vătafului începuse să înflorească roșu deschis la spate și pe umeri.

Vasile ajunse îndată lângă corpul prăvălit la pământ și săltă ușor de pe spinarea calului culegând securicea din iarbă.

– Îi mort? întrebă Toader, trecând cu pas sprinten puntea.

– Pare că nu, frate! răspunse Vasile, întorcând corpul secuiului cu fața în sus. Două degete mai deasupra și ar fi dat ortul popii… cred!

– Umbla cu pușcă, toaca mamii lui de câine turbat! Da’ bună pălitură dat-ai, măi Vasile! zise Toader, râzând cu gura până la urechi.

– Și la timp! completase el, trecându-și palma prin claia de păr. Ăsta ne-ar fi pușcat pe amândoi. De amu’, nu cred că mai poate ridica nici lingura la gură, darmite flinta! Ce facem, Toadere?

– Hai să-l punem pe cal, îl legăm și-l slobozim. Facem să pară că o fost o tâlhărie la mijloc, zise Toader cu chibzuință. Repede, să nu treacă cineva pe aici!

Vasile prinsese armăsarul de dârlogi și-l liniștise, vorbindu-i ungurește, cu glasul scăzut. Apoi ridicară corpul, nu fără greutate, deși erau amândoi bărbați în putere. Îl puseră de vintre peste șa, dar nu înainte de a-l buzunări și despuia de unele. Flinta, cizmele, punga cu tutunul nemțesc, o cutie plină cu mosâni, punga cu bani și daga trecuseră în puterea fraților, dar îi lăsaseră chimirul, fiindcă avea bătut pe el blazonul grofului Haller. Aruncară pălăria vătafului între urzici, ca și ciubotele cu carâmbii înalți. Apoi legară corpul secuiului unind mâinile și picioarele pe sub burta calului cu cureaua flintei și o bucată de funie și mânară calul peste punte. Răsărea soarele, când armăsarul puse pasul liniștit către Iernut. La locul învălmășelii nu rămaseră decât niște pete de sânge închegat pe troscotul moale, în jurul cărora niște muște verzi veniseră să le ia în stăpânire ca pe o moșie de drept.

Frații încălecară și luară un drum ferit prin pădurea Buga, pe culmea dealului, ținând o vreme drumul Albei. Făcură un ocol de mai bine de un ceas călare, apoi se scoborâră pe drumul de obște ce urma Valea Atintișului și urcară spre casă, fiind văzuți de o mulțime de oameni. În drum, la locul numit Streașina, agățară între cei doi cai un trunchi lung de salcâm uscat cules din dumbrava pârâului, pe care îl curățiră de ramuri și spini. Făcură din funie căpestre pentru cai și-i înjugară la povară. Ajungând la livada popii, lăsară caii slobozi, dar împiedicați, să pască din otava bogată și să mănânce puzderia de corcodușe de pe jos, căci locul se învecina cu grădina lor. Așezară trunchiul pe o capră dibuită prin acareturi, săriră pârleazul și ascunseră în podul porumbarului lucrurile vătafului până la un timp hotărât împreună pe drum. Era deja trecută vremea amiezii când flăcăii intrară în ogradă, rupți de foame.

– Săru’ mâna, mamă! spuseră într-un glas flăcăii. Uff, da’ bine mai miroase…! zise Toader, umblând pe la oalele de pe sobă.

– Fugi de colo! spuse mama Maria, gonindu-l cu blândețe pe băiat. Borș de lobodă și mămăligă cu brânză avem la amiază și câte-o păpăradă, cine mai vrea! Cât mai rămâne de căpălit? întrebă ea pe Toader, căci Vasile ieșise la fântână să se spele.

– D-apoi… vreo două zile, mamă! zise flăcăul, agățându-și uiosul și pălăria după ușă, unde erau niște cuie mari din lemn.

– Uiiii, mamă, te-ai tăiat? Uite, ți-e cămașa murdară de sânge! întrebă Maria cu îngrijorare.

– Ăăă, nu mamă, Stelică s-o înspinat o leacă! răspunse repede flăcăul. O nimica toată! Așa-s caii, mamă, intră și unde nu-i de ei…

– Păi, dă-ți jos cămașa s-o spăl, că am leșia făcută, zise mama. Uite aici, ia-o pe asta lu’ tac’ tu! – spuse femeia și-i întinse o cămașă veche, dar curată. Acu’, haidem la mâncare. Toți!

– Unde-i tata, mamă!? întrebă Vasile, intrând pe ușă.

-Apăi, s-o dus cu Simion la Iernut cu cazanu’ sfinției sale să-l peticească, răspunse Maria. L-o rugat părintele azi de dimineață, că s-o rupt la gât! mai spuse femeia, făcându-și de lucru pe la oale.

– Așaaaa?! Zici că s-o rupt popa la gât și l-or dus să-l peticească! zise Vasile hazliu. Râseră toți.

– Așa o ieșit! spuse Maria mustăcind. Doamne, iartă-mă! mai spuse ea serioasă, făcând semnul crucii de trei ori.

– Vasile, mamă, rogu-te! Adă-l pe Iacov să mănânce și el… Îi prin poiată cu câinele, zise mama Maria, în timp ce punea pe masă un ceaun mare cu balmoș. Pe deasupra sclipeau insule de unt topit și se zăreau sloiuri de brânză plutind în crusta mămăligii.

– Da, mamă! Acu’ mă duc…, zise Vasile, ieșind grăbit.

Maria era o femeie mărunțică, slăbuță și iute ca o zvârlugă. Avea o față frumoasă, ochi albaștri și adânci, umbriți de gene lungi, grele. Sub broboada înflorată, legată la ceafă, se zărea un păr bălai, bogat. Avea mâinile fără noduri, albe, cu degete lungi și unghii curate. Născuse patru băieți. Se luase cu Ion a’ lu’ Pribeagu, abia trecută de cincisprezece ani, săraci amândoi, de nici nu aveau după ce bea apă. Dumnezeu însă i-a binecuvântat cu sănătate și cu putere. Și-au încropit în timp o gospodărie bunicică. Au cumpărat o sfoară de pământ bun în lunca Atintișului. Aveau doi cai, bătrâni de-acum, ce-i drept, un plug bun de fier tare, car bunicel, vreo treizeci de oi la stână, două mâini de capre și o ogradă plină de orătănii. Casa nu era mare, însă era bine croită, partea din afară fiind de cărămidă arsă. Avea pod mare și era acoperită cu șindrilă bună, cumpărată de la Galda, în mocănime. Dar înainte de toate, aveau trei flăcăi vrednici, cel mare fiind domn în capitala Regatului, iar cei mijlocii le făceau cinste, fiind serioși, lucrători, respectuoși și drepți. Ba, Vasile mai era și iute la socoteli, citit și vorbit în limbile împărăției. Mezinul, Iacov, părea să urmeze pașii fraților, căci părea interesat de școală și deja citea binișor, fiind învățat de Vasile.

Mama Maria pusese borșul în blide de pământ smălțuite, puțin ciobite pe la buză de îndelungă folosire, dar curate și adânci. Un borș gros, dres gospodărește cu smântână și bine usturoiat. Pe deasupra se vedeau petece de papară aurie plutind în așteptare și nerușinat de ațâțătoare.

Se așezaseră cu toții, fiecare pe locul hotărât. Ca un obicei statornicit de la întemeierea familiei, blidul gol și unica lingură de tablă a cuinei odihneau în fața scaunului stăpânului gospodăriei. Niciunul dintre ai casei nu îndrăznea să se așeze pe acest loc, nici măcar mezinul Iacov. Așa era obiceiul statornicit la ei în casă.

Capitolul 2

ÎNTUNECARE

Stătea de ploaie în după-amiaza aceea. În zarea închisă de nori negri și grei, fulgere fugare luminau din când în când bolta cu o lumină gălbuie, stranie. Uneori, dădeau contur norilor, ieșind din ascunsul înalt și întunecos forme amenințătoare, alteori, se împărțeau în firișoare subțiri ca rădăcinile de tufan. Zgomotul ruperii era și el diferit. Tunete rostogolitoare, lungi, care păreau că vin de nicăieri și mergeau până la capătul pământului, altele erau scurte, nervoase, lovind cu mare putere și vătămare locurile mai apropiate.

– Pe păduri Sân Ilieee, pe păduuuri! strigase Maria lu’ Ion Sălcudean din cerdacul casei cu palmele făcute pâlnie către cerul negru și învălmășit. Făcuse apoi semnul crucii de trei ori, apucă pe Iacov, mezinul, de mână și o zbughiseră în casă, la adăpost.

Simion trăgea vârtos clopotele bisericii cu nădejdea că Sfântul Ilie, conducând carele cerești, ar auzi pioasa larmă și s-ar întoarce din drumul lui, luând cu sine vremea mare cu primejdie de piatră stricătoare de poame și recolte. Câinii lătrau ori urlau ațâțați de larmă și teamă, iar oamenii se strângeau pe la lăcașuri, aprinzând grăbiți feștila icoanelor și închinându-se abitir înaintea a tot felul de chipuri zugrăvite, plângăcioase și afumate.

– Măi Ioaneee! Ioanee! strigă Maieru peste gardul curții Ion a’ lu’ Pribeagu.

– Bună sara, nene Buric! Tata îi plecat la Iernut. Trăbă să vie îndată! spuse Vasile, ieșind din poiată cu un coș cu ouă. Acu’ îți deschid, nene!

– Hai încoace, măi băiete! zise sămădăul Buric. Fra’ tu-i prin preajmă?

– Da. Toader îi acasă. Drege caru’! spuse flăcăul, rezemându-se de stâlpul gardului. Să-i zic să vie, nene?

– Să vie! porunci Maieru, aprinzând luleaua. Privi indiferent cerul încărcat de nori grei, pufăind tutunul liniștit. Șareta cu armăsarul roșu, tânăr și frumos era oprită în mijlocul drumului, semn că sămădăul se grăbea spre casă.

Cei doi frați veniră din fundul curții și se

Recenzii pentru Sergentul Vasile

[ilie71c · Evaluare: 3 din 5 stele]

Foarte bine scris, captivant, ușor de citit.
Spre sfârșitul cărții se poate observa că autorul bate tot mai mult monedă spre latura religioasă,care după părerea mea este bine sa pornească din suflet.
Pare să fie o ademenire către către un cult religios anume
Cinci stele pentru parte cu aventurile sergentului Vasile și două pentru prozelitism.