Enigmele Quasarului

De Lora Levitchi și Igor Stoica

Romanul „Enigmele Quasarului” este o carte științifico-fantastică, care conține revelații, în proză și poezie, pe care Lora Levitchi le-a avut în 2019 despre vremurile care vor urma. Lora Levitchi a scris „Enigmele Quasarului”, în colaborare cu un mare fizician, cosmolog și avocat, Igor Stoica. Autorii descriu cu exactitate evenimentele care se întâmplă în prezent în lume. Virușii, care fac parte din războiul chimic, bacteriologic, global, sunt doar una dintre multe alte provocări pe care le va întâmpina omenirea. Romanul,„Enigmele Quasarului ”, scris de Lora Levitchi și Igor Stoica, este o simbioză între fizică, cosmologie, istorie, politică, economie, filosofie, mitologie și spiritualitate. Prezintă descoperirile legate de evoluția entropică a umanității, a Pământului și relațiile lor interplanetare. Eroii romanului sunt doi oameni de știință care încep cruciada pentru a salva lumea, rezolvând puzzle-ul care relatează cosmosul, misticismul și transcendentalul. Cititorii sunt propulsați într-o călătorie în hiperspațiu și înapoi în lumea reală pentru a spori conștiința de sine, pentru a-și înțelege misiunea pe Pământ, ca parte a ecuației ancestrale universale. Acest roman științifico-fantastic se afirmă ca o cheie pentru deblocarea viitorului ascuns în necunoscut. Acesta combină miturile antice și descoperirile recente. Este un catalizator pentru conștientizarea pământenilor despre lucrurile vitale, un ghid de salvare a omenirii si planetei Pământ, atunci când pericolele devin iminente.

• Limbă: Română
• Editor: Lora Levitchi
• Data lansării: 20 mai 2021
• ISBN: 9781736943502

Lora Levitchi

Lora Levitchi is a Romanian- American poet, prose writer, and publicist with over ten years of experience in the financial industry of New York. She worked for Top 10 Forbes financial companies in New York (JPMorgan Chase, New York Life) where she was part of the executive teams ( 2nd Vice President and Senior Project Manager / Business Analyst ). In addition, she taught as a university professor at Metropolitan College of New York. She is passionate about culture and art. She published articles related to her work but also fiction in several cultural magazines in Romania and America. She loves to write prose, poetry, and paint. She holds a Masters in Financial Engineering from Columbia University in New York, an MBA in Business and Finance from California State University, Long Beach, and a Bachelor of Science from the Faculty of Mechanical Engineering in Economics at the Technical University of Cluj-Napoca.

Previzualizare carte

Prefață

DRAGOSTEA DINAFARA TIMPULUI

Un savant care a făcut mai mulți ani studii asupra comportamentelor animalelor a observat că cea mai apropiată trăsătură a maimuței de homo sapiens este vanitatea. Cele contaminate de acest orgoliu exagerat au o obsesie: vor să devină oameni.

Ele, ca să pară ceea ce vor să fie, imită ființa omenească în comportament, sunt agresive când li se pare că ar fi amenințate, rup de la gura sau din gura seamănului banana îmbucată pe jumătate, încearcă să numere până la „doi" etc.

Dar, constată aceiași cercetători, ceea ce la va deosebi mereu de suratele mai mari, cum cred acestea că ar fi rasa umană, este incapacitatea lor de a visa, de a-și imagina, de „a vedea idei".

Omul a fost ajutat în evoluția sa de evoluția ideilor.

Totul e idee, credea acesta. Încă Platon se întreba dacă firul de praf conține și el o idee. Cu atât mai mult o primată.

Ca să găsească răspunsuri, omul și-a pus mereu întrebări.

Anticii afirmau că soarele e o piatră cuprinsă de flăcări.

Luis de Broglie presupunea că Universul s-a născut din condensarea luminii.

Thales susținuse că „totul este apă".

Anaximene propunea ca element princeps aerul.

Empedocle din Acragas admisese patru substanțe primordiale: focul, pământul, aerul și apa, care se pun în mișcare prin forța iubirii (atracției) sau urii (respingerii), viziune pe care o găsim prezentă și în subtextul acestei cărți.

În același context Parmenide remarcase că lumea e gând: „E totuna cu a gândi și a fi, că „e totuna a gândi și gândul că (ceva) este; doar fără ființa în care e exprimat, nu vei găsi niciodată gândul.

Descartes îl completa: „Cogito ergo sum, frază care la cei doi autori ai lucrării pe care o prezentăm cititorului – Igor Stoica și Lora Levițchi – ar fi un pic modificată: „Îmi imaginez, deci exist!

La ei între știință și imaginar se naște un raport frapant. Ca între două fluide. Comparabil cu relația dintre cifre și cuvinte sau dintre fizică și știința vorbirii.

Granița dintre acestea dispare, ca ideile să poată comunica.

Corelația dintre energie și materie, dintre realitate și intuiție, dintre temeiurile materiale și cele spirituale devine subiectul acestei narațiuni, în care conceptul de realitate e reformat pe temeiul ultimelor date ale științei, făcându-se o trecere de la direct la indirect, de la imediat la mediat și de la simplu la complex, realul fiind o parte a ficțiunii sau – completată de aceasta.

Citesc în presă („Luceafărul" din 11 iunie 2003) că în fiecare an zboară spre New York 3 milioane de manuscrise, din care se publică aproximativ 60000 de titluri.

Romanul „Enigmele Quasarului" se numără între cele puținele 60000. Pentru că se află deja acolo, în capitala mondială a culturii și științei, și chiar cu mult mai înainte de a fi scris.

Cei doi autori – Lora Levițchi de la New York și Igor Stoica de la Chișinău – reconstruiesc o realitate de mâine din perspectiva zilei de azi și reconstituie prezentul văzut dintr-un timp viitor.

Cartea descrie cu acuratețe lucruri care se vor întâmpla (coronavirus, armele viitorului, războiul bio care e în toi la început de secol XXI, fără ca jertfele lui să o știe etc.)

Ambii autori au parcurs un traseu necesar al maturizării în primul rând filozofice: Lora Levițchi a acumulat o experiență vastă în industria financiară din New York, e profesor universitar, autoare a unor lucrări de ficțiune artistică, Igor Stoica a publicat două monografii, „Entropia Universului și „Entropia Societății, care combină cunoștințele de fizică cu cele de filozofie.

Această carte e un rezultat al colaborării lor, scris de două persoane, ca o sonată interpretată la pian la patru mâini. Ea se înscrie în circuitul postmodern românesc și american, protagoniștii propunându-și un procedeu narativ în care proza și poezia fac corp comun, unde, realizare care mi se pare importantă, e prezent un echilibru stilistic, o comunitate a termenilor și a salturilor calitative ale scriiturii, ale acumulărilor de informație, dar – și de simțire, trăire, percepere.

Acest roman științifico-fantastic se afirmă ca o cheie pentru a debloca viitorul ascuns în necunoscut. El combină mituri antice și descoperiri recente. E un catalizator pentru conștientizarea pământenilor despre lucruri vitale, un îndreptar despre cum să se salveze, ei și planeta, atunci când pericolele devin iminente. Impresia pe care o lasă la un moment dat lucrarea e că nu autorii sunt cei care își modelează eroii, dictându-le acțiunile și descriindu-le comportamentul, ci invers: mai degrabă cei doi eroi ai romanului își citesc autorii.

Personajele principale sunt doi oameni de știință, care locuiesc pe continente diferite, în lumi aparent opuse, Thomas locuiește în Europa, România, iar Margot – în SUA, New York.

Ei rezolvă un puzzle ce relaționează cosmosul, în paralel – și pentru o conștientizare a sinelui, implicit a menirii lor pe Pământ, parte a ecuației ancestrale universale.

Eroii cărții sunt capabili a manipula timpul, o dimensiune fizică asupra căreia dețin controlul.

Așa se întâlnesc Thomas cu Margot, care se cunoșteau temporal dintr-o viață anterioară.

Timpul nu se mai scurge independent de oameni, el nu e doar un aspect obiectiv, acesta, ca la Platon sau Parmenide, devine idee, una și a celor doi, care au și o legătură în plan afectiv, Dragostea aici devine un instrument al cunoașterii, ei afirmând: „Dragostea nu e ceva inventat de noi, ci un fapt împlinit".

Iubirea e în afara timpului, a spațiului, a oamenilor. Ea e acea picătură de divinitate pe care Dumnezeu o pune în fiecare ființă la naștere. Ea e duh, suflare, energie, gândire, viață.

„...Iubire târzie

fum din clepsidra timpului

spartă..."

În carte este descrisă o dragoste din viitor, autorii sugerând că și peste veacuri oamenii vor iubi la fel. Vor fi și atunci valabile aceleași condiții pentru fericire: „Îți trebuie atât de puțin pentru a fi fericit dacă ai persoana iubită lângă tine."

E emoționantă întâlnirea dintre ghețari pe care o are Margot cu lupii. În loc s-o sfâșie, fiarele o ajută să nască: când și-a revenit „capul său era culcat pe spatele unui lup mare, probabil, căpetenia haitei. Ceilalți lupi o înconjuraseră ca într-un inel strâns, protejând-o de viscol."

Cei doi autori cântă la un pian al simbolurilor: natura, elementele ei, ființele care în alte contexte se contrapun se solidarizează ca viața să continue.

Scena nașterii, cu un lup care a mușcat cordonul ombilical al femeii și cu altul care îi linge pruncul abia născut, sugerează acea uniune necesară a ființelor cu natura, aici – și a fiarelor cu omul, pentru a putea supraviețui. În acele clipe autorii întreabă: Margot „se transformase în lup" sau lupii – în oameni?

E natura aflată în armonie deplină, așa cum o gândise Demiurgul.

Narațiunea devine o poveste în care religia și știința, credința și contemplația, natura și tehnologia converg către o nouă creație la nivel superior, „pentru că ne aduce la originalul gând al lui Dumnezeu". Al Treilea Război Mondial, în care moare șaptezeci și cinci la sută din populație, e învins de Dragostea celor doi. Viața triumfă ca o binecuvântare:

„Ploaia leagă cerul de pământ,

Dumnezeu ne arată că tot ce-i la modă

Pandemie globală ori circ politic

Sunt trecătoare, ca frunzele-n vânt."

Viitorul se transformă într-o stare de fapt a prezentului, reconstituind filonul celor două vieți – a lui Thomas și a lui Margot – prezentate ca o dedublare a aceluiași personaj și alcătuind o osmoză dinte două firi aparent contrastante, care se completează pentru a deveni una singură, un tot întreg prin copilul comun, care semnifică începutul unei lumi noi.

„Eu cuget, că de asta-s om

Zidit după un perfect chip și-asemuire

A Celui Ce-i peste toți."

Romanul „Enigmele Quasarului scris de Loredana Carmen Levițchi și Igor Stoica e o simbioză dintre Istorie, Mit, Religie, Filozofie, Știință, Cosmogonie, Literatură. Acțiunea lui are loc la hotarele dintre realitate și ficțiune, locul unde, afirmă Albert Einstein, „imaginația este mai importantă decât cunoașterea. Sunt realități ale imaginației, iluzii ale meta-fizicii și, deopotrivă, ale fizicii.

E o carte izvorâtă dintr-un efort de a anticipa viitorul, cel care, dau de înțeles autorii, s-a desfășurat demult, în trecut („Iubita mea din altă viață,/Cu ochi de foc și păr de vânt"), așa cum timpurile care au fost se vor regăsi în zile de mâine cu energia mișcării în spațiu, ce-și făurește singură suportul.

Care e el acel suport? se întreabă autorii. Iar răspunsul nu poate fi decât unul:

„Dragostea,

cea care mișcă

sori și stele..."

Acad. Nicolae DABIJA

Capitolul I

DRAGOSTEA INTERSTELARĂ, DIMENSIUNEA A CINCEA

Motto:

„Realitatea este incredibil de mare, infinit mai interesantă decât carnea și vehiculul de sânge în care călătorim. Știința nu știe încă practic nimic despre natura reală a materiei, energiei, dimensiunii sau timpului; și cu atât mai puțin despre acele lucruri remarcabile numite viață și gândire. Dar, indiferent de sensul și scopul acestui univers, sunteți o parte legitimă a acestuia. Și din moment ce sunteți parte a Totului care este, parte a scopului său, există mai mult pentru Tine decât doar această scurtă speță a existenței. Ești doar un vizitator aici în acest timp și acest loc, un călător prin el."

Gene Roddenberry, producătorul filmului „Star Trek"

Afecțiunea empatică este energia de bază a cosmosului. Iubirea divină este neîncetată, dinamică și creativă, pulsează lumina celestă în inima tuturor ființelor şi lucrurilor, ne conduce tot mai departe spre inovație, spre creație. Minunatul nostru dar acordat de Dumnezeu ne pune viitorul Pământului direct în mâinile noastre.

Dar în aceste vremuri tumultuoase, oare unde ne îndreptăm?

Avem nevoie de o nouă experienţă, de inspirație cosmică pentru a ne ghida drumul către lumină, știință și artă, avem nevoie de o recalibrare interioară pentru a gravita din nou în jurul conceptelor divine cu care cel de sus ne-a înzestrat ca ființe energetice, de la însăși momentul incepției. Când instinctele și corpurile dau să ia locul ființelor de lumină și rațiunii, smoala răului se propaga ca o melasa peste toți şi toate, ne face să trăim vremi într-o măsură oarecare apocaliptice, cu dezastre iminente, cataclisme și pârjoluri, destinate a curăți aura Pământului, îmbuibată de păcatele oamenilor mediocri aflați din punct de vedere spiritual încă în stare latentă, de adormire.

Există o conexiune profundă între ceea ce noi numim divinitate/cosmos şi umanitate, legătură numită „solidaritatea cosmoteandrică".

Ceea ce este salvator este în sfera rațiunii, dincolo de corp, o trăim într-un univers interconectat plin de complexități, conștiință și convergență profundă cu fiecare individ. O nouă poveste a întregului transcende diferențele și limitările noastre umane, încurajând o credință planetară, care considera toate popoarele și întreaga viața drept o comunitate spirituală complex racordata la o singură sursă cosmică.

Este o poveste în care religia și știința, credința și contemplația, natura și tehnologia converg către o nouă creație la un nivel superior, pentru că ne aduce la gândul original al lui Dumnezeu. Apare rostul progresist al ființelor, contrar oricărei degenerări.

Lumea în care trăim este una tridimensională la care trebuie să adăugăm timpul. Cele trei dimensiuni: lungimea, lățimea și înălțimea formează împreună un spațiu, în care noi conviețuim bucurându-ne de diversitatea speciilor din jurul nostru.

Aceste trei dimensiuni sunt ceea ce noi, oamenii, suntem capabili să vedem și să simțim. Dar asta nu înseamnă că sunt doar trei dimensiuni în total la nivel absolut. Interpretarea noastră ține doar de limitele în care ne aflăm, fiind un fenomen identic cu faptul că urechile noastre pot auzi doar o gamă limitată din frecvențele sonore, însă asta nu înseamnă că alte unde, pe care noi nu le putem percepem, nu mai există în lumea înconjurătoare.

Dacă spre exemplu vă gândiți că doriți a întâlni pe cineva, îi veți transmite acestuia/acesteia un mesaj pentru a organiza această întâlnire. Următoarea întrebare pe care trebuie să ne-o punem este: Unde trebuie să vă întâlniți? Care este locația sau spațiul acestei comunicări şi întâlniri? Amândoi ar trebui să vă fixați ora întâlnirii la un anumit timp conform unei cronologii unanim acceptate, pentru a vă putea găsi ambii în acel anumit punct al spațiului.

Ce faceți în esență este că adăugați o dimensiune suplimentară spațiului, o a patra dimensiune, cea a coordonatelor întâlnirii. Creați de fapt coordonate în mod artificial și le adăugați în spațiul deja existent 3-D. Însă, nu aveți prea mult control asupra acestei a patra dimensiune numită timp.

Pe acesta nu îl puteți manipula precum le manipulați pe celelalte trei dimensiuni. Puteți merge înainte, înapoi, în sus sau în jos, așa cum doriți în spațiu, dar nu înapoi în timp ca urmare a fenomenului „săgeții unidirecționale a timpului". Trebuie să recunoaștem, ca noi nu avem control deplin asupra acestuia, nu îl putem opri, nu îl putem frâna, nu îl putem cumpăra, nu îl putem prelungi.

Eroii din această carte însa au dezvoltat modalități prin care au devenit capabili în a manipula timpul. Ei au făcut timpul drept o dimensiune fizică tangibilă, asupra căreia dețin control. Spre deosebire de noi, ei pot avansa înainte sau înapoi în timp, așa precum își doresc, pentru a face posibilă salvarea lumii din propriul haos, pentru realizarea binelui colectiv, depășind o eventuală apocalipsă, ce se dorea să pună capăt stării dezechilibrate ale lumii. Astfel, abilitățile eroilor noștri le va permite să acceseze un anumit hiperspațiu în momente diferite, utilizând energii deosebite.

Dacă ați obţine aceste puteri „magice", s-ar putea ei să vă dea o întâlnire la Starbucks, să zicem, sâmbăta, la ora 9:30 dimineața. Dar, din greșeală, presupunem că ați ajunge la punctul de întâlnire doar duminica la 9:30 dimineața. Ați întârziat din greșeala o zi, precum li se mai întâmpla câteodată la unii, nu-i așa? Normal, nu v-ați întâlnit cu cel propus. Respectivul v-ar fi așteptat cât v-ar fi așteptat și apoi ar fi plecat resemnat acasă. Acum, dacă aveți capacitatea de a manipula timpul, puteți vizita același Starbucks în orice moment al cronologiei sale. Ca și eroii noștri ați putea pur și simplu să derulați timpul înapoi și să îl întâlniți așa cum ați fi stabilit pentru sâmbăta dimineața. În Enigmele Quasarului însa se vorbește despre o a cincea dimensiune. Să-i dăm o denumire acestei vechi dimensiuni după proprietățile sale, gravitația. La fel cum timpul este un fenomen și o dimensiune fizică tangibilă, gravitația a fost realizată în a avea proprietățile sale specifice, pe rând cu electromagnetismul și alte forțe fizice.

Timpul are capacitatea de a transcende prin spațiu toate cele trei dimensiuni ale spațiului. Prin urmare, devine o a patra dimensiune înrudită cu acestea. Forța gravitațională, însă, are capacitatea de a transcende spațiul și timpul dacă este trecută în hiperspațiu. Deci devine astfel o a cincea dimensiune. Acestea sunt cele cinci dimensiuni descrise în mod simplificat.

Luând exemplul de mai înainte, când vizitați acea cafenea duminică dimineața, la ora 9:30, nu vă veți putea găsi prietenul acolo. Dar știți unde să-l căutați în cronologia temporal-spațiala a Universului, de vreme ce aţi vorbit cu el mai devreme, concretizând ora exactă a contactului reciproc. Presupunerea dumneavoastră ar fi mai corectă decât cea a oricărei persoane aleatorii despre existența întâlnirii sâmbăta dimineață și nu duminică, deoarece amândoi aveți o legătură și o comunicare temporală, pe care o împărtășeați de dinainte.

Acesta este motivul pentru care în roman îl veți vedea pe Thomas, unul din eroii principali, adus în raza de cunoaștere a lui Margot, pentru că se cunoșteau temporal dintr-o viață anterioară. Deși ambii eroi sunt de pe două continente diferite, se creează conjunctura să găsească acel timp adecvat, pentru ca ei să se întâlnească și să furnizeze date de natură cuantică, ce să le va favoriza întâlnirea și conlucrarea științifică în viața aceasta. Oricine vrea să manipuleze timpul, o va reuși, dacă va fi bineînțeles suficient de insistent și norocos. Motivul este că eroii noștri au şi o legătură de dragoste. Există acest talisman, iubirea, ce transcende timpul și spațiul, un fel de ceas prin care comunică cuantele la un nivel ascuns de ochii noștri.

Iubirea este singurul lucru pe care noi, oamenii, îl cunoaștem și simțim cu adevărat, care are capacitatea de a transcende prin spațiu, timp și gravitație. Cei doi savanți comunică în misiunea lor nu numai prin limbajul ştiinţific specific profesiei lor, dar mai ales prin limbajul extrasenzorial al iubirii deşi multă vreme nu o recunosc verbal unul altuia, dragostea expandându-se tot mai mult pe măsura trecerii timpului în sufletele lor

Într-o măsură oarecare, dragostea a fost și este cel mai înalt rafinament al cunoașterii senzoriale și al luminii, deoarece toată viața o datorăm ei.

Planeta noastră se află la o distanță perfectă de steaua sa, pentru a nu fi nici arsă, nici înghețată, pentru apariția și dezvoltarea spiralei ADN, pentru multiplicarea vieții organice pe Pământ.

Fiecare fază a evoluției cosmice trebuie a fi înțeleasă ca o succesiune a minunilor și rarităților cosmice. Mai întâi a fost diferențierea dintre lumină și gol la nașterea cosmosului propriu-zis, apoi prin haos s-a ajuns la „disciplinarea" particulelor sub-atomice în atomi, molecule, celule, ființe multicelulare, fiecare entitate făcând un salt uriaș pentru a deveni peste miliarde de ani, lumea materială pe care o cunoaștem astăzi, pentru ca să apărem noi.

Dar să nu uităm că specia umană a mitologizat forța iubirii prin Eros, urgența erotică față de iubire devenind profundă și de netăgăduit. Forța iubirii stă în calitatea de a fi o sursă imuabilă luminoasă a centrului existenței noastre, făcând să ne reconectăm cu universul, să îl cercetăm și să îl descoperim zilnic.

Forța iubirii a țesut tapiseria lumii noastre, cusută împreună prin relații sacre.

Putem spune că lumea spirituală este lumină și iubire pură. Așa ne-am născut și acolo ne îndreptăm, după ce vom depăși impedimentele karmice, ne vom îndrepta tot în eternul hiperspațiu, la mântuire la nivel individual și la nivel global.

Dincolo de orice formă, iubirea necondiționată este adezivul cosmic, legând totul și jucându-și riturile sale în orice dimensiune. Un partener este ca o oglindă sacră, strălucind o lumină asupra celor mai bune calități și umbre ale noastre, prezentând o viață a oportunităților de auto-reflecție și transformare, o metaforă a sinelui. Prin reflexia sa în oglinda de vizavi.

În timp ce unele dintre personajele din „Enigmele Quasarului" se identifică cu conceptul de cuantificare și manipulare a forței gravitaționale și a timpului, altele susțin că atunci când înțelegerea forțelor fizice ale universului eșuează, iubirea rămâne mai mare decât orice altceva, devenind cu adevărat indestructibilă.

Dragostea nu este ceva inventat de noi, este un fapt împlinit. Primim sămânța dragostei în formă pură și nealterata de la Creator. Ea este observabilă, puternică și însemna mai mult decât ceva obișnuit. Iubirea este singurul lucru pe care suntem capabili să îl percepem în forma sa inițială, care transcende dimensiunilor timpului și ale spațiului fără efort, vine în mod natural, precum o chemare a ființei la o matcă deja cunoscută dinainte. Nu avem nici o problemă să credem în puterea atotcuprinzătoare a iubirii în fantezie. Prin relație tranzitivă, de ce iubirea nu poate exista pe același plan cu știința? De ce nu i se da credibilitatea cuvenită? Pentru că sunt suficienți Toma necredincioși care în adormirea lor spirituală considera sentimentele incapabile de a depăşi lumea materială.

„Enigmele Quasarului privește iubirea în același mod în care considerăm cosmosul: există această forță complexă, care influențează totul; am „măsurat-o și am observat-o până la înțelegerea efectelor sale, iar oamenii își dedică întreaga viață studiului științei, adesea uitând de iubire. Și totuși, habar nu avem de ce există dragostea, la fel ca și gravitația.

E timpul pentru ceva mai mult decât o teorie tranzitivă. Dacă gravitația este o a „cincea dimensiune în care noi înflorim, dragostea, „atracția este gravitația spirituală a oamenilor. Dacă 5-D este un plan al existenței în care poți ști totul, atunci iubirea, această gravitație spirituală este cu adevărat omniscientă.

Iubirea veridică și altruistă este o forță propulsivă, trimițându-ne în direcțiile în care trebuie să mergem pentru a ne atinge scopuri înalte în viață. Uneori simțim că atingem acea forță a iubirii, alteori, ne împinge cu forța spre decizia sau acțiunea potrivită și adecvată a vieții noastre cotidiene. Iubirea are capacitatea de a se manifesta ca o armă, are o suficientă putere de a induce conștiința de sine și evoluția.

Veți vedea în „Enigmele Quasarului" că dragostea îi propulsează pe Thomas și Margot pentru a realiza fapte uimitoare. Se reușește până și imposibilul, de a reversa sfârșitul planetei, de a crea continuitate a lumii noi, atunci când sfârșitul părea atât de iminent.

Dar dragostea nu ne împinge în timp și spațiu doar în cosmosul celor doi savanţi menționați. Personajele principale se cred chemate de Dumnezeu pentru a se îmbarca într-o misiune inclusiv pe planeta Marte. La început este aparent o coincidență, care îi unește pe acești oameni, punându-le în valoare setul lor de abilități și cunoștințe, pentru a auzi pentru prima dată o transmisie extraterestră și a fi chemați să viziteze această planetă îndepărtată.

„Sunt unde vreau să fiu, gândim fiecare dintre noi. „Sunt recunoscător să fiu aici, gândesc eroii noștri. În felul lor, au renunțat la tot pentru îndeplinirea misiunii lor, având încredere în divinitate, ca în final toți să se îndrăgostească de divin.

Știți care este prima regulă de zbor fără frica de prăbușire în gol? Aţi ghicit: Dragostea. Ea ne conduce la o nouă stare de a fi. Poate că viitorii locuitori ai Pământului după eventuala apocalipsă vor fi capabili să înțeleagă, în cele din urmă, amploarea influenței iubirii în toate sferele sale multicolore şi influenţă vitală, benefica în relațiile sociale. Dragostea ne împinge și ne atrage mai bine decât a putut face vreodată însăși forța gravitațională, rezistând în timp, precum în „Anotimpurile Şamanice".

ANOTIMPURI ŞAMANICE

O, sacre, câmpuri, munţi, păduri, lacuri şi râuri,

Otrava lumii la suprafaţă scot, căci,

scursă a fost, ca o melasă, peste tot,

Arsenicul din inimi haine, înalte frici pus-au în inimi credule,

O, Geea, mamă sfântă ce-a aşezat brâu sfiinţit la talia lumii,

Cu el trăgând-o către cer, să o ridice din păcat,

O, mamă blândă ce porţi imaculată cununa de flori de margarete,

Pe al tău albit de grija noastră, de-mpărăteasă cap,

Strig tare, sun din trâmbițe, pe cai de-apocalipsă călăresc norii,

O, Geea, mamă sfântă,

Ramul, pădurea şi râul mi te cântă,

A lor vibrație încă curată, topește fierea atrocilor barbari.

Eu sunt viu foc pulsând din argintat nucleu al lunii,

Dar şi meteorit ce-a explodat pe-un cer întunecat,

Sunt focul toamnei ce se așterne flămând, la poala pădurii,

Şi o-nroşește cu seva lui îmbrăcând-o-n chihlimbar mușcat,

Eu sunt cel ce înmoaie în primăvară destinul îngheţat al lumii,

Iar crivățul necruțător îl trântește de pământ cu un sărut pribeag,

Eu, sunt căldura ce-a dispărut din ale lumii inimi,

Eu vin ca fulgerul pe un teren minat;

Aceste haruri urzite le-am primit de la însăși Geea,

Sunt focul ce tu-l porţi acuma în al tău suflet,

Cusut cu fir de preţ din caier rupt din soare,

Înlătur din valurile mareei înşelătoare,

M-am prins cuminte de inima ta.

Se pare natura obosit-a de la atâta proliferare,

A răului pe verzi coline,

pe albite piscuri de munţi ori pe-ntinse răzoare,

Pădurea pierdut-a copacii cu frunțile înfipte în topoare,

Lumea format-a hoți din ce în ce mai mulți,

Căzut-au arbori seculari, căzut-au oamenii săracii,

În mâna pungașilor ce au lăsat aprigă moarte în urma lor,

Iar mările si-a albastrele oceane,

Prădate-au fost de a lor blânde viețuitoare,

de peștii ce-s familia lor;

Şi totuşi mai e mâine şi totuşi mâine soarele apare,

Şi totuşi pân’ la urmă, binele va fi biruitor.

Clarvăzătoare spirite de lacuri şi păduri,

Fac înconjurul locurilor distruse de așa ziși creştini,

Natura-şi rupe valurile rochiei în hăul tehnologiilor,

Înfipte mai abitir în gura industrializată a orașelor,

Ceața corupției şi a mercantismului banului,

Fac noaptea dintre anotimpuri mai lungă,

Te văd pe tine cititorule, cum lăcrimezi şi cum suspini.

Iarna, iubire târzie, fum din clepsidră timpului spartă peste case,

O măicuță bătrâna își amintește tinerețea,

Înnobilată de sărutul tandru al iubitului ei,

Mirosul copacilor îi alină singurătatea,

Aduce a parfum de mosc al buzelor lui,

Natura pulsează, visul dragostei ce retrăiește,

Natura regenerează smaraldic apusa-i tinerețe,

Pisica-i din poală îi toarce cu dibăcie fumul,

Bătrâna-l împletește cu-nţelepciune,

În vieţi pentru alţii, puse în cărți sfințite,

Ce au filonul veșniciei turnat în aur de genune.

În plasa vrajei vrăjmașilor oameni săraci cu duhul,

Cad unul câte unul,

Căci benevol şi-au îngropat cărarea mântuirii către Dumnezeu,

Eu însă m-am născut pentru a fi,

Un tunet ce odată- ndepărtat trăia-n exil, prin alte galaxii,

Acum aduce cu forță faimoasele stihii,

Să curate prin apă şi prin foc,

Din drumul vieţii celor puţini,

Rămași cu mintea trează,

Deşi-s pân’ peste cap acoperiți în nedreptăți şi calomnii.

Când mă vei întâlni, vei ști,

Limba de bronz a pendulului gardianului,

Va bate cu precizie, orele spre libertate,

Pân’ ce va-nnebuni,

Când vei veni, te voi simţi așa de cald ca mohairul-mbrăţisat,

Şi tot mijit în primăvară,

din flori ascunse-n pliurile mantalei purpurii,

Chiar gardianul cu ochi de crița, te va ști,

Deşi mintea-i e prinsă-n cuiul ciorchinilor de vii,

Aburul lor fantasme vor crea, dedublând,

Himere-mbrăcate în hermine,

Cu trupuri de-abanos şi cu dorinţe ascunse de geamuri fumurii.

Când clipa noastră va lovi destinul cel sortit în grabă,

Prin mândre livezi cu roadele târzii,

Ascult copacii cum se sfadă cu topoarele,

Să fie transformați în cherestea dar laolaltă,

Ori să găsească de îndată,

O altă locaţie minunată,

Und’ să se mute, ca să poată

Fără de teamă a trăi şi-a medita.

Te simt ca roua care unge fiecare fir de iarbă,

Cu pansament adus cu limbă de moarte de la lună-n zori de zi,

Te cer, te cert, te cerc deopotrivă,

Cu vântul devenit holtei când apa la-înecat pe lunca-nvolburată,

Cei fioroși colți şi-a înfipt în ea,

Suflându-i dunele cu răzvrătite valuri sculate în sus în șagă,

Din răfuiala amoroasă, victorioasă va ieși, năvalnica apă.

Știu focul cel mocnit în vatră,

Dă să se stingă la tine, e frig, şi-atunci mai bag câte-un butuc,

Ce îi trosnește seva îngropat într-a cenuşii soartă,

Iar cei tăciuni muriți, roșesc din nou, când sunt încinși,

De apriga pălincă împrietenită cu-o rădăcină de schinduc.

Amurgul tău, e răsăritul meu,

Sfiala lunii tale, este misterul jăratecului clocotind în mine,

Mâna pădurilor te prinde de haină într-o doară,

Ca să nu pleci așa cum fericirea piscului de munte

a decis s-adoarmă,

În crivăț alb înzăpezit, în nopţi ce au rămas ca mărturie

de loialitate pentru tine.

Șamanule, de ai venit acuma, scoate tolba,

Şi dă-mi din apa vie ce calul mi-ai spus că ţi-a-nviat odat,

Eu am ca misiune pân’ ce ajung în veșnicie,

Să curm din suferințe ce viaţa la mulți din inocenți a luat..

Șamanule, mai dă-mi şi şnurul roș cu care arcul frumos

ţi-ai înnodat,

Şi lasă-l liber când ceru-n cruci va deveni opac

pe o tipsie de smarald,

Tu să-l încorzi şi drept în inimă să-mi tragi,

De n-oi muri, voi ști că ești un autentic vraci.

Voi lua lăuta să îți cânt de-amor,

Din cela ancestral în care Feți Frumoșii

grijesc de soarta Cosânzenelor,

Le protejează în castele de cleștar să fie departe de răul tuturor,

Ele să dea din rodul pântecelor prunci destoinici,

Ce vor fi îngeri pe pământ făcând minuni în drumul lor.

Pământul să devină o oază pură şi frumoasă,

Înnobilată de urmași ai îngerilor ce au zidit

credinţa în suflete de melasă,

Iar noi de-o fi, să stăm sub același acoperiş, la aceiași masă,

Te voi lăsa, pe tine, şămăniţa ta, a mă numi şi-a iernii tale crăiasă.

De Lora Leviţchi, 29 decembrie 2019.

Capitolul II

INFLUENȚA PLANETEI DE RUBIN

Motto:

„Imaginația este mai importantă decât cunoașterea. Cunoașterea este limitată. Imaginația înconjoară lumea."

Albert Einstein

Pasagerii se pregătesc de zbor. În loc de binecunoscutele instrucțiuni de pregătire de zbor în difuzoare se aude următoarea știre:

„Ultimul val puternic a deschis noi căi în unificarea ambelor emisfere ale creierului, coroana a fost sub presiune toată noaptea, astfel că, prin mișcări rapide ale glandei pineale și extinderea fluxului dintre plexul solar și cea de a treia vedere, vă relaxați.

Din partea inferioară dreaptă a spatelui mai simțiți o anumită densitate, dar fluxul pe coloana vertebrală este acum constant, toate cele 144 000 de petale funcționează corect, simțurile dumneavoastră se extind pe mulți, mulți metri înainte, iar câmpul dumneavoastră electromagnetic inversează polaritatea atomilor încărcate negativ, pentru a vă produce un efect benefic, oriunde v-aţi mișca ori medita.

Cei care încă nu înțeleg ce se întâmplă vor resimți o stare ca aceasta şi în viitor. Veți vedea cum spiritul dumneavoastră