Lumi Paralele

De Sorina Ioana Iordache

O biblioteca obisnuita te traverseaza peste granite neobisnuite, spre lumi paralele. O adolescenta cu o viata normala afla ca nu este cine credea. Crescuta de o familie umana care se muta intr-un orasel numit The Forest Bran, aceasta descopera ca nu era intru totul om. In interiorul ei domneau puterile a cinci creaturi de poveste.

In The Forest Bran afla ca are un frate geaman, Kamill, pe care il si intalneste. De la acesta afla despre soarta parintilor lor adevarati si despre mama lor, care punea in pericol nu doar lumea magica din care proveneau, ci si omenirea, asa cum o stim.

Trecand prin cartile din biblioteca orasului, Sorina isi face prieteni noi si afla ca numele sau adevarat era Calypso. Impreuna cu zei ai elementelor, prieteni temerari si cu puteri multiple, Kamill si Calypso izbandesc in a salva toate lumile existente si trec cu bine peste toate incercarile surprinzatoare si provocatoare.

• Limbă: Română
• Editor: Sorina Ioana Iordache
• Data lansării: 2 mai 2022
• ISBN: 9786060713647

Sorina Ioana Iordache

Iordache Sorina Ioana, nascuta la 17 august 2006, in Bucuresti, locuieste in Ploiesti, Prahova. Sorina este eleva in clasa a IX-a la Colegiul ,,Spiru Haret” Ploiesti, profilul Filologie.A inceput sa scrie cartea ,,Lumi paralele” la varsta de 13 ani, la inceputul clasei a opta, dar pana atunci si-a afirmat talentul literar participand la diferite concursuri de creatie, scriind eseuri si compuneri apreciate de profesori.La inceputul clasei a VIII-a, cand a scris o compunere pentru unul dintre modelele de capacitate, cu subiectul unei intamplari intr-o biblioteca, acesteia i-a venit ideea sa scrie chiar o carte cu subiectul unei biblioteci. La inceput nu a crezut ca o sa o termine, insa, dupa aceea, a observat cum ii curg ideile si acum e decisa sa scrie o trilogie.A incheiat primul volum pana sa implineasca 14 ani, inainte de a fi admisa la liceu.

Previzualizare carte

Sorina Ioana Iordache

Lumi Paralele

logotip1

Copyright

Lumi Paralele

COPYRIGHT 2021 SORINA IOANA IORDACHE

COPYRIGHT 2021 Editura LETRAS

Toate drepturile rezervate.

ISBN ePub 978-606-071-364-7

Publicat de Letras

https://letras.ro/

Distribuit de https://piatadecarte.net/

Contact editura: [e-mail]

[e-mail]

Această carte este protejată de legea dreptului de autor.

Din respect pentru autorul cărţii, folosiţi-o pentru uzul personal.

Puteţi reproduce extrase din această carte în limita a 300 de cuvinte, pe site-ul, blogul dvs., în reţelele sociale, folosind întotdeauna semnele citării, urmate de titlul cărţii LUMI PARALELE, un link către această carte şi către Editura Letras.

Cuprins

Lumi Paralele

Copyright

Capitolul 1: Lumea mea

Capitolul 2: The Forest Bran

Capitolul 3: Arhivele orașului

Capitolul 4: Drumul spre casă

Capitolul 5: Schimbarea tatei

Capitolul 6: Petrecerea aniversară

Capitolul 7: Inelele familiei regale

Capitolul 8: Dezlănțuirea interioară

Capitolul 9: Prințul Elementelor

Capitolul 10: Legături mentale

Capitolul 11: Foc, apă, vânt, pământ

Capitolul 12: Reuniune de familie

Capitolul 13: Adalwolf, Coreea și Regina

Capitolul 14: Celula 13

Capitolul 15: Convenția

Capitolul 16: Dezvăluiri

Capitolul 17: Ochi roșii, lanțuri grele

Capitolul 18: Plan de atac

Capitolul 19: Planificări

Capitolul 20: A șaptea lume

Capitolul 21: Scrisoarea

Capitolul 22: Croazieră de coșmar

Capitolul 23: Șamanul

Capitolul 24: Drumul spre casă

Capitolul 25: Ani de antrenament

Capitolul 26: Marele război

Capitolul 27: Sămânța neagră

Capitolul 28: Adevăr și dreptate

Capitolul 29: Final fericit

Capitolul 30: Un nou început

Capitolul 1: Lumea mea

Vacanțele... Ce sunt vacanțele? Ce înseamnă acest cuvânt, „vacanță? Ce semnificație are? Poate că pentru copiii normali are o semnificație simbolică, este un fel de totem, zeu... poate înseamnă râsete, chiote, distracție, într-un cuvânt, JOACĂ... sau poate înseamnă responsabilități, de exemplu stat cu frații, făcut curățenie, spălat vasele, obligații, teme suplimentare pentru la școală și poate, de ce nu, suportarea rudelor enervante și băgărețe, care ar fi ultimele pe care ți le dorești prin preajmă după acele luni grele de școală. Cine știe? Eu, cu siguranță, nu știu. Ce-i drept, eu nu consider că mă număr printre copiii normali; eu, câteodată, nu-mi bag în seamă nici măcar familia, când sunt ocupată cu ale mele; sincer, nu v-aș sfătui să faceți acest lucru... Cu bune sau cu rele, este cel mai de preț pe care îl avem și singurul care ne va sprijini o viață întreagă, indiferent de situație. Eu m-am îndreptat. Eu nu mă mai joc de mult, dar barem să mă mai și distrez... Poate credeți că am o viață tristă, dar nu este deloc așa... Vacanțele mele sunt un fel de lume a mea, un paradis care se mărește. Poate vă întrebați de ce spun asta. Ei bine... Toate vacanțele mele, fie de iarnă sau de vară, de sărbători sau intersemestriale, încep întotdeauna cu „A fost odată... sau cu „Totul a început cu/când... ".

Așa începe și această poveste...

A fost odată ca niciodată... eu. Am 14 ani, sunt dintr-un orășel mic, de mult uitat, numit The Forest Bran. Un orășel simplu, dar totuși nu necunoscut. De ce spun acest lucru? Păi, să zicem că totuși nu este așa simplu pe cât pare la prima vedere. Acest lucru se datorează fenomenelor neomenești care se întâmplă aici, fenomene ce au loc doar în filme și în basme. În orășelul meu, noaptea, toți locuitorii călătoresc. Nu vă imaginați că sunt călătorii normale, cum merg copiii normali în turul țării, cu familia, pentru a explora. Aici, în acest orășel, este vorba despre călătorii fermecate, nerealizabile în alte locuri, în alte țări, pe alte continente; poate doar în alte lumi.

Noi, locuitorii acestui orășel, prin cetățenie, prin locul nașterii, unii dintre noi suntem călători. Poate pentru cei din alte locuri înseamnă ceva obișnuit, dar dacă ar cunoaște și acest sens al cuvântului, s-ar gândi de două ori înainte să facă o afirmație. Să fii călător, pentru noi, înseamnă să fii legat prin naștere sau prin mutare de un anumit tip de cărți, pe familii, permițându-ți, astfel, să-ți ofere un bilet dus-întors între lumea celor vii și lumea celor tipăriți. Oamenii normali, chiar și fără școală, știu că acest lucru este imposibil. Sincer, oameni buni, acest lucru chiar este imposibil, așa sunt și unicornii... și vrăjitoarele... și vârcolacii... și vampirii; chiar și noi, călătorii... Dar uitați, suntem despărțiți doar de o foaie tipărită de hârtie, care mă împiedică să-ți arăt personal lumea mea. Tu ești acolo, departe, iar eu tot aici sunt, cufundată în cărțile mele, călătorind la prietenii mei seară de seară, noapte de noapte, lăsând orășelul gol, sub profunda pâclă a nopții.

Așa că, dragă cititorule, dacă te împinge de la spate puternica curiozitate, te invit să descoperi viitoarele taine ale jurnalului de călătorie și să-mi descoperi palpitantele și emoționantele aventuri dintre cele două lumi paralele, atât de asemănătoare, dar totuși așa de diferite. Descoperă-mi paradisul, lumea mea, lumea călătorului din mine.

Capitolul 2: The Forest Bran

Eu, împreună cu familia mea, locuiam în orașul Sighișoara; un frumos oraș medieval cu o însemnătate istorică specifică Transilvaniei. Ne duceam traiul zilnic precum o familie normală, căci asta și suntem. Ai mei mergeau la serviciu, eu mă duceam la școală, îi ajutam pe ai mei în casă, aveam animale de companie (o pisicuță, un cățeluș și câțiva peștișori), făceam totul ca o familie normală...

Cu toate că ne era bine, totul s-a schimbat când tatăl meu a primit un loc de muncă mult mai bine plătit, însă departe de casă. Trebuia să ne mutăm... Știam asta.

Nici nu trecuse mult timp de când acel gând, îngrozitor pentru mine, mi se înfiripă în minte că la trei zile, în timp ce mă întorceam de la școală, curtea mea iubită era de nerecunoscut... Toate lucrurile noastre erau împachetate și aranjate în cutii în mijlocul curții, mobila pregătită parcă de un asalt, cuștile animăluțelor mele gata de drum, acvariul cu pești mutat de la locul lui și mama, care plângea de parcă se sfârșea lumea. Nu înțelegeam ce se întâmplă, până când mi-am adus aminte discuția părinților, din urmă cu trei zile.

Dintr-o dată, toate clipele frumoase, petrecute în acel loc deosebit, dispăruseră. Toate planurile pe care mi le făcusem pentru viitor dispăruseră. Mă simțeam depășită de situație, de parcă treceam singură prin ea, de parcă aș fi dus singură această povară grea. În sufletul meu se dădea o bătălie uriașă și dureroasă.

„Cum am putut să fiu atât de oarbă?"- această întrebare îmi revenea în minte la fiecare cinci minute de la intrarea în curte.

Am avut atâtea semne, dar nu mă folosisem nici măcar de unul singur. Poate dacă îmi dădeam seama la timp, nu aș mai fi trecut prin acele încercări grele. La școală, an de an, purtam titlul de „elev al anului, iar colegii și profesorii mei și-au luat în acea zi cu toții „la revedere de la mine, ba chiar îmi făcuseră și un filmuleț însoțit de o scenetă, pesemne că știau și erau cam surprinși de neînțelegerea mea; mama și tata, care vorbeau codat de fiecare dată când eram în preajma lor; telefoanele misterioase ale tatei, chiar și cadourile, și pozele cu tot felul de case bune de cumpărat... atâtea semne vizibile, dar din partea minții mele, nimic.

Aveam mintea goală și eram buimacă din cauza concluziilor pe care, chiar și în acele momente, eu le credeam și le speram pripite. Eram pe jos și mă durea capul de la prea multe informații, deci leșinasem. Nu voiam să renunț la toate acele clipe frumoase și magice. Nu puteam.

Toată seara, părinții mei au continuat să dezbată această problemă, iar eu, deși eram pe dinafara subiectului, eram prinsă la mijloc. Părinții mei se gândeau dacă să îi ia și pe bunicii mei cu noi pentru a-mi fi mai ușor cu acomodarea, își făceau planuri despre cum mă voi integra în noua școală, se gândeau cum o să rezist noii schimbări, dar parcă nimeni nu-și dădea seama că eram și eu pe acolo. Eram dezamăgită de ceea ce se întâmpla în jurul meu.

Cum au putut să-mi dea această lovitură de grație? De ce nu au vrut să discutăm în familie, așa cum este firesc?... Tot restul serii, am continuat să-mi pun întrebări și să mă pregătesc pentru a renunța la casa și la pământul părintesc, unde, cel mai probabil, nu mă mai întorceam vreodată.

La ora 21.00, în acea seară, au ajuns și bunicii mei, în momentul în care mașina de marfă tocmai pleca cu pachetele, cutiile și lucrurile pe care mama le pregătise de drum. Aceștia păreau la fel de triști, semn că mama îi convinsese să vină cu noi și să lase totul în urmă.

A doua zi după-amiaza, ne-am urcat în cele două mașini și am plecat spre orășelul agreabil în care urma să ne mutăm. Cu o ultimă fărâmă de compătimire și optimism, m-am urcat în mașină, uitându-mă cu jind la casă. Eram pregătită de schimbare, oricât de grea ar fi fost ea. La urma urmei, puteam păstra legătura cu prietenii și cu toți colegii mei.

Orășelul în care ne mutam se numește The Forest Bran și se află în apropierea Castelului Bran, cam la aproximativ două ore de Sighișoara. Este un orășel primitor, cu destul de mulți locuitori învățați, cu casele și curțile specifice Transilvaniei și cu o istorie oarecum caracteristică locului. La prima vedere pare un orășel pricăjit și lăsat în voia sorții; cel puțin mie așa mi s-a părut când am intrat în el. Până și mama, care mereu este optimistă și bucuroasă când poate descoperi istoriile și legendele orașelor noi, acum se schimbase la față și era supărată din cauza alegerii proaste pe care credea că o facuse. Toți ne uitam surprinși în jur. Nici urmă de lumină pe la vreun geam. Nici urmă de mașini (în afară de ale noastre) pe străzi. Luminile stradale pâlpâiau din când în când.

Pe măsură ce înaintam, orășelul nu mai părea de loc așa primitor cum era la început. Treptat și cu spaima care parcă se simțea chiar și în roțile mașinilor, urmați îndeaproape de bunicii mei, ajungem cu greu la adresă. Ne rătăcisem un pic printre acele străduțe, dar eu îl luam ca pe un „Bun venit" și se pare că eram singura.

Casa noastră era cu etaj și cu balcon, patru camere și foarte frumos făcută. Avea un design aparte, care include treptele din marmură albă, pereții interiori ornați cu tapete diferite în fiecare parte a casei, acestea alcătuind câte un peisaj magnific, și balconul, având un spațiu numai bun pentru lucrat, citit sau chiar relaxat, de ce nu. Tot acest loc de basm era completat de o curte cu gazon proaspăt tăiat de către foștii proprietari, care îl pregătiseră pentru noi, iar cușca puiului meu micuț de ciobănesc mioritic cu blana neagră ca abanosul era deja așezată în țarcul din partea din spate a curții. Cele două generații de părinți începuseră să despacheteze și să își distribuie camerele. Mama și tata și-au ales dormitorul cel mai mare, cel cu tapetul reprezentând o cascadă în mijlocul unei păduri, pe timp de iarnă, apa acesteia fiind înghețată în sensul direcției de curgere și făcând peisajul să pară din ce în ce mai mult desprins dintr-un basm. Bunicii primiseră camera de mărime mijlocie, care conținea un tapet ce reprezenta mai mult trecerea timpului, dacă îl priveai în profunzime. Pe acesta era descris un orologiu în centrul unui oraș, bătând de oră fixă, iar de o parte și de alta a segmentului de oraș reprezentat, începând de la stânga spre dreapta, erau doi copii, de vreo 5-6 ani, care se jucau împreună, după care urmau aceiași copii, fiind la liceu, mai departe aceleași persoane terminând facultatea, căsătorindu-se, având copii, iar în final îmbătrânind și murind împreună. Acesta, după părerea mea, era cel mai profund și mai expresiv „tablou". Mai erau două camere. Ambele cu dimensiuni aproximativ egale. Unul dintre dormitoare l-am păstrat pentru oaspeți, iar celălalt, un pic mai mare, mi-a fost dat mie. Eu aveam pe perete un adevărat peisaj montan, foarte frumos realizat, care efectiv îți lua ochii.

Acest peisaj montan era surprins primăvara. Crestele munților, aproape complet deszăpezite, văzute printre niște crengi de brad care conțineau câteva conifere în vârful lor. Iarba proaspătă, verde, mai că îi puteai simți mirosul și, dacă erai puțin atent și te concentrai, puteai vedea și caprele negre, cocoțate. După părerea mea, eu aveam cel mai relaxant tapet dintre toate camerele. A început să-mi placă casa, pe măsură ce o exploram.

Cu o zi înainte de seara mutării, din camera mea tot începuseră  să-mi dispară lucruri și nu înțelegeam de ce. Acum se pare că toate explicațiile veneau servite pe tavă. Boxele, calculatorul și imprimanta mea se pare că nu au fost vândute, cum au spus părinții mei, rafturile mele în miniatură, special făcute pentru materiale practice, coli de hârtie și multe alte prostioare, se pare că nu se uzaseră, coșulețul de dormit al pisicuței se vede clar că nu a fost jupuit de Jerry, cățelușul meu, și se observă clar că dulapul meu de haine nu urma să fie înlocuit... Totul era aranjat diferit și mult mai modern. Părinții mei renunțaseră la stilul de cameră retro. Până și ei își rearanjaseră camera altfel, față de vechea casă. Singura cameră unde nu se vedea vreo diferență, însă se observa urma de înțelepciune acumulată cu trecerea anilor, era camera bunicilor. Scurgerea ireversibilă a timpului se vedea în fiecare cuvânt și în fiecare piesă de mobilier din acea cameră. Totul se schimbase, chiar și pentru ei.

Ne-am culcat devreme în acea seară. Următoarea zi urma să fie una plină...

***

A doua zi nu ne-am trezit prea devreme. La ora 10.00 ne-am dat jos din pat, ne-am făcut rutina de dimineață, ne-am dus să ne facem cafelele și ne-am pregătit pentru a merge să ne facem noile buletine. Eu am ieșit înaintea tuturor din casă pentru a-i da de mâncare lui Jerry și pentru a mă asigura că este bine în noul lui coteț. Cu inima cât un purice de nerăbdare și curiozitate, am ieșit prima din curte, urmată îndeaproape de mama, îmbrăcată cu o rochie roșie, puțin mulată, de tata, care era îmbrăcat la patru ace, cu sacou, cămașă albă și pantaloni de stofă, de bunicul, îmbrăcat la fel ca tata, iar bunica purta un deux piece simplu, dar modern. Eu eram singura îmbrăcată sport. Nu mă interesa prea mult de gura lumii și de prima impresie... Nici nu am pășit bine pe trotuar, că fața ne-a fost luată de o mulțime de străini, fiecare cu câte un obiect în mână. Cei mai mulți dintre ei aveau cărți. La înaintare, am presupus eu, că a ieșit primarul. Cu o voce solemnă, dar prietenoasă și jucăușă, a rostit:

—Bine ați venit în frumosul și căldurosul nostru oraș!

Pentru orice aveți nevoie vă vom sta la dispoziție și vă vom ajuta prin orice mijloace!

—Vă mulțumim frumos pentru această prietenoasă întâmpinare! spuse tata cu o voce care ne-a surprins pe toți și pe care nu o mai auzisem. Nu suntem obișnuiți cu asemenea întâmpinări, zise, deși părea că nu ar fi vrut să spună asta.

Un copilaș din mulțime rosti surprins:

—Nu?! Păi voi din ce lume veniți?

Mama lui îl trase de ureche, supărată, și îi spuse băiețelului de vreo 5 anișori, care nu părea că înțelege vreo iotă:

—Raul, cum poți fi așa de nechibzuit cu nou-veniții? Așa te-am învățat să te porți?

—Dar mamă, rosti băiețelul, pe care tocmai aflasem că-l cheamă Raul, cum poate cineva să nu fie primit călduros, când e rost de casă nouă?

Un băiat, identic în tot ceea ce se poate cu mine, de parcă mi-ar fi fost geamăn, se apropie de noi. Avea părul scurt, ondulat și blond, ochii albaștri ca opalele, înalt și bine proporționat, cu o înfățișare sportivă. Chipul lui exprima bunătate, plăcere și tandrețe; întru totul identic cu mine. Ni se adresă cu o voce mieroasă și divină, parcă ruptă din rai:

—Ar trebui să nu luați în seamă cuvintele acestui băiețel și ale mamei sale, extrem de entuziasmată. Presupun că pentru astăzi, ca oricare alt nou locuitor, doriți să ajungeți la primărie, pentru noile buletine... Aș fi onorat, dacă ați dori, să vă fiu ghid în această zi.

Ceva era în neregulă în acel oraș. Oamenii erau mult prea prietenoși, lucru pe care nu l-am mai văzut în alte părți, cu toții se adunaseră în fața casei noastre cu un scop pe care încă nu îl descoperisem, iar asemănarea dintre mine și acel băiat, care se prezentase ca fiind Kamill, era mult prea izbitoare ca să o pot trece ușor cu vederea. Chiar și numele acestuia, Kamill; îmi părea mult prea cunoscut. Nici măcar nu este un nume prea comun sau prea des întâlnit de mine. Primul mister din acel nou oraș pe care aveam să-l dezleg; sau, cel puțin, unul dintre primele cinci de pe lista din capul meu, pe care o întocmisem în nu mai puțin de zece minute.

Tatăl meu a acceptat bucuros această ofertă, care, s-a gândit el, că ar fi benefică, nu pentru ei, cât pentru mine. S-a gândit că mi-ar prinde bine să-mi fac un prim prieten, care se pare că, după părerea alor mei, era chipeș. Între noi fie vorba, la momentul acela mi se părea chipeș doar pentru că semăna cu mine.

Kamill ne-a povestit despre cum s-a înființat The Forest Bran, dar și legende și istorii din acest oraș. Se pare că fondatorii acestuia proveneau din trei familii originale. Nu prea înțelegeam ce înseamnă asta, poate din cauză că nu eram din partea locului.

Cele trei familii, după cum spun legendele, erau alcătuite din vampiri, vârcolaci și vrăjitoare. Era imposibil. Ce legendă lipsită de adevăr! Cum putea să fie cineva așa neinspirat? Vampiri? Vârcolaci? Vrăjitoare?! Doamne... Cum am reușit să ajung tocmai aici?! La vreo trei străzi distanță, timp în care ne-am cunoscut mai bine, am ajuns la primărie. Ai mei șușoteau în spate. Mă enerva acest lucru.

Am urcat degajată scările primăriei. Cum spuneam, nu aveam de gând să mă intereseze gura lumii, chiar dacă acea „lume" era alcătuită din familia mea. Până la primărie am făcut 30 de minute. Kamill ne-a spus că era singurul drum accesibil ce face legătura dintre casa noastră și primăria orașului. Cu toate astea, în întâmpinare ne-a ieșit primarul. Cum era posibil? Pe lângă noi nu trecuse nici măcar o pisică, dar o mașină? Primarul, pe care eu am crezut că l-am lăsat în fața casei cu restul cetățenilor, se arătă de-a dreptul bucuros că în sfârșit am ajuns. Acesta avea o postură ce trăda un puternic aer de superioritate. Avea părul negru, vopsit, iar ochii lui, aproape fără gene, transmiteau o bunătate aproape ciudată. În ochii lui se zăreau luminițe jucăușe, iar atunci când te lua de mână, mâinile lui solide îți transmiteau sentimentul de siguranță. Ne-a condus către recepția evidenței populației pentru a ne face noile buletine.

Nu erau mai deloc persoane, care să ne încurce în a termina foarte repede această treabă plictisitoare, pentru mine, și a ne încheia expediția prin noul oraș. Ne-am făcut pozele de buletin și am completat actele formale, timp în care domnul primar și Kamill ne-au așteptat. Din senin, la ieșirea din birou, mi-am dat seama că încă era o enigmă: cum a ajuns primarul înaintea noastră, ca prin magie?

Deodată, acesta ne-a atras atenția tuturor. S-a ridicat brusc în picioare și ne-a spus să îl urmăm. Am coborât două șiruri de scări, urmați îndeaproape de „geamănul" meu. Ne-a condus într-o încăpere uriașă, în subsolul primăriei. Locul acela era așa de mare, încât mi se părea că se întinde pe o arie extinsă în subsolul orașului... Semăna cu o bibliotecă uriașă. Mânată de instinctul cititorului înrăit, m-am avântat înaintea grupului, neștiind încotro mă îndrept. Primarul oprise grupul în spatele meu. Abia dacă observasem. Kamill a venit după mine fără vreo intenție de a mă opri din descoperirea necunoscutului. M-a luat de mână, m-a privit în ochi și m-a dus înspre un șir de cărți foarte lung, care păreau să exprime durata vieții unui om.

Nu înțelegeam ce înseamnă toate astea, moment care m-a îndemnat să mă uit întrebător, de la grupul din spate la Kamill. Dintr-odată, am simțit mici curenți electrici care îmi pișcau buricele degetelor. Ceva mă absorbea, Kamill m-a prins de talie și m-a ținut strâns. Tot grupul dispăru, deși îi puteam simți frica și nu puteam face nimic. Kamill încă nu-mi dăduse drumul; îi era frică de ceva. Știa unde ajunsesem și nu-i convenea. Se trăsese la față și mă luă cu el, fără să-mi ofere vreo informație despre locul întunecat în care ne aflam. Acolo era deja noapte, iar pe cer era lună plină.

Am mers câțiva metri, iar după ceva timp am observat că nu mai era o singură lună, erau două luni pline. A doua lună plină era așa-numita „lună sângerie", din cauza culorii.

Am auzit un urlet puternic de lup ce răsuna în tot văzduhul. M-am oprit brusc.

Kamill, printr-un răcnet involuntar care mă sperie și mai rău decât lupul, a spus:

—Nu poți să te oprești tocmai acum! E prea periculos pentru tine aici, în acest moment!

—Atunci de ce sunt aici?! De ce nu mă duci înapoi?!

—Pentru că nu pot, altfel aș fi făcut-o de când am ajuns aici!

Aș face absolut orice ca să fii în siguranță și ca să te salvez!

—De ce?! De ce ai grijă de mine? De ce, de când am ajuns în acest oraș, ai făcut tot posibilul să fii cu noi, să mă aperi și să ai grijă de mine, de noi?

—Îți promit că am să-ți explic absolut tot, după ce ajungem la loc sigur; așa că te implor să alergi mai departe, dacă ții la viața ta.

Am dat din cap, alergând în continuare... Ne-am oprit în fața unei cabane, care scotea pe horn un fum foarte gros. Kamill a bătut la ușă într-un ritm alert și puternic, de parcă urma să scoată ușa din țâțâni. În ușă apăru o femeie creolă, cu ochii verzi ca smaraldul și părul negru, des și creț. Aceasta, fără să stea pe gânduri, ne invită în casă, iar în urma noastră, ușa se trânti, fără a se atinge cineva de ea.

Femeia cu ochi de smarald puse la încălzit un ibric cu apă și aruncă niște hârtii pe horn în sus. Mă așteptam să cadă înapoi în foc, însă acestea au dispărut în zare, odată cu fumul gros. Adresându-se în mod direct însoțitorului meu, zise:

—Vin și ceilalți în curând, Kamill.

—Îți mulțumesc, Samanta. Îmi pare rău că îți folosesc casa drept refugiu și nu poți să-ți petreci seara liniștită... Apropo, draga mea, ea este...

—Motivul pentru care te afli aici, la această oră anormală pentru tine.

Acele cuvinte au fost spuse cu o asemenea lejeritate și calmitate, încât până și lui Kamill îi dăduse un oarecare disconfort.

—Și asta, dar eu voiam să-ți zic că este nou-venită în „oraș".

—Știu asta, toată lumea de aici a aflat deja; de-asta este și așa periculos pentru ea, în această noapte.

Lucrurile deveneau din ce în ce mai neclare pentru mine și eram tot mai confuză... Mintea mi se limpezi când ibricul cu apă de pe foc șuieră și, în acel moment, începură să se audă niște bătăi ritmate în ușă. Samanta nu ezită nicio clipă în a se duce să deschidă ușa, iar în casă poftiră trei femei și doi bărbați. Aceștia se prezentară ca fiind Valeria, Aurora, Silvia, Jey și Blitz. Toți aveau fețele brăzdate de cicatrici, deși aveau personalitățile specifice oamenilor de afaceri, care nu au timp să se implice în problemele de stradă. Samanta, fără să-mi adreseze vreun cuvânt, mă duse într-o anexă a casei, departe de privirile curioase ale noilor veniți. Chiar și de la distanța la care ne aflam, se auzeau vocile agitate, care erau prinse într-un dialog aprins...

Una dintre femei, cu o voce mieroasă, dar totuși stridentă și răstită, spuse:

—Cum ai putut să fii atât de prost să o aduci aici? De fapt îți pun o întrebare mai logică: CE CAUTĂ EA, ÎN POVESTEA TA și a familiei tale?!

–Ea ESTE familia mea! Suntem ultimii descendenți ai familiei, în viață și liberi. Crezi că am vrut eu să o aduc în această noapte? Este periculos, chiar și în timpul zilei!

–Dragilor, dragilor! Calmați-vă! Suntem ascultați; spuse vocea pe care o recunoscusem cel mai ușor, a lui Jey.

Ajunsesem în camera cea mai îndepărtată din