Realitatea finală: Noua paradigmă a vieții eterne

De Béla Balogh

Viața de apoi, precum și viața inainte de naștere nu este un concept religios, ci un fapt suportat de legile fizicii, in perfectă armonie cu înțelepciunea antcă și experiențele personale. Lumea de apoi nu este un mister, și cititorul are posibilitatea să-și facă o idee destul de clară despre lumea din care venim, și la care ne întoarcem.

• Limbă: Română
• Editor: Fényrózsa bt.
• Data lansării: 31 mar. 2021
• ISBN: 9786150108384

Previzualizare carte

cover.jpgimg1.png

BALOGH  BÉLA

REALITATEA  FINALĂ

Noua paradigmă a vieții eterne

Copyright © Balogh Béla 1999-2021

Realitatea Finală – Noua paradigmă a vieții eterne

ISBN 978-615-01-0838-4 (epub)               

ISBN 978-615-01-0839-1 (pdf)                

Copyright © Béla Balogh 1999-2021

E-mail: [e-mail]

Editor: Fényrózsa Bt.

Homepage: www.baloghbela.hu, www.ultimaterealityworld.com

Traducere: © Rodica V. Kovacs 2010

CUPRINS

PREFAŢA  AUTORULUI

PARTEA ÎNTÂI

Capcana iluziilor

Materia este materie?

Relativitatea ca unică unitate de măsură

Teoria Sferelor Înalte

Este creierul capabil să creeze gânduri?

Fenomene paranormale

Natura dovezii

„Zero" ca informaţie

Senzori interni nedependenţi de materie

Experienţe trăite în pragul morţii

Spaţiu şi timp iluzorii

Puterea creatoare a gândului

Celălalt nume al eternităţii

Vizitatori extratereştri?

Ultimul pas

PARTEA A DOUA

Tot ce-ai dori să ştii despre Univers...

Ce este credinţa?

Ego-ul şi Sinele Superior

Legea Iubirii

Acolo unde credinţa nu înseamnă nimic...

Sistemul autoreglator al Universului

Lumea astrală

Porţile Iadului

Instrumente sufleteşti?

Înţelepciunea cercului interior

Rolul îngerilor

Secretele Maeştrilor

Realitatea finală

Sfârşitul nopţii

*

Bibliografie

PREFAŢĂ

„E o mare taină faptul că inima omenească, deşi tânjeşte după acel Adevăr în care îşi găseşte clar libertatea şi bucuria, totuşi, prima reacţie a oamenilor în faţa Lui este ura şi frica."

(Anthony de Mello)

În serile calde de vară, când îmi ridic ochi spre cerul înstelat, mă cuprinde o senzaţie stranie. Strălucirea enigmatică a stelelor îmi provoacă, de fiecare dată, gândul că universul este minunat, perfect structurat şi atât de imens, încât a-l cuprinde cu privirea, a-l descoperi ori a-l înţelege în toată complexitatea lui este, probabil, imposibil.

Imaginea stelelor îndepărtate îmi evocă deseori o amintire deosebită, din copilărie…

Aveam doar opt ani când, oprindu-mă în mijlocul unei străzi clujene, am studiat cu atenţie clădirile înconjurătoare, şi privind încă o dată la cerul spuzit de stele – ca şi când abia atunci mi-aş fi dat seama că ceva „nu-i în regulă –, cu o inexplicabilă senzaţie de gol interior, dar şi cu o copilărească naivitate, mi-am pus întrebarea: „Asta să fie tot? La atât s-ar rezuma întreaga lume? Imposibil!

Mai târziu, când principiile concepţiei strict materialiste mi s-au fixat în conştiinţă, am simţit că am primit explicaţii satisfăcătoare despre naşterea stelelor, mişcarea planetelor şi transformarea continuă a mediului, fenomene care pot fi considerate rezultate ale interacţiunii unor reacţii chimice şi efecte fizice. Eram convins că legile fizicii, ale chimiei şi biologiei pot oferi pentru orice o explicaţie logică şi – chiar dacă încă nu s-a ajuns la acel stadiu –, e doar o chestiune de timp, şi vom avea răspunsuri la toate întrebările.

Peste ani, mi-am dat seama că lucrurile nu stau chiar aşa. Nici legile fizicii, nici cele ale chimiei  nu pot oferi explicaţii pentru cele mai elementare manifestări ale vieţii. Viaţa ne este coordonată de gândurile şi emoţile noastre, dar aceste gânduri şi emoţii nu sunt măsurabile. Aparatele de măsură disponibile nu ne dezvăluie dacă cineva se gândeşte, la un moment dat, la un elefant sau la un magnific apus de soare. Nu avem cum măsura iubirea şi nici frica.

La început, am crezut că aceste lipsuri se datorează imperfecţiunii aparatelor de măsură şi metodelor de abordare insuficient de elaborate. Mai târziu, când am aflat mai multe despre precizia cu care fizicienii erau capabili să efectueze măsurările, norii îndoielii au început să întunece cerul albastru al viziunii mele materialiste despre lume.

Pe măsură ce m-am maturizat, am conştientizat faptul că există anumite legi morale care coordonează viaţa noastră socială. În probleme de etică, legile şi obiceiurile comunităţii, „vocea conştiinţei, diferitele precepte ale numeroaselor culte religioase sunt cele care ne influenţează deciziile şi comportamentul. În diferite colţuri ale lumii, lucruri absolut diferite sunt considerate a fi corecte sau incorecte. Când am încercat să cuprind şi să analizez aceste diferite coduri etice, mi s-a dezvăluit treptat lumea credinţei şi a idealismului. Deosebit de revelator mi s-a părut faptul că diferitele precepte şi învăţături ale unor religii diferite au o bază comună, sau sistemul acestora este construit pe „porunci foarte asemănătoare.

Astfel, am abordat din două perspective diferite concepţiile existente la acel moment despre natura Universului, precum şi studiul acelor legi care constituie resortul manifestărilor ce ne afectează personal pe noi, oamenii. Numai că exista un anumit aspect cu care nu mă puteam descurca nicicum.

Încercăm să cercetăm şi să înţelegem unul şi acelaşi Univers, dar prin abordări diverse, din multiple perspective. Cum se poate, atunci, că – după atâtea studii şi cercetări ştiinţifice, atâta filozofie şi atâtea „porunci divine" – nu s-a reuşit crearea unui model teoretic al Universului, adică a unei viziuni despre lume în care să încapă, în pace şi în armonioasă împletire, tot ceea ce înseamnă  lumea şi viaţa noastră? Undeva, foarte profund, simţeam – sau, poate, doar intuiam – că trebuie să existe o teorie atotcuprinzătoare, care să aducă la un numitor comun diferitele concepţii despre lume…

Intuitiv sau nu, deocamdată imaginea mea despre întregul unitar era doar fragmentară şi de multe ori aveam senzaţia că ştiu prea puţin, cu toate că volumul de informaţii de care dispuneam era şi aşa prea mare, pentru a le putea organiza, luând în considerare fiecare detaliu, într-o formă sinoptică.

Între timp, îmi vedeam sistematic de munca mea de inginer constructor de drumuri şi poduri, activitate care-mi solicita o mare parte din energie. Mi-a rămas din ce în ce mai puţin timp la dispoziţie să mă gândesc la tainele Universului, dar scânteia curiozităţii nu s-a stins pe deplin.

La treizeci şi trei de ani am reuşit să emigrez în Suedia şi aici am stabilit contacte cu aşa-numiţii „iniţiaţi şi maeştri – oameni care, în conştiinţa publică, era catalogaţi drept „mistici.

Aceşti „mistici vorbeau despre „legi spirituale universal-valabile, pe care este imposibil să le eviţi, indiferent dacă crezi în ele, sau nu. Interesul meu a devenit imens, mai ales că ei susţineau existenţa unei concordanţe între cele afirmate şi rezultatele actuale ale cercetărilor ştiinţifice. La început, m-a cuprins o senzaţie ciudată: „oamenii aceştia ştiu ceva ce noi, muritorii de rând, nu cunoaştem, sau nu înţelegem cu adevărat". Punând sub semnul îndoielii fiecare afirmaţie a lor, m-am apropiat de învăţătura lor cu o foarte accentuată prudenţă.

 Sincer vorbind, m-a frapat simplitatea cu care aceşti aşa-zişi „mistici mi-au schiţat liniile generale ale funcţionării şi esenţei Universului. În această abordare, învăţătura lor nu avea nimic „mistic. Ei afirmau: Universul este cogniscibil, principiile funcţionării sale sunt inteligibile. Foloseau un limbaj mai neobişnuit şi un sistem de simboluri mai puţin utilizat, dar corespondentele acestor simboluri şi expresii există, pe de o parte, în fizică şi matematică, pe de altă parte, în textele diferitelor religii.

După câţva ani de studiu, am ajuns la concluzia că aceşti aşa-numiţi „mistici" posedau o cunoaştere deosebită despre structura şi modul de funcţionare a Universului.

În vreme ce ştiinţa cercetează Universul din perspectiva materialităţii lui, iar religiile au la bază preceptele referitoare la valorile umane şi etice, misticii încorporează în viziunea lor despre lume şi explicaţia logică a unor fenomene pe care oamenii le consideră, în general, inexplicabile, paranormale, rezultate ale hazardului, sau pur şi simplu, „minuni".

Numai că am descoperit un punct sensibil.

Între aceste trei domenii aproape că nu există comunicare!

Desigur, există unii fizicieni, ca de exemplu Fritjof Capra, care a descoperit paralelisme esenţiale între fizică şi filozofia orientală, sau Paul Davies, care afirmă că „…Universul pare să se manifeste conform unui anumit plan, sau unei planificări anterioare." De asemenea, este adevărat că sunt tot mai mulţi curajoşii gânditori care îndrăznesc să se desprindă de acea direcţie a cercetării ştiinţifice, care pare că a ajuns într-o fundătură. Aceştia, însă, nu sunt deocamdată capabili să influenţeze în mod decisiv atitudinea majorităţii oamenilor de ştiinţă (am întâlnit şi eu câteva exemplare), în conştiinţa cărora concepţia unui univers material ce se dezvoltă la întâmplare este atât de puternic înrădăcinată, încât încremenirea în propria lor viziune se aseamănă perfect cu fanatismul religios.

Iată-mă, deci, în faţa a trei modalităţi deosebite, propuse pentru cunoaşterea Universului şi cunoaşterea de sine. Toate trei conţin informaţii preţioase, dar separat, nici una dintre ele nu este suficientă pentru a da răspunsuri complete şi complexe la întrebările privind structura Universului, modul său de funcţionare sau principiile de bază ale vieţii.

Şi atunci s-a întâmplat ceva absolut ieşit din comun…

Exerciţiile mele fizice, mai mult sau mai puţin regulate, se reduceau la acea jumătate de oră de alergat în păduricea din apropierea casei mele din Suedia.

Era o vreme minunată, soarele strălucea, iar eu alergam într-un ritm comod pe cărarea acoperită de surcele, cu gândul la tainele modului de structurare şi funcţionare a Universului…

Apoi, deodată am avut senzaţia că ştiu ceva. Am conştientizat, clar şi fără urmă de îndoială, că ştiu răspunsul la una din întrebările mele. A fost o senzaţie înălţătoare, dar n-am avut la dispoziţie prea mult timp să mă bucur de ea, căci a sosit următorul răspuns….şi următorul…apoi altul…

La un moment dat, am simţit că trebuie să notez totul imediat, altfel voi uita sau voi face confuzii. Am fugit acasă şi, aşa cum eram îmbrăcat, m-am aşezat la birou şi-am început să consemnez cu febrilitate ideile care ţâşneau cu o tot mai mare intensitate.

M-am străduit să scriu cât mai rapid, dar şi aşa mi-a fost greu să ţin pasul cu avalanşa de idei care mă copleşea. Mâna mi s-a crispat de efort. Am consemnat totul, fără a sistematiza ideile, fără să mă intereseze dacă frazele se succed coerent, sau nu. Am umplut pagină după pagină…şi încă una…şi altă pagină…Mâna mă durea cumplit, dar parcă pluteam pe o mare de bucurie inexplicabilă. Simţeam că am găsit ceva ce căutasem de foarte multă vreme.

Această stare deosebită m-a ţinut mai bine de o jumătate de oră, apoi m-a părăsit brusc.

Nu mi-au mai venit alte idei…

Am respirat uşurat, am lăsat stiloul din mână şi am început să adun foile cu mişcări lente. Am citit aiurit ce scrisesem. În faţa mea se găsea, aşternut pe hârtie, „principiul de funcţionare a Universului. Deocamdată, cam „împrăştiat, ca o îngrămădire întâmplătoare de gânduri consemnate, dar esenţialul era acolo.

Iar „esenţialul era de o simplitate şocantă. Pe de altă parte însă, părea a fi un „concentrat inadecvat consumului uman. Iar în al treilea rând, aveam în mână un „rezultat" – dacă puteam să-l numesc astfel –, fără să fi parcurs pas cu pas etapele premergătoare. Ba mai mult, atunci nici nu ştiam dacă există astfel de etape!

Acest „rezultat" era atât de diferit de tot ceea ce ni s-a predat la şcoală şi de ceea ce crezusem, până atunci, că ştiu despre Univers, încât l-am studiat de mai multe ori nedumerit, câteodată copleşit de îndoială. Şi asta a durat săptămâni în şir.

Mi se părea logic, verosimil şi, într-un anumit sens, foarte simplu. Dar era de necrezut!

– E posibil aşa ceva? – mi-am pus în final întrebarea din perspectiva inginerului. – Oare nu se contrazice cu legile fizicii?

M-am apucat, şovăitor, să sistematizez informaţiile, gândindu-mă: chiar dacă acesta ar fi adevărul, chiar dacă structura Universului este cu adevărat aceasta, oare cine m-ar crede?

Sistematizarea şi elaborarea în detaliu a informaţiilor primite atunci a durat mai mulţi ani. Mai întâi, am căutat contraargumente în ştiinţele naturii, apoi în fizică. Mai târziu, m-am concentrat în a găsi acele contraargumente în învăţăturile „iniţiaţilor", în ştiinţele ezoterice.

Treptat, mi s-a conturat în faţa ochilor o imagine cu totul nouă despre lume, o imagine a unui Univers care este inteligibil, cogniscibil şi, într-o anumită măsură, explicit.

În această nouă viziune asupra Universului se regăsesc atât învăţăturile marilor îndrumători spirituali care au influenţat hotărâtor istoria şi evoluţia morală a omenirii, ca de exemplu Hermes, Krishna, Buddha şi Isus, cât şi rezultatele ştiinţifice la care au ajuns savanţi de renume ai epocii noastre, cum ar fi Eistein, Heisenberg sau Bell.

Fenomenele paranormale au încetat să mai fie paranormale, încadrându-se în mod natural în această viziune, iar ceea ce inițiații numesc „legi sufleteşti ineludabile" s-au dovedit a fi în deplină concordanță cu legile fizicii…

Aceasta carte a apărut prima data in 1999 in limba suedeză, si în 2001în limba maghiară. 12 ani mai târziu putem spune ca avem la îndemână cel puțin două rezultate științifice premiate cu premiul Nobel, care se încadrează perfect in aceasta nouă viziune a lumii, si chiar o întăresc. Ester vorba de premiul Nobel in medicină din 2009 si premiul Nobel în fizică din 2011. Mai detaliat in capitolele următoare...

Am debutat în profesia de inginer ca și constructor de poduri. Într-un anumit sens, și această carte este „un pod" care s-a construit nu pe deosebirile dintre diferitele concepții despre univers, ci pe factorii congruenți, comuni și unificatori ai acestor concepții.

Acest pod nu l-am construit eu.

Acest pod a existat dintotdeauna.

Eu m-am străduit doar să fac vizibili pilonii lui, pentru acei cititori care sunt dispuşi să se elibereze din cătuşele tiparelor impuse de un anumit tip de educaţie şi să se aventureze în punctul cel mai înalt al podului, de unde sunt vizibile ambele maluri, hăul imens de dedesupt, dar şi înălţimile ce nu cunosc limite…

PARTEA ÎNTÂI

CAPCANA ILUZIILOR

„Când Kepler şi-a dat seama că rezultatele cercetărilor sale nu sunt în concordanţă cu credinţa sa, a acceptat situaţia incomodă. A ales adevărul în locul plăcutelor iluzii şi tocmai aceasta se poate numi sufletul ştiinţei."

Carl Sagan

Se spune că cercetarea originii Universului şi căutarea sensului vieţii datează de la începuturile omenirii.

Oare care dintre noi n-a fost frământat de întrebări de genul care-o fi scopul vieţii, există sau nu viaţă dincolo de moartea trupului, există oare inteligenţă universală şi conducere divină (Dumnezeu), sau toate sunt rezultatul legilor termodinamicii şi ale jocului hazardului?

Ei bine, eu cred că răspunsurile sunt pregătite.

Există însă un factor ce zădărniceşte, iar şi iar, străduinţa noastră de a accede la cunoaştere mai profundă.

Iluzia.

Iluzia este ceva ciudat, căci iată, captăm o informaţie prin propriile noastre organe de simţ, informaţie care ne dă senzaţia realităţii şi pe care, de cele mai multe ori, o acceptăm necondiţionat şi foarte rar o punem sub semnul întrebării. O mare parte a iluziilor ne sunt comune şi e de înţeles că pe acestea le considerăm ca aparţinând realităţii lumii noastre. Drept consecinţă, istoria omenirii consemnează o mulţime de erori, unele tragice, altele comice.

Dacă trecem în revistă succint principalele momente ale gândirii şi evoluţiei spirituale a omenirii, suntem tentaţi să zâmbim la presupunerea unor predecesori ai noştri care au credeau că Pământul este ca o tipsie sprijinită pe spinarea a patru elefanţi susţinuţi de o ţestoasă uriaşă. Aceştia explicau cutremurele prin diferitele mişcări ale elefanţilor.

img2.jpg

A durat multă vreme, până când s-a conturat, şovăitoare, ideea că Pământul este rotund.

În 1492, Columb a pornit spre apus, dorind să ajungă în India. A ajuns numai până la nişte insule din apropierea continentului american, dar – deoarece a crezut că a atins ţărmurile Indiei – a dat băştinaşilor numele de „indieni". Aşa există azi indieni sud-americani , indieni nord-americani, dar indieni din India, nu există. Făcând abstracţie de acest amănunt, acţiunii temerare a lui Columb i se datorează faptul că, treptat, concepţia medievală despre forma plată a Pământului a fost înlocuită de imaginea globului pământesc.

Dar adevărata schimbare s-a produs în conştiinţa omenirii. Pământul fusese rotund şi până atunci…

Una dintre iluziile omenirii s-a destrămat, dar cu atât mai puternică s-a instaurat alta.

Multă vreme a dominat părerea că Pământul este centrul Universului. Pământenilor li se părea că trăiesc această certitudine în fiecare zi şi, dacă facem abstracţie de ceea ce am învăţat noi la şcoală, atunci chiar că ai impresia, indiferent în care punct al Pământului ai fi, că planeta noastră e nemişcată şi toate celelalte corpuri cereşti se rotesc în jurul ei.

Nu cu multă vreme în urmă, punerea sub semnul îndoielii sau negarea acestei iluzii constituia, pe drept cuvânt, un demers periculos. Galilei a fost constrâns de către Inchiziţie să-şi renege convingerile. Exista, la vremea aceea, un precedent cutremurător: predecesorul său, Giordano Bruno, care a rămas, până la sfârşit, de neînduplecat în privinţa convingerilor sale. Adevărul ce i s-a dezvăluit nu era în concordanţă cu preceptele Bisericii, în consecinţă Inchiziţia l-a condamnat la moarte, prin ardere pe rug.

Toate acestea n-au schimbat, însă, cu nimic faptul în sine: Pământul n-a fost nemişcat nici înainte de acest eveniment, şi a continuat să evolueze pe orbita sa în jurul Soarelui şi după ce vântul a spulberat cenuşa rugului. Căci mişcarea de rotaţie în jurul propriei axe, precum şi mişcarea orbitală a Pământului în jurul soarelui nu sunt probleme de demonstraţie, ci de conştientizare, de recunoaştere a faptului.

Omenirea a înlocuit din nou vechea viziune despre lume cu una nouă, dar schimbarea s-a produs, şi de data aceasta, doar la nivelul conştiinţei…

Am atins un nivel mai elevat al conştientizării, dar cu preţul multor sacrificii. Nu mai considerăm Pământul ca fiind centrul lumii, ba chiar a trebuit să renunţăm şi la concepţia heliocentrică. S-a reuşit calcularea orbitelor planetare şi stelare cu ajutorul legilor fizicii newtoniene, care şi-au ocupat, şi ele, locul lor în conştiinţa omenirii. Materialismul bazat pe teorii demonstrabile a cucerit tot mai mulţi adepţi, în detrimentul concepţiei bazate pe credinţă.

Calculele noastre s-au bazat pe bimilenarele axiome ale lui Euclid, fără a presupune măcar existenţa altor tipuri de geometrie. După cum s-a dovedit mai târziu, şi acest domeniu ne-a oferit câteva surprize.

Bolyai János a mai făcut un pas, punând bazele geometriei neeuclidiene, conform căreia distanţa cea mai scurtă dintre două puncte nu este o dreaptă, dacă mişcarea are loc pe o suprafaţă curbă, sau într-un spaţiu curbat.

img3.png

Şi atunci a apărut Einstein, geniul, care a demonstrat că viziunea noastră despre timp şi spaţiu este greşită.

Anterior, timpul era considerat absolut şi constant. În consecinţă, a fost dificilă acceptarea ideii că timpul este elastic, cu toate că experimentăm deseori această caracteristică a lui.

Teoria lui Einstein asupra relativităţii este greu accesibilă pentru majoritatea oamenilor, iar savanţii contemporani cu el au primit-o cu circumspecţie. (Premiul Nobel i-a fost acordat câţiva ani mai târziu pentru o altă descoperire, care nu avea legătură cu relativitatea.) Einstein a reuşit să demonstreze teoria sa asupra relativităţii atât prin calcule matematice, cât şi prin experienţe. Această teorie constituie cea mai drastică intervenţie, din toate timpurile, în modul de a gândi al omului. Dar, prin observaţiile sale, Einstein a mers şi mai departe. El a observat că fiecare om vede lumea în mod unic, deci nu există doi oameni care să vadă exact acelaşi lucru. Din această cauză, ceea ce noi numim realitate este, pentru fiecare dintre noi, altfel decât „realitatea" celorlalţi. Ţinând cont că lumina care se reflectă de pe obiecte nu parcurge un spaţiu identic spre receptorii aflaţi la distanţe diferite, şi dorind să fim foarte exacţi, rezultă că realitatea receptată nu este aceeaşi nici din punctul de vedere al momentului receptării. Cine este mai aproape în spaţiu de un obiect, îl vede mai repede în timp, decât cel aflat la o distanţă mai mare.

Deosebirea – zicem noi – este minimă, dar ea există. Altfel spus, nu există doi oameni care să vadă, în acelaşi timp, din acelaşi punct, acelaşi lucru!

img4.png

Şirul lung al descoperirilor ştiinţifice a contribuit în mare măsură la dezvoltarea conştiinţei umane. Paralel cu ridicarea nivelului de conştiinţă, omul a cucerit spaţiul aerian. Apoi spaţiul cosmic. Instrumentele şi aparatele de mare precizie ne-au permis să studiem structura materiei şi pe cea a celulei vii, ceea ce a condus la obţinerea de informaţii exacte în domeniul biologiei şi al medicinii.

Nenumăratele descoperiri ştiinţifice modifică permanent imaginea noastră despre lume şi există semnale că ne raportăm altfel şi la semenii noştri. Este din ce în ce mai agreată concepţia potrivit căreia violenţa nu este o metodă adecvată pentru aplanarea conflictelor personale şi internaţionale. Încă nu s-a ajuns la stoparea războaielor şi a acţiunilor violente, dar este cert faptul că încercările de a rezolva conflictele internaţionale pe cale paşnică, prin dialog şi negociere, sunt din ce în ce mai numeroase.

Desigur, acesta este doar un început. Imaginea omenirii ce trăieşte în pace şi în deplină armonie cu natura este încă una de vis. Până la realizarea acestui vis, avem de străbătut o cale lungă. Întrebările referitoare la naşterea Cosmosului şi la rostul vieţii n-au încă un răspuns.

Teoria evoluţionistă despre lume n-a completat acea verigă lipsă în demonstrarea ideii că omul şi maimuţele humanoide au un strămoş comun; funcţionarea creierului uman este încă o enigmă; originea unor tipuri de radiaţie cosmică este încă necunoscută şi neînţeleasă; stabilitatea concepţiei materialiste despre univers este mereu pusă la încercare de apariţia unor fenomene, pe care noi – în lipsa unei explicaţii logice -, le numim „paranormale".

Ori de câte ori recunoaştem o iluzie comună, mai facem un pas spre cunoaşterea realităţii. Paradoxal, de fiecare dată suntem convinşi că noua noastră imagine despre lume este definitivă şi de nezdruncinat.

Ei bine, după cum ne vom da seama în curând, mai există câteva iluzii comune care ne blocheză calea spre înţelegerea mai profundă.

Există încă multe aspecte care ne semnalizează că înţelegem greşit noţiunile de timp, spaţiu, evoluţie, gravitaţie, funcţii ale creierului, dar mai ales pe cele de „materie şi „esenţă a sinelui nostru

MATERIA ESTE MATERIE?

Ca un om care şi-a dedicat toată viaţa ştiinţei şi studiului materiei, pot să spun că rezultatul cercetărilor mele despre atomi se rezumă la faptul că toată materia îşi are originea şi există numai în virtutea unei forţe care aduce particula unui atom la vibraţii şi menţine sistemul