Viata, Dragoste Si Zbucium: Volumul 1

De Lalu Gheorghe

Analizand continutul acestui roman cu actiuni complexe si savuroase, unde umorul se zbenguie in voie printre fraze si propozitii, veti descoperi personaje in marea lor majoritate simpatice si interesante, peste care de-a lungul timpului, s-a pravalit tavalugul anonimatului, si intunericul uitarii.

Tocmai din acest anonimat, am incercat eu aici sa-mi scot eroii pentru o clipa, sa aprind lumina in intunericul uitarii si sa pun pe tapet fapte si intamplari apuse, care sa incante si sa bucure sufletul cititorului.

Fiecare fraza citita, va avea darul de a-ti spori curiozitatea sa o citesti pe urmatoarea, iar aceasta pe cealalta, facandu-te sa te detasezi de problemele cotidiene pe timpul lecturarii, iar episoadele erotice, reale si nu inchipuite, la unele fiind chiar eu martor, care condimenteaza sirul povestirilor, vor avea darul de a va starni imaginatia, in mod provocator.

• Limbă: Română
• Editor: Lalu Gheorghe
• Data lansării: 20 mai 2022
• ISBN: 9786060716921

Previzualizare carte

VIAȚĂ, DRAGOSTE ȘI ZBUCIUM

VOL. I

Copyright

Viață, dragoste și zbucium Vol 1

COPYRIGHT 2021 Gheorghe Lalu

COPYRIGHT 2021 Editura LETRAS

Toate drepturile rezervate.

ISBN ePub 978-606-071-692-1

Publicat de Letras

https://letras.ro/

Distribuit de https://piatadecarte.net/

Contact editura: [e-mail]

[e-mail]

Această carte este protejată de legea dreptului de autor.

Din respect pentru autorul cărţii, folosiţi-o pentru uzul personal.

Puteţi reproduce extrase din această carte în limita a 300 de cuvinte, pe site-ul, blogul dvs., în reţelele sociale, folosind întotdeauna semnele citării, urmate de titlul cărţii VIAȚĂ, DRAGOSTE ȘI ZBUCIUM —VOL. I, un link către această carte şi către Editura Letras.

Cuprins

Pagina de titlu

Copyright

Prefață

Viață, dragoste și zbucium, vol. 1

Fotografii

Prefață

Când am început să scriu această carte, intenția mea era de a trece în revistă o înșiruire de evenimente cu caracter biografic, din viața înaintașilor care m-au precedat și a mea personală, pentru ca urmașii mei, să aibă o vagă idee despre obârșia și neamul din care s-au zămislit.

Am respectat o anumită cronologie a evenimentelor, care au însoțit personajele principale și care prin însușirea lor, vor crea cititorului, o perspectivă generală a vieții acestora.

Am căutat să prezint cu umor sau cu tragism evenimentele, unele de domeniul incredibilului, dar toate adevărate, care încă mai pot fi argumentate cu martori. Numele și poreclele celor pomeniți aici, sunt cele reale, cu excepția a trei personaje, care nu pot fi mândre de faptele lor și pe care i-am numit Mitruț, Silea și Jurcău.

Totul începe prin anul 1883 într-un cătun de munte, pe plaiuri Bihorene, continuă în Bucureștiul de altădată și se finalizează în Oradea prin anul 1991.

Prima parte a evenimentelor s-au petrecut în cătunul amintit, unde unele povești de dragoste pasională, au luat o turnură tragică, ce au marcat protagoniștii pentru tot restul vieții, așa cum a fost și cazul bunicului meu, care în penultimul an al vieții sale, mi-a relatat întâmplările ce vor urma.

În această carte, pe lângă simpaticele povești autentice de dragoste, petrecute în lumea rurală sau urbană, veți întâlni și omul de rând, care străbate drumul sinusoidal al vieții, cu bune și rele, mai mult rele decât bune, într-o trudă perpetuă, cu ochii ațintiți către luminița de la capătul tunelului, însoțit de o vagă speranță, ce uneori îl poate duce la împlinire.

Nu vor lipsi din conținut, nici câteva elemente de cultură generală și patriotică, atât de valoroase și benefice pentru acea parte de tineret, dezorientată și lipsită de șanse, ca urmare a lacunelor din învățământ și care alunecă încet pe panta mocirloasă a manelizării și promiscuității.

Gheorghe Lalu

02.04.2021

Viață, dragoste și zbucium, vol. 1

De când mă știu, am avut o dorință copleșitoare, de a-mi cunoaște trecutul, de a-mi cunoaște obârșia neamului meu.

Și aceasta nu pentru că m-aș trage dintr-un neam cu rezonanță istorică, cu un trecut glorios, demn de luat în seamă, ci pentru a avea o vagă idee despre vița din care m-am zămislit.

Trist și resemnat, că n-am avut un precursor, care să lase în urma sa, un mic bagaj informativ despre el și înaintașii săi, de al cărui existență să pot lega firul existenței mele, dar accept această privațiune, cu indulgență și toleranță.

Nimic din cele relatate nu este condamnabil.

Totul are logică și motivare.

Toți strămoșii până la bunicii mei inclusiv, au fost analfabeți. Toată plebea sătească, până la primul război mondial, era analfabetă. Atunci cine să scrie? Pe vremea aceea circulau doar orațiile populare transmise din gură-n gură prin viu grai.

După această scurtă divagație, voi intra în subiectul acestei scrieri, cu rol biografic, care sper și m-ar bucura, să poată stârni curiozitatea și interesul căruiva dintre urmașii mei.

Prin anul 1883 se năștea în cătunul Poiana Brătcii, bunicul meu după tată, primul descendent dintre străbunii mei, pe care l-am cunoscut, din relatările bunicului meu.

Cătunul Poiană, aparținea de satul Bratca, județul Bihor, era situat pe dealurile din sudul satului, și se mărginea la vest, cu pădurile ce coborau spre Valea Brătcuței.

Era un cătun de păstori, cu case sărăcăcioase, acoperite cu paie sau cu șindrilă, cu pășuni mănoase și fânețe, iar păduri cât vedeai cu ochii. Acolo într-o zi de aprilie, deschise pleoapele și începu să gângurească, cel ce avea să se numească timp de trei ani, Nuțu Ciulului. Nuțu numele și Ciulul porecla după tată. Am zis trei ani, pentru că la această vârstă, printr-o întâmplare nefericită, i-a fost schimbată porecla din Ciulul în Strâmbu, poreclă ce a purtat-o cu mândrie și onoare, până la șaptezeci și patru de ani, când și-a dat obștescul sfârșit, lăsându-ne moștenire porecla, care după trei generații s-a pierdut și ea.

S-a născut într-o zodie proastă.

Nu știu ce i-au prezis ursitoarele, dar știu că de-a lungul vieții, ghinioanele au fost mai numeroase decât împlinirile.

Așa s-a întâmplat că pe când avea doar trei anișori, lucrul rău o sili pe maică-sa să urce în podul casei, după o bucată de afumătură, iar copilul atent și curios din fire, o urmări până dispăru pe ușa podului. Prinse cu mânuțele zapul scării și începu să se cațere copăcel, copăcel, către gura podului.

Ajuns la capătul scării, privi prin întuneric către mama sa, care tocmai se întorcea spre scară. În acel moment maică-sa a scăpat un țipăt scurt de uimire și de teamă, iar copilul speriat, a scăpat zapul din mânuțe și s-a prăbușit ca un corp inert, peste zapii scării, izbindu-se de pământ.

Un vacarm de țipete și plânsete răzbiră printre bârnele pereților, împrăștiind afară spaima și durerea.

Într-o clipă în casă a năvălit străbunicul și o vecină ce se afla prin preajmă.

—Ce ai făcut nenorocitooo...? se văita el într-o deznădejde copleșitoare.

—Ai omorât pruncul! Ai omorât pruncul.

Străbunica într-o stare de paroxism, lividă la față, zăcea pe vatră la capul copilului, cu privirea pierdută, repetând cu glasul stins și stăpânit de vinovăție:

—Ce am făcut Doamne... ce am făcut?

Vecina mai cerebrală în acel moment, că doar nu era necazul ei, luă o ștergură de la căpătâiul patului și începu să șteargă cu grijă obrazul tumefiat și însângerat al copilului.

Micuțul nu mai plângea, dar sughița și avea convulsii, iar din nări la fiecare expirație îi apăreau bulbuci sângerii, care se spărgeau spre colțurile gurii.

Necaz mare ce să mai zic?

Dar așa cum toate sunt trecătoare și cele rele și cele bune, zilele treceau, lunile la fel, timpul trecu și băiatul se înzdrăveni.

Trupul de la barbă în jos, era de o frumusețe fără cusur. De la barbă în sus, rămâne de comentat. Avea frunte lată eminesciană, urechi perfect conturate, bărbie ce trăda masculinitate, pomeți încântători, ce mai, aproape totul era perfect, o mândrețe de copil nu alta. Și totuși..! Ceva îi știrbea frumusețea Adonisiană. Acel ceva era nasul.

Nasul mânca-l-ar rușinea, s-a vindecat după spectaculosul plonjon, strâmb spre dreapta obrazului. Când era copilul mai mic, nasul era atât de strâmb, că dacă întorcea capul spre sud, vârful nasului indica nordul. Dacă mirosea o floare, întorcea capul spre stânga să o poată mirosi.

Multă supărare și rușine îi aducea sărmanul nas printre copii, dar și o satisfacție deosebită, atunci când se tachinau cu tradiționala invitație și anume:

—Băgami-ai nasul în c...r!

Era o ocară ardelenească frecventă printre copii. La această superbă invitație el era imun.

Cum putea el să le satisfacă această îmbietoare dorință indiferent de poziția în care stăteau?

Așa că priveau cu resemnare către nasul inutil, pentru acel lucru onorabil și înălțător, punându-și pofta-n cui.

Trecură niște ani și anume cinci la număr, presărați cu evenimente banale, lipsite de importanță, nedemne de luat în seamă, în afară de faptul că, odată cu trecerea timpului, nasul i se tămăduia cu ajutorul lui Dumnezeu și al naturii, încet, încet, se apropiaa de forma normală.

Mare era bucuria părinților și mare iubire-i purtau unicului lor fiu. Avea el o față mai tamponată, dar era zdravăn nevoie mare și neastâmpărat foc.

Într-o după amiază de toamnă, dar aici trebuie să mă opresc din povestit și să fac un mic comentariu mai târziu folositor.

Dragii mei! Omul acesta eu cred că a fost blagoslovit de bunul Dumnezeu cu darul plonjonului de orice fel. Eu cred că nici la naștere nu a ieșit însoțit de chinurile nașterii. El a ieșit plonjând în mare viteză.

Deci: a plonjat presupun la naștere, apoi din podul casei, din vârful unui pom, apoi în groapa WC-ului, și spre sfârșitul vieții, a mai făcut un ultim plonjon, din podul grajdului, cu consecințe dramatice, care l-au însoțit toată viața.

Până și mie mi-a provocat un plonjon spectaculos, când aveam vreo doisprezece ani. Dar toate acestea și alte lucruri interesante, am să le povestesc în cele ce urmează.

După cum vă spuneam, într-o după amiază însorită de toamnă, poposea întins pe spate în iarba necosită, la umbra unui păr bătrân și uriaș. Acesta avea o coroană falnică, netunsă de ani buni, cu ramuri zdravene, dar și multe uscături. Trunchiul golaș, fără ramuri, era împestrițat cu cioate de ramuri rupte și uscate. Printre ramuri, perele galbene cu luciu de ceară proaspătă, se legănau în bătaia vântului. Perele erau frumoase, ispita era mare, iar dracul îl ajută pe pruncul doar de opt ani, să se cațere din ciot în ciot, până la coroană. A început să înfulece cu nesaț perele mustoase, iar când s-a săturat și a încercat să coboare, prietenul său „Michiduță" nu l-a mai ajutat.

S-a agățat de o creangă și căuta cu picioarele cioate de sprijin, dar nu găsea. Cuprins de disperare, s-a urcat pe o creangă și a început să urle cât îl țineau bajocii.

—Mamăăă..! Tatăăă...! uaaa...! etc.

Au sărit îngroziți părinții, au alergat într-un suflet vecinii, ba chiar și doi cățărători, care recuperau ocazional mierea stupilor sălbatici, din scorburile copacilor bătrâni.

Au încercat toate procedeele empirice, cu scări, cu funii, cu cârlige... dar degeaba, efortul era zadarnic. Nu ajungeau la el și pace.

Un vecin, hâtru din fire, de meserie bețiv calificat, care dormea pe prispa casei lui, amețit bine, s-a trezit de tărăboiul iscat în curtea vecinului și s-a dus și el să vadă minunea.

Cu capul plin de alcool și ochii împăienjeniți, se uită ce se uită și apoi rosti aproape bâlbâind, o sugestie la mișto:

—Bă...! Sule cu ochi! Lăsați-l dracului acolo, până o să se coacă perele și atunci el o să scuture și tată-su o să culeagă, iar după o vreme pică și el singur, garantez eu.

Propunerea nesăbuită îl enervă la culme pe străbunicul, care puse mâna pe un palțău de alun, croindu-l sănătos peste spate, apoi l-a împins pe poartă afară, slobozind printre dinți, o sudalmă de leac. Bețivul s-a întors din drum, băgă botul printre șipcile gardului și strigă nervos la străbunicul, care purta fălos o mustață stufoasă și neagră.

—Băăă...i, sulă cu mustață! Dute în casă și ia un lepedeu (pătură) gros de lână, țineți-l patru bărbați de colțuri și îndeamnă pruncul să sară în el.

A plecat bețivul legănându-se agale, către sticla cu pălincă ce-l aștepta pe buza prispei.

Toată adunătura a rămas cu gura căscată de uimire.

—Măi fraților, de unde i-a venit la ăsta ideea asta genială, întrebă unul dintre salvatori? Ăsta în afară de cursul intensiv de alcoolizare, nu a făcut nici o școală.

Din casă, a ieșit străbunica cu o pătură groasă, din lână țesută în război, croită din doi lați, cusuți între ei, cu fir gros de cânepă.

Patru bărbați vânjoși, cu palmele cât lopețile, au înșfăcat colțurile păturii și se poziționară pe linia traiectoriei de cădere.

Ce mai una alta? O combinație perfectă între logică și geometrie. Străbunicul a pus mâna pe o joardă de fag, lungă de vreo cinci metri și o propti la subsioara copilului, a făcut o smucitură scurtă dar puternică, dezechilibrând plăpânda făptură, care a plonjat cu viteză către pătura salvatoare.

Se auzi o bufnitură scurtă, o pârâitură, apoi încă o bufnitură mai slabă, toate într-o fracțiune de secundă.

Primul zgomot anunța contactul cu pătura, al doilea penetrarea păturii, iar cel din urmă contactul cu solul.

Când salvatorii și-au coborât privirile spre pătură, au zărit doar o gaură mărginită de fire lungi și scame din lână, moment în care țâșni iepurește de sub pătură prețioasa captură. Speriat dar sprinten, a zbughit-o spre mamă-sa, adăpostindu-se în brațele ei, protectoare.

Toți cei de față, cu fețele luminate de bucuria succesului, se felicitau între ei, iar străbunicul cu lacrimi în ochi, și glas pițigăiat de emoție și bucurie, s-a adresat celor din jur:

—Dragii mei vecini și binefăcători! Mergeți și vă rânduiți gospodăriile și animalele, apoi peste două trei ceasuri, adunați-vă la casa mea, să sărbătorim cu mare chef a doua naștere a pruncului meu.

Câteva vecine au venit să ajute gazda, la treburile ce urmau să fie.

S-a tăiat un batal de țurcană cu coarne rotate și boașe cât pumnii, în covată dospea aluatul, în cuptor se încingea spuza, pe sobă clocoteau găinile într-o supă gălbuie frumos mirositoare.

Patru oale mari de lut, doldora cu sarmale și afumătură, puse pe prispă la răcit, întărâtau câinii să le dea târcoale.

Străbunicul a pus o țoală pe spinarea ciolănoasă a calului, a încălecat și se avântă precum Don Quijote de la Mancha, pe o potecă bolovănoasă ce cobora destul de abrupt către Valea Brătcuței. A trecut valea și a început să urce dealul de pe celălalt mal, trăgând calul de dârlog.

Sus pe coama dealului, într-o livadă de pruni îmbătrâniți, se zărea printre ramuri, o căsuță veche acoperită cu șindrile sure, presărate din belșug cu un mușchi verde plin de umezeală. În ferestre, în loc de ochiuri din sticlă, căci sticla pe vremea aceea era un lux, avea lipite cu aluat uscat, ochiuri mate din bucăți uscate, dintr-o bășică de porc. În casă, pe un prici înalt, picotea printre țoale răvășite, marele și singurul scripcar al locului. Se numea Nenicu.

Avea Nenicu o scripcă veche și crăpată, legată cu sârmă, să nu se desfacă troaca, lipită și ea cu aluat. O coardă îi lipsea, dar, la ce muzică presta el, ajungeau și trei coarde.

Avea rapsodul Nenicu, un repertoriu complex, format din două compoziții proprii, cu care începea, continua și încheia orice paranghelie.

Ce mai? Un adevărat descendent din neamul lui Paganini.

Străbunicul îl trezi, îl informă despre scopul vizitei, au luat instrumentul din cui, unde era agățat cu mare grijă deasupra icoanei Maicii Sfinte și porniră în grabă spre locul fericitului eveniment.

Când au ajuns pe costișa din capătul ogrăzii, au văzut o mulțime de oaspeți, ce se foiau prin curte, așteptând să sosească gazda cu rapsodul. Când îi zări coborând costișa printre căpițele de fân, din gurile lor au izbucnit la unison, chiote de bucurie și o puzderie de fluierături.

Oaspeții gălăgioși, s-au așezat pe niște lavițe în jurul unei mese, lungi de patru metri, improvizată din scânduri proptite pe niște butuci.

În drum rezemat de o ulucă a gardului, stătea vecinul bețiv, privind spre vesela adunare.

Încă mai simțea pe spate, blânda mângâiere a bâtei de alun.

Văzându-l pe străbunicu apropiindu-se de masă cu un coș de nuiele, din care-și arătau gâturile semețe, vreo zece sticle cu pălincă mărgelată, grăi printre sughițuri:

—Măi.... sulă bleagă! i se adresă el cu mult respect. Nu mă poftești și pe mine să stau pe o laviță? Că tare mă mai dor picioarele când văd atâtea sticle.

Străbunicul, mustrat de conștiință că tocmai pe principalul binefăcător îl uitase, se apropie de el cu lacrimi în ochi, îl îmbrățișă cu patos, și îl pupă pe obraz.

—Dar cum să nu dragul meu? Tu ești primul care merită să stea în capul mesei.

Țin să specific un amănunt. Pe vremea aceea, în satele de munte, bihorene, la petreceri nu se consuma vin și bere. Acestea nu erau produse locale, nu se găseau în băcănii și chiar dacă ar fi existat, chimirul țăranului, era prea subțire pentru așa delicatese.

Așadar toate bairamurile începeau cu pălincă din belșug, continuau și se terminau cu pălincă din belșug.

Femeile se delectau cu două feluri de pălincă, pălinca brută de cincizeci și trei de grade, sau cu pălincă fiartă cu zahăr ars și flambată, de numai patruzeci și opt de grade, care era o delicatesă. De obicei, făceau încălzirea turnând pe gâtlej vreo cinci păhărele zdravene, încadrându-se într-un timp scurt, apoi lăsând gluma deoparte, treceau pe pălincă brută.

De multe ori unele uitau să mai toarne în pahar și sugeau direct din sticlă, uneori turnându-și și în nas din greșeală, când nu-și nimereau gura din prima.

Nu vă mai răpesc timpul cu amănunte picante din timpul chefului nostru, dar voi insista puțin asupra încheierii lui.

După ce s-au mâncat mulțime de bucate alese, după ce toată noaptea pălinca a curs în valuri, spre dimineață, poziția verticală, era o raritate printre petrecăreți. Unii dormeau cu capetele pe masă, cu părul ciufulit încărcat cu firimituri de pâine și orez din sarmale, iar alții atârnau cu capul în iarbă și cu picioarele amorțite, suspendate peste bancă. În curte câțiva dormeau căzuți ca nște snopi de grâu pe miriștea proaspăt secerată.

Două muieri, una înaltă, alta scundă, cu frunțile proptite în gard și poalele ridicate, se ușurau stând în picioare, iar șuvoiul cald, le spăla încălțămintea prăfuită. Unele se chinuiau să-și sprijine bărbații în drum către casă, alții se chinuiau ei, să-și ridice și să-și sprijine nevestele. Se desfășura un ajutor reciproc în toată splendoarea lui.

Răsărise soarele, iar străbunicul debarasa masa și arunca resturile în troaca porcilor, când zări în fața grajdului ceva, zăcând în iarbă. Se apropie și minune mare îi apăru în fața ochilor.

O vecină voinică, pe care o poftea el în taină de ceva vreme, dormea cu picioarele crăcănate către soare, cu o țâță enormă ieșită printre nasturii descheiați ai bluzei înflorate, iar din gură i se scurgea peste umăr și ureche, un șuvoi de vomă peste iarba deasă, din care puteai desluși cu ușurință, tot meniul pe care l-a consumat la masă.

Un câine o lingea cu interes, pe obraz și colțul gurii, fără să-l deranjeze danful acru al amestecului de pălincă și bucate. S-a uitat el descumpănit la imaginea grețoasă a capului, care de altfel arăta bine când era spălat și coborî privirea pe trup în jos, către pulpele ispititoare, luminate de razele soarelui și dintre care ieșea la iveală, un ecran panoramic, cu ramă păroasă. Ecranul era fără pixeli, dar cu o imagine clară și ispititoare, pentru orice bărbat în putere și bun de treabă.

Simți pe loc cum îi crește „interesul" și a zbughit-o spre casă, unde nevastă-sa subțirică și sprintenă, flutura o ștergură prin aer, ca să scoată muștele din casă. O prinse în grabă în brațe, mai să-i oprească respirația, a trântit-o pe pat și .... nu mai știu ce s-a întâmplat, căci cine mi-a povestit, zicea că nu a fost de față și cu asta încheindu-și povestea.

Au trecut anii, s-a maturizat bunicul Strâmbu, cum îl porecleau sătenii și a venit vremea însuratului.

Era fecior zdravăn ca bradul, frumos la trup, dar privit din spate, deoarece fața tamponată de zapul scării, îi anula tot farmecul.

A aruncat el undița în curtea mai multor fete frumoase și cu avere, dar din păcate nu s-a agățat nimic în cârlig, chiar dacă era singur la părinți și cu stare bună.

După un timp s-a resemnat și își zise cu amărăciune: Așa-i viața păcătoasă,/ Cine-mi vine nu-i de mine,/ Cine-mi place, bai nu-mi face.

După această savantă constatare, la vârsta de douăzeci și cinci de ani, când era socotit fecior bătrân, s-a hotărât să ia una frumoasă dintr-un neam sărac, care să se uite mai mult la avere decât la un nas cârn.

Zis și făcut.

S-a însurat cu fata lui Petrea Sosiei, din dealul Ponoarei, o fată frumoasă și săracă foc. Avea șaisprezece ani și „averea" în locul intim, acoperită cu poale groase de pânză țesută în război. Purta batic negru de cașmir, legat la spate, cu colțurile atârnând peste iia înflorată cusută chiar de mâna ei, iar în picioare opinci de gumă.

Se trăgea dintr-un neam spornic, avea nouă frați și părinți tineri, cu un dezvoltat simț al reproducerii.

Floarea, că așa o chema pe bunica, a venit noră în casa socrilor, stăpânită de o tristețe ascunsă, ce îi măcina sufletul și îi provoca un sentiment de inferioritate, gândindu-se că este printre puținele fete care pleacă din casa părintească, fără pământ și fără ladă de zestre.

La câteva luni după măritiș, acel sentiment chinuitor, dispăru de la sine, văzând că socrii o lăudau și îi apreciau hărnicia, sinceritatea, modestia, respectul și inteligența, integrându-se cu ușurință și curaj în noua ei familie. Avea opinii înțelepte, apreciate de familie, avea dorință de implicare, a preluat rapid din proprie inițiativă, o serie de sarcini gospodărești, spre încântarea socrilor.

Ce mai încolo încoace? Nora ideală.

Relațiile familiare erau lapte și miere.

În ceea ce privește relațiile dintre cei doi însurăței, acel ceva, ce fundamentează în orice căsătorie dragostea sau ura, era ireproșabil, fantastic, fără cusur, poate puțin nebunesc.

Aici am să încerc să zugrăvesc cu cuvinte simple, fără o încărcătură artificială de formă sau de conținut, un tablou al manifestărilor și descărcărilor sentimentale, pe care le trăiau ei, aproape zi de zi.

De aceea eu am să redau pe scurt incursiunea mea prin trecut și am să mă concentrez mai mult pe fapte și nu pe estetică.

După cum v-am spus anterior, frumusețea Floarei era de-a dreptul cuceritoare, pentru orice bărbat normal și în putere.

Pentru Nuțu, Strâmbu cum era poreclit, era absolut devastatoare. Profita zilnic de plecarea părinților cu vitele la păscut și atunci cu un instinct bolnăvicios, stătea și își urmărea cu o concentrare diabolică consoarta, pe care o concepea în acel moment, ca pe o pradă neajutorată.

Ea la rândul ei îi arunca priviri viclene din coada ochiului, simțindu-se vânată, își etala prin fața lui formele ispititoare, rotunjimile trupului mlădios, sânii tari cu sfârcurile ca alunele pârguite și pulpele ferme ce se încordau și se relaxau la fiecare pas, stârnind pofte nebunești în mintea bietului vânător.

Avea o plăcere diabolică de a maltrata sentimental, de a prelungi acel preludiu chinuitor, în timp ce trupul ei era stăpânit de spasm, până în profunzimea mădularelor. Tâmplele îi zvâcneau cu putere, obrajii i se îmbujorau, iar ochii i se dilatau ca unei sălbăticiuni. Atunci se întorcea spre el, își arunca cu nerv părul peste spate, descheia trei nasturi la bluză dezvelindu-și sânii, îl fixa cu o privire sălbatică și îi ordona scurt:

—Hai!

Atunci, ca din pușcă, se năpustea nebunul.

O cuprindea la piept cu brațele vânjoase și în nestăpânirea lui sălbatică, dintr-o smucire, îi rupea nasturii bluzei, baierele poalelor, în timp ce ea cu trupul mlădios și gol, moale ca o cârpă, suporta printre suspine, plăcutul supliciu erotic.

N-am să intru în detalii, acolo intrând cine și ce trebuia. Eu doar țin să precizez că după acel episod plăcut dar epuizant, stăteau îmbrățișați, până înspre seară.

Să nu vă închipuiți voi dragii mei, că ei practicau această ispravă doar în casă, sau la adăpostul întunericului. Nu! Erau tot timpul disponibili. Îi apuca prin ogradă, printre căpițele de fân, în grajd proptiți de ieslea vacilor, în porumbiște printre cocenii zvelți, într-o adâncitură dintre două brazde uscate de pământ, o supunea unui supliciu, care îi provoca o plăcere diabolică, simțindu-i zvârcolirea ca un șarpe în agonie și văzându-i grimasele feței provocate de plăcere, sau de durerea pricinuită de bulgării uscați, ce i se zdrobeau sub coaste.

Din aceste nebunii s-a plămădit o fetiță, pe care au botezat-o Onița. Trecea vremea, creștea fata, nebuniile amoroase au început să se domolească, dar fără să scadă în consistență și uite așa în al doilea an, a apărut și tatăl meu, căruia i-au dat numele de Lupu.

În acele vremuri, fără asistență medicală mureau la naștere sau după, foarte mulți copii. Dar legendara înțelepciune populară, a găsit de-a lungul timpului remediul incontestabil al acestui flagel, precizând că născutul care va fi botezat cu nume de animal sălbatic va fi ferit de o moarte prematură.

Așa s-a procopsit tatăl meu cu acest nume nobil și anume Lupu.

Cum era primul băiat, era un dar dumnezeiesc pentru familie.

În timpurile acelea, un băiat la naștere era o bucurie, o binecuvântare pentru familie, pe când o fată era o pacoste.

Fata era slabă la munca câmpului, îmbrăcămintea era mai diversificată, mai pretențioasă și mai scumpă.

Fata trebuia păzită până la măritiș, să nu-și piardă virginitatea. Igienă pretențioasă, zestre consistentă la măritat, pe când un fecior, punea clopul pe ureche/ și mergea în sat la fete,/ dar mai lesne la neveste,/ fiindcă fetele o au,/ dar de frică n-o prea dau!

Dar să nu mă pierd în amănunte, mai am de povestit atâtea lucruri, iar timpul pentru mine este limitat și imprevizibil. Am totuși 76 de ani.

După această naștere fericită, a urmat un botez de pomină, cu mare fast și cheltuială, cu invitați de seamă, dintre care nu lipsea primarul, jendarul, dascălul și popa.

A fost un botez nemaipomenit, unic în lume și o spun fără exagerare, ci cu toată certitudinea. Nu s-a întâmplat nici până atunci și nici până în