Sergentul Vasile: Vol. 2

De Sorin Bubau

Un tanar ardelean, traindu-si viata simpla si linistita undeva intr-un sat pripasit pe Campia Muresului, se vede smuls din mediul sau pitoresc si domestic de tumultul unor evenimente care vor schimba geografia Europei si aruncat in infernul unui razboi mondial care nu era al sau, nu l-a cautat si nu l-a dorit.

Cu toate acestea, prins in vartejul faptelor, el si-a facut datoria pana la capat, cu daruire si cu vitejie, fiindca asa a invatat acasa de la parintele sau: ,,Copile, pe oriunde vei umbla, sa-ti aduci aminte, ca un nume bun face mai mult ca o stea in frunte!". Si asa de mare a fost devotamentul sau, incat Imperiul i-a recunoscut meritele decorandu-l de doua ori cu cea mai inalta distinctie militara a sa, ,,Signus Laudi", fapt unic in scurta, dar zbuciumata-i existenta.

Acest valah simplu, soldat inteligent si destoinic, a stralucit cu atata putere, incat l-a determinat pe maresalul conte Franz Conrad von Hotzendorf, comandantul armatei austro-ungare, sa-l consulte in probleme de strategie si logistica militara, ori sa dea curs propunerilor sale, fara umbra de sovaiala, numindu-l ,,tanarul meu prieten".

A luptat cu cinste si demnitate, a iubit patimas, a salvat oameni de la moarte si chiar a murit impuscat in misiune... Dar Dumnezeu l-a adus din nou la viata, un Dumnezeu necunoscut, indurator si bun, care i-a incredintat apoi o alta misiune, pe aceea de a vindeca sufletele oamenilor de pe meleagurile sale de intunericul spiritual in care traiau.

In scrisoarea pe care Erwin Rommel, viitorul feldmaresal, comandant al trupelor germane din Africa de Nord (poreclit ,,Vulpea Desertului"), i-o trimitea la spitalul din Trieste, unde Vasile se vindeca de teribilele rani capatate in misiunea din spatele liniilor italiene, prilej cu care avea sa-l salveze pe ofiterul neamt din prizonierat, scria: ,,...daca se va intreba vreodata cineva cui datoram viata eu si cincizeci de prizonieri, sa se stie ca unui sergent roman din Transilvania!".

Dupa un razboi, a venit altul, iar dupa al doilea a urmat infernul rosu al comunismului... Cand n-a mai putut rabda umilintele si torturile, a evadat si a gasit drumul spre libertate... Strain si calator pe acest pamant, Sergentul Vasile a cautat mereu o patrie care sa-l cuprinda, dar lumea nu l-a ingaduit...

Va las sa descoperiti adevarata lui poveste!

Autorul

• Limbă: Română
• Editor: Sorin Bubau
• Data lansării: 24 feb. 2021
• ISBN: 9786060712879

Sorin Bubau

M-am nascut in Ardeal, pamant de legenda iar pe malurile Tarnavei Mari si codrii adanci mi-am purtat copilaria. Pe strazile enigmatice ale burgului secular mi-am dus tinereatea nazuind intotdeauna la vremuri cand cerul va straluci albastru si bun iar nu rosu, amenintator si...bolsevic.Am iesit la Revolutie cu aceeasi dorinta. M-am temut, am plans si am ras atunci impreuna cu milioane de oameni. Am privit in sus si iata, cerul se facuse gri! Nu era albastru si mi s-a spus ca niciodata nu va fi in tara mea...Atunci maniat pe mine si pe tara care a inghitit intr-un friguros decembrie sangele a mii de tineri ca si mine atunci, am strans ce era al meu si m-am stramutat intr-un loc sub soare unde cerul luceste albastru, nefiresc de albastru.De atunci, Tarnava si Muresul in care undeam candva se numesc acum Ebro sau Segre... pe malurile carora astept ca cerul tarii mele sa se faca albastru, inalt si bun...

Previzualizare carte

Copyright

Sergentul Vasile. Vol. II

COPYRIGHT 2021 SORIN BUBĂU

COPYRIGHT 2021 Editura LETRAS

Toate drepturile rezervate.

ISBN ePub 978-606-071-287-9

Corectura: Evelin Ceciu

Publicat de Letras

https://letras.ro/

Distribuit de https://piatadecarte.net/

Contact editura: [e-mail]

[e-mail]

Această carte este protejată de legea dreptului de autor.

Din respect pentru autorul cărţii, folosiţi-o pentru uzul personal.

Puteţi reproduce extrase din această carte în limita a 300 de cuvinte, pe site-ul, blogul dvs., în reţelele sociale, folosind întotdeauna semnele citării, urmate de titlul cărţii SERGENTUL VASILE. Vol. 2, un link către această carte şi către Editura Letras.

Cuprins

Sergentul Vasile – Vol. II

Copyright

Capitolul 1. SUIND GOLGOTA ROȘIE

Capitolul 2. INVICTUS

Capitolul 3. ÎN IMPERIUL ȘOBOLANILOR

Capitolul 4. ZBORUL ÎNGERILOR

Capitolul 5. ÎN VALEA UMBREI MORȚII

Capitolul 1. SUIND GOLGOTA ROȘIE

– Grijania mă-tii de chiabur pocăit! înjură sergentul-major. Fața-i era schimonosită de ură. Voi eștia care sugeți vlaga și sudoarele tării… În ce credeți voi, mă!? Nu puteați avea si voi colo, un chip, două? De tablă, de lemn, de căcat…! Ca să vadă tovarășu’ organ religia ce ieste! Da’ așa!? Paștele mamii mă-tii de setant! Nu grăiești, nu!? mai spuse subofițerul lovindu-l brusc pe arestat cu piciorul în vintre.

Vasile se îndoi de durere. Nu scăpă însă niciun sunet. Se îndreptă cu greu, rostind destul de clar de pe buzele rupte:

– Iartă-l, Doamne Isuse, că nu știe ce face…!

– Ce-ai zis, mă!? Anghinarea și anafura’ mă-tii! Io, io nu știu ce fac? Io am regula… metu’, mă! Prin acela partidu’ îmi dă stită, cacu-m-aș în cartea ta de pocăit! răcni înnebunit sergentul-major Urdă. Și la reguuulamet zice să te bat, măăă! Și te baaaat, până nu mai pooot, mă, labagiule!

Îl luase la pumni. Urdă era un garoi vânjos, cu capul mic și brațe groase, feciorul groparului Urdă zis Găoz din Oarba. L-au făcut șef de post… Fusese hoț de cai în ceata lui alde Bănășoiu din Gorneștii de pe Mureș. I-au prins pe toți și i-au dus la ocnă. Acolo, Urdă s-a făcut comunist. Ilegalistu’, așa era cunoscut în sat. După alegeri, a fost șef de echipă la târla de magraoni care frământau cărămizi manual pe malul Mureșului la Cipău, lângă Luduș. Apoi, l-au făcut tovarășii șef de post în Luduș. Analfabet și brută, semăna teroarea peste șapte sate și tot atâtea cătune.

L-a lovit cu pumnii până când Vasile a căzut pe podeaua dată cu petrol. Probabil, Urdă l-ar fi ucis călcându-l în picioare, dacă ușa nu s-ar fi deschis brusc și doi plutonieri de la Securitate, împreună cu un civil, n-ar fi intrat în încăperea postului de miliție.

– Ajunge! spuse scurt civilul îmbrăcat într-un costum pătat, ponosit și ars pe alocuri cu jarul țigării. Destulă încălzire i-ai făcut! A ciripit ceva? mai zise el în timp ce mișca scobitoarea dintr-o parte în alta a gurii.

Se vedea clar că mâncase mici, după urmele de muștar de pe buza de sus. Era zi de târg în oraș… Râgâise de câteva ori, căci băuse vreo câțiva țapi cu bere, dând acum un damf împuțit de usturoi.

– Să vă fie de bine, Toașu’! făcu slugarnic al lui Găoz. Nu, Toașu’ porcuror! N-a cântat pocăitu’! Da’ mai lăsați-l pă mâna mea că-l fac să spuie și câți floci avea mă-sa-n zgău când l-o fătat! zise milițianul zelos, ștergându-și pumnii, mânjiți de sânge, cu o cârpă jegoasă.

– Nu pot, mă, Urdă! Trebuie să-l ducem la raion… Umflați-l! ordonă civilul celor doi de la Securitate.

L-au luat pe sus, unul de-o mână, celălalt de alta, târându-l prin curtea postului de miliție până la Gaz-ul parcat la poartă. Îl aruncară, ca pe sacul cu fasole bătută, în spate, pe podea. Tot acolo se sui unul dintre subofițerii în uniformă, lăsând prelata jos.

Lipit cu capul pe podeaua din tablă rece a mașinii, Vasile începu să se trezească pe jumătate, dar nu se mișcă, căci de unde era vedea pantoful subofițerului care-l păzea așezat pe banchetă, ciorapul de culoare gri, rupt la călcâi, și o parte din gamba dreaptă mai păroasă decât spinarea mistrețului. Scăpase din mâinile lui Urdă, dar putea ajunge în picioarele altui animal, poate și mai prost.

Pe civilul care ordonase să-l aresteze în curtea făbricuței de lapte din Luduș, pe care o avea de ani buni, acolo unde făcea o parte din untul, cașul, telemeaua de vacă și laptele bătut, îl cunoștea oarecum. Era nepotul unuia care lucrase o vreme pentru el la încărcat camioane dimineața, din niște depozite pe care le avea atunci lipite de spatele fabricii, de pe strada Mihai Viteazu. Câteodată, îl mai trimitea să-i cumpere ziarele, dar numai ca să-i mai dea câțiva gologani, pentru că îi știa mai necăjiți. Pe unchiu-său Antal nu l-a mai putut ține, fiindcă s-a dovedit a fi un ciorditor. Își dosea cașcavalul între buci… Nu l-a mai văzut de atunci, nici pe nepot. Până astăzi, când a aflat că e tovarășu’ de la… organul procuraturii!

De la Luduș la Târgu Mureș erau mai puțin de cincizeci de kilometri, dar rablei sovietice i-au trebuit aproape trei ore să ajungă, din pricina defecțiunilor și penelor pe care le făcuse. Au încercat să-l pună pe Vasile să le schimbe roțile, dar n-au reușit, fiindcă după ce îl puneau pe picioare, cădea inconștient. Avea comoție cerebrală.

– ‘tu-l în cur pe mă-sa de Urdă! înjurase civilul, mânios. I-am zis tâmpitului încălzire, nu să-l trimită la morgă! Țiganu’ dracu’! Dacă moare ăsta sub organ?

– Lăsați, tovarășu’ că nu moare el! Ăștia ie tare! zise unul dintre subofițeri.

– Io zic să-l suim la Botorca și-l pușcăm acolo, supt pădure! Zicem că o fugit de sub iescoltă! propuse celălalt, care făcea și pe șoferul.

– Da’-ți fată mintea, mă, Chilcă! zise civilul, oarecum încântat de idee. Naaaa, trebuie să-l prezentăm organului superior… adăugă el, cu părere de rău. Așa-i ordenu’!

Ajunseră aproape seara. L-au târât și l-au lepădat pe ciment într-o celulă, tot inconștient. Noaptea, au adus un medic de la spital să-l vadă. Un mămos! Acesta îl cunoștea pe Vasile. Îi adusese pe lume patru copii… Îi privi ochii, apoi îi zise subofițerului de la arest:

– Spune-i ofițerului de serviciu că omul acesta trebuie dus la spital. E grav!

Subofițerul învârti îndată manivela telefonului, căutându-l pe ofițerul de serviciu.

– Halo, toa’lent, aici Frecuș de la beciuri… permiteți să raportez! Zice toașu’ doctor că banditu’ Sălcudean trebuie dus la spital, că-i grav… Halo, halo, toa’lent! Da. Vă ascult… ordonați! ‘Nțeles, să tră…iți! spuse subofițerul trântind telefonul în furcă.

Întorcându-se către doctor, spuse:

– Banditu’ rămâne pe loc! Moare, nu moare… Dă-l în morții mă-sii! Ordenu’-i să rămâie pe arest!

Vasile rămase aruncat acolo, ca un obiect nefolositor, până dimineață, când gardianul descuie din nou ușa celulei. Aruncă o găleată cu apă rece peste el. Trebuia dus la organul superior, la interogatoriu!

Peste vreo două ore, Vasile se trezis aproximativ. Nu-și putea susține privirea drept. Îl durea îngrozitor capul. Se întinse pe priciul de ciment, încercând să se gândească la cele petrecute. Nu era capabil să lege evenimentele zilei. Nu-și aducea aminte decât de bătaia pe care i-o dăduse sergentul-major Urdă!

Auzise voci pe celularul arestului și plânset de femeie. Apoi, cheia deschizând ușa celulei sale și ivărul tras cu putere. Poarta se dădu la perete.

– Hai! Te cheamă organu’ de anchetă!

Vasile se ridică greu în picioare. Putea umbla, însă era amețit rău. Trebuia sprijinit. Cămașa lui de mătase albă era murdară de sânge și udă ciuciulete. Pantalonii îi erau mototoliți și pătați pe alocuri cu pământ și sânge. Era lovit bine la față, cu buzele și nasul sparte, iar un ochi îi era umflat. Dar cel mai tare îl dureau tâmplele.

Plutonierul îl duse la etaj și, în fața unei uși vopsite în albastru, deasupra căreia pe un carton scria Anchetator 1, îl lăsă în așteptare.

– Stai aici! Te cheamă ei! îi ordonă plutonierul, după care dispăru pe scări în jos.

Vasile se clătinase. Simțea că nu-l mai țineau balamalele genunchilor. Se rezemase cu spatele de peretele cu brâul vopsit în ulei de o culoare vânătă, urâtă. Atingerea spinării de zidul răcoros îi făcuse bine. Își împinse capul pe spate și închise ochii. Era așa de bine…

Dar nu-i ținu mult odihna aceea, pentru că ușa organului superior se deschise și, din pragul ei, un civil cu cămașă albă, de pânză, pantaloni gri și pantofi negri, roșcovan și bucălat îi spuse:

– Intră!

Vasile păși înăuntru. Camera nu era mare. Avea un birou cu tăblia scorojită, un scaun tapițat în spatele lui și un scaun de lemn în față, pe care se vedeau niște urme maron ca niște pete murdare și un dulap din tablă vopsit în aceeași culoare vineție imposibilă. Fereastra era închisă și avea gratii. Mirosea tare a motorină din podele și a tutun prost dintr-o scrumieră mare de lemn, din care un muc rău stins își dădea ultimele suflări puturoase. De pe pereți, din rame înguste și negre, îl priveau încruntați o ceată de organe superioare de partid și de stat…

– Închide ușa! îi porunci organul. Așaaa! Să vedem ce avem aici…! mai spuse el deschizând sertarul biroului și scoțând un dosar din carton de culoare incertă, dar cu colțul din dreapta, jos, de culoare închisă, jegos.

Ofițerul deschise coperțile și începuse să răsfoiască cele câteva hârtii care erau acolo, șuierând ușor printre dinții din față, povestindu-și, lui însuși, despre lucrurile grele și grave descoperite acolo.

– Buuun! Să începem! zise el trăgând din același sertar o foaie de hârtie cu linii și un creion la care-i cercetă cu interes vârful, încercându-l cu buricul degetului.

– Stai jos, tovarășe Sălcudean! spuse organul, amabil. O țigară? Nu? Bine… Aici scrie, în raportul ofițerului de serviciu, că aseară te-ai împiedicat și ai căzut rostogolindu-te pe scări… Că a fost chemat un medic de gardă de la spital, dar că ai refuzat internarea… Acum, ia spune-mi dumneata, de când ești legionar?

Vasile ar fi vrut să protesteze la minciunile din documentul ofițerului de serviciu, dar acuzația aceea fără temei îl făcuse să tresară ca la o veste neplăcută. Deși îi venea greu să ridice privirea din dușumele, o făcu totuși, uitându-se în ochii organului.

– Imediat după război, domnule! răspunse Vasile apăsat. Vreau să spun, după Primul…

– Cum adică după primul? Război Mondial? întrebă organul ridicându-și ochii de pe foaia pe care scria într-un fel apăsat.

– Da, domnule. Dar dacă stau bine să mă gândesc, chiar înainte cu un an de-a se termina războiul! răspunse Vasile.

– Bine, bine da’ pe vremea aia nu exista Mișcarea…

– Eu n-am zis nimic de nicio mișcare, domnule! Nu aparțin niciunei mișcări politice!

– N-ai recunoscut că ești legionar? ridică glasul organul.

– Legionar în legiunea Domnului Hristos, dar de politică, nimic! răspunse Vasile calm, liniștit.

– Bă, tu faci mișto de mine?! ‘Mnezeii mă-tii de pocăit! strigă organul ridicându-se brusc în picioare.

Fața roșcovană și bucălată i se făcuse stacojie. De nervi, buza de sus îi tremura într-un mod curios, aproape hazliu. Vasile crezu că-l apucă apoplexia.

– Nu mi-aș permite, domnule! răspunse Vasile.

– Nu ți-ai permite ce? țipă pițigăiat anchetatorul.

– Să vă iau în derâdere, domnule! Eu numai v-am răspuns la întrebare…

Organul se mai calmase. Se așezase din nou pe scaunul său tapițat, de care se părea că e foarte mulțumit. Părea nou sau aproape nou. Cu siguranță că fusese rechiziționat din biroul unui avocat…

– Să nu fii șmecher, că te curentez! îl amenință roșcovanul Și să-mi spui tovarăș. Tovarășul maior Koller! Așa să mă numești! Orânduirea putredă a domnilor nu mai este. S-a terminat! Acum am venit noi, tovarășii! ținu să precizeze ofițerul.

– Prea bine, tovarășe maior Koller! spuse Vasile, făcându-i pe plac organului anchetator.

– Aici spune, zise maiorul luând din dosar o foaie scrisă, că ai trimis bandiților care luptă în munți împotriva orânduirii noastre un camion cu alimente și haine, acu’ o jumătate de an! Ce-mi poți zice de asta?

– Că eu vând mărfurile mele tuturor celor care mi le cumpără! Nu dau, ci doar vând! Nu-mi întreb cumpărătorii de culoarea lor politică…, răspunse Vasile fără multă pierdere de vreme. De la mine cumpără Armata, Miliția, Securitatea și Partidul muncitorilor…

– Așa că nu simpatizezi cu legionarii? întrebă maiorul ridicându-se în picioare cu mâinile în buzunarele pantalonilor.

– Nu pot simpatiza cu ceva ce nu cunosc! răspunse Vasile repede. Apoi, credința mea îmi spune că nu trebuie să mă implic în lucrări omenești. Ca politica, de exemplu!

– Aha! făcu ofițerul, scriind pe foaia de hârtie. Da’ credința dumitale nu-ți interzice exploatarea? întrebă ofițerul.

– Exploatare, tovarășe maior? La cei câțiva angajați ce-i am le plătesc un salariu cu care-și întrețin familiile acasă și copiii la școală. Mănâncă gratis, le dau haine de lucru, la Paști le cumpăr un costum de haine, pantofi, ciorapi și batiste, iar de Crăciun copiilor haine, jucării, bomboane și cărți! Arătați-mi și mie unde-i exploatarea de care-mi vorbiți…! spuse Vasile ofensat.

– Na, na, na! Tovarășe Sălcudean, dumneata nu-mi ceri mie explicații! Eu sunt organul de anchetă! Dumneata ai atitudine dușmănoasă contra partidului și orânduirii, nu eu!

– Credința îmi interzice să urăsc pe cineva, tovarășe maior Koller! Iertați-mă, dar nu aveți dreptate! răspunse Vasile contrariat.

Începuse să se dezmeticească. Parcă nici capul nu-l mai durea așa de tare.

– Tovarășe Sălcudean, dumneata ai două fabrici de brânzeturi. Le-ai făcut exploatând clasa muncitoare. Pentru asta ești aici! Să ne spui cum te-ai îmbogățit! zise maiorul lăsându-se pe spate cu plăcere în scaunul său tapițat.

– Domnul, căruia-i slujesc din tinerețea mea, mi-a dat tot ce-mi trebuie… N-am luat de la nimeni nimic, nici o fărâmă… spuse Vasile.

– Așa că Dumnezeu ți-a pus în traistă!? Te-ai trezit dimineața cu banii sub pernă! Cu cine crezi că vorbești, măi, șmechere!? zise maiorul ridicând din nou tonul.

Între timp, cineva bătu la ușă.

– Intră! strigă maiorul. Aaa! Ați terminat, tovarășe Antal?

– Da. E gata, tovarășe maior! Casă, fabrică, tot…, zise organul procuror. E câte ceva…

Un subofițer transpirat înțepenise în ușă cu o cutie de lemn în brațe.

– Intră, măi, tovarășe Ianos! Lasă colo cutia! spuse maiorul arătându-i colțul biroului. Dă-mi ordinu’! Așa!

– Dacă-mi permiteți, tovarășe maior! spuse procurorul Antal, întinzându-i două foi de hârtie. Ordinu’ și lista de obiecte dușmănoase… Tipocrafia am luat-o cu sechestru!

– Tipografie? Ăsta avea o tipografie? Păi, asta-i cea mai dușmănoasă, tovarăși! Te-am terminat, Sălcudene! Paștele mă-tii de șmecher! Bine, tovarășe procuror! Felicitări! spuse maiorul împingându-i pachetul cu țigări.

Antal era topit. Laudele îi veneau ca mănușa de antilopă pe mâna pălmașului. Luase o țigară din pachet, punând-o cu evlavie în buzunarul de la piept.

– Să trăiți… murmură organul.

– Puteți pleca! Mulțumesc, tovarășe procuror!

După ce Antal și subofițerul ieșiră, maiorul începu să se plimbe prin cameră cu mâinile în buzunare, fluierând încetișor. Se duse apoi la cutia de lemn și începu să scoată lucrurile aflate înăuntru. Câteva numere mai vechi din Foaia de Lumină, scrisori, documente, un ceas de argint cu capacul gravat în limba germană, o cutiuță cu medalii, acte de proprietate și de familie.

Maiorul Koller le cercetă curios pe fiecare, întorcându-le pe toate părțile. Desfăcu scrisorile, actele, documentele și le puse pe masă.

– Vasăzică, aveai dumneata tipografie!? Făceai manifeste împotriva orânduirii comuniste, nu?

– Făceam ceea ce aveți în fața dumneavoastră, tovarășe maior! O foaie de educație creștină! răspunse Vasile simplu.

– Foaie de religie, deci! Religia este opiul popoarelor, spunea tovarășul Lenin, Sălcudene, deci contravine orânduirii bolșevice!

– Avea dreptate Marx, zise Vasile, ignorând incultura maiorului.

– Adică, ești de acord? Nu ești religios? Pocăit… spune aici! spuse maiorul intrigat, uitându-se pe o foaie de hârtie din dosarul aflat pe masă.

– Eu sunt credincios, tovarășe maior. Religia și credința nu sunt același lucru… Imaginați-vă un peștișor într-un acvariu scufundat în ocean. Acela este religiosul. Credinciosul este peștișorul care zburdă prin mări si oceane, bucurându-se de libertatea pe care i-o dă iubirea lui Dumnezeu… Eu sunt credincios! Tovarășul Gheorghiu Dej este un religios… spuse Vasile arătând cu bărbia organul central de pe mijlocul peretelui.

– Băga-te-aș în pizda mă-tii, mă, pocăitule! strigă Koller ca scos din minți și ridicându-se brusc în picioare. Îți bați joc de tovarășul?…

Pe nepregătite, îi trase două perechi de palme. Maiorul era roșu la față ca un hemoroid. Tremura strângându-și pumnii.

– Nu mi-aș permite, domnule maior! spuse Vasile calm. Koller lovea ca o muiere isterică.

– Ceeee!? Mai vorbești încă? strigă fremătând ofițerul, articulându-l cu alte două perechi de palme.

– Nu mi-aș permite să-mi bat joc de tovarășul… Ceea ce am spus scrie în gazeta Scânteia!

– Ce, mă!?

– Scrie că tovarășul și-a serbat onomastica!

– Șiii!? N-are voie omu’ să-și serbeze ziua de naștere?

– Ziua de naștere? Nu, tovarășe maior! Ziua de nume! Gheorghe. Or, Sfântul Gheorghe e o sărbătoare religioasă! Tovarășul e un om religios. Un peștișor în acvariu însă…

Koller rămase cu gura căscată. Mâinile îi căzură pe lângă corp fără putere, parcă. Își mai descheie un nasture de la cămașă, suflecându-și mânecile. Răsufla greu, întretăiat. Tabacul de-a lungul anilor își făcuse rostul său… Roșeața îi persista în urechi. Parcă tot stacojiul fetei i se strânse în sfârcul urechilor devenite violacee ca vopseaua pereților.

– Aha! Adecă tovarășul e peștișorul din acvariu!? Mai, Sălcudene, nu știi tu ce-ți cauți! Spune-mi, cine era cu tine când tipăreai propaganda legionară? întrebă maiorul, lăsând la o parte chestiunea religiei tovarășului Gheorghe.

– Am mai spus-o și repet: nu știu despre ce-mi vorbești tovarășe maior. Eu făceam și tipăream Foaia de Lumină, adică tâlcuiri biblice, învățături creștine, poezii pentru copii… Nimic de sau pentru politică! Isus Hristos îmi poruncește să fiu membru în partidul său, care nu-i din lumea asta…

– Ia stai! Cum nu-i din lumea asta? Adecă de la capitaliști?

– Nu-i din lumea pământească, ci din cea cerească, tovarășe maior!

– Aha! Va să zică înveninai poporul cu rătăcirile tale… Clasa muncitorească de la uzine și țărănimea agrară de pe câmpuri!

– Dacă educația pentru hărnicie, bunătate, cinste și omenie însemna înveninare, atunci, da! Înveninam poporul… răspunse Vasile răspicat.

– Ia mai dă-te-n floci de șmecher! Las’că te înmoi eu, nu duce grijă! Noi trebuie să te educam pe tine! Bă, pocăitule! Hristosul nostru-i tovarășul Stalin! Altu’ nu-i! Io îl fac să fie și al tău! Nu duce grija de asta…

Ridică telefonul bătând în furcă nerăbdător.

– Bă, ce mă-ta faci? Dormi? Trimite-l pe Fülop să-l ia pe ăsta la beci!

Vasile nu spuse nimic, nici nu protestase deloc. Doar închise ochii.

Plutonierul de la arest îl ridică de subsuori. Vasile salută fără să primească răspuns însă și, sprijinit de subofițer, coborî la arestul Securității. Fülop îl împinse în celula strâmtă, spunându-i:

– Azi tu nu mâncat! Nu dat voie la tine maior!

Vasile se întinse pe priciul de ciment. Se puse cu fruntea pe piatra rece, apoi își lipi și ochiul tumefiat, schimbând locul atunci când petecul de ciment se încălzea. Răcoarea lespezii îi făcea bine. Deodată, un bec chior se aprinse în tavan. Îndată, gardianul își începu rondul. Auzise deschizându-se obloanele vizoarelor și câte o bătaie cu bastonul în ușa groasă căptușită cu tablă și vopsită în aceeași culoare tristă, apoi vocea răstită a subofițerului ungur:

– Tu nu dormit! În picior șezut! Tu bandit umblat!

Vasile se puse în picioare și se târî dintr-o parte în alta a celulei, cu mici poticniri. Doi metri înainte, doi înapoi. Doi înainte, doi înapoi… Nu după mult timp, se auziră vizetele deschizându-se și veselarul împărțind cina. Vasile ascultase polonicul umplând cănile. Probabil, ceai. Vizeta lui rămăsese închisă…

Dintr-odată, îl apucă o sete imensă cum poate niciodată în viață nu simțise. Aproape îl durea dorința aceea, răscolindu-i întreaga ființă. Își simți limba umflată și lipită de cerul gurii, iar saliva i se făcuse clicoasă, aproape solidă. Dacă ar fi încercat să scuipe, ar fi ieșit mărgele…

Auzise apoi veselarul trecând pe la celule adunând cănile și blidele de tablă. Nu după mult timp, subofițerul strigă cu toată puterea bojocilor săi:

– Stingere! Culcat la voi!

Vasile se puse din nou pe priciul de beton. Știa că lipsa hranei și a apei făceau parte din tortura „înmuierii pe care i-o promisese maiorul Koller, evreul acela roșcovan fost muncitor la uzina electrică și care cu ani în urmă făcuse împreună cu alții niște lucrări la fabrica lui. Pe taică-său îl cunoștea mai bine. Avusese niște stupi pe la Bălăușeri, de la care cumpăra întotdeauna miere de salcâmi pentru necesarul procesului de fabricație. Apoi, bătrânul murise împușcat între stupi de unul Radu Ciortea, legionar din Chinari și student la Facultatea de Drept din Cluj, iar stupăritul a trecut mai târziu în mâinile altui Koller, care avea obiceiul să „boteze mierea cu glucoză. Vasile renunțase la negoțul cu el. Poate faptul ăsta să-i fi cauzat ofițerului atâta înverșunare împotriva lui…

Chinuit de sete, probabil că adormise. Deodată, sunetul ivărului tras și deschiderea cu putere a ușii îl deșteptară brusc.

– Ieși! La anchetă! strigă un subofițer slab ca ața și cu fața ca de vulpe năpârlită, lovindu-l peste picioare cu bastonul. Hai, mișcă, paștele mă-tii!

Vasile se puse în picioare. Învățase deja că era cel mai bine să tacă. Tăcerea rareori cauza nebunia gardienilor. Avusese dreptate. Slăbănogul, mai rău ca urzica, nu-l mai lovise. Doar îl împingea cu vârful bastonului de la spate.

Ușa la biroul lui Koller era deschisă, iar încăperea, luminată. Era întuneric gros afară, dar Vasile nu-și putu da seama cât era ceasul, căci nu vedea cerul. Niște perdele groase, de culoare gri, acopereau fereastra.

Înăuntru, erau maiorul Koller și un alt ofițer pe care Vasile nu-l cunoștea. Slăbănogul îl opri pe prag. Cei doi stăteau în picioare, vorbind în șoaptă. Necunoscutul se întoarse și-i spuse subofițerului:

– Lasă-l să intre, plutonier! Închide ușa, te rog!

– Să trăiți, toașu’! zise supus slăbănogul.

Vasile rămase lângă ușă, în picioare. Pe masa maiorului erau o cană mare de sticlă plină cu apă și niște pahare în jurul ei. Părea o cloșcă cu puișorii ei. Comparația aceasta îl înveseli oarecum pe Vasile.

Ofițerul cel nou îl cerceta cu interes. Koller îl privea cu o nesfârșită ură.

– Stai jos! îi ordonă acesta, arătându-i scaunul.

– După cum am înțeles, tovarășe Sălcudean, ai luptat dumneata în război!? întrebă anchetatorul cel nou.

Era un bărbat de vreo patruzeci de ani, destul de înalt, cu părul negru pieptănat peste cap și dat din belșug cu briantină, nici gras, dar nici slab. Fuma țigarete cu filtru care miroseau parfumat. Vorba lui aducea ca a celor din vechiul Regat, dar cu accent de ardelean.

– Da, domnule. În amândouă războaiele… răspunse Vasile.

– În acesta ultimul ai fost încorporat, dar ai fost lăsat la vatră după trei sau patru luni. E corect?

– Da, domnule. Am fost încorporat la trenul regimental de la Mediaș cu gradul de maior și lăsat la vatră pentru motive familiale. Aveam patru copii…

– Văd aici două medalii austro-ungare… Le-ai câștigat dumneata?

– Da, domnule…

– Interesant! Sunt medalii pentru acte de eroism… Adevărat?

– Așa-i, domnule!

– Am ascultat eu o poveste la școala militară… spuse ofițerul căzut pe gânduri.

– Ce-ți zice numele Marcu Sălcudean?

– E fratele meu mai mare.

– Ce-mi poți spune despre el?

– Mare lucru nu mai știu de Marcu, de câțiva ani buni. Știu că a fost un timp pe la Londra, în Anglia… Ultima scrisoare, am primit-o acum trei sau patru ani de acolo… De atunci, nimic! răspunse Vasile.

– Mda! Nu știi nimic despre activitățile lui acolo?

– Nu, domnule.

– Ai luptat împotriva românilor în primul război?

– Nu, domnule! Împotriva rușilor în Galiția poloneză și a italienilor pe frontul de la Montfalcone și toată linia aceea. Fratele meu Marcu era în partea cealaltă… în compensație! răspunse Vasile.

– Bă, tu-l iei pe tovarășu’la mișto? ‘mnezeii mă-tii de șmecher! sărise Koller gata să-l pălmuiască din nou.

Ofițerul anchetator ridică mâna și spuse calm.

– Lasă, maior…

Koller se potoli ca prin minune, ba, culmea, pe fața lui înflori chiar un zâmbet amabil. Vasile înțelese că în fața lui era un personaj important, un șef mare, probabil de la București.

– Nu ți-a trecut prin minte să scapi peste munți, la fratele tău?

– Marcu l-a trecut în Regat pe Toader, celălalt frate al nostru, care avea vârsta pentru încorporare. A trimes de acolo un om de-al său, unu’ pe care-l chema Iulius…

– Iulius Jale? tresari ofițerul surprins.

– Probabil. Nu știu. Eu l-am întâlnit la Viena, după armistițiu. Nu mi-a spus mai multe despre el…

– Bine. Continuă, te rog!

– Când au venit ungurii să-l ia la oaste pe fratele meu și au văzut că nu-i, l-au luat pe tata la muncă forțată. Atunci, un prieten ne-a ajutat, vorbind cu comandantul garnizoanei de aici, și am făcut un schimb. M-au încorporat pe mine ca voluntar, iar pe tata l-au lăsat acasă… Așa am ajuns în armata austro-ungară.

– Interesant! făcu anchetatorul.

– Foarte interesant! se amestecă și maiorul Koller.

– Îmi poți spune cum ai luat cele două medalii? Signum Laudi în argint… Era o mare medalie, pentru un militar!

– Prima, am luat-o pe frontul din Galiția, ajutând un ofițer să ajungă cu bine la ai lui, iar a doua, pe frontul din Italia, când împreună cu alții am paralizat aprovizionarea italienilor cu muniție… Nimic extraordinar. O putea face oricine, răspunse Vasile modest.

– Mda. Nu sunt sigur că o putea face oricine… Am văzut între lucrurile tale o scrisoare de la un ofițer german. L-ai cunoscut?

– Rommel? A fost printre cei care au evadat din lagăr când cu aruncarea în aer a depozitului de muniție din nordul Italiei…

– Nazistul acela? Chiar Rommel a’ lui Hitler? întrebase Koller atins la bătucă.

– După câte știu, Rommel n-a fost nazist, tovarășe maior! Din contra… Cred că a murit din ordinul lui Hitler! răspunse Vasile.

– Tot un drac! spuse ignorant maiorul. Păstrai legătura cu un dușman al puterii sovietice!

– Nu! negă îndată Vasile. Aceasta este o scrisoare de mulțumire de acum treizeci de ani! Eu n-am păstrat legătura cu el… Apoi, știu că Rommel a luptat împotriva britanicilor și americanilor, împotriva… capitaliștilor imperialiști! mai spuse el, dezarmându-l încă o dată pe Koller.

Ofițerul de la București zâmbea, frecându-și bărbia.

– Buuun! Spune-mi ce fel de sectant ești? În ce crezi și de ce tovarășii înțeleg că poți atenta asupra orânduirii comuniste? îl întrebă anchetatorul.

– Vă spun, domnule! Îmi puteți da un pahar cu apă, dacă vă rog?

– Se poate? Desigur, omule! zise ofițerul turnându-i un pahar cu apă.

Vasile îl sorbi într-o clipită.

– Mulțumesc! Se mai poate un pahar?

Ofițerul îi mai turnă unul. Vasile îl bău îndată și pe acesta. Ofițerul îl privi țintă pe maiorul Koller. Acesta își plimbă privirea de colo-colo, fâstâcit.

– Ascult! spuse ofițerul întorcându-se din nou spre el.

– Dumnezeul la care îi slujesc îmi poruncește prin unul dintre apostoli să respect și să dau cinste dregătoriilor și dregătorilor. Deci fiind ieșită o astfel de poruncă, eu nu pot să n-o urmez! Nu uneltesc împotriva orânduirii comuniste, nici nu înveninez pe nimeni cu minciuni și cu eresuri! Spun adevăruri, cred adevăruri, trăiesc după adevăr și, iată, acum mi-e dat să sufăr pentru adevăr și, probabil, o să mor pentru adevăr, dacă Isus Hristos, Domnul meu, mă va învrednici cu cinstea asta! rosti Vasile sigur și liniștit.

Urmă un timp de tăcere. Koller își schimba culoarea în obraji ca sepia, ofițerul anchetator rămăsese cu mâinile în buzunarul pantalonilor privindu-l intens, ca și chipurile din fotografiile de pe pereți care-i aruncau zâmbete împietrite și tâmpe.

– Dumneata, Vasile Sălcudean, o să pleci la București. Astăzi, la amiază. Acum du-te și odihnește-te! spuse brusc ofiterul cel mare.

Vasile ieși din birou și, însoțit de același subofițer slab și rău ca o potaie turbată, se duse în celula sa de puțin mai mult de doi metri pătrați. Se puse pe priciul de piatră dormind neîntors. Se deșteptase la răgetele uscatului.

– Deșteptarea, mama voastră de bandiți!

Culmea a fost că-i deschiseră vizeta, dându-i mâncare. Un ciric de pâine neagră, cum spunea veselarul, un deținut de drept comun, adică două degete, nimic mai mult, un cubuleț infim de marmeladă cu latura de doi centimetri și o cană cu ceva tulbure și cald numit ceai. Părea urină de cal, iar gustul vorbea despre fierberea unei spălători. Și mai presus de asta a fost că ceruse apă și chiar i s-a dat fără să primească nimic nici peste spinare și nici înjurătură.

Nu la amiază, ci spre seară l-au scos pe Vasile din celulă, urcându-l într-un camion militar rusesc la care i-au sudat gratii pe sub prelată. Mai erau acolo trei deținuți, între care medicul Mitică Florea, proprietarul unei clinici de pe dealul Cornișa. Pe ceilalți nu-i cunoștea. După ei, se suiră doi subofițeri cu automatele pe genunchi. Traseră prelata și o prinseră în curelușe. Nu se vedea nimic afară. Unul dintre securiști, pe care-l chema Leontin, căci așa fusese chemat de către maiorul Koller pentru instructajul suplimentar acolo, lângă camionul cu motorul pornit, le atrase atenția, odată suit în camion:

– Nice unu’ nu vorbește spre altu’! Nice cuvânt, nice vorbă! Nemica!

Porniră. Aveau lanțuri la picioare și lanțuri la mâini. Într-un colț al platformei era un hârdău din doage legat de toartă cu sârmă și de scândura oblonului, acoperit cu un capac de lemn. Duhnea îngrozitor. Era latrina. Lângă latrină puseseră o găleată de tablă jegoasă și o cană așijderea, legată cu lănțuc de toarta găleții. Lui Vasile îi trecuse pe loc setea!

Doctorul Florea avea capul spart și fața tumefiată. Vreun Urdă analfabet și un Koller paranoic îl aranjaseră în felul acela… Deși avea ochii teribil de umflați, îl recunoscu și-l salută cu o înclinare imperceptibilă cu capul. Vasile îi răspunse la fel. Văzu pe fața medicului că se simte mai sigur. Era cu cineva cunoscut și asta nu era puțin lucru în acele vremuri de teroare.

Ceilalți doi nu erau cunoscuți. Unul părea de asemenea bătut destul de rău și se văita la fiecare mișcare ori scuturare a camionului pe drumul stricat, dar celălalt nu avea nicio lovitură de pumni ori de baston, pe care gardienii îl numeau în batjocură Cristinel, ci numai brațul stâng prins în atele și probabil gipsat. Hainele îi erau ponosite, dar nu erau pătate de sânge și nici murdare. Insul îi atrase atenția lui Vasile

Recenzii pentru Sergentul Vasile

[Sorin · Evaluare: 5 din 5 stele]

Un roman cum putine s-au scris. Stilul este aerisit, antrenant, ușor de citit. Îl recomand.