Zefirul

De Haralamb Zinca

In 1944, Haralamb Zinca s-a inrolat voluntar pe frontul antihitlerist, traind ororile razboiului, care l-au indemnat sa scrie nu numai un jurnal, ci si povestirile pe care le-a publicat mai tarziu

Zefirul este o culegere de schite si nuvele despre zilele celui de-Al Doilea Razboi Mondial, de o extraordinara delicatete, in care abunda personaje sensibile, dar care insa actioneaza cu hotarare atunci cand este nevoie si care isi arata, in acele momente, trasaturile de caracter exceptionale. Acestora li se adauga cateva insemnari si reportaje dedicate Armatei Romane a anilor ’50.

• Limbă: Română
• Editor: Publisol
• Data lansării: 2 ian. 2022
• ISBN: 9786060980407

Previzualizare carte

tărie

Cât timp ținuse lupta? Voicu n-ar fi putut să-și răspundă. Căzuse zdrobit de oboseală pe parapetul gropii și acum răsufla greoi, dureros. I se părea că odată cu el răsuflă și pământul, cerul, copacii. Și nu se mira de această totală identificare a sa cu lumea înconjurătoare.

Zăcea pe parapetul gropii... capul, urechile îi vuiau îngrozitor și toate încercările sale de a desluși în el sau în afara lui alte sunete, ceva mai odihnitoare, erau zadarnice. Vuietul continua să stăruie și să-i apese mintea ca o povară de foc.

Zăcea zdrobit, aproape gol, pe parapetul gropii. În toiul luptei își aruncase tunica și rămăsese în cămașă. Oare de cât timp zăcea? Îi era sete, foame, somn și ar fi vrut să întreprindă ceva. Se ridică în coate și iscodi împrejurimile, încercând mai întâi să ghicească dacă lupta se terminase sau nu. Zări tunurile încremenite ale bateriei lor antiaeriene căutând aiurea reperele. Apoi descoperi morții și gemu. În depărtare zări turnul de apă al aeroportului Băneasa, clădirea fumegândă a unei ferme și-și spuse că lupta s-a încheiat, că e singurul rămas în viață și ar trebui să sară din groapă și să pornească peste câmp, spre București. Schiță un gest, dar, în aceeași clipă, auzi un pocnet de armă. Glonțul îi șuieră pe lângă ureche. Tresări și avu senzația că odată cu el tresăriseră morții, cerul, pământul, copacii. Buzele-i umflate și crăpate de sete murmurară: „Sunt încercuit! Și, dintr-odată, oboseala, setea, foamea pieriră străpunse parcă de glonțul acela vrăjmaș. Văzu atunci alunecând spre dânsul, prin porumbul sfârtecat de schije, capetele nemților și vru să țipe: „Sunt încercuit! Deschise gura, nu-și auzi țipătul. Instinctiv se ridică și se repezi în altă parte a gropii. După câțiva pași se împiedică de cadavrul lui Minea sau poate al lui Stancu. Nu izbuti să-i recunoască. Se ridică apoi în grabă, deși, o clipă, îl încercase dorința să rămână acolo, la fund, și să doarmă alături de tovarășii săi. Se îndreptă clătinându-se spre locul unde știa că băieții instalaseră o mitralieră. Găsi arma gata parcă să-l ocrotească. Se ridică în vârful picioarelor. Nu, nu i se năzărea; nemții veneau spre el, spre bateria lor, veneau, pesemne, să-l prindă viu. Gândul ăsta îl înspăimântă într-atât, încât apucă cu forță mitraliera și trase. Rafala izbucni și Voicu încercă atunci un sentiment ciudat de bucurie: i se păru că nu mai e singur. Prinse să râdă descoperind că de frica lui și a mitralierei nemții încremeniseră locului. Apoi o grenadă explodă în dreapta, răscolind valul de pământ al parapetului. Schijele îl ocoliră, explozia îl asurzi de-a binelea. Duse speriat palmele la urechi. În aceeași clipă își dădu seama că mai putea să lupte – gândurile i se mișcau în voie – și se liniști. Își zise din nou: „Vor să mă prindă viu!" Apucă iar mitraliera și trase cu disperare. Apoi mitraliera amuți. Deznădăjduit, începu să caute muniție, dar nu găsi nimic, nici măcar un cartuș. Găsi, în schimb, o carabină. Cu mâinile tremurând de oboseală o ridică: încărcătorul era gol. Porni amețit prin șanțul de comunicații, găsi o altă carabină. Încărcătorul mai păstra două cartușe. Le trase. Ochind, el stabili că inamicul era aproape, chiar foarte aproape, iar cercul din jurul său se strângea tot mai mult. Îl străfulgeră un gând. Ieși din groapă și se ridică brusc în picioare, pe parapet... Încremeni în fața inamicului, cu pieptul dezgolit de cămașa zdrențuită. Deodată simți o arsură puternică în umăr. Se clătină, își pierdu echilibrul și căzu înapoi în groapă. Deschise ochii. Așadar, mai trăia încă. Descoperirea asta îl înciudă: hotărâse doar să moară, să nu cadă viu în mâinile inamicului. Încercă să se ridice: văzu din nou morții. Un alt gând îi încolți în minte. Se trase între morți și închise ochii. Simțea cum sângele cald i se prelinge din rană. Zăcu un timp nemișcat, mușcându-și buzele. Apoi auzi glasurile stridente ale nemților. Înțelese că au ajuns la bateria lor, că străbat șanțurile de comunicații. Îl căutau. Încremeni pe burtă, cu capul într-o parte. Prin pânza străvezie a pleoapelor îi putea urmări. Le auzi pașii... se apropiau. După un timp îi văzu. Controlau morții. O făceau în felul lor. Un neamț înfigea mecanic baioneta în fiecare cadavru. Înfigea la nimereală. De fiecare dată vedea lama baionetei înălțându-se și căzând. Se crispă și unghiile sale pătrunseră adânc în carnea rece a unui camarad. Strânse ochii și rămase într-o așteptare mută...

Două ceasuri mai târziu, când o grupă din detașamentele patriotice izgoni inamicul, atingând pozițiile bateriei, Voicu mai trăia încă.

stropul de apă

Când deschise ochii, Mihnea descoperi adâncul cerului și o mare tăcere. Vru să se ridice, dar o durere ascuțită în abdomen îl făcu să țipe. Căzu înapoi pe spate și, instinctiv, își duse mâinile la rană, acoperind-o cu palmele sale mari și negre. Apoi cerul deveni și mai adânc, azurul păli, se decoloră, iar lui Mihnea i se păru că o pată cenușie s-a întins fulgerător pe toată bolta. I se păru că nici liniștea nu mai era la fel de adâncă; o tulburau niște glasuri care zburau în înalt asemenea unor păsări nevăzute. Poate că ai lui îl căutau, îl strigau și, în loc să se apropie de el, se îndepărtau? Vru să strige, să le atragă atenția că era acolo, și nu în altă parte: din gură nu-i ieși decât un geamăt sfâșietor. Se sperie și se trase într-o parte. Sulițe de foc îi răscoliră rana și, gemând stăpânit, prinse să-și muște buzele crăpate și năpădite de fire de pământ. Când durerile se mai potoliră, deschise iarăși ochii, văzu cerul și se întrebă dacă ziua era în amurg sau în faptul dimineții. Nu-și răspunse, în schimb, fără să vrea, își aminti de cele petrecute. Plecaseră trei în misiune de noapte. Se târâseră spre linia inamicului și unul dintre ei călcase pe o mină. Pe o blestemată de mină pe care hitleriștii o botezaseră SM-35. Cine oare călcase pe ea? „SM-35", murmură Mihnea fără nicio noimă. Îngrijorat de ceva și înfrângându-și durerile, se ridică în capul oaselor tremurând de încordare. La câțiva metri de dânsul îl zări pe Dan zăcând într-o baltă de sânge, cu picioarele zdrobite. Zăcea înțepenit, într-o rână, cu un braț aruncat înainte, ca la înot, de parcă ar fi vrut să înfrunte un val nevăzut. Îl descoperi și pe Virgil. În prima clipă i se păru că pe sergent îl furase somnul și adormise pe burtă, cu fața la pământ. Dar imediat zări sub capul său, lățindu-se ca o pernă de un roșu-închis, o baltă de sânge. Înțelese. Căzu pe spate, cu ochii închiși. Numai el scăpase. Adică mai trăia. Revăzu în minte picioarele zdrobite ale lui Dan și-l cuprinse o furie oarbă împotriva minelor SM-35. Își aminti că, într-o zi, instructorul adusese cu el o mină SM-35 și le-o prezentase ca pe o domnișoară. „Băieți, să vă fac cunoștință cu dumneaei. Cu fräulein SM-35. Uitați-vă bine la ea. Seamănă cu o cutie de conserve, numai că e ceva mai înăltuță. Și, observați, are montat un cap ca de primus. E o mină-șrapnel care se îngroapă, capul rămâne la nivelul pământului. Dacă o calci pe cap, dumneaei explodează, îți rupe picioarele, apoi mai face o explozie, sare în aer, iar de acolo revarsă pe o rază destul de mare o ploaie de schije. E mai bine s-o ocoliți!"

Da, explicațiile instructorului au fost exacte. Dan călcase pe mină și rămăsese fără picioare. Pe Virgil îl lovise șrapnelul în cap, iar lui o schijă sau poate mai multe îi sfredeliseră abdomenul. „SM-35! șuieră el înciudat. Deschise ochii și văzu soarele răsărind. Zorile! Avea înaintea lui o zi. O zi și 200 de metri până la ai lui. Ei sunt acolo de unde răsărea soarele. Iar inamicul e în partea astalaltă, foarte aproape... Ca și moartea de aproape. Încercă să se miște, durerile îl cuprinseră din nou, cu mai multă înverșunare. SM-35! Gemu. Avea acum senzația că cineva îi spintecase abdomenul și, după ce-l umpluse cu benzină, îi dăduse foc. Flăcările îi lingeau intestinele. „Mă arde! gemu Mihnea, ca și când morții din jur l-ar fi putut auzi și ajuta. „Mă arde! Începu să-l chinuiască o sete pe care până atunci n-o simțise. Mâinile porniră firesc în căutarea bidonului, degetele-i oarbe nimeriră într-o năclăială de sânge și i se făcu greață. După un timp, își aminti că, de fapt, numai Virgil luase cu el un bidon cu apă. Dacă ar putea să ajungă până la dânsul! „Mă arde! murmură el stins. Rămase multă vreme tăcut, cu ochii închiși, cu mâinile apăsându-și rana. Într-un târziu simți ceva cald mângâindu-i fața și deschise speriat ochii. Soarele! Și pentru întâia oară în viața sa, Mihnea văzu în soare un dușman. După un timp, razele lui blânde și mângâietoare căpătară gheare de foc și îi zgâriau fața, îi ardeau uniforma, îi scormoneau rana. Și el n-avea cum să se împotrivească. „Mă arde!" plângea el în neștire. Gura și buzele îi deveniră iască. Iar soarele urca pe boltă ca un păianjen incandescent, orbindu-l.

Deodată, văzduhul între cele două fronturi se umplu de bubuiturile artileriei. Mihnea se bucură: recunoscu bubuitul tunurilor românești și-și spuse că ținta artileriștilor devenise acum soarele, că-l vor doborî venindu-i astfel în ajutor. Exploziile puternice stârneau nori de fum, care întunecară o vreme soarele. Pământul se cutremura din adâncuri. Mihnea cunoștea tremurul ăsta al pământului și nu se neliniști. Continua să se bucure și i se părea că focul soarelui pălise. Uitase de dureri. Se gândea că niciodată nu stătuse pe teritoriul nimănui în timpul unei canonade. Obuzele cădeau peste tranșeele hitleriștilor și, rareori, mai rătăcea câte unul prin apropiere.

Începu să tragă și artileria germană. Se înfruntau nu numai obuzele, ci și șuierul lor. Canonada ținu mai bine de o oră. Tunurile tăcură și nu mai urmă nimic altceva. Atunci, trecu la atac liniștea unei zile de toamnă.

Puțin câte puțin, ea ocupă, vremelnic, întinderile nesfârșite ale frontului. Fumurile exploziilor se risipiră și soarele se ivi din nou peste trupul rănitului. Mihnea înțelese că nu mai are cum lupta. Soarele îi umplu gura cu foc și focul îi pătrunse în organism, mistuindu-l. Gemea din greu și nu găsea în el putere să se urnească, să-și ascundă fața în pământul uscat. „Apă! striga Mihnea deznădăjduit și fără vlagă. „Vreau apă! Își aminti că bidonul se găsea agățat de centironul lui Virgil și-i veni să râdă. Să aibă apă doar la un pas de el și să se văicărească, s-o cerșească soarelui! Cum de nu-i trecuse prin minte gândul să ajungă la bidon? Râse, dar, de fapt, își schimonosi fața, înnegrită de arșiță și de vânt. Se ridică gemând în capul oaselor și-l văzu pe Dan dormind pe pata de sânge. Tăunii bâzâiau în jurul capului său și lui Mihnea i se făcu milă de el. Zări și bidonul, iar asta-i dădu curaj. Ar fi putut să ajungă la apă, nu ridicându-se în picioare, ci târându-se pe spate. Târându-se puțin câte puțin, ca un melc. Făcu prima mișcare. Arsurile din intestine se întețiră, dar Mihnea nu gemu, ci se mulțumi să-și muște în neștire buzele crăpate și umflate. În ciuda durerilor, își continuă efortul. Imaginea bidonului cu apă îl atrăgea, îl îmbărbăta, îi dădea puteri. Se târa întruna pe spate, cu gândul la apă. Și după fiecare palmă de pământ cucerită se oprea și, gâfâind, măsura din ochi distanța ce-l mai despărțea până la Virgil. O clipă avu sentimentul că și prietenul său înaintează spre dânsul, târându-se într-o rână. Apoi i se mai păru că soarele nu poate să-l ierte pentru hotărârea luată și îi așternea acum în cale cărări de jăratic. Flăcările din abdomen îi cuprinseră acum și spatele. Nu se opri însă.

Când ajunse lângă Virgil, primul lui gând fu să-i izgonească tăunii de pe față. Dar tăunii năvăliră din nou cu un bâzâit sinistru, iar el nu mai avu vlagă să-i alunge. Amintindu-și de apă, se lăsă în jos, pe lângă trupul lui Virgil, așa încât gura să-i poată ajunge la bidon. Se târa cu ochii închiși, iar când îi deschise și văzu bidonul, izbucni într-un plâns nervos. SM-35! Schije mărunte, din acelea care-i ciuruiseră și lui intestinele, găuriseră bidonul. Încremeni lângă bidonul fără apă, iar plânsul i se transformă într-un horcăit

Recenzii pentru Zefirul

[Stoica Robert · Evaluare: 5 din 5 stele]

Un mod de relatare foarte bun,mai aștept și alte carti