O poveste din Ierusalim

De Robert R. Bennet

O călătorie spirituală, care aduce trei oameni de ştiinţă în lumea plină de mistere a beduinilor de la Marea Moartă. O aventură a scepticismului, în încercarea sa de a elucida credinţa, de a explica ceea ce este de ne-explicat şi de a vedea ceea ce este de nevăzut.

Maya Gelber, una din minţile strălucite ale geologiei moderne, decide să plece de urgenţă la Ierusalim, pentru a examina un vas antic de ceramică, găsit undeva în apropiere de Qumran. Ceea ce descoperă este pe cât de neaşteptat, pe atât de tulburator, fiind cuvântul scris pe care omenirea îl caută de peste 2000 de ani.

Alături de James, arheolog celebru şi Rashid, lingvist desăvârşit, Maya porneşte în căutarea indiciilor care aveau să-i ducă în grota Sfântului Vartan de la Ierusalim, iar de acolo, mai departe, în deşertul Negev - universul esenienilor.

• Limbă: Română
• Editor: Robert R. Bennet
• Data lansării: 5 feb. 2021
• ISBN: 9781005430238

Robert R. Bennet

Cercetător, cadru universitar, iar apoi călător prim lume, Robert R. Bennet părăseşte mediul ştiinţific, încercând să descopere lumea profundă şi plină de mistere a spiritualităţii. Autorul romanelor O poveste din Ierusalim şi Visul, este doctor în istoria din Orientul Mijlociu şi trăieşte în prezent în sudul Franţei.Robert R. Bennet se aventurează în universul trăirilor şi experienţelor mistice, cu scepticismul şi curiozitatea caracteristice oamenilor cărţii. În romanele sale ştiinţa şi religia uneori se resping, alteori se împletesc, echilibrându-se reciproc. Scrierile sale ne plimbă prin mediul universitar israeliano-american, prin lumea ezoterică a esenienilor de la Marea Moartă, a beduinilor din vechea cetate Petra şi a călugărilor de la Mănăstirea Sfântul Sava din Deşertul Iudeii.Culegându-şi informaţiile cu minuţiozitatea şi grija unui cercetător, Robert R. Bennet descrie cu mult talent şi acurateţe detalii puţin cunoscute din faimoasa Legiune Franceză, creând personaje autentice şi cu o remarcabilă tărie de caracter.Prin romanele sale autorul coboară Cerul pe Pământ, astfel, întâlnirile dintre îngeri şi oameni, ce păreau posibile doar în scrierile vechi din Vieţile Sfinţilor, devin o realitate palpabilă şi pe deplin integrată în viaţa agitată şi materialistă a omului modern din secolul XXI.

Previzualizare carte

Capitolul 1

יהוה – Dumnezeu.

Ud leoarcă, Soli se trezi brusc dintr-un un coşmar. Zăbovi puţin pe rogojină să-şi mai tragă sufletul. Când realiză că a fost doar un vis, răsuflă uşurat şi totuşi, totul părea atât de real. Iahve, Iahve, Iahve... invocaţia continua să-i răsune în minte. Dumnezeu, gândi el cu voce tare. Care Dumnezeu? Eu nici măcar nu cred în Dumnezeu. De ce oare îmi tot revine numele lui în vis?

Strigătele caprelor de lângă adăpost îl aduseră înapoi în lumea lui. O lume liniştită cu zile lungi, fierbinţi, în care colinda solul arid al Mării Moarte, căutând câteva fire de vegetaţie lăsate în urmă de arşiţa deşertului. Toate acestea îi aduceau pace în suflet, dar uneori se simţea singur doar cu caprele, fiinţe apropiate, alături de care trăia pe un pământ în care omul nu avea ce căuta. Şi totuşi, cei câţiva călători ce rătăceau pe meleagurile lui sau oamenii de ştiinţă pe care-i ghida de fiecare dată când se întâlneau în cele mai bizare locuri, îi făceau singurătatea mai uşor de suportat. Nu reuşea să-i înţeleagă şi adesea îşi spunea: dacă ei, oameni învăţaţi, vin din ţinuturi bogate în pustietatea asta, căutând necunoscutul şi încercând să înţeleagă spiritul demult pierdut, cum aş putea eu să mă plâng? N-ar fi dat deşertul pe toată bogăţia Galileii.

În astfel de clipe gândurile îi fugeau spre mica comunitate de bărbaţi care, cu mii de ani în urmă, începea să desluşească sensul lumii şi calea desăvârşirii personale. Erau esenienii (N.1), cei care îi bântuiau adesea visele, făcându-l să se trezească urlând şi plin de sudoare. O să încerce să-i uite, să-i lase în lumea lor, să-şi şteargă din memorie textele la care aceştia lucrau cu atâta grabă de parcă cerul avea să cadă pe pământ. Voia să dea uitării vocile care îi şopteau vorbe de neînţeles, vorbe într-un grai străin pe care le auzise doar la bunii lui. Nici pe ei nu-i înţelegea. Şi-ar fi dorit măcar o dată să ştie ce-i spuneau. Se întreba adesea: oare despre ce vorbesc, ce vor să-mi spună? Oare arşiţa zilei îmi trimite visele acestea teribile? Oare vocile lui Azazel nu mă lasă să mă odihnesc ? Oare demonii din pustie mă bântuie şi mă ademenesc?

Totul era doar o legendă. El nu era un om al superstiţiilor, nu credea în basme cu djinni (N. 2) depănate de beduini bătrâni. Era fiul semnelor, al cerului, al vântului, al soarelui şi al deşertului. Vorbea cu norii, cu pietrele, cu păsările şi cu cei câţiva ocşi (N. 3) care i ieşeau uneori în cale. Nu-i era frică de spirite şi totuşi, acestea îi tulburau sufletul.

Capitolul 2

În pata de lumină a lămpii de birou o siluetă întunecată se întinse din toate încheieturile. La ora aceea târzie din noapte, Maya, una din minţile strălucite al geologiei moderne, se afla încă în laborator. Frecându-şi ochii roşii îşi concentră din nou atenţia asupra tabelului cu date de pe ecran. Era unu noaptea şi cu excepţia biroului ei, totul era scufundat în întuneric. În afară de oamenii de pază, nu mai era nimeni în clădire. Pentru Maya nu era nimic neobişnuit să-şi petreacă nopţile studiind. Prefera să lucreze singură şi adora misterul şi liniştea nopţii. Iar când colegii glumeau pe seama activităţii ei nocturne, răspundea cu nonşalanţă: ce ştiţi voi ce ascunde întunericul?

Cu ore în urmă, colegul ei din laboratorul vecin băgase capul pe uşă, privind-o curios:

– Ce faci, Maya, mai stai? E târziu. Hai să bei o bere cu noi!

Îl refuzase fără regrete, deşi de obicei îi făcea plăcere să povestească cu băieţii. Simţea că putea în sfârşit termina proiectul la care lucra de luni de zile. Tot materialul era adunat şi structura îi era limpede în minte. Trebuia doar să-l pună pe hârtie şi ştia că dacă prinde câteva ore bune de lucru problema e rezolvată. Aceste câteva ore erau de obicei ore de noapte, pe care liniştea din jur şi concentrarea le făceau rodnice. Când ridică ochii din ecran, afară începea să se lumineze de ziuă. Geamurile mari nu mai erau negre, ci cenuşii. Undeva din capătul coridorului auzi cu oarecare surprindere zgomotele echipei care venea în fiecare dimineaţă la curăţenie în clădirea cea mare. Nu crezuse că va sta toată noaptea, dar nu-i părea rău. Materialul era încheiat, trebuia doar să-l recitească şi să-l trimită. Asta însă mai târziu. Gândul acesta, împreună cu lumina perlată a zilei, îi provocau o stare uşor euforică, ce se suprapunea ciudat peste oboseala care începea s-o cotropească. Ah, ce bun ar fi un duş fierbinte şi câteva ore de somn. Hai, fetiţo, acasă cu tine!

*

Fără măcar să clipească privea uşor încruntată la fragmentul de ceramică oranj. Pe la 11, când revenise în institut, bine-dispusă şi vioaie, angajatul de la poartă strigase după ea:

– Dr. Gelber? Aveţi un plic. Tocmai ce l-a adus curierul.

Fragmentul oranj era însoţit doar de un bileţel scrijelit în grabă, prin care James o ruga să analizeze proba efectuând „testele uzuale", cum se exprimase el, făcând-o pe colega lui să-şi dea ochii peste cap, exasperată de imprecizia solicitării. După ce rulase primele analize, era şi mai nedumerită. Fragmentul era acoperit cu aceleaşi minerale pe care analizele ei le indicau de obicei. Obişnuitele cloruri, mult magneziu, procent mare de brom. Nimic ieşit din comun pentru un fragment provenit din apropierea celei mai sărate mări a lumii – Iam Hamelah, cum o numesc evreii, locul în care Maya îşi petrecuse ultimii ani. Totuşi, dacă nu e nimic special cu fragmentul acesta, de ce mi l au trimis mie băieţii, tocmai în California? gândi ea. Ce se aşteaptă să găsesc? De ce nu l-au testat undeva în Israel? Doar au suficiente institute bine dotate acolo.

Maya ştia prea bine că nu concurenţa dintre cercetători îi împiedicase să facă asta. În lumea lor, colaborarea era mai degrabă regula decât excepţia. Ridicând în sfârşit privirea din ecranul analizorului, cântări gânditoare în palmă fragmentul de ceramică ce se odihnea în punguliţa lui de plastic şi întrebă cu voce tare: oare ce-mi ascunzi tu mie? Se simţea acasă în laborator, deşi ar fi preferat să fie pe teren, la mii de kilometri distanţă, în deşertul sărat al Iudeii. Cel puţin era linişte şi putea monopoliza aparatura de care beneficia cea mai dotată universitate din Statele Unite. James, care împreună cu cercetătorii debutanţi îi făcea concurenţă, era acum în Israel şi-i trimisese spre analiză enigma oranj. Oare de ce n-am fost eu în locul lui? Trei ani am stat în deşert. Am colaborat cu mai toate echipele de arheologi şi lingvişti. Am studiat marea, mişcările plăcilor tectonice, găurile de sare. Am cartografiat tot ce se putea. Am mişcat fiecare piatră de la locul ei. A fost interesant şi-am învăţat o grămadă, dar tot ceea ce am găsit a fost mai degrabă ordinar decât extraordinar. Acest fragment să fie oare şi el doar un pumn de praf purtat de vânt? Oare James ştie ce a găsit sau aşteaptă de la mine răspunsurile? În fine, hai să vedem ce ne poate spune bucăţica asta de viaţă omenească.

Îşi dădu la o parte o şuviţă din părul negru şi cârlionţat, se ridică cu hotărâre şi se întoarse spre dulapul ticsit cu dosare şi bibliorafturi. Căută din ochi mapa violet, voluminoasă, care adăpostea rezultatele muncii ei de teren şi cu ea în mână porni întins spre cea mai mare masă din laborator. Puse mapa pe ea, o potrivi exact în mijloc şi zâmbi cu gândul la ceea ce avea să se întâmple. Ştia că în scurt timp biroul avea să fie plin de planuri, date geologice, hărţi, statistici, clasificări şi măsurători. Toate reprezentau viaţa ei din ultimii ani şi le iubea ca pe ochii din cap. Pentru ca momentul să fie desăvârşit, îşi umplu o cană cu cafea proaspătă. Adora mirosul cafelei fierbinţi, iar aroma de cardamon o ducea din nou în lumea care îi furase sufletul, Orientul.

Capitolul 3

Admirând vasele oranj, cei doi cercetători uitaseră de toate. Nu ştiau încă ce ascundeau în interiorul lor, dar erau aproape convinşi că au dat peste o comoară. Vorba Mayei, oriunde cauţi pe pământul sfânt, dai peste ceva ce aşteaptă să fie descoperit. Aflându-se în trecere prin Ierusalim, tinerii au decis să aştepte rezultatele analizei rătăcind prin shuk (N. 4). Trecând prin Poarta Jafo, James Jacobsohn şi Rashid Aza intrară în Oraşul Vechi.

- Ce vechime crezi că ar putea avea? îl întrebă Rashid pe James. Bărbat înalt, cu pielea arsă de soare, purtând haine de in şi o eşarfă arăbească înfăşurată în jurul gâtului, James, era unul dintre cei mai mari arheologi, profesor la Universitatea din California şi director al Institutului American de Studii Semitice. Deşi semăna mai degrabă cu un beduin, era o celebritate în domeniul său, cunoscut în lumea ştiinţifică drept norocosul şantierelor.

Rashid, după cum îl trăda numele, avea origini arabe. Nici prea înalt, nici prea scund, cu ochi verzi pătrunzători şi o minte sclipitoare, expert în istoria religiilor şi un lingvist renumit era unicul cercetător palestinian de la Institutul Shalom Hartmann. De zece ani locuia în Ramalah şi în fiecare dimineaţă, în drum spre institut, trebuia să treacă de barierele de securitate ale armatei israeliene.

– Poate avea oricât, răspunse James cu vorba lui tărăgănată. Până nu facem datarea arheologică, nu putem şti exact perioada de provenienţă a vaselor.

– Ar putea la fel de bine să fie din timpul regelui David, din vremea asedierii Masadei sau din perioada lui Bar-Kohba?

– Ţinând cont de locul în care l-am întâlnit pe amic ul nostru, totul e posibil. Sper totuşi să fie ceva diferit de vechile poveşti cu eroi evrei.

Variantele lui Rashid erau plauzibile. Din vremea aceea se descoperiseră enorm de multe vestigii şi era greu de presupus că ar fi putut aduce ceva nou. James cunoştea bine istoria lui Simon Bar-Kohba, eroul aşteptat de evrei ca un Mesia, pentru a împlini profeţia din Numeri 24:17:

„O stea răsare din Iacov,

Un toiag de cârmuire se ridică din Israel.

El străpunge laţurile Moabului,

Şi prăpădeşte pe toţi copiii lui Set".

Deşi condusese Israelul doar trei ani, Bar-Cohba îşi permisese să sfideze puterea împăratului Adrian, bătuse monedă cerând în scris „Libertatea Israelului" şi avusese curajul să înfrunte puternica armată romană. Reuşind să radă de pe faţa pământului Deioteriana, a XXII-a legiune romană, Bar-Cohba întărise credinţa evreilor că el este acel Mesia războinic venit să elibereze poporul lui Dumnezeu de sub jugul stăpânirii străine. Nu era imposibil ca vasele să aibă legătură cu acest personaj. De curând, o echipă de arheologi israelieni anunţaseră o descoperire importantă din aceeaşi perioadă. Într-o peşteră, nu departe de locul în care cei doi cercetători dăduseră peste preţioasele vestigii, israelienii găsiseră un număr impresionant de monede de bronz, argint şi aur cu însemnele eroului evreu. Era remarcabilă cantitatea şi calitatea monedelor aflate într-un singur loc. Curmând tăcerea James spuse:

– Ar putea avea vreo legătură cu Masada? Poate vasele conţin un mesaj prin care evreii cer ajutor sau propun un armistiţiu sau poate îşi anunţă capitularea. N-ar fi interesant?

– Ar fi minunat. Aşa, ca într-un film. Şi noi să le găsim. Sigur, de ce nu? Dar să ştii că ar fi fost greu ca cineva să iasă din cetate. Masada a fost sub asediu timp de trei ani.

– Mda, cu cinci legiuni romane postate la poalele muntelui ar fi fost destul de greu pentru o fiinţă umană să treacă neobservată. Doar dacă mesajul n-a fost scos din cetate de un soldat roman!

– Adică să fi existat un trădător în armata romană?

– De ce nu, orice armată îşi are eroii şi trădătorii ei. La urma urmei, Josephus Flavius nu s-a sfiit să schimbe taberele.

– Nimic nu-i imposibil. Doar că, prietene, spuse Rashid, nu avem noi norocul ăsta.

Gândindu-se la turnura vieţii lui Josephus, James era optimist. Cunoscut de evrei sub numele de Iosef Ben Matitiahu, fusese iniţial un conducător al revoltei împotriva romanilor. Provenind dintr-o familie de preoţi, Iosef a devenit guvernator încă de foarte tânăr. Când romanii au atacat Galileea, a ales viaţa în locul morţii şi preferând să nu respecte pactul de suicid impus pentru apărarea cetăţii, tânărul s-a predat lui Vespasian. Iosef a devenit Josephus şi odată cu schimbarea numelui a ajuns cetăţean roman respectat, istoric celebru şi sfetnic la curtea imperială romană.

Capitolul 4

Cei doi prieteni ştiau ceva ce Maya nici nu bănuia. Fragmentul de ceramică trimis în America cu doar câteva zile înainte era doar atât, un fragment. Adevărata comoară era în posesia lor - două vase cilindrice din ceramică, evident vechi. Cât de vechi, asta rămânea de văzut. În vremea aceea, astfel de recipiente fuseseră folosite pentru a adăposti în principal manuscrise, dar nu numai. De fapt, puteau conţine orice. Cilindrii erau încastraţi efectiv în sare, iar pentru a-i deschide în siguranţă aveau nevoie de un laborator şi de echipamente mai sofisticate decât pensula, dalta şi târnăcopul care îi însoţeau în deşert. Deocamdată nu îndrăzniseră să le arate nimănui.

Un laborator performant pe care şi l-ar fi dorit orice arheolog se găsea la institutul Shalom Hartmann, unde lucra Rashid. Dar tot acolo erau şi „vulturii". Astfel, cei doi prieteni deciseseră să nu arate nimănui descoperirea lor şi să caute un loc mai discret, ascuns de privirile celebrităţilor în arheologie. Asta cel puţin până se lămureau cu ce aveau de a face. Dar unde să găsească un laborator suficient de bine echipat pentru trebuinţele lor?

– Hmm… mormăise Rashid, am putea merge la Haifa. Imediat ce-şi rosti gândul, realiză că e o idee proastă.

– Fugi de dracu şi dai de mă-sa, îi răspunsese sec James.

– Ai dreptate, dar nu e uşor să găseşti un laborator bun, care să-ţi asigure totodată şi discreţie.

– Ah, dac-am putea ajunge la mine acasă, la laboratorul meu din California, dar e prea mare riscul. Trebuie să trecem prin vamă şi la Paris şi la intrarea în State.

– În primul rând, n-avem nicio şansă să trecem de serviciile de securitate israeliene de pe Ben-Gurion. Îi cunoşti doar.

James ştia prea bine că interviurile patrulelor Mossad care asigurau securitatea pe aeroportul din Tel Aviv erau ucigătoare şi nu dădeau niciodată greş. Inteligent concepute, cu întrebări redundante pe care doar un psiholog fin le-ar fi putut ocoli, făceau imposibilă scoaterea din ţară a oricărui obiect considerat patrimoniu naţional. Aeroportul israelian era o fortăreaţă hi-tech de ultimă generaţie. Puţini erau cei care ştiau că numărul angajaţilor care asigură securitatea aeroportului depăşea două mii, cu mult peste cifra celor care se ocupă cu zborurile propriu-zise. Divizia de securitate era formată din personal al forţelor militare şi al poliţiei. Nimeni şi nimic nu intra şi nu ieşea din Ben-Gurion fără ştirea lor. Erau în alertă zi şi noapte. Se plimbau prin sălile de aşteptare imense şi cochet aranjate, privind discret în jur în timp ce sorbeau din cafeaua fierbinte, ca nişte turişti aflaţi în aşteptarea unui zbor. Mulţi se loveau întâmplător de ei, dar puţini ştiau cu cine au de-a face. Deşi interogatoriile securităţii israeliene îi puneau în încurcătură şi îi speriau pe cei nevinovaţi care aveau totuşi de-a face cu ei, sistemul funcţiona precum un ceas elveţian. Niciodată în istoria Israelului un avion nu a fost deturnat de pe Ben-Gurion.

Dacă orele târzii ale nopţii îi făceau poate mai îngăduitori cu pasagerii obosiţi, aparatura lor era infailibilă şi nu dormea niciodată. Pe lângă porţile dotate cu detectoare de metale, autoritatea israeliană introdusese cu puţin timp în urmă o inovaţie tehnică. Se ştia că punctul slab al controalelor era regiunea picioarelor, tălpile, unde puteau fi ascunse eventual arme artizanale. Ultima jucărie tehnologică cu care se delectau agenţii de pază era aşa-numitul pantof magic, un sistem care scana tălpile şi gleznele până la o înălţime de 4 cm, aproape instantaneu şi fără să fie nevoie de îndepărtarea pantofilor. Rashid, care locuia pe teritoriul palestinian, avea de-a face cu barajele armatei israeliene în fiecare dimineaţă. Uneori era oprit timp de câteva minute, alteori ajungea la institut abia pe la amiază, iar în unele zile nu apărea deloc. Pentru un om de ştiinţă era frustrant să depindă de bună - dispoziţia unor militari, dar ştia că nu există altă cale. Cu serviciile de securitate israeliene nu era de glumit.

Capitolul 5

Soli ieşi din cortul lui susţinut de câteva bârne şi acoperit cu crengi de palmier uscate. Cerul era roşu sângeriu şi părea că lumea nu se mai sfârşeşte. Adora acel moment al zilei, puţin înainte de răsăritul soarelui, când întreaga creaţie se trezeşte la viaţă, parcă pentru prima oară în toată existenţa ei. Încercând să vadă astrul dimineţii, îşi fixă privirea pe vâlvătaia aprinsă pe cer. După câteva clipe în care lumina părea să-i pătrundă până în creier, de sub orizont apăru vârful unei sfere ce creştea văzând cu ochii. Răsăritul şi apusul erau singurele momente care îi permiteau să privească drept spre soare. Cu faţa spre miază-zi, beduinul admira fascinat lumea care vieţuia în miezul globului solar şi tocmai acest joc îl făcea să-şi dorească să vadă şi în ziua următoare dansul razelor. Era o plăcere din copilărie.

În doar câteva clipe lumina roşie se făcu oranj, apoi galbenă, apoi strălucitor de albă şi brusc îl orbi. Soli întoarse capul într-o parte şi zâmbi fericit, strângând din ochi şi aşteptând să-i dispară fluturii de pe retină. Soarele îi colora întreg orizontul în verde. Cum în câteva clipe vederea i se limpezi, luă desaga din piele de capră în care ţinea apa, se spălă pe faţă şi îşi clăti ochii scăldaţi de soare. Continuând să se stropească, spunea: soarele şi marea s-au întâlnit în ochii mei luminându-mi inima şi mintea. Era un descântec vechi pe care îl ştia de la bunicul lui. Îl rostea în fiecare dimineaţă. Dacă vrei să nu-ţi pierzi niciodată tăria ochilor, dacă vrei să vezi ca un vultur până la bătrâneţe, nu uita să faci asta în fiecare dimineaţă.

Ahmed, bunicul lui Soli, fusese vraciul satului. Oamenii îl respectau, dar îi purtau de frică. Tot satul ştia că Ahmed este prieten cu djinnii deşertului şi în afară de momentele în care aveau un bolnav în familie,