Dintre sute de catarge

De Haralamb Zinca

Dintre sute de catarge este o poveste despre lupta pentru supravietuire, despre ganduri, mustrari de constiinta, sacrificiul de sine pentru binele celorlalti, despre manie, disciplina, sau lipsa ei.

Pe un platou de pe muntele Giumalau, cincisprezece partizani din grupul „Stanca“, specializati in aruncarea in aer a esaloanelor militare hitleriste, fac ultimele pregatiri pentru a trece la indeplinirea unei misiuni grele... poate ultima, caci, asa cum arata evenimentele, razboiul se apropie de sfarsit. Sunt insa tradati, iar nemtii vin pe urmele lor. Reusesc sa iasa din incercuire, nu fara pierderi de vieti omenesti, si asa incepe un mars istovitor, prin codrii desi si intunecosi din muntii Calimanului, despre care niciunul dintre ei nu stie unde, cand si cum are sa se termine.

• Limbă: Română
• Editor: Publisol
• Data lansării: 2 ian. 2022
• ISBN: 9786060980414

Previzualizare carte

1

Rătăceau de câteva zile, flămânzi și obosiți, prin codrii deși și întunecoși din munții Călimanului. Se târau în același șir indian, împleticindu-se și sprijinindu-se în tăcere, de câte un molid. Numai unul dintre ei – comisarul –, rănit în ciocnirea pe care o avuseseră cu jandarmii, gemea de durere aproape la fiecare pas. În liniștea apăsătoare a codrului, geamătul rănitului răsuna nefiresc și înfricoșător. Dar oamenii se obișnuiseră.

În fruntea șirului, la vreo șase pași, mergea Pavel Tonea, un bărbat de statură potrivită, bine legat la trup, îmbrăcat într-o uniformă de ofițer ponosită. Mergea aplecat, cu ochii-n pământ, ca și când s-ar fi socotit vinovat de ceva. Se gândea la Filip; mâine-poimâine, avea să moară. Atunci, îl vor îngropa în grabă, undeva printre copaci, după care vor porni mai departe prin văgăunile munților. Frunze arămii ori, cine știe, ace de brad ruginite îi vor acoperi mormântul. Vor trece anii. Revoluția va birui. Apoi careva dornic să reconstituie istoria grupului lor se va apuca să caute mormântul lui Filip. Nu-l va găsi, căci movila ce-o vor lăsa în urmă va fi devenit una cu codrul.

O pasăre țâșni speriată dintre crengi și scoase un țipăt prelung. Comandantul tresări, văzu pentru o clipă pasărea neagră și, înciudat că se speriase, începu să suduie. Apoi, neliniștit, se uită peste umăr, căutându-și tovarășii. Aceștia, gâfâind din pricina urcușului, îl urmau cu pași mici. Valentin îl sprijinea pe rănit. „O să moară!" își zise din nou comandantul, întorcându-și privirea. Acum nu mai auzea gemetele lui Filip, ci gâfâiala celor zece. După un timp, fu cuprins de-o senzație ciudată, i se părea că respirația lor anevoioasă, pornită parcă dintr-un singur plămân, îi frigea ceafa. Se uită iar peste umăr. Oamenii îl urmau, îl urmau disciplinați, închipuindu-și pesemne că el știe încotro îi conduce. Însă el nu știa decât un singur lucru, că trebuie să-și salveze grupul, că trebuie să-și îndepărteze oamenii de baza descoperită și atacată de jandarmi prin surprindere, că sunt urmăriți și hăituiți. Știa doar că rătăcesc în munții Călimanului, fiind rupți de orice fel de legătură și că, până când n-o vor restabili, vor rătăci mereu.

— Mă, Pavele, nu mai facem și noi un popas? întrebă cineva.

Comandantul îl recunoscu pe Mihuț după vocea sa răgușită. Răspunse dur, fără să-și întoarcă privirea:

— Nu!

Dacă s-ar fi oprit, oamenii s-ar fi prăbușit ca niște butuci și nu s-ar mai fi ridicat multă vreme. Nu-i vorbă, că nici locul pentru un popas odihnitor n-ar fi fost prea bine ales. Îl dureau și pe el picioarele. Abia și le mai urnea. Simțea că dintr-un moment în altul se va prăbuși. Totuși, continua să meargă. Nu se mai gândea la nimic. O forță lăuntrică, izvorâtă din dorința fierbinte de-a salva grupul, îl purta mereu înainte, când spre vest, când spre sud, prin codrii seculari. O clipă, i se păru că adormise în picioare. Tresări și se uită încruntat în jur. Auzi din nou gemetele rănitului. „O să moară! Dacă am fi avut printre noi un medic... Intelectualii..." Din pricina oboselii, nici el nu mai știa ce voia să spună despre intelectuali.

Curând ieșiră într-o pajiște verde ce li se păru nespus de luminoasă, deși soarele blând de aprilie asfințea leneș dincolo de crestele Pietrosului, către Rodna. Nu trecu mult și codrul rămase în urmă, ca o frontieră neagră și foarte întinsă. Răzbit de oboseală, comandantul ridică mâna. Aproape în același timp, oamenii își lepădară ranițele și se lăsară moale la pământ, răsuflând ușurați. Mai mult din obișnuință, Pavel își plimbă privirea peste fețele lor trase și nebărbierite, observă cât erau de vlăguiți și se lăsă la pământ, cuprins de amețeala oboselii. „Ar trebui să ne retragem mai spre marginea pădurii. Pământu-i umed... oamenii sunt încălziți. Ar trebui să pun o santinelă." Nu mai avu însă putere nici să se miște, nici să rostească vreun ordin. Și cum stătea întins la pământ, săltându-și ritmic coșul pieptului, văzu cum umbrele înserării ieșeau pe furiș din adâncul codrului și se întindeau negre peste lume, încătușând-o.

Când deschise ochii, descoperi pe neașteptate bolta înstelată și i se păru că se trezise undeva printre aștri. Se sperie și, instinctiv, dădu să se țină de ceva, ca nu cumva să se prăbușească. În neștire, apucă arma automată. Se trezi și-i veni să râdă, dar nu râse. Apoi i se făcu frig și-și aminti cu groază că băieții, doborâți de oboseala marșului, adormiseră pe pământul gol și umed. Sări brusc în picioare și se uită-n jur. Zări trupurile încremenite de somn ale oamenilor și-l cuprinse un sentiment de milă. Cum să-i trezească? Totuși, în aceeași clipă, trecu de la un om la altul, scuturându-i cu violență:

— Scoală, Emile! Măi, Godea! Hai, Lică! Ce naiba-i cu voi? Da’ sculați-vă odată!

Emil, Godea, Lică deschideau ochii, mormăiau cuvinte neînțelese, se întorceau pe partea cealaltă și adormeau la loc. Pavel se înfurie și începu să-i înghiontească cu putere între coaste. Numai David și Andrei se treziră.

— Ce-i, ce s-a întâmplat? întrebară ei speriați, căutându-și armele prin întuneric.

Aflând despre ce era vorba, se apucară, bombănind, să-i dea comandantului o mână de ajutor.

— De Filip să nu vă atingeți! porunci Pavel.

În beznă se iscă o mică învălmășeală. Oamenii se ridicau în picioare și, picotind de somn, se împiedicau unul de celălalt, neînțelegând nimic din ceea ce făceau.

— Întindeți foile de cort! striga Pavel. Nu vedeți c-ați adormit pe pământul gol?

În cele din urmă, își întinseră foile de cort, păturile, și adormiră ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat.Filip rămase în seama lui Pavel. Comandantul avu grijă să nu-l trezească, dar, în același timp, să-i aștearnă mantaua și să-l acopere cât mai bine. Când termină, se pomeni singur, înconjurat de zvonul straniu al codrului ce vuia în depărtare. I se făcu frig, începu să tremure și se ghemui între ceilalți.

Se trezi în zori, înghețat, căci în timpul somnului se dezvelise. Își trase peste el mantaua, oftând. Nu se îndura să se ridice. Dăinuia o tăcere grea, apăsătoare, tulburată doar de vuietul trist al codrului.

Un gând îl făcu să-și cerceteze ceasul de mână, după care sări în picioare. Dârdâind de frig, se apucă să-l caute pe radist. Îl găsi dormind sub o manta murdară; se îngrămădise lângă Valentin.

— Victor! Auzi, mă, Victore, mă?

Radistul deschise imediat ochii și, recunoscându-și comandantul, se sculă cu băgare de seamă. Se întinse, căscă de câteva ori și zise scărpinându-se în cap:

— E frig, zău așa... Începem? Nu-i prea devreme? se interesă el căscând din nou și îndesându-și sub capelă părul blond și cârlionțat.

— Pune mâna pe aparat și vino cu mine!

— Bârr! e cam frig... De ce dimineața e atât de frig?

Victor nu se miră că nu primise niciun răspuns. Ridică aparatul de emisie-recepție și se luă agale după comandant. Mergeau amândoi în tăcere, strivind sub pasul lor apăsat iarba umedă.

— Am avut noroc de vreme bună, remarcă Victor.

— Da, așa-i, răspunse Pavel morocănos.

Comandantul n-avea chef de vorbă și radistul nu stărui mai mult în intenția sa. Căscă iar:

— Ce răcoare e, dom’le!

Era tânăr, cel mai tânăr din grup, cu o față netedă, plăcută, luminată de o privire deschisă și foarte copilăroasă.

Se depărtară astfel cam la vreo sută de metri de grup, apropiindu-se de marginea pădurii. Pavel se opri și întrebă:

— Ce zici, Victore, e bun locul ăsta?

Victor lăsă grijuliu aparatul la pământ și se apucă să umble la el. Comandantul, în picioare, îl urmărea cu ochii săi mici și cenușii cum înalță antena, cum se așază în genunchi, cum răsucește primul buton. Un bec mat se aprinse palid. După un minut, izbucni și vocea limpede a radistului.

— „Stejarul, Aici „Stânca! „Stânca"! Alo! Cum mă auzi? Trec pe recepție!

Victor răsuci un alt buton, apoi își lipi palmele de cască, așteptând încordat răspunsul „Stejarului". Sprâncenele subțiri și blonde i se încruntară a nemulțumire. Își reluă chemările:

— „Stejarul! Aici „Stânca, aici „Stânca"! Cum mă auzi? Trec pe recepție!

Pavel stătea nemișcat uitându-se la aparat. Două cute aspre i se adânciră în jurul gurii. Apelurile lansate de Victor rămâneau fără răspuns. Se convingea tot mai mult că orice încercare de a relua legătura cu „Stejarul" era, vremelnic, sortită eșecului. Și, dintr-odată, se simți nespus de singur.

— Să mai încerc? Ochii întrebători ai radistului erau triști, gata parcă să plângă. Adăugă moale, ca și cum el ar fi fost de vină de tăcerea celuilalt post: „Stejarul" nu răspunde... nu răspunde...

Era atâta amărăciune în vocea radistului, încât comandantul uită de propria sa neliniște. Se uită mai bine la Victor și, ca și când l-ar fi văzut pentru întâia oară, se minună de tinerețea sa. „Măcar el să scape, să rămână în viață! E atât de tânăr!" Găsi cu cale să-l îmbărbăteze:

— Lasă, Victore, mai încercăm noi și mâine.

— Și crezi că mâine o să răspundă?

— Într-o zi tot o să răspundă... Trebuie să răspundă... Strânge aparatul! Hai, nu mai are niciun rost.

— Să mai încerc o dată...

— Lasă, altă dată... Strânge aparatul!

Pavel porni înapoi spre grup, cu umerii gârboviți, învins parcă. Victor rămase în urmă. În depărtare, dincolo de crestele Giumalăului și Rarăului, cerul se împurpura, vestind răsăritul soarelui. „De-ar răsări mai repede, gândi Pavel, ne-am mai încălzi și noi un pic."

Oamenii continuau să doarmă. Doar rănitul se trezise și acum gemea slab. Auzind pași, dădu să se ridice, dar nu izbuti. Atunci murmură:

— Pavel, frate dragă!

Comandantul îl auzi, se apropie și îngenunche lângă el.

— Pavel! rosti din nou rănitul.

Fața comisarului i se păru comandantului de nerecunoscut. Lipsită de sânge, pielea galbenă, uscată, i se lipise de pomeți, urâțindu-l. Doar luminile ochilor lui negri mai păstrau o anumită sclipire tăioasă și ironică.

— Îmi putrezește brațul, se plânse Filip.

Pavel se uită stânjenit într-o parte, neștiind ce să răspundă.

— De ce nu mi l-ai tăia? Aș suporta, frate...

Inima comandantului zvâcni dureros.

— Hai, zău, taie-mi-l!

Îngrozit, Pavel acoperi gura rănitului cu palma-i mare și bătătorită.

— Taci! Nu vorbi prostii!

Filip înlătură palma comandantului. Își schimonosi fața osoasă într-un surâs amar:

— Nu vorbesc prostii... Tu știi tot atât de bine ca și mine c-am să mor...

— Te rog, taci! Ai să trăiești... îi scăpară comandantului vorbele în care nici el nu credea.

— De câți ani ne cunoaștem, Pavele?

— Să tot fie vreo zece ani!

— Zece ani! gemu rănitul, minunându-se parcă. Zece ani! Am febră, iar febra asta trezește în mine amintiri...

— Ar fi bine să mai dormi, să mai prinzi puțină putere, acuș pornim la drum, îl sfătui comandantul, și vru să se ridice, dar Filip îl opri:

— Stai! Spune-mi și mie, încotro o pornim?

Pavel îl privi în ochi. Nu, pe Filip nu putea să-l mintă, n-avea voie să-l mintă. Răspunse:

— Nu știu... „Stejarul" nu răspunde.

— Și?

— Până când n-o să am legătura cu „Stejarul" o să umblăm mereu... O să ne ascundem... Suntem urmăriți... Jandarmii și nemții ne ațin calea.

— Pavel!

— Da, Filip, vorbește!

— E bine că vrei să salvezi grupul. Tu ești un om tare... Ai să izbutești... Când dai plecarea?

— Peste un ceas.

— Vino mai aproape! Te rog... Vreau să trăiesc... fă ceva... taie-mi brațul...

Ochii lui Filip avură pentru o clipă sclipirea stranie a omului care-și presimte sfârșitul. Tulburat, Pavel se învoi:

— Bine, Filip, mai vedem noi...

Se ridică. În aceeași clipă, îl văzu pe Victor revenind dinspre pădure cu aparatul în spinare și-l strigă:

— Hai, vino de-mi ajută să trezesc oamenii!

2

Odată, mai demult, David fusese întrebat de Grigore:

— Ce faci, mă, acolo, scrii?

— Ia, încerc și eu.

— Literatură?

— Aproape...

— Ce vorbești, mă? Hai, citește-ne și nouă ceva...

David nu se lăsase prea mult rugat. Citise o schiță inspirată din lupta lor.

ÎN NOAPTE

Întunericul devenise de nepătruns. Nori de plumb striveau noaptea.

— Ce zici, o să plouă?

— Mi-e totuna.

Cei doi bărbați stăteau în câmp, nemișcați, lângă un salcâm pripășit la câțiva pași de terasamentul căii ferate, așteptând.

— Ți-e frică? întrebă Bodea, un bărbat înalt, subțire, dar voinic.

— Oleacă, recunoscu celălalt, trădându-și emoția.

— Tu, Luca, nu știu de ce, dar îmi pari un om tare ciudat.

— Ciudat? se miră Luca. De ce?

— Ai douăzeci și cinci de ani, da’ arăți ca un adolescent... ești prea delicat... Nu trebuia să te ceri în grupul nostru.

— Adică mă socotești un fricos? se revoltă Luca.

— Nu, vai de mine... Mai întâi să te văd la treabă. Spuneam și eu așa... Poate c-ai fi fost mai bun într-o tipografie a partidului.

În depărtare se auzi răsuflarea grea a unei locomotive și cei doi tăcură brusc. Trenul se apropia duduind.

— Ce zici, îl oprește la semafor? întrebă Luca neliniștit.

— Sigur că da. Șeful gării este de-ai noștri... El ne-a informat... Cincizeci de cisterne „Nach Front"!

— Ce bine că-i întuneric! se bucură Luca. Îmi place lumina roșie a semaforului...

— Parcă-i o stea... Auzi, tu să te ții de mine. Să nu-ți fie teamă.

— N-o să-mi fie...

Terasamentul se cutremura surd. Deodată, șuierul subțire al locomotivei zgârie tăcerea nopții.

— Hai, vino! zise Bodea.

Se dezlipiră de salcâm și când ajunseră la terasament se aruncară la pământ. Șuierul locomotivei izbucni din nou ca o întrebare azvârlită semaforului.

— N-ai uitat ce ți-am spus?

— Nu, răspunse Luca școlărește. Trei mine... una-n cap... a doua la mijloc... și a treia-n coadă.

— Și să fii cu ochii-n patru la pază...

— Am înțeles: „Să fiu cu ochii-n patru la pază"... Numai semaforul să...

Trenul trecu prin fața celor doi și, după vreo cincizeci de metri, se opri. Tampoanele se ciocniră zgomotos.

— O muzicuță!... exclamă Luca uimit. Cineva cântă la muzicuță. Auzi, Bodea?

— Aud. O fi vreun neamț... paza... Și-acum lasă vorba, hai, vino după mine. Salt!

Două umbre urcară sprintene într-o cabină a frânarului și încremeniră acolo. Locomotiva mai pufăi o vreme, apoi șuieră prelung și porni încet.

— Ce zici, Bodea, n-o să-l oprească și-n gară?

— Nu, ți-am mai spus o dată că n-o să-l oprească.

— Auzi muzicuța?

— Dă-o dracului!

Trenul prinse viteză. Curând, gara ascunsă în giulgiul camuflajului rămase în urmă. Bodea cercetă locul unde nimeriseră și spuse nemulțumit:

— N-am nimerit-o bine, frățioare, suntem la mijlocul garniturii...

— Și ce-i cu asta?

— O să avem de furcă... O să avem ceva mai mult de umblat. Dacă ți-e teamă...

— Nu... și termină cu prostiile astea...

— Ei, lasă, frățioare, nu te supăra... N-am de unde să te știu.

Ascultară un timp bătaia sacadată a roților.

— Prima o s-o punem chiar aici, stabili Bodea. Tot suntem la mijlocul garniturii.

— O pun eu, îmi dai voie?

Bodea încuviință. Scoase din buzunarul anume cusut la haină o mină de formatul unei cutiuțe înguste.

— Hai, să te văd la lucru! Ce-ai rămas așa?

— Muzicuța. O auzi? Cântă un vals.

— Lasă valsul. Nu cumva ți-e teamă?

Luca luă supărat mina, ieși din cabină și, printr-o mișcare periculoasă, o lipi de burta cisternei.

— Bravo! îl lăudă Bodea. Da’ să știi că greul abia acum începe.

Trenul gonea prin noaptea neagră ca printr-un tunel nesfârșit.

— Acum, spre locomotivă, băiete!

Bodea porni primul, arătându-i lui Luca cum trebuie să treacă de pe un tampon pe altul, de pe o cisternă pe alta. Mâinile lor se căutau, se întâlneau și se strângeau bărbătește. Și, pe măsură ce înaintau, auzeau tot mai clar cântecul muzicuței. Bodea se opri și șopti:

— Neamțul e în cabina următoare.

— Și atunci?

— Tu rămâi aici.

— Ce vrei să faci?

— Ai să vezi...

Bodea se cățără cu ușurință pe cisternă și, mai mult târându-se, se apropie de cabină. Zări santinela hitleristă: ședea pe scările cabinei, cu carabina între picioare, și cânta la muzicuță. „Îți arde de cântat. Îți arăt eu ție. Două cisterne îl despărțeau de locomotivă. Scoase cu grijă o mină și o lipi de cisternă, chiar deasupra hitleristului. „Kaput, băiete! Se retrase apoi cu băgare de seamă. Luca îl aștepta nerăbdător.

— S-a făcut?

— Îhî. Auzi-l, cântă... prohodul.

— Și-acum?

— Partea cea mai grea. Trebuie să ajungem în coada garniturii.

Trenul șerpuia acum încet și greoi printre dealuri negre. Cei doi se chinuiau să treacă de pe o cisternă pe alta. În răstimpuri se opreau și se priveau mulțumiți ca doi vechi prieteni.

Ajunseră la penultima cisternă și se loviră brusc de un obstacol – ultima santinelă hitleristă. Îl auzeau: soldatul umbla nervos prin cabina frânarului.

— Scoate mina! ceru Luca în șoaptă.

Bodea dădu să scoată mina. Dar, în aceeași clipă, își pierdu echilibrul și fu cât pe ce să se prăbușească între tampoane. Luca îl prinse la vreme.

— Parastasu’ mă-sii! înjură furios Bodea.

Deodată, din celălalt cap al cisternei, se auzi vocea înspăimântată a neamțului:

— Wer ist da?

Cei doi bărbați se lipiră de cisternă.

— Wer ist da? răsună iarăși întrebarea neamțului.

Bodea șopti la urechea tovarășului său:

— Dacă dă alarma, suntem pierduți... Se vor apuca să cerceteze cisternele... vor găsi minele... vor afla, în cele din urmă, secretul exploziilor din ultima vreme.

— Wer ist da?

— Nu, răspunse Luca, dumnealui n-o să mai apuce să dea alarma.

Se desprinse iute de Bodea și, fără să mai piardă vreme, se cățără pe cisternă și se târî în grabă până la celălalt capăt. De la locul său, Bodea auzi strigătul „Halt!", apoi închizătorul țăcănind cu zgomot. Mai auzi strigătul lui Luca:

— Ce „Halt", fascistule!

Bodea se dezlipi și privi îngrijorat de-a lungul cisternei. Văzu două trupuri înlănțuite, prăbușindu-se din cabina frânarului în noaptea strivită de norii plumburii.

3

După ce-și strânseră lucrurile, partizanii, în uniforme soldățești ponosite de atâta tăvăleală, se adunară, flămânzi, în jurul responsabilului cu „aprovizionarea", un partizan mai în vârstă, trecut de patruzeci de ani, cu mișcări încete și bine cumpănite. Nea Grigore cotrobăia într-o raniță, care se dovedea a fi cam pustie. În cele din urmă, le porunci blând:

— Așezați-vă!

Ascultători, oamenii se așezară turcește, ca și când s-ar fi pregătit pentru un sfat neobișnuit. Pavel își plimba privirea peste chipurile lor întunecate, gândind: „Oare vor rezista până la capăt? Dar eu... eu am să rezist? Îl zări și pe Filip; se așezase, stăpânindu-și durerea, lângă Valentin. „Se stinge!

— Mai repede, nea Grigore, zău așa, ce tot ne perpelești atâta cu „micul dejun"?

Comandantul se uită brusc la cel care vorbise. Deslușise în glasul lui o anumită iritare.

„Aprovizionarea" îi răspunse calm:

— Oleacă de răbdare, Emile, și, zâmbind prietenește, își perie cu două degete mustața năpădită de fire albe.

După asta, cu mișcări încete, întinse pe iarbă un ziar: „Fața de masă, băieți!" Scoase din raniță o bucată de pâine neagră pe care o tăie în unsprezece bucățele egale.

— Ai grijă, nea Grigore, să nu-ți tai degetul! strigă Mihuț batjocoritor.

— Vorbești prostii, băiete, e ultima bucată de pâine!

Și, dintr-odată, ca și când ar fi aflat că nu mai au de trăit decât o singură zi, fețele oamenilor împietriră. Atunci, Pavel, privindu-și tovarășii, minți:

— Știu în drumul nostru o casă unde o să ne putem aproviziona... Să ajungem, numai, acolo.

— O casă! se minună Victor. Chiar în creierul munților?

— Chiar acolo?

— Mâncați, băieți!

— Sare mai ai la magazie, nea Grigore? se interesă, în glumă, radistul.

— Cum să nu! Poftim, iaca și sarea, zise Grigore îmbietor, și puse pe „fața de masă" un săculeț. Mâncați, băieți!

Nimeni însă nu îndrăznea să întindă mâna după pâine. Se mulțumeau doar să se uite la ea, ca la un lucru prețios de care nu voiau să se despartă atât de repede. Pavel își dădu seama imediat că împietrirea aceasta nu prevestea nimic bun. Și nu se înșela. Îl văzu pe Emil sărind în picioare, nervos:

— Eu trebuie să vorbesc, nu pot să tac. Mai bine rămâneam acolo și luptam... și ne apăram... o zi, două, trei... până la ultima suflare! apăsă el pe ultimele cuvinte. Decât viața asta... rătăcirea asta fără de sfârșit. Încotro, se adresă el tuturor, spuneți-mi și mie, încotro?

Era înalt, voinic. Obrajii i se împurpuraseră. Din pricina izbucnirii nervoase, tot corpul îi tremura. În tăcerea care se lăsase, se auzi geamătul surd al lui Filip și bătăile mecanice ale unei ciocănitori care număra clipele.

„Ce-i cu el? se întrebă Pavel. Ce schimbat îmi pare! Sau așa a fost de totdeauna. Ce vrea? Cu cine se războiește?"

— Încotro? Cine poate să-mi răspundă? Întreb încă o dată, încotro? O să murim unul după altul, fără rost... de foame, rătăcind prin pădure... Mai întâi o să moară Fil...

Se sperie de propriile-i cuvinte și tăcu, strângându-se parcă în uniforma soldățească.

Pavel îl privi mâniat, mijind ochii. Ceilalți urmăreau în tăcere înfruntarea. Se așteptau să-l audă pe comandant strigându-și mânia. El însă vorbi stins:

— Șezi, Emile, șezi!

Și, ciudat, Emil, tremurând încă, se așeză la locul său.

— Așa, Emile, acum să stăm de vorbă...

Pavel se ridică încet în picioare. Își îndreptă în neștire centironul și diagonala, neluându-și ochii de la fața crispată a lui Emil. Bătăile ciocănitoarei nu mai conteneau. Comandantul își udă cu vârful limbii buzele uscate.

— Cum ai spus, Emile? „Mai bine rămâneam acolo și luptam până la ultima suflare"?

— Da, asta am spus! recunoscu Emil cu un soi de demnitate forțată.

— Vorbe goale... vorbe aruncate-n vânt. Continuarea luptei ar fi fost ceva fără sens, fără obiectiv, aș spune fără perspectivă. Nu trebuie să uiți, Emile, că forțele lor, acolo, pe Giumalău, erau mult mai numeroase decât ale noastre... Nu trebuie să uiți că acolo am îngropat patru oameni, Emile!

— Nu uit, Pavele, am memorie bună.

— Ascultă-mă până la capăt! Nu-ți dai seama că în ultima lună s-a creat o situație nouă? Armata Roșie a pășit pe pământul țării noastre. Sunt mai mult ca sigur că undeva, la conducerea partidului, trebuie să se fi elaborat un nou plan de luptă... Sunt sigur că planul ăsta prevede sarcini importante și pentru grupul nostru.

— Sarcini? izbucni Emil ironic. Sarcini importante! Să fim realiști, Pavele, să nu ne amăgim. De unde sarcini? De la cine? Tu știi doar mai bine decât noi că „Stejarul" nu răspunde.

„Fii calm. Stăpânește-te! se încurajă Pavel. Răspunde-i, dar nu răcni, nu te repezi. O vorbă necugetată ar putea să năruie totul... Nu te lăsa târât de nervii lui Emil..."

— Tot ceea ce spui tu este adevărat. „Stejarul" nu răspunde... Suntem rupți de toată lumea. Așa e și firesc să fie.

— La tine totul e firesc și mai totdeauna găsești o explicație! îl înfruntă Emil cu încăpățânare.

— Emile, te-am socotit și te mai socotesc încă un om cu experiență. Ascultă-mă cu răbdare. Cum îți explici faptul că baza noastră a fost descoperită și atacată prin surprindere chiar în ziua când noi ne pregăteam să ducem la îndeplinire o misiune grea – închiderea trecătorii P...?

— Da’ tu cum îți explici? interveni Grigore.

— Sunt sigur că în organizația de la Vatra Dornei trebuie să se fi întâmplat ceva... ceva foarte grav.

— Ce anume? întrebă Victor curios.

— Nu știu exact... poate o trădare. Așa se explică și tăcerea „Stejarului. Până când „Stejarul nu va afla ce s-a petrecut la Vatra Dornei, nu va răspunde la chemările noastre.

— De ce? întrebă radistul din nou.

— Dacă faptele sunt așa cum le presupun eu, atunci „Stejarul" n-are de unde să știe dacă cifrul și codul nostru n-au căzut în mâna dușmanului. Dar toate astea nu sunt motive ca să ne pierdem capul, nu sunt motive să pierim într-o luptă fără sens.

— Fără sens, zici? Adică, după tine, ar ieși că-i mai important să pierim de oboseală, de foame și cât mai departe de dușman. Frumoasă tactică, nimic de zis. Acolo, pe Giumalău, lupta până la ultima suflare ar fi găsit în inima oamenilor un ecou puternic...

— Vorbești prostii, Emile. Trebuie să știi când să mori și cum să mori. Iar teoria „ecoului